Ne-am obişnuit deja cu rolul agresiv al statului în economia românească care nu dă doi bani pe piaţa liberă, pe proprietatea privată şi pe bunăstarea individuală. Suntem deja familiarizaţi cu grija lui excesivă de a ne „proteja”, „asista”, apăra de ticăloşi şi de a se substitui persoanelor noastre considerând că ştie mai bine decât noi ce trebuie să facem în scurta şi meteorica noastră viaţă. Cu acest contract social „voluntar” pe care l-au semnat strămoşii noştri şi pe care l-am moştenit fără putinţă de renegare.
Un nou exemplu de intervenţie brutală în veniturile noastre este „asigurarea obligatorie” prin care statul cu puterea legii pe care o are în spate vâră mâna în buzunarele fiecărui proprietar de casă sau apartament şi ia o sumă „modică” de bani (între 10 şi 20 de Euro anual) pentru a ne „proteja şi despăgubi” de eventualele daune apărute ca urmare a unui cutremur, inundaţie sau incendiu provocat de „forţe de nestăpânit ale naturii”. Ca urmare a acestei măsuri care devine obligatorie, companiile de asigurări vor sări în sus de fericire pentru că vor primi (cu sprijinul statului) nişte bani neaşteptaţi pentru evenimente care în 99% dintre cazuri nu se vor întâmpla niciodată sau care vor putea fi puse pe seama asiguratului prin clauze bine ticluite şi inserate printre altele într-un contract mult prea stufos pentru a fi parcurs în cele câteva minute pe care am dori să le alocăm pentru această poveste.
Dacă incendiul sau inundaţia se vor produce „din vina asiguratului”, în sensul că nu a luat toate măsurile de a verifica instalaţia sa electrică sau instalaţia termică sau de apă caldă şi rece periodic (2 ani conform STAS-urilor din construcţii) cu un instalator sau electrician autorizat suntem pasibili să nu primim nici o despăgubire. Fără aceste cheltuieli suplimentare de verificare a instalaţiilor contractul aproape că nu are valoare economică. Mai mult, la valoarea contractului (care e standard de 10 sau 20 de Euro) mă îndoiesc că se vor primi despăgubiri substanţiale. Contractul obligatoriu îl ignoră, bineînţeles, pe cel voluntar şi facultativ. Nu contează dacă aveţi o asigurare facultativă deja încheiată. Trebuie să vă faceţi şi poliţa obligatorie în acelaşi timp (ca la maşini) şi să scoateţi din buzunar şi această sumă.
De ce este nevoie de o astfel de măsură? Foarte simplu… pentru că în România primăriile care dau autorizaţii de construcţii au aprobat construirea unor case în zone sensibile şi foarte riscante. Pentru că statul prin instituţiile sale (Regia Autonomă a Pădurilor) a aprobat mult prea uşor despăduriri în amonte de localităţi fără a lua în calcul circuitul elementar al apei în natură (un copac are capacitatea de a opri 1000 de litri de apă căzuţi în jurul său). Dacă adăugăm la toate acestea şi lucrările de mântuială de construcţie sau reparaţie a digurilor patronate de Regia Apelor Române spectacolul este deplin.
După ce statul a văzut că este incapabil să ne protejeze într-un fel s-a gândit că e bine să ne protejeze în alt fel. Să ne jecmănească pe toţi de nişte bani ce vor fi plătiţi pentru a-i despăgubi pe cei cu case din chirpici afectaţi tot de acţiunea distructivă a statului (putem adăuga aici însă şi despăduririle private dar care s-au făcut abuziv tot pentru că dreptul de proprietate asupra pădurilor e îndoielnic). În consecinţă, noi vom plăti o asigurare obligatorie, oamenii cu case din chirpici inundate vor primi o brumă de bani să îşi reconstruiască casa până la următoarea viitură pupând mâna tătucului care îi ajută şi votându-l în continuare, cei care taie pădurile în cârdăşie cu statul vor continua să îşi ambaleze drujbele, cei care dau autorizaţii de construcţie de la primărie vor fi mai dezinteresaţi ca până acum iar cei care construiesc diguri şi poduri o vor face în acelaşi stil cu care ne-au obişnuit.
Prin intervenţia în piaţa privată a asigurărilor, statul nu face altceva decât să creeze stimulentele negative pentru ca asiguratorii să închidă ochii în continuare la amplasarea unor case în zone foarte periculoase (doar au de unde să plătească despăgubiri). Statul diminuează presiunea pe autorităţile locale care vor fi mai puţin interesate de starea digurilor. Asumarea unor riscuri devine o chestiune de amănunt şi plasată în subsidiar care va genera nu diminuarea problemelor ci amplificarea lor. Această intervenţie distorsionează contractul direct între un privat (compania de asigurări) şi un alt privat (proprietarul casei) şi are acelaşi efect ca şi un ajutor direct dat de la bugetul statului pentru reconstruirea casei luate de ape. Transformă un risc al asigurătorului (calculat prin diferite metode probabilistice) într-o certitudine pe spinarea consumatorului obligat cu forţa să participe la un contract pe care nu prea şi-l doreşte.
Prin asigurarea obligatorie statul înlocuieşte un impozit cu un alt impozit mascat fără a rezolva cu adevărat problema. La fel a făcut şi cu Pilonul 2 de pensii. Halal reformă a unui stat care nu înţelege clar de ce a fost creat şi ce ar trebui să facă sau să nu facă în economia pe care o păstoreşte.
Prin diferite canale media au apărut tot felul de ştiri şi zvonuri cum că zona monetară Euro e pe cale să se dizolve şi că fiecare stat va reveni la propria sa monedă (un raport al ING a anunţat iminenta destrămare a acesteia, Christopher Smallwood a pledat şi el pentru destrămarea zonei Euro pentru a permite economiilor mai slabe să se întărească). Acest lucru este puţin probabil să se întâmple din mai multe motive pe care le voi detalia în cele ce urmează.
Mai întâi aş începe cu argumentul că această integrare monetară a fost dictată de evoluţia procesului de integrare şi nu a fost un scop în sine. Moneda unică este vitală pentru funcţionarea pieţei unice între ţările membre (de exemplu, România asta nu înţelege şi amânarea intrării în zona Euro ne ridică mari probleme de integrare care, în cazul nostru este imperfectă), permiţând libera circulaţie a capitalurilor, bunurilor, serviciilor şi a persoanelor într-un mod mult mai eficient. Cei care vin cu teorii false cum că renunţarea la moneda unică ajută economiile slabe se păcălesc amarnic. Tocmai pentru că revenirea la monedele naţionale ar împinge aceste ţări spre inflaţie şi spre deprecierea propriei monede mai mult decât o face Banca Central Europeană în prezent. Ceea ce înseamnă că statele mai mici vor fi salvate dar popoarele lor nu. Iar noi nu ar trebui să discutăm despre salvarea unor state (adică a unor găşti de interese) ci de salvarea popoarelor.
Mai trebuie spus că, încă de la început, proiectul monetar a pornit şovăielnic prin concesiile legate de politica bugetară şi fiscală. Procesul de integrare din Europa, unul ambiţios şi care calcă pe bătături pe foarte mulţi apropiaţi ai guvernelor şi ai politicienilor din ţările membre, este ca un puzzle ireversibil şi care necesită noi şi noi piese a fi montate pe măsură ce se adaugă pe tablă unele. Adică odată acceptată ideea de monedă unică trebuia acceptată şi ideea de politică fiscală şi bugetară unică (sau cel puţin o unitate pe anumite componente principale nu doar deficit bugetar şi datorie publică). Zona monetară Euro de la bun început nu a fost una perfectă şi suferă acum datorită acestor mari neajunsuri: ţări ca Grecia intrate aproape pe uşa din dos în zona Euro au preluat un hazard moral imens pe parte de politică bugetară şi fiscală ce în mod paradoxal a rămas la latitudinea guvernelor ţărilor membre. Deci înainte de a discuta despre renunţarea la zona Euro şi la întoarcerea la inflaţia domestică în ţările membre trebuie luat în discuţie şi progresul făcut până acum în zona integrării monetare şi fiscale care nu a fost prea avansat.
De ce e bine cu Euro într-o piaţă integrată? Simplu… Pentru că Euro simplifică schimburile dintre ţările membre, aduce costuri de tranzacţionare mai mici, permite o mai bună comparabilitate a preţurilor şi o mai bună alocare a resurselor în sistem, elimină riscul valutar din schimburile intra-comunitare. Iar într-o ţară mică şi puternic etatizată cum este România înclin să cred că predarea politicii monetare pe mâinile unora mai profesionişti în materie diminuează drastic amatorismul multor măsuri ale Băncii Naţionale din România. Ţările mici ca România (şi socialiste aş adăuga) uită că moneda nu trebuie să reprezinte un instrument de reglaj economic şi o soluţie la problemele din economia reală. Iar în ţările slabe moneda este o mare tentaţie şi este folosită mult mai distructiv de către cei tentaţi să o controleze.
Cei care critică Euro şi îl acuză de efecte negative asupra ţărilor mici sunt de fapt:
1. Reprezentanţii guvernelor şi băncilor centrale locale cărora li s-a luat jucăria adică moneda pe care o manipulau cum doreau ei producând inflaţie şi „rezolvând” problemele de deficit public pe spinarea contribuabilului;
2. Bancherii care câştigau enorm din comisioanele valutare şi care erau absolut inutile într-o piaţă care se doreşte integrată (e explicabil de ce ING e cu gura mare în acest caz).
Toate aceste probleme sunt false şi sunt anulate de avantajele economice clare pe care le are Euro pentru ţările membre cu o singură condiţie greu de apărat în contextul actual: Banca Centrală Europeană să nu cedeze la presiunile ţărilor din zona Euro şi să nu pornească într-o tipărire de monedă fără discernământ pentru a salva ţări mici sau guverne prea puţin interesate de banul public. O face deja îngrijorător de mult. Dar chiar şi aşa cred că o face mai puţin decât ar face-o fiecare guvern în parte în ţara sa.
Mi-e greu să lupt cu argumente solide pentru o monedă fiduciară care este Euro şi care este, în egală măsură, expusă tentaţiilor inflaţioniste similare oricărei monede fiduciare, fără a avea o acoperire reală în aur (aurul a rămas paradoxal la nivelul ţărilor membre în gestiunea băncilor centrale locale). Cu toate acestea, revenirea la monedele naţionale ar fi un dezastru şi ar însemna o mare pierdere pentru sistem. Mult mai mare decât renunţarea la moneda unică şi, evident, mai mare decât privatizarea aurului şi folosirea lui ca mijloc de schimb în locul actualelor monede fiduciare (bani de hârtie fără valoare ce se bazează pe promisiuni deşarte ale guvernelor ce le apără).
Paradoxal poate, în opinia mea, Euro ar însemna pentru România o măsură de diminuare a statului în economie (cel puţin temporară având în vedere seriozitatea germană cu care este creditată, până acum, ideea de monedă unică). Şi pentru multe alte ţări de acelaşi calibru şi orientare economică (Grecia, Spania sau Italia) înclinate spre un dezmăţ inflaţionist pe spinarea contribuabilului.
Avem în sfârşit o nouă tranşă de la FMI. Putem sta liniştiţi cel puţin până la toamnă. Deşi efectele în economia reală a acestui credit sunt aproape nule. Împrumutul de la FMI nu înseamnă mai mulţi antreprenori dispuşi să îşi deschidă o afacere, mai multe locuri de muncă sau o bunăstare mai mare. Dimpotrivă. Costul plătit pentru acest împrumut (cel mai mare de până acum contractat de România) este unul foarte mare. Dacă i-am întreba pe cei de la FMI, guvern sau banca naţională ei ar aclama în cor virtuţile acestui împrumut. Dacă am întreba masa de contribuabili sau mediul de afaceri răspunsul ar fi pe dos.
Intervenţia FMI, oriunde în lume şi în istorie, s-a tradus în militarea pentru reducerea unor cheltuieli publice (cel puţin temporar) sau în creştere de fiscalitate (doar trebuie să îşi ia banii înapoi). Fiind o instituţie publică, finanţată din bani publici, FMI acţioneaza întotdeauna în sensul apărării şi consolidării statului şi a comprimării pieţei libere. În urma acestui credit ne-am ales cu un curs de schimb aparent şi relativ stabil (artificial menţinut) care alimenteză o falsă impresie de eficienţă în zona producţiei. Dar ne-am ales şi cu o fiscalitate tot mai sufocantă, tot mai ostilă şi mai greu de digerat de către contribuabilii privaţi (după ce că aveam cel mai mare număr de impozite şi taxe din Europa acum avem şi cea mai mare cotă de TVA).
Efectele economice ale creşterii de TVA ar fi următoarele:
1. Creşterea unor preturi: foarte mulţi economişti s-au grăbit să aclame că o creştere a cotei de TVA va genera inflaţie. Revenind la teorie şi la manuale, inflaţia este creşterea generalizată a preţurilor. Preţurile nu pot creşte generalizat decât în condiţiile unei mase monetare mai mari (nu pot creşte deodată toate preţurile dacă nu există masă monetară sau lichiditate suplimentară în piaţă). În condiţiile în care admitem că masa monetară va rămâne constantă (politică monetară restrictivă), preţurile nu pot creşte generalizat dacă creşte TVA. Vor creşte unele iar altele vor scădea pentru că va scădea consumul în acea zonă drastic. Evident că dacă discutăm de inflaţia aproximată prin indicele preţurilor (de consum sau de producţie) vom putea avea o creştere a acestuia. Dar acest lucru nu înseamnă neapărat inflaţie. Mai mult, o măsură radicală contracarează efectul „inflaţionist” al creşterii de TVA – reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor. Această măsură va pune, cel puţin temporar presiune pe consum şi va tempera radical creşterea preţurilor. Ulterior s-ar putea să avem creşteri de preţuri pentru că aceşti bani „salvaţi” din bugetele personale ale angajaţilor la stat vor ajunge imediat în buzunarele „privaţilor” care lucrează cu statul (cel puţin o creştere de preţuri la Vouittoane şi la Ferrari estimez clar).
2. Reducerea consumului: este clar că TVA va genera probabil pentru anumite produse creşteri de preţ într-o încercare clară a producătorilor şi comercianţilor de a transfera efectul fiscalităţii mai mari pe spinarea consumatorilor. Ulterior însă prin reducerea consumului preţurile vor trebui scăzute şi încetul cu încetul impactul se va răsfrânge dinspre consumatori spre mediul de afaceri diminuând marja de profit. Piaţa va regla această permanentă „negociere” între producători şi consumatori care vor pasa de la unul la altul fiscalitatea aferentă TVA.
3. Închiderea unor afaceri: multe afaceri din România se bazează pe servicii aferente circulaţiei mărfurilor (distribuţie, livrare, transport), multe dintre acestea fiind aduse de pe piaţa unică internă sau din China. Introducerea unei cote de TVA mai mare va scurta drastic lanţul de distribuţie şi va determina falimentul acelor interpuşi care măresc preţul de vânzare. Creşterea fiscalităţii va duce la închiderea unor astfel de companii de intermediere (de exemplu, puternic afectaţi vor fi micii comercianţi în favoarea marilor comercianţi care au economii de scară mai mari şi care pot prelua mult mai uşor acel 5% din TVA integral).
4. Creşterea şomajului: iniţial cota mai mare de TVA va fi suportată de consumator însă piaţa va întoarce spatele acelor antreprenori care vor pune toată această creştere pe umerii consumatorilor. Fapt pentru care firmele vor trebui să îşi revizuiască drastic, din nou, cheltuielile de producţie şi vor trebui să se uite la grila de salarizare şi la schema de personal. Mai mult, unele componente din lanţul de distribuţie dând faliment vor împinge în şomaj şi mai mulţi angajaţi. Şi reducerea preconizată a consumului va pune o presiune suplimentară pe mediul de afaceri. Reducerea investiţiilor (inclusiv cele străine), retragerea lor de pe o piaţă tot mai fiscalizată este şi ea o cauză probabilă a şomajului în creştere ce va urma.
5. Creşterea cursului de schimb: aici influenţa nu este directă. Putem spune însă că plata TVA pentru anumite bunuri aduse din UE se face pe piaţa de origine şi deci tot mai mulţi vor căuta să cumpere bunuri din afara României (dar din UE) ce includ cote de TVA mai mici în procesul de producţie. Ca urmare, vor creşte uşor importurile din UE (care nu sunt considerate de fapt importuri ci achiziţii de pe piaţa internă). Ele fiind însă plătite în Euro vor pune presiune pe cursul de schimb deteriorând contul curent. Indirect poate apărea o influenţă pe cursul de schimb şi pentru că vor scădea investiţiile străine care aducea o brumă de fonduri în valută ce contribuia la stabilitatea cursului de schimb. Dacă adăugăm şi fiscalitatea pe investiţiile la bursă şi pe depozitele bancare putem remarca o presiune clară asupra cursului de schimb.
6. Deficitul bugetar: creşterea de TVA a fost făcută tocmai pentru a finanţa deficitul bugetar. Nu rezolvă această problemă, o amână pe mai târziu însă cu consecinţele economice de rigoare. După majorarea TVA nu vom scăpa de deficitele publice. Ele vor rămâne în continuare şi vor afecta grav buzunarul nostru.
7. Impactul asupra dobânzilor: TVA nu intervine direct asupra acestei variabile macroeconomice. Dacă e însă să luăm în calcul creditul de consum sau creditul ipotecar care devin mai puţin tentante pentru că preţul autoturismelor va creşte, preţul caselor va creşte (cel puţin teoretic), o scădere a cererii de credite produce o scădere a dobânzilor pe piaţă. În realitate însă piaţa imobiliară şi acum şi piaţa auto sunt la pământ ceea ce înseamnă că introducerea TVA nu va determina o creştere a preţurilor acestor active pe termen lung, ci dimpotrivă. Astfel că efectul creşterii de TVA asupra dobânzilor la creditele în lei este aproape nul.
8. Evaziunea fiscală: TVA este doar o taxă, adesea aplicată la alte taxe cum ar fi accizele. Produsele accizabile vor suporta o creştere de preţ (sau dacă nu o presiune pe producători şi distribuitori) foarte mare. În aceste condiţii devine şi mai tentantă evaziunea fiscală (nu doar pentru cei care trebuie să plătească aceste taxe dar şi pentru cei care trebuie să le încaseze sau trebuie să controleze). Valoarea rezultată din eludarea taxelor va fi importantă şi va fi împărţită cu cei de la stat care văd că salariile lor scad drastic.
Dacă guvernul are impresia că printr-o fiscalitate mai mare se poate salva pe el şi pe contribuabili greşeşte amarnic. Nu putem avea şi taxe mai mari şi, în acelaşi timp, afaceri mai prospere. Nu putem avea taxe mai mici şi, în acelaşi timp, implicare mai mare a statului în economie. Nu putem avea funcţionari publici care să cheltuiască banii din taxe şi impozite în interes strict naţional dar care să uite total de propriul interes, de prieteni sau de familie. Lipsa de viziune pe termen lung şi lipsa unei strategii în care să fie angrenat cu adevărat tot poporul român ne îndreaptă spre faliment. Oricine întreprinde ceva fără a avea în minte o minimă direcţie sfârşeşte prin a se roti de jur împrejur şi a cădea jos ameţit.
Iar vina aparţine în mare parte liderilor. Pe care din păcate ni-i alegem aşa cum îi alegem (contra „penelerine” de ploaie, contra brichete, contra găleţi roşii, contra mopuri, contra geci portocalii, contra bani, contra unui post călduţ în nişte consilii de administraţie).
Notă: Articolul a fost publicat în „Economistul” din data de 9 Iulie 2010 sub titlul „Toporul pe valoarea adăugată: o analiză a tăieturii fiscale„
Traim momente grele de mari dezechilibre economice la nivelul bugetului de stat, consecinta directa a unor politici falimentare care au avut drept scop transferarea prin diferite canale (privatizare, achizitii publice, cheltuieli facute in „interes national” sau „in situatii de urgenta”) a averii acumulate de stat in mana unor privati erijaţi în salvatori ai naţiunii cu toga de „buni samariteni”. Criza pe care o parcurgem nu mai este demult o criză importată sau provocată din exterior. Este criza unei întregi generatii incapabila sa se desprinda de tiparele socialismului cu care au fost indoctrinati, incapabila sa promoveze cu adevarat libertatea economica ce se impune obligatoriu intr-o economie de piata.
Am cautat pe Internet o lista cu parteneriatele public-privat din Romania cu care se laudă guvernanţii in momentul de fata. Am gasit-o cu destul de mare greutate, fiind foarte bine ascunsa pe site-ul Ministerului de Finante (apasa aici şi apoi doar clic pe Submit în pagina accesată). Poate fi impropriu numita o baza de date. Este un amalgam de proiecte in derulare, in intentie sau in faza de prospectare. In primul rand se remarca numarul extraordinar de mic al acestor „parteneriate” pentru o tara care are pretentia ca se numeste „dezvoltata” si „europeana”. În al doilea rând, este absolut hilar ce înţelegem noi prin proiecte dezvoltate în parteneriat public – privat. Intre aceste parteneriate regasim în fază de implementare doar proiectele legate de „managementul modern al gunoaielor” (Piatra Neamţ, Hunedoara, Târgu Mureş), cele care „externalizează” administrarea serviciilor de parcări (Târgu Mureş) sau sisteme de informaţii şi comunicaţie integrat (în Mehedinţi). Proiectele de infrastructură ce s-ar preta cu adevărat acestui tip de dezvoltare nu există, sunt în fază foarte incipientă (de pregătire) sau au fost anulate din motive greu de înţeles (aeroportul din Deva, câteva staţii de tratare a apelor uzate).
Este clar că statul se hotărăşte cu greu să lase mediului privat iniţiativa de a dezvolta proiecte cu valoare pentru comunităţile locale. Acest comportament se explică prin două lucruri: dacă statul îşi ia mâna de pe proiectele de infrastructură (autostrăzi, porturi, aeroporturi) pierde din posibilitatea de a mai decide politic cine se „califică” pentru a le construi. Pierde apoi dreptul şi „oportunitatea” de a organiza licitaţii (doar în „interes naţional”) pentru a cumpăra consumabile, pentru a externaliza curăţenia, paza sau întreţinerea unor astfel de facilităţi, pentru a repara sau înlocui componente care se deteriorează în timp.
Statul, prin promovarea parteneriatelor public-privat, pierde din rolul său în economie în favoarea sectorului privat şi a pieţei libere. Iar acest lucru este de neconceput pentru o ţară care trebuie încă menţinută în socialism cât mai mult cu putinţă pentru a avea posibilitatea îmbogăţirii rapide şi sigure pentru o clasă privilegiată de „vârfuri” ale societăţii româneşti. Trebuie cât mai mulţi să îşi facă un „minim” capital de pornire pe spinarea contribuabililor mult prea îngreţoşaţi să mai reacţioneze sau mult prea lipsiţi de cultură economică pentru a putea vedea adevărata faţă a situaţiei.
Acest guvern, ca mai toate cele de dinainte, nu dau doi bani pe sectorul privat, continuă să ne aburească cu „proiecte ale statului care ne scot din criză” marşând falimentar pe ideea că doar statul e cel care ştie mult mai bine decât noi contribuabilii şi beneficiarii ce ne dorim cu adevărat. În această ordine de idei, se explică de ce în Bucureşti abundă şoselele mult prea aglomerate de tot felul de dispozitive de semnalizare lipite pe oriunde în condiţiile în care adevărata problemă este lipsa unei centuri cu minim 3 benzi pe sens şi a unor artere de mare viteză care să traverseze de-a curmeziş oraşul în condiţii de siguranţă maximă. Acest mod de gândire falimentar prin care statul (o construcţie amorfă capturată de grupuri de interese) este suprapus tuturor altor alternative private ne îndepărtează tot mai mult de la ceea ce ne dorim cu adevărat. Noi vrem autostrăzi şi centuri ocolitoare şi statul decide că avem nevoie de radare de ultimă generaţie, treceri de pietoni ultra-vopsite în culor ţipătoare, marcaje prin care suntem îndemnaţi să traversăm pe la trecere, beculeţe şi leduri în asfalt şi alte lucruri mult mai uşor de procurat şi de implementat (dar la fel de scumpe ca o autostradă).
În final vă prezint o listă scurtă (pe care oricând o pot extinde la nesfârşit cu exemple de succes) cu cele mai importante proiecte dezvoltate în parteneriat public privat în lumea largă (pentru a le compara cu cele din lista noastră): Eurotunelul, MOZAL Project (în valoare de 1,3 miliarde dolari pentru a dezvolta o fabrică de aluminium), Australia – Japan Cable Project (a conectat printr-un proiect în valoare de 520 milioane dolari Japonia de Austrialia printr-un cablu optic marin), Dabhol Project (un proiect în India în valoare de 3,1 miliarde dolari presupunând construcţia unei centrale electrice de 2000 MW putere), Sydney Cross City Tunnel (un proiect în valoare de 680 milioane dolari australieni care presupunea construcţia unui tunel subteran rutier care să traverseze oraşul Sydney pentru a fluidiza traficul), Bujagali Dam Project (a presupus construcţia în Uganda a unei hidrocentrale în valoare de 582 milioane dolari), Bulong Project (un proiect privind o fabrică de nichel din Australia în valoare de 441 milioane dolari), Henderson Land Project (un proiect imobiliar în Hong Kong în valoare de 36 miliarde dolari HK) etc.
Iar noi ne lăudăm cu sistemele de management al gunoaielor din trei oraşe din ţară şi 40 Km de autostradă în 10 ani care leagă două tarlale de porumb între ele (China finalizează 1000 de Km de autostradă anual). O să aşteptăm mult şi bine ca acest stat să ne salveze din noroiul în care înotăm cu toţii.
De când m-am aplecat mai mult asupra acestui blog am început tot mai mult să trăiesc cu teamă şi să păşesc pe stradă tot mai atent la ceea ce mi se întâmplă. Să mă uit de două ori când traversez strada sau să privesc în spate când mă întorc târziu acasă. Să fiu atent cu cine urc în lift sau ce glume fac la telefonul mobil. Să mă gândesc tot timpul la familia mea şi la cei dragi din jurul meu. Să mă întreb dacă în această ţară, încă mult prea ancorată în „amintirile din epoca de aur”, cu servicii secrete infiltrate peste tot şi puse în slujba celor aflaţi la putere, este bine să mă manifest liber şi să sancţionez în felul meu orice derapaj economic din deciziile mediului politic. Acest sentiment de nesiguranţă şi teamă creşte tot mai mult de pe o zi pe alta proporţional cu lehamitea care mă cuprinde faţă de tot ce văd în jurul meu zi de zi.
Nu am dat importanţă prea mare acestei temeri (o împinsesem de fiecare dată undeva cât mai adânc în subconştient) până astăzi când de la televizor , absolut întâmplător, am aflat cu stupoare că în cadrul Consiliului Naţional de Apărare al Ţării s-a discutat zilele trecute Strategia de Apărare a României şi că va fi inclusă (la iniţiativa dl. Consilier Prezidenţial Iulian Fota – vezi aici) o prevedere prin care reacţia anumitor trusturi de presă împotriva anumitor instituţii ale statului sau propagarea unor informaţii false (chiar minciuni) vor fi considerate atentat la siguranţa naţională şi vor putea fi pedepsite ca atare. Am crezut că odată cu apariţia unor noi generaţii în politică se va schimba ceva în această ţară. Constat însă că tot idei de natură socialistă (care îngrădesc libertatea individului) îşi fac loc cu brio în sistemul de valori şi îşi găsesc ecou în mentalul liderilor noştri.
Acest tip de reacţie arată cât de mult contează opinia publică pentru cei aflaţi demult sub influenţa beţiei puterii. Cât de mult deranjează o opinie critică, un punct de vedere, chiar şi greşit sau mincinos, în această ţară întoarsă demult cu spatele la democraţie şi progres. Introducerea unor astfel de măsuri aberante într-o strategie de apărare a unei ţări (nicăieri în lumea dezvoltată nu există vreo astfel de prevedere) pune un mare semn de întrebare cu privire la minima libertate de exprimare şi opinie pe care ar trebui să o avem în noi şi pe care liderii noştri ar trebui să o apere cu sfinţenie. De la acele trusturi de presă până la cei care scriu pe bloguri într-un mod absolut voluntar nu mai este decât un mic pas. Într-un mod absolut arbitrar, statul va decide ce e minciună şi ce e adevăr, ce e bine şi ce e rău pentru a fi comunicat publicului larg, ce e atentat şi ce nu la „siguranţa naţională”. Instituţiile statului, şi aşa destul de greu transparente cu cei care le finanţează din impozitele lor, vor deveni şi mai opace şi mai ineficiente în activitatea lor. Lipsite de teama că opinia publică (presa, bloggerii, liderii de opinie, editorialiştii) poate afla şi propaga abuzurile lor, sub protecţia legii care invocă siguranţa naţională, instituţiile publice vor putea liniştite să îşi „desfăşoare” activitatea în „beneficiul şi interesul comunităţii”.
Continuăm să fim conduşi de lideri care nu suportă să fie contrazişi, care consideră că doar opinia lor este cea corectă şi care conferă dialogului o notă de inutilitate. Lideri care fac front comun împotriva oricui este de altă părere cu a lor sau oricui se împotriveşte să se alieze cu sistemul. Asemenea preocupări şi griji aparent legate de „siguranţa naţională” chipurile pusă în pericol de formatorii de opinie sunt foarte periculoase şi ne vizează pe toţi în egală măsură. Ele ne vor întoarce mult şi rapid înapoi din drumul nostru spre democraţie. Lupta trebuie continuată pe toate fronturile cu acest „stat” menţinut mult prea puternic de către o şleahtă politică preocupată nu de „siguranţa noastră naţională” ci de „siguranţa lor”. Miza foarte mare justifică această încrâncenare prin care se încearcă ruperea balanţei de putere între societatea civilă reprezentată de presă şi mediul politic. Sunt prea mulţi bani care trebuie să ajungă din buzunarele noastre în buzunarele unora care nu încetează să se laude cât de mult se gândesc ei la binele nostru. Se pare că liderii noştri nu au învăţat nimic din această criză. Nici nu aveau ce pentru că ei nu o simt cu adevărat.
Materiale adiţionale:
Aici puteţi audia intervenţia la Radio Realitatea a dl. Iulian Fota.
Aici puteţi vedea punctul de vedere nuanţat al dl. Iulian Fota din Evenimentul Zilei.
Comentarii recente