Fondul Monetar International este o rămăşiţă a Sistemului de la Bretton Woods (1945) creat ca alternativă la modelul „etalon aur – devize” ce a funcţionat în perioada interbelică şi care a fost principala cauză a Marii Crize (ţările puteau emite monedă în baza rezervei internaţionale de aur şi devize aparţinând marilor puteri care, angajându-se într-un amplu proces de depreciere apreciind greşit că pot favoriza exporturile lor, au împins sistemul internaţional spre colaps).
FMI a fost creat cu următoarele scopuri: [1] să asigure un fond temporar ţărilor cu probleme de balanţă de plăţi externe (în principal din cota de participare); [2] să controleze respectarea condiţiilor care au stat la baza sistemului (toate monedele puteau fluctua într-o bandă îngustă de +/- 1% faţă de dolar şi dolarul era menţinut fix faţă de aur, cel puţin oficial; ţările puteau deprecia limitat moneda lor); [3] să ofere consultanţă privind politica monetară şi valutară; [4] să favorizeze cooperarea monetară globală (care în perioada interbelică a lipsit cu desăvârşire). FMI a eşuat în îndeplinirea tuturor acestora.
Căderea Sistemului de la Bretton Woods s-a produs în 1971 după ce SUA a procedat la masive emisiuni suplimentare de dolari (dar şi pentru că s-a neglijat complet efectul de expansiune monetară produs de băncile comerciale care au exercitat o presiune naturală asupra aurului, imposibil de menţinut fix în raport cu dolarul în astfel de condiţii). La această cauză a căderii sistemului se adaugă şi lipsa unor criterii clare prin care o ţară putea produce deprecierea propriei monede (în Acord era precizat doar „în cazul unor dezechilibre majore de balanţă de plăţi externe”) dar şi exportul de inflaţie dinspre SUA spre celelalte ţări produs de acest sistem.
Odată cu căderea sistemului, FMI a devenit o instituţie inutilă care concentra importante sume de bani de hârtie (în mare parte în moneda fiecărei ţări participante). Această instituţie creată de state a încercat de nenumărate ori să îşi reformeze activitatea, să îşi găsească un nou drum în economia globală fără a reuşi să facă mare lucru în acest sens. Această instituţie lipsită de sens luptă pentru a deveni credibilă prin tot felul de mijloace. Prăbuşirea ultimei legături (chiar dacă devenise doar formală) între etalonul aur şi banii de hârtie a dat liber la expansiunea monetară în toate ţările lumii fără ca FMI să poate interveni în vreun fel.
Exportul masiv de bani proaspăt tipăriţi către ţările în dezvoltare care şi-au liberalizat treptat contul curent şi contul de capital a globalizat şi a amplificat crizele financiare cărora FMI nu le mai poate oferi soluţii viabile. Sprijinul financiar oferit temporar acestor ţări (mărit permanent) s-a dovedit a fi un creator de hazard moral şi o frână în calea aplicării unor reforme structurale reale. Banii veniţi uşor de la FMI s-au scurs la fel de uşor şi rapid în conturi private şi au dispărut fără a provoca vreun efect economic palpabil. Lista ţărilor în care FMI a eşuat în intervenţia sa a crescut exponenţial de la an la an: Indonezia, Tailanda, Malaezia, Argentina, Brazilia, Kenya, Tanzania, Rusia, România. În toate aceste ţări soluţia FMI a fost aceeaşi: o politică monetară restrictivă dublată de o creştere puternică a fiscalităţii care a condus la o contracţie economică şi mai mare.
Incapabil să prevadă şi să înţeleagă criza actuală (dar şi pe cele care vor veni), FMI propune (prin reprezentaţii săi) tot felul de soluţii la nivel global lipsite de sens şi logică economică. Una dintre ele este aceea a unei monede globale, o idee reîncălzită care nu a avut succes în anii de după căderea sistemului. Moneda globală a FMI – DST (Drepturile Speciale de Tragere) nu are cum să fie o soluţie pentru că nu ar face decât să globalizeze în mâna unora expansiunea monetară. Fără a avea valoare reală în spate (aur), DST rămâne aceeaşi monedă fiduciară ca oricare alta. În plus, are dezavantajul că nu mai are concurenţă din partea altor monede astfel că emitentul său nu va mai avea nici un motiv să fie cât de cât rezonabil cu expansiunea monetară. Concurenţa în care se află dolarul cu celelalte monede mai pune ceva presiune pe Rezerva Federală care se teme de efectele unei expansiuni monetare exagerate care ar eroda semnificativ credibilitatea în moneda americană.
Soluţia pe care FMI şi toate celelalte instituţii publice monetare evită să o aducă în discuţie (şi care este clară) este REVENIREA LA AUR ca mijloc de schimb (privatizarea aurului din băncile centrale şi repunerea lui în circulaţie ca mijloc de schimb cu păstrarea formelor moderne de plată care, însă, vor avea acoperire 100% în aur). Niciodată nu vei auzi de la FMI (sau de la băncile centrale) o reformă care să vizeze rezerva fracţionară din băncile comerciale (faptul că ele pot da împrumuturi din depozitele la vedere) sau care să interzică retragerea depozitelor la termen înainte de scadenţa lor (depozitele la termen fiind tratate în momentul de faţă ca depozite la vedere). Problemele reale ale sistemului financiar internaţional sunt neglijate complet iar atenţia publicului larg este deturnată voit către aspecte cum ar fi: fluxurile „speculative” de capital, volatilitatea cursurilor de schimb, dobândă de intervenţie etc.
Durerea mare este că România se comportă ca o ţară din lumea a treia şi că avem încredere într-o instituţie care nu înţelege absolut deloc natura crizelor financiare. Aşteptăm şi aplicăm măsuri propuse de economişti cu valoare îndoielnică şi care vizează salvarea statului, a sistemului financiar – bancar (care este tot o prelungire a statului) în dauna iniţiativei private şi a pieţei libere. Socialismul monetar expandat la scară globală de instituţii ca FMI îşi găseşte adepţii într-o ţară care mai are de făcut paşi mulţi în direcţia capitalismului. Plătind foarte scump pentru „aşa – zisa” consultanţă macroeconomică sau siguranţă pe care ne-o oferă FMI prin trimişii săi, România se afundă pe zi ce trece într-o sărăcie tot mai mare. Soluţia de ieşire din criză nu este şi nu va fi niciodată în mâinile Fondului Monetar Internaţional şi nici în mâna vreunei alte instituţii monetare publice (bancă centrală, bănci comerciale). Banii ieftini şi lipsiţi de valoare intrinsecă nu fac decât să ne împingă şi mai mult în criză iar cei care aclamă astfel de politici nu ne fac decât rău.
Asumarea incertitudinii face parte din jocul pieţei libere şi este realizată doar de acei oameni înzestraţi cu harul de a face acest lucru. Pe piaţa liberă prosperitatea creşte direct proporţional cu cel care îşi asumă responsabilitatea propriului destin şi care pune în joc toată creativitatea, toate resursele de care dispune pentru a putea avea succes. Succesul pe piaţa liberă se obţine fără a fura, atenta la proprietatea cuiva şi fără a încerca să păcăleşti pe cineva (dacă o faci, piaţa liberă are mecanismele prin care te elimină imediat din joc la cea mai mică încercare de acest gen). Cooperarea socială în condiţii de piaţă liberă este derivată din această dorinţă de a avea succes respectând proprietatea celuilalt şi oferind pieţei acele resurse sau competenţe pe care le deţinem pe potriva înzestrării şi harului fiecăruia.
Intervenţia statului în economie este văzută de cei mai mulţi dintre socialişti ca un element „stabilizator” menit să ofere protecţie împotriva „ticăloşilor”. Putem identifica următoarele tipuri principale de intervenţie:
-
Impozitarea veniturilor de orice tip: presupune ca statul să vâre mâna adânc în buzunarele fiecăruia dintre noi pentru a ne jecmăni de nişte bani pentru care ne chinuim să muncim. Fără a risca nimic, statul devine părtaş la câştiguri obţinute în condiţii de risc şi incertitudine. Taxele sunt văzute de socialişti ca nişte contribuţii normale la aşa-zisele servicii publice pe care, teoretic, e mai bine să le dezvoltăm printr-un astfel de mecanism: armată, poliţie, educaţie, sănătate, justiţie. În unele ţări (cum este şi România) implicarea statului în economie este mult mai diversă şi mai amplă de atât, crescând semnificativ şi nivelul de impozitare dar şi sărăcia celor care trebuie să cotizeze la sistemul public de astfel de servicii. O formă aparte de impozitare (mai uşor de colectat şi de aplicat fără a fi la fel de vizibilă ca povară) este inflaţia creată de sistemul monetar public care oferă posibilitatea statului de a se îmbogăţi mai repede decât cei ale căror venituri sunt afectate de expansiunea monetară. Deşi intermediarul acestor fonduri (care trec din buzunarul nostru în servicii de asistenţă socială) dijmuieşte o bună parte (dacă nu cea mai mare parte) din ele fără a răspunde în faţa nimănui, sistemul este aclamat de socialiştii ca fiind singurul viabil.
-
Regulile pieţei libere: o altă formă de intervenţie este cea instituţională prin care statul crează reguli de funcţionare pe care operatorii privaţi trebuie să le respecte cu stricteţe. Rolul acestor reguli este de a ţine departe de piaţă pe acei ticăloşi care vor să fure, să păcălească, să obţină profituri mult mai mari decât normal. Regulile sunt puse în aplicare însă de instituţii (Consiliul Concurenţei, Protecţia Consumatorului, Agenţia de Mediu) în spatele cărora se află oameni care iau decizii pe poziţii de forţă. Operând cu concepte economice dubioase şi greu apărabile cu argumente solide (monopol, concurenţă optimă, preţ rezonabil, cartel etc.) aceste instituţii introduc mai mult haos în sistem. Multe dintre aceste reguli sunt adevărate bariere generatoare de costuri pentru piaţa liberă, costuri suportate tot de consumatorul iniţial văduvit prin impozite şi taxe de alţi bani necesari funcţionării acestor instituţii. Multe dintre aceste reglementări nu fac apel direct la garantarea 100% a proprietăţii private pentru că ar deveni contradictorii cu reglementările privind impozitarea. De multe ori aceste reglementări şi instituţii sunt folosite în mod abuziv pentru a elimina politic din piaţă un concurent supărător (e suficient să ai un „prieten” la Garda Financiară sau la Garda de Mediu şi concurentul tău poate avea probleme mari).
- Influenţarea directă a preţurilor: din considerente sociale statul controlează sau impune anumite tarife pentru diferite produse sau servicii (peste 30% din preţurile luate în calcul în inflaţia din România sunt preţuri „reglementate”). Industriile care se bazează pe astfel de preţuri stabilite de la centru au probleme cu estimarea eficienţei reale. O industrie aparte unde preţul este influenţat direct este cea a sistemului financiar-bancar, banca centrală prin dobânda de intervenţie oferind un stimulent pervers întregii economii.
- Implicarea în economie prin deţinerea de companii de stat: este o formă care se naşte din dorinţa de a crea „competitori” pentru piaţa privată şi pentru a nu-i lăsa pe antreprenori să facă ce doresc ei. În fapt aceşti actori publici (profitabili sau nu) nu sunt adevăraţi competitori pentru că, în cele mai multe cazuri, absenţa statului din spatele lor producând falimentul inevitabil. În jurul acestor competitori se crează o adevărată industrie pseudo-privată de „ticăloşi” care prosperă cu ajutorul statului şi pe spinarea celor care încă se încăpăţânează să nu facă astfel de „afaceri”. Neavând criterii economice în spate (falimentul dacă decid greşit) asemenea companii au tendinţa să se transforme în adevărate paradisuri pentru incompetenţi dar şi pentru şmecheri de cea mai joasă speţă.
- Achiziţiile publice: statul pentru a putea exista are nevoie de bunuri şi servicii pe care să le consume cei care lucrează pentru el (hârtie, echipamente de birou, reparaţii, construcţii de clădiri etc.). Deşi există „reguli” care ar trebui să protejeze împotriva abuzului (oferirea acestor servicii la preţ de câteva ori mai mari decât preţul din piaţa liberă), aceste achiziţii sunt adevărate comori pentru socialiştii puşi pe căpătuială. Jaful instituţionalizat şi tendinţa naturală a decidentului de a deturna bunăstarea în favoarea sa fac ca întotdeauna ceea ce cumpără statul să fie mai scump decât ceea ce cumpără actorul privat (de aici şi ineficienţa statului în a oferi servicii publice la preţuri şi calitatea la care le oferă piaţa liberă).
- Proiectele statului: sunt o formă mai aparte a achiziţiilor publice prin care statul pune în aplicare politicile sale de dezvoltare. Deşi statul ar trebui să coordoneze astfel de acţiuni, în multe ţări preferă să îşi asume un rol fundamental (de constructor, finanţator, administrator). Şi aceste proiecte ale statului sunt mană cerească pentru cel care se află în spatele lor. Tendinţa este să începi cât mai multe din astfel de proiecte şi să nu termini nici unul, menţinându-le în viaţă pentru a le putea căpuşa cât mai îndelung în dauna unui popor care plăteşte pentru ele. Fără a putea calcula dacă alocările de resurse au vreo utilitate în aceste cazuri (nici nu există de multe ori un astfel de interes din partea funcţionarilor la stat care vin cu idei care mai de care mai fanteziste şi mai falimentare pentru piaţa liberă care cotizează) aceste proiecte distorsionează economia creând stimulentele perverse de a fi mai degrabă interesat de o conexiune în aparatul administrativ decât să fii creativ şi „agresiv” cu piaţa liberă.
Deşi intervenţia statului este clamată de socialişti că ar aduce mai puţin haos şi mai puţini ticăloşi în piaţa liberă, acest lucru nu se întâmplă niciodată. Cu cât statul doreşte să intervină mai mult, cu atât sărăcia creşte exponenţial (e nevoie de resurse exponenţial mai mari pentru orice proiect al statului, mai mari decât normal sau decât ar fi cerut piaţa). Incertitudinea naturală a pieţei libere (derivată din imperfecţiunea informaţiei, imposibilitatea de a modela comportamentul uman, imposibilitatea de a prezice evoluţia tehnologiei) este semnificativ expandată de o incertitudine indusă de intervenţia statului în economie şi care crează comportamente nocive pentru stabilitate şi echilibru: antreprenori care aleargă după proiecte cu statul sau achiziţii publice, salariaţi care ţipă după salariul minim pe economie sau după coduri ale muncii, exportatori care salivează după deprecierea cursului de schimb, bănci care se îmbogăţesc din inflaţia produsă de băncile centale, funcţionari publici care se îmbogăţesc peste noapte fără a vinde ceva sau fără a crea ceva. Statul prin intervenţia sa întoarce cu susul în jos întreg sistemul de valori propus de piaţa liberă (care sancţionează orice derapaj şi orice încercare de ticăloşie mult mai repede decât o face statul). Aceia pe care piaţa liberă i-ar marginaliza instantaneu ajung (prin forţa politică) să fie propulsaţi de stat în fruntea societăţii şi a scalei de prosperitate (în toate instituţiile statului sau care lucrează cu statul dai de oameni care nu au ce să caute acolo). Cooperarea socială capătă un sens bizar şi atipic, fiecare încercând să obţină politic un avantaj cât mai mare din distribuţionismul făcut de stat. De aici până la criză şi la haos nu mai este decât un pas. Costurile induse de aceste crize permanente şi tot mai ample sunt imense pentru toate categoriile sociale (de la antreprenori la asistaţii social).
Iar ceea ce este şi mai hazliu este că, în plină criză, SOCIALIŞTII STRIGĂ ÎN GURA MARE CĂ DE VINĂ PENTRU CRIZĂ ESTE TOT PIAŢA LIBERĂ pentru că nu consumă suficient, nu se împrumută prea mult sau nu este prea optimistă pentru a redresa sistemul.
Incertitudinea în piaţa liberă este o problemă complicată. Atunci când vrem să alocăm nişte resurse (capital, tehnologie, muncă, inteligenţă) în a produce ceva vandabil pe piaţă ne confruntăm inevitabil cu viitorul şi cu IMPOSIBILITATEA de a-l prezice cu acurateţe. Deciziile pe care le luăm în acest caz sunt luate în prezent însă vizează viitorul incert care depinde fundamental de reacţia consumatorilor la produsele pe care le oferim pe piaţă. Nici concurenţii nu trebuie neglijaţi, reacţia acestora la vederea produselor oferite pe piaţă putând da peste cap şi cele mai optimiste planuri iniţiale.
Presaţi de timpul limitat, folosind informaţii incompete pentru care plătim tot mai mult dacă le dorim mai complete, subiectivi din plin în interpretările pe care le dăm acestor informaţii, adăugăm noi incertitudini deciziilor pe care le luăm. În fapt, deciziile economice sunt expuse la patru tipuri de incertitudini:
[1] certitudine: este asociată acelor fenomene „gravitaţionale” testabile în laborator (un exemplu ar fi rezistenţa unei clădiri la un cutremur de o anumită magnitudine);
[] incertitudinea obiectivă: asociată unor fenomene experimentabile de tipul jocurilor de noroc bazate pe zaruri, cărţi de joc sau ruletă („gambling”). Termenul de obiectiv asociat probabilităţilor aferente unei aruncări cu zarul (care îmi arată şansa ca la următoarea aruncare să avem o anumită faţă a zarului) este relativ, chiar dacă aruncările pot fi reproduse prin experiment (contează, în opinia unora, materialul din care e făcut zarul, unghiul aruncării, curenţii de aer din încăpere);
[3] incertitudinea subiectivă: caracteristică acelor fenomene pentru care există un istoric suficient de mare ca să putem obţine un trend relevant statistic. Istoria (adică datele cu privire la un anumit fenomen) capătă importanţă fundamentală în estimarea acestei incertitudini. Un exemplu în acest sens este „riscul de accident” într-o anumită intersecţie pe care companiile de asigurări îl calculează folosind diferite modele econometrice în funcţie de tipul de distribuţie (Gauss, Poisson). Ce nu se prea spune în acest caz este că regresia folosită (sau alt tip de model mai avansat ca ARMA, ARCH sau GARCH) nu ne poate spune decât că cu o probabilitate de 95% se va întâmpla fenomenul X mâine (evitându-se un răspuns direct la întrebarea dacă mâine ne aflăm în cele 95 de zile sau în cele 5 zile dintr-o sută). Aceste modele induc un subiectivism puternic incertitudinii analizate datorită dependenţei puternice de timp şi de spaţiu (probabilităţile pot fi radical diferite dacă mai includ în analiză încă un set de date sau dacă fac analiza într-o altă locaţie).
[4] Incertitudinea absolută: este caracteristică acelor fenomene pe care nu le putem experimenta în laborator, nu putem să le asociem vreo probabilitate (obiectivă sau subiectivă). Comportamentul uman (consumatorii, concurenţii) intră în această categorie. Istoria a demonstrat că şi dezvoltarea tehnologică este un fenomen încadrabil în această categorie din cel puţin două motive: a). de multe ori când ne propunem să descoperim ceva o facem fără ca să cunoaştem utilizarea descoperirii noastre în viitor (aici vă invit să vă gândiţi doar la Internet ca exemplu); b). descoperirile pe care le facem au mult caracter de „întâmplare” (aici vă invit să vă gândiţi la cum s-a descoperit dinamita, radioactivitatea, razele X, Viagra ş.a.m.d.), foarte puţin din ceea ce descoperim ştiinţific este rodul unei cercetări programate şi bugetate dinainte).
Atunci când ne decidem să acţionăm în piaţa liberă pentru a produce ceva ne confruntăm cu o mare cantitate din ultimele două categorii de incertitudini (subiectivă şi absolută). Afacerile sunt, cel puţin la prima vedere, mai incerte decât jocurile de noroc (unde probabilitatea poate fi calculată într-o manieră obiectivă). Foarte puţin din decizia antreprenorială se încadrează în zona certitudinii sau a incertitudinii obiective datorită faptului că OMUL ESTE DOTAT CU LIBER ARBITRU ŞI SE POATE RĂZGÂNDI ÎN ORICE MOMENT. Cu toate acestea însă, există afaceri care se dezvoltă, există interes pentru afaceri manifestat, e drept, de o foarte mică parte dintre noi (în cazul României această parte este aproape inexistentă). Explicaţia este foarte simplă: lumea afacerilor şi piaţa liberă au dezvoltat o serie de instrumente (contracte) care transformă incertitudinea subiectivă şi absolută în certitudine cum ar fi contractele de vânzare – cumpărare, titlurile de proprietate, garanţiile, contractele de asigurare, instrumentele derivate sunt doar câteva exemple de astfel de instrumente sofisticate permanent. De exemplu: atunci când vând bunuri pe credit comercial nici un model din lumea aceasta nu îmi poate spune cu exactitate ce este în mintea clientului meu care la scadenţă trebuie să îmi plătească (incertitudine absolută) însă o scrisoare de garanţie bancară va transforma această incertitudine absolută într-o certitudine că îmi voi încasa banii la scadenţă. Foarte mult din decizia antreprenorială poate fi „administrată” corespunzător folosind aceste contracte. Un antreprenor care ştie să negocieze corect aceste contracte şi le înţelege sensul şi semnificaţia economică va performa mai mult decât unul care le ignoră.
Întotdeauna trebuie însă să înţelegem că INCERTITUDINEA nu poate fi eliminată din decizia antreprenorială şi că există o cantitate reziduală din ea pe care va trebui să ne-o asumăm fără a putea face ceva în acest sens. Costurile asumării aceste incertitudini sunt plătite întotdeauna de antreprenorul privat, proprietarul resurselor puse în joc (nu de salariat sau de manager care este tot un salariat). Cel care se teme să îşi asume aceste costuri va râmâne simplu salariat al antreprenorului şi va trebui să îşi asume un „câştig” mai mic şi în condiţiile stabilite exclusiv de antreprenor.
În Partea a 2-a a acestei teme de discuţie voi explica cum statul şi socialiştii distorsionează complet acest mecanism de asumare a incertitudinii şi cum sunt create stimulente negative împotriva iniţiativei antreprenoriale.
Toate canalele de ştiri sunt acum împânzite de urletele de „durere” ale pensionarilor militari care după ani şi ani de presiune politică şi-au „câştigat” dreptul de a avea pensii „special de mari” prin comparaţie cu celelalte categorii sociale similare de bugetari (profesorii, actorii, medicii). Uluiţi de ce „nedreptate” le-a făcut statul care de atâţia ani le împarte cu precădere lor „dreptatea”, militarii „de carieră” (de parcă România în ultimii 50 de ani a dus războaie grele de apărare presărate cu fapte de eroism şi vitejie) au început să strige din toţi rărunchii când le-a venit şi lor rândul la masa tăierii.
De ce nu au dreptate militarii pensionaţi să ţipe (chiar dacă doare rău să îţi vezi veniturile dijmuite):
-
Sistemul public de pensii (inventat de pe vremea lui Cuza, un funcţionar absolutist şi socialist care a luptat pentru centralizarea deciziei în mâinile sale pe motiv că funcţionarii din jurul său fură mai mult decât este dispus el să fure, ignorând complet faibilitatea propriei persoane) a devenit complet anacronic şi imposibil de apărat cu principiile capitalismului şi a economiei de piaţă. În fapt, acest „sistem de pensii” nu este deloc un sistem similar asigurărilor de viaţă sau un sistem bazat pe un mecanism de economisire (pui banii voluntar sau nu într-un fond din care apoi să te foloseşti de el la pensie când nu mai iei salariu) aşa cum încearcă statul să ne facă să credem. Este un sistem absolut discreţionar prin care statul percepe o taxă de 31.3% (procente usturătoare plătite în forma mascată de 10.5% plătite de angajat şi de 20.8% ca noi să nu ne dăm seama cât de mare este această contribuţie). Aproape o treime din veniturile noastre brute merg către acest sistem din care nu vom mai vedea mare lucru la pensie, statul plătind înapoi pensionarilor aproape o treime din aceşti bani sub formă de pensie. Sistemul acesta a avut excedente masive până în 2007 când a început (datorită crizei sau nu) să intre puternic pe minus (o posibilă explicaţie poate fi şi creşterea de la 27% la nivelul actual de 31.3% din 2009 dar şi contracţia sectorului privat, devenit principalul cotizant la sistemul de pensii). Această sumă imensă este furată de stat folosindu-se de argumente care mai de care mai hilare: solidaritatea socială (cu cei care nu pot munci să îşi facă o astfel de pensie) sau faptul că noi nu avem nici un habar cum să ne protejăm mai bine pentru pensie (e ca în cazul cauciucurilor de iarnă). Acelaşi stat socialist care pozează în omniscient pune mâna fără nici un drept pe rezultatul muncii noastre sărăcindu-ne pe zi ce trece şi minţindu-ne că ne poate plăti o pensie corectă.
-
Sistemul fiind unul absolut la discreţia statului, acesta a putut decide fără să ne întrebe pe cei care cotizăm la sistem să acorde şi chiar să mărească semnificativ pensiile unor categorii de angajaţi la stat care nu cotizează cu nici un ban la sistem (militarii, poliţiştii, pompierii, magistraţii, parlamentarii). Pensiile speciale sunt o hoţie la fel de mare ca şi cea prin care statul ne impozitează pentru pensiile noastre viitoare. Faptul că acum statul poate şi are dreptul să umble la pensiile oamenilor retroactiv provine din încadrarea „fondului de pensii” într-o categorie diferită de asigurări sau economii. Aşa cum statul a putut acorda pensii speciale, poate să le şi taie sau să le diminueze. Militarii protestează degeaba în acest caz. Sistemul de pensii actual nu funcţionează ca o garanţie că îţi vei lua pensia.
-
Cotizaţia bugetarilor (alţii decât militarii, poliţiştii, magistraţii etc. cu pensii acordate dintr-un fond la care ei nu au cotizat) este şi ea problematică. Bugetarii sunt plătiţi cu un salariu de la buget din care apoi dau bani către buget sub forma de cotizaţie la sistemul public de pensii. Puteau toţi bugetarii avea „pensii speciale” fără a mai face acest transfer inutil însă era mult prea vizibil efortul făcut exclusiv de sectorul privat pentru a susţine sistemul. Orice creştere a pensiilor bugetarilor în contextul unei contracţii a sectorului privat (deficit la fondul de pensii) devine imposibilă din punct de vedere economic.
-
Argumentele militarilor care reclamă pensii mari care „trebuie” să ţină cont de „specificul meseriei lor” (trebuie să fii la dispoziţia statului non-stop), „pericolul de moarte pe care îl înfruntă”, „depărtarea de familie când participă la diferite misiuni de pregătire sau de luptă” sunt slabe dintr-o perspectivă economică (să nu uităm că pentru aceste servicii militarii au primit salarii, nu mici, dar şi o serie de favoruri cum ar fi hrană, îmbrăcăminte, decoraţii). Şi doctorii sunt la dispoziţia spitalelor non – stop, şi actorii alocă timp pentru munca lor care îi ţine departe de familii, şi profesorii au examene în week-end sau stau să scrie sau să cerceteze (mă refer la cei care vor performanţă de la cariera lor, fiind şi militari care preferă să lase performanţa la o parte). Aceste argumente au pus întotdeauna presiune pe factorul politic care a fost tentat să favorizeze diferite categorii de bugetari în favoarea altor categorii de bugetari. De fapt, statul nu va avea niciodată vreun criteriu obiectiv prin care să stabilească dacă militarii sunt mai merituoşi decât medicii sau profesorii (doar piaţa ar putea valida munca lor prin preferinţa pentru unii sau alţii). Orice criteriu anunţat ca obiectiv în acest caz este fals. De aceea, lupta dintre diferitele categorii de bugetari este una cu pronunţate accente politice, victoria depinzând de cât de aproape eşti de elementul de decizie finală şi de cât de important eşti electoral.
Înţeleg perfect necazul militarilor pensionaţi cu pensii special de mari care s-au angajat în diferite proiecte imobiliare (şi-au cumpărat vile la pensie) sau care întreţineau din pensia lor o liotă de nepoţi. Înţeleg că e greu să vezi că trebuie să strângi cureaua după ce ai servit cu mândrie ţara (chiar dacă lucrul acesta însemna să ştergi de praf un tun şi să mănânci pe săturate şi gratis fasole la ceaun la popotă). Ştiu că este greu să înţelegi de ce pensia ta trebuie tăiată şi proiectele statului nu (care de cele mai multe ori înseamnă sifonări de fonduri). Dar, atâta timp cât pensia e plătită din bani publici (chiar dacă ai lucrat la privat) şi „tu eşti de acord” cu acest sistem (cât de mult le place socialiştilor de contractul social), te poţi aştepta la orice de la statul pe care l-ai mandatat „să îţi vrea binele”. Iar atâta timp cât contractul social funcţionează înseamnă că „suntem de acord cu aceste tăieri de pensii” şi nu are sens să mai protestăm.
Criza actuală are însă o mare virtute: a aruncat în aer toate sistemele discreţionare de tip socialist generând probleme şi deficite la nivelul unor guverne incapabile să înţeleagă virtuţiile pieţei libere şi ale capitalismului autentic. Dacă nu înţelegi că ele trebuie rezolvate şi nu amânate pe mai târziu (prin apelarea la creditare externă) continui să îi minţi pe cei pe care îi impozitezi şi să le oferi soluţii care îi îngroapă şi mai rău în sărăcie. Şi mai trebuie să înţelegem ceva: statul nu ne poate salva sau asista pe toţi deşi ne promite că o face (pe unii trebuie să îi pârlească). Sistemul actual de pensii ne arată inutilitatea contribuţiilor de 31.3% pe care le plătim lunar la un fond din care nu e sigur dacă vom mai primi ceva, fiind cu toţii la discreţia statului asistenţial.
Cu fiecare lună aud de noi impozite şi taxe care mai de care mai aberante: impozitul creat de asigurarea obligatorie a locuinţei (care mă obligă să plătesc o poliţă pentru riscul de inundaţie cu apă de râu deşi eu locuiesc la etajul 5) sau taxa de solidaritate din motorină (pe care încă o plătesc pentru a acoperi găurile deja acoperite produse de falimentul Bancorex Companiei Române de Petrol). Asta pe lângă creşterile inerente de impozite şi taxe de tipul TVA sau accize. Şi pe lângă eficienta taxă care este inflaţia. Toate aplicate cu sârg de o guvernare care se autointitulează de „dreapta”!?
Ultima găselniţă este aceea de a obliga românul, subjugat de taxele care sorb 85% din veniturile sale, amator de drumuri cu maşina personală iarna să îşi cumpere cauciucuri de sezon (cu un cost minim estimat la vreo 600 RON setul de patru cauciucuri). Unii foarte aversivi la risc ar spune că măsura este binevenită pe drumurile publice şi că din moment ce sunt publice trebuie să ne conformăm regulilor impuse de stat. Se evită astfel accidentele posibile şi posibilitatea de a rămâne înzăpeziţi. De fapt, dotarea unei maşini cu cauciucuri de iarnă reduce distanţa de frânare pe drum acoperit cu zăpadă de la 60m la 50m, la o viteză de 50km la oră. Unii ar spune că e importantă această distanţă de 10m. Dar dacă eu, ştiind că am cauciucuri de vară şi că nu pot opri în 50m, mă decid să merg mai prudent şi mai încet? Dar dacă în loc de cauciucuri folosesc o pânză specială mai ieftină şi pe care o voi pune doar dacă e zăpadă? Nu m-ar mira ca în scurt timp, pe aceeaşi filozofie idioată, statului (plin de îngrijorare cu privire la proprietatea mea) să îi vină ideea să facă şi asigurarea CASCO obligatorie.
De fapt această măsură, absolut anti-economică şi abuzivă, înseamnă „mai mulţi bani la buget”. Adică câţi: vreo 400 de milioane Euro din TVA estimate pentru acest an (de iarna următoare, adică din noiembrie) când toţi posesorii de maşini trebuie să aibă astfel de cauciucuri. Indiferent dacă va fi zăpadă sau nu. Indiferent dacă circulă în afara sau în interiorul unei localităţi. Indiferent dacă va ninge doar 2 zile pe an (cum se prefigurează pentru Bucureşti anul acesta) şi când şoselele sunt uscate ca în palmă. Obligativitatea de a „purta” cauciucuri de iarnă pe maşină ignoră celelalte moduri de a administra un risc care vizează direct proprietatea fiecăruia dintre noi (nimeni dintre noi nu doreşte să îşi lovească maşina, să facă un accident): circulaţia preventivă şi cu viteză redusă, mărirea distanţei în coloană, evitarea manevrelor bruşte, evitarea frânei, utilizarea frânei de motor, evitarea circulaţie în zilele cu ninsoare. Oricum cei care circulă în condiţii dificile de iarnă (cei de la munte) au astfel de cauciucuri şi pentru ei legea e inutilă. În plus, tot noi, contribuabilii trebuie să ne asumăm costul depozitării şi păstrării acestor cauciucuri în perioada celor 8 luni de neutilizare. Mai mult, nu ştiu în ce categorie încadrează statul cauciucurile mixte (cele care sunt şi de iarnă şi de vară).
Statul român, condus de nişte socialişti sadea, s-a gândit din nou la binele nostru şi ne impune cu forţa metoda pe care o consideră bună (mai ales pentru el şi pentru cei care importă, vând şi instalează cauciucuri de iarnă) în acest caz. Aşa cum s-a gândit să ne facă brad în parc de Crăciun, să ne dea zahăr şi făină de milă după ce impozitează pensiile, să ne facă săli de sport în sate care nu mai au copii, să ne construiască stadioane naţionale pe care nu avem cum să le întreţinem, să se împrumute în locul nostru de la FMI, să ne semnalizeze electric piste de biciclete care întretaie şoselele prin acelaşi loc cu trecerile de pietoni, să ne asocieze imaginea cu o frunză copiată de pe internet ş.a.m.d. Aceşti adepţi ai „(des)creşterii economice pe datorie” nu mai prididesc cu „construcţia bugetului multianual” în care contează, în primul rând, „proiectele statului” (din care lipsesc cu desăvârşire autostrăzile) şi mai puţin faptul că resursele necesare trebuie luate cu japca din buzunarul contribuabilului. Acest stat care ne consideră prea proşti pentru a ne administra singuri riscul de accident pe timp de iarnă dar şi având un nivel de toleranţă fiscală mult peste cel al ţărilor din lumea a treia, a devenit tot mai inventiv la capitolul taxe şi impozite. Aştept cu nerăbdare o mişcare pe Facebook împotriva tuturor acestor abuzuri ale statului (ce pare, însă, mult prea subtil pentru profilul utilizatorului de reţele sociale care înţelege greu unde e adevărata problemă).
O POSIBILĂ SOLUŢIE PE CARE O RECOMAND CU CĂLDURĂ PE TIMP DE IARNĂ: căutaţi-vă cauciucuri de iarnă la mâna a doua. Cu 200 de RON le puteţi cumpăra pe toate 4. Important e să scrie pe ele că sunt de iarnă. Şi aşa le folosiţi doar 3 luni pe an. Sigur ţin vreo 3 – 4 ierni fără probleme dacă nu circulaţi decât în oraş cu ele.
Comentarii recente