Una dintre măsurile „anti-criză” aberante pe care guvernul este gata să îşi asume răspunderea se referă la reintroducerea impozitului de 16% pe dobânzile la depozitele bancare (în lei şi în valută). În foamea de resurse care să finanţeze „proiectele de investiţii” ale statului, se caută tot felul de soluţii care mai de care mai lipsite de raţiune economică.
Această măsură de impozitare a dobânzilor la depozitele bancare reprezintă un jaf clar pentru sectorul privat pentru că dobânda la aceste instrumente se acordă pentru a acoperi în principal rata inflaţiei şi pentru a păstra economisirile la adevărata lor valoare. Numai cei neavizaţi economic gândesc că ar putea „trăi din dobânzi” sau că dobânda este un venit (mai auzi câte un deştept că merge la bancă să îşi extragă dobânda din care trăieşte apoi fără a conştientiza că retrăgând această dobândă puterea de cumpărare a depozitului său are de suferit). Foarte puţin din această dobândă reprezintă un venit cu adevărat.
Cea mai mare dobândă la un an pentru depozitele în lei este în momentul de faţă 7% (vezi aici). Inflaţia „ţintită” de BNR pentru 2010 este undeva la 3,5% cu o marjă de variaţie de +/- 1%. Să considerăm că ţinta de inflaţie este limita superioară de 4,5% (vezi aici). Cu alte cuvinte, câştigul anual ce ar trebui impozitat ar fi doar diferenţa dintre dobânda la 1 an şi inflaţia pe acel an, adică, în cazul de faţă doar 2,5% din dobândă ar trebui impozitat. Impozitarea cu 16% a întregii dobânzi de 7% diminuează dobânda cu 1,12% (7% x 16%) ceea ce înseamnă că aproape jumătate din profitul real obţinut de pe urma unui depozit este cedat statului (impozitul pe profit în realitate, în acest caz este de 50%). Fără să facă absolut nimic, statul jefuieşte sectorul privat de 1,12% din valoarea depozitelor acestora la 1 an. Acest jaf se adaugă la inflaţia pe care o provoacă statul prin politica sa monetară.
Este explicabil de ce statul aplică acest procent la întreaga dobândă şi nu la diferenţă (nu ştie inflaţia decât la finalul anului). Chiar şi dacă ar cunoaşte-o, aşa cum este ea calculată pe baza indicelui preţurilor de consum, inflaţia este doar o aproximare a inflaţiei fiecăruia dintre noi. S-ar putea ca pentru unii dintre noi inflaţia să fie cu mult diferită şi mai mare decât cea calculată pe baza unui coş de consum mediu, caz în care impozitarea economisirilor este şi mai nedreaptă (practic ducem bani de acasă pentru a economisi bani în bănci şi pentru a îndestula şi statul din aceste economisiri).
Prin această măsură, economisirea ajunge să fie printre cele mai fiscalizate operaţiuni din economia românească (impozit de 50% pe profitul unui depozit este deja foarte mult). Această decizie va diminua drastic acumularea naturală de capital şi va tăia una dintre resursele importante pentru investiţii (inclusiv cele ale statului). Aceste depozite vor părăsi rapid România şi vor crea o problemă suplimentară pentru cursul de schimb (sau vor fi investiţi aceşti bani în altceva mai puţin lichid şi mai puţin productiv). Nici costul capitalului nu va rămâne sensibil la această măsură. Dobânzile vor creşte pentru că impozitul pe dobânda de la depozite va fi inclusă în costul capitalului. Capitalurile vor deveni mai scumpe pentru sectorul privat care va fi nevoit să caute alte resurse decât cele autohtone pentru finanţarea proiectelor sale. După ce că rata de economisire în economia românească este foarte mică şi că suntem condamnaţi să apelăm la resursele altora şi, deci, să depindem tot mai mult de ei, mai lovim radical şi în acest sector.
Ţara care crede că prin fiscalizare va ajunge departe şi la o creştere economică sănătoasă se înşeală amarnic. Problema nu este să găsim neapărat surse ce „merită” a fi impozitate (mult discutata lărgire a bazei de impozitare) ci să reducem rolul statului în economie şi să creăm premizele dezvoltării cu adevărat a unui sector privat care să preia o bună parte din serviciile pe care le oferă actualmente (la calitatea pe care o cunoaştem cu toţii) statul. Astfel de măsuri care produc efecte economice contrare creşterii economice, nu vor scoate România din criză ci o vor menţine dacă nu chiar o vor afunda şi mai mult. Cu astfel de măsuri, România se va înfunda şi mai mult într-o criză a datoriei externe şi într-o dependenţă tot mai mare de capitalul străin (o parte din acesta fiind capital autohton pe care nu am ştiut cum să îl păstrăm în ţară). Atunci când vezi cu câtă poftă se înfruptă statul din economiile tale şi cât de puternic te concurează banca centrală cu bani ieftini nu îţi mai vine să pui bani deoparte ci, dimpotrivă. Fără o economisire internă puternică nu poţi avea dezvoltare economică durabilă.
Pe zi ce trece actualii guvernanţi îşi dau arama pe faţă şi scot la iveală modul lor de a gândi funcţionarea economiei. Atunci când am ieşit oficial din comunism prin sacrificiul unor oameni de ispravă, am crezut cu toţii că abuzurile, atentatele la proprietatea noastră în numele interesului naţional sau intervenţia planificatorului central în economie vor dispărea. Din păcate nu a fost aşa.
România a intrat rapid pe mâna unor oameni formaţi la şcolile de gândire socialistă, oameni cu vederi puternic de stânga, ascunşi sub mantia liberalismului, incapabili să observe virtuţiile sau avantajele absolute ale pieţei libere, competiţiei şi libertăţii economice. România a continuat să fie condusă şi administrată de un sistem de stat împovărător, corupt şi birocrat. Indiferent de cine s-a succedat la putere în România, măsurile aplicate cu precădere au fost cele de stânga. Atunci când PNL a venit la putere, nu a putut rezista fără sprijinul PSD, fapt pentru care a continuat politica de ajutoare sociale împărţite fără discernământ (o politică ce numai de dreapta nu este). PDL a schimbat şi ea optica dar tot într-o direcţie socialistă: proiectele statului dezvoltate din banii publici. De fapt o hoţie fără margini pentru care acum ne împrumutăm la nesfârşit multiplicând o datorie pe care o vor plăti generaţiile viitoare. O hoţie prin care cei mulţi sărăcesc pe zi ce trece pentru a îmbogăţi o clasă de privilegiaţi care la momentul oportun au ştiut cum şi cu cât să cumpere voturile românilor.
Nici una dintre guvernările de până acum nu a avut curajul unor măsuri de dreapta autentice şi care să vizeze privatizarea integrală a sistemului de educaţie (cel superior şi cel liceal), privatizarea integrală a sistemului de sănătate (spitale şi clinici). Toate guvernările au continuat să împartă pomeni electorale, să gândească pe termen scurt şi să pună în prim plan interesul de grup şi nu interesul naţional pe termen lung. S-a ajuns la o calitate precară a tuturor serviciilor publice care ameninţă siguranţa fiecăruia dintre noi.
Falimentul pe care îl cunoaşte România în zilele noastre este acelaşi faliment a sistemului socialist din 1989. Este falimentul unei generaţii incapabile să se rupă de viziunea comunistă, cu o teamă extraordinară de tot ce înseamnă competiţie şi piaţă liberă. Este falimentul unei generaţii interesată exclusiv de prosperitate pe spinarea statului şi în detrimentul iniţiativei private. Disoluţia care ne paşte în momentul de faţă este consecinţa lipsei de reforme reale în sistemul public, a lipsei de viziune şi a lipsei de sprijin real şi concret pentru iniţiativa privată. S-a ajuns până la situaţia stupidă în care guvernul apără o măsură de stânga (politicile statului de investiţii) prin anularea unei alte politici de stânga dusă anterior (asistenţa socială mult prea mare faţă de resursele existente). În disperata lor căutare de fonduri pentru a fi distribuite discreţionar către prietenii lor, guvernanţii actuali invocă siguranţa naţională, pierderea de suveranitate sau pacea socială încercând să vâre pe gât pensionarilor măsura tăierii veniturilor lor. Grija pentru siguranţa naţională a actualilor guvernanţi seamănă înspăimântător cu grija comuniştilor din 1989 faţă de evenimentele de la Timişoara.
România se află acum în pragul falimentului pentru că nu a ieşit încă din socialism şi totalitarism, pentru că statul asistenţial nu îi poate ajuta niciodată pe toţi şi pentru că distribuirea de resurse se face întotdeauna viciind proprietatea şi bunăstarea unora. Statul Socialist România nu poate avea în acelaşi timp şi proiecte foarte profitabile pentru fericiţii câştigători de licitaţii şi pensii şi salarii bugetare mulţumitoare. Deşi tăierea salariilor în sectorul public pare a fi o măsură de dreapta ea nu este nicidecum aşa, fondurile recuperate fiind direcţionate strict către acoliţii statului (beneficiarii de proiecte publice). Tăierea de salarii din sectorul bugetar trebuie să înspăimânte pe toată lumea şi nu să fie motiv de vrajbă: cu salarii mai mici bugetarii din familie vor pune presiune pe cei angajaţi în privat, va scădea consumul şi se va încetini creşterea economică, va scădea radical calitatea serviciilor publice. Înainte de a distruge sectorul public trebuiau create premisele unui sector privat puternic, capabil să preia o bună parte din aceste servicii (aici mă refer la cel de sănătate şi cel educaţional).
Pe termen lung această măsură de tăiere a salariilor bugetarilor poate fi benefică pentru sectorul privat pentru că îi va îndemna pe unii să renunţe la calitatea de salariat la stat şi să îşi deschidă o afacere. E puţin probabil că se va întâmpla acest lucru dată fiind implicarea masivă statului în economie (toţi sunt cu ochii pe contracte cu statul mult mai profitabile decât cele oferite de piaţa liberă). Cu o piaţă liberă ce nu poate oferi „exemplele de succes” pe care le oferă statul împreună cu cei pe care îi protejează şi cărora le oferă contracte grase, nimeni nu poate fi atras să îşi deschidă o afacere.
Încetul cu încetul, această economie paralizează sub influenţa malefică a statului şi se îndreaptă către un socialism „luminos” de care am încercat să scăpăm şi nu am reuşit. Piaţa liberă este tot mai departe de noi, libertatea şi existenţa noastră este tot mai restrânsă şi sufocată. Statul prin acţiunile sale elimină tot ceea ce este bun, creativ, innovativ şi de valoare şi pune în schimb impostură, hoţie, corupţie, minciună, bârfă şi luptă de clasă. Păcat de timpul pierdut, de visele irosite, de efortul de a rezista şi de încăpăţânarea de a nu pleca.
România este ţara în care dacă vrei mai multă libertate eşti văzut ca un nebun, un lunatic, un neînţeles şi un anarhist. Este ţara în care frica de prea multă libertate domină sufletele multora dintre noi. Iar spaima de piaţa liberă şi competiţie atinge cote alarmante. Faptul că avem libertate de exprimare, avem libertate de opinie şi că putem să vedem zeci de canale TV nu înseamnă că am atins şi libertatea economică. Din punct de vedere economic am rămas înglodaţi în SOCIALISM.
Criza actuală a înverşunat şi a polarizat şi mai mult ideologic societatea în ansamblul ei. Ca niciodată, adepţii politicilor distribuţioniste de stânga s-au coalizat şi au început să aclame falimentul pieţei libere şi să arunce cu lături acuzând piaţa liberă de eşecurile sale. Fac acest lucru fără să înţeleagă prea mult din cauza reală a crizei care ţine tot de stat, cel care colectează taxe şi impozite pentru a ne proteja împotriva acestor eşecuri ale pieţei libere.
Socialiştii au sărit la gâtul „ticăloşilor” şi „lacomilor” de bancheri intrând într-o amnezie totală când este adusă vorba de instituţia statului care a declanşat criza – banca centrală. Au făcut front comun împotriva cotei unice de impozitare şi au pus-o la zid fără a avea alte argumente decât că „bogaţii trebuie să plătească mai mult decât săracii” şi fără a defini clar cine este bogat şi cine este sărac în opinia lor.
Este orientarea guvernării actuale una autentic de dreapta? Evident că nu. Această guvernare, lipsită total de transparenţă, a continuat să ţină în braţe o instituţie publică moştenită de la socialiştii din PSD – Compania Naţională de Investiţii care, cu sârg şi elan muncitoresc a continuat să distribuie în stânga şi în dreapta cu banul public pe tot felul de tâmpenii: construcţii de săli de sport, construcţii de bazine de nataţie olimpice, consolidare şi reabilitare de săli de sport. Atât de bine au rafinat instrumentul de luptă socialist încât au făcut cu ajutorul CNI cel mai scump patinoar din Estul Europei (facilităţile însă sunt comparabile). Această guvernare nu este cu nimic mai prejos de guvernarea socialistă de dinainte care a pariat cu toţi că va împânzi România cu săli de sport. Această guvernare, aşa-zis de dreapta, continuă să cheltuiască sume impresionante prin societăţile statului SNLO, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale sau nou-înfiinţatele Electra şi Hidroenergetica. Cu un sistem pseudo-privat care zice că „s-a reformat”.
Condusă multă vreme de guvernanţi de stânga care nu înţeleg modul de funcţionare al capitalismului autentic, economia privată din România a ajuns să fie tot mai dependentă de stat, de asistenţa socială şi de comenzile lansate de acesta. Companiile private au intrat într-un cerc vicios foarte periculos, fiind dezinteresate total de piaţa liberă şi de oportunităţile acesteia (inclusiv pieţele de export). Cu un stat puţin interesat de finalitatea proiectelor sale şi orientat strict pe profitul personal al celor de la stat care distribuie banii în economie, economia românească se îndreaptă spre socialismul tot mai sublim. Această abordare economică de stânga greşită, prin care statul continuă să fie considerat „strategic” şi continuă să fie menţinut foarte activ în diferite sectoare conduse de la centru de tot felul de „Consilii Supreme de Apărare a Ţării şi a Intereselui Naţional” este falimentară din start. Pentru România, care a trecut odată prin coşmarul falimentului socialismului în 1989 cu costuri foarte mari, menţinerea viziunii economice actuale de stânga prin care puţini se îmbogăţesc fenomenal de mult pe spinarea sărăcirii celor mulţi (efectul statului socialist de distribuire a bunăstării în societate) invocând interesul naţional şi necesitatea dezvoltării prin proiecte publice pare a fi de neînţeles (dacă ne uităm însă la cine conduce ţara şi cine are afaceri private vedem clar de ce persistă această viziune socialistă asupra cum ar trebui să ne dezvoltăm).
Dacă nu ieşim rapid din această situaţie şi nu încetăm cu alocarea discreţionară a banilor pe proiecte de partid pe care nu le vede nimeni o să rămânem săraci lipiţi pământul, impozitaţi la sânge de clientela politică care trebuie să îşi atingă, alături de cei de la putere, o anumită cotă de profit. Împrumutul de orice fel este şi el fatal atunci când există o astfel de viziune economică de stânga (prin care banii sunt tocaţi sistematic de stat pe „ace, brice şi carioce”, pe „promovarea imaginii de ţară”, supraborduri, pomi şi panseluţe etc.).
Ca şi în perioada socialistă, s-a dovedit că, oricât de mult ar dori, statul nu îi poate ajuta pe toţi. Cineva trebuie să piardă. Întotdeauna cei care pierdem suntem noi, cei mulţi. Cei care nu avem acces la proiectele statului şi care nu putem participa la licitaţii pentru că nu îndeplinim criteriile de selecţie: nu avem pe nimeni la partid. Dar care plătim din buzunarul nostru atât salariile celor care dau aceste proiecte unora, cât şi pe cei care le execută. Şi care vom rămâne aici să rambursăm împrumuturile externe acordate cu atâta servitute de instituţiile financiare internaţionale, mult după ce toţi cei care s-au îmbogăţit din proiectele cu statul s-au evaporat în ţări străine. Nici dezvoltarea fără discernământ a statului (doar la Compania de Autostrăzi lucrează peste 6000 de oameni) nu este o măsură de dreapta dar nici dezvoltarea prin proiectele statului nu este. Ambele sunt falimentare în egală măsură, ambele sunt de stânga şi, în condiţiile crizei de resurse, se vor exclude una pe cealaltă (mai multe proiecte înseamnă salarii mai mici sau mai puţine).
Halal capitalism şi orientare de dreapta! Unde e vinovată piaţa liberă în acest caz? De ce trebuie să aruncăm cu lături în piaţa liberă şi în iniţiativa privată când noi nici măcar nu ştim cum arată cu adevărat libertatea economică?
După ce s-au întins cât nu le permitea plapuma şi au exagerat cu cheltuielile cu „proiectele publice ale statului care scot România din criză” (sau scot din criză cel puţin pe cei favorizaţi de „soartă), guvernanţii au ales, într-o primă fază, pentru a acoperi găurile negre de la buget, varianta scăderii salariilor bugetariile şi pensiilor tuturor (deja scăzute fiind prea „nesimţite”). Fără a avea puterea de a se lupta cu serviciile secrete (supradimensionate) sau cu agenţii care taie frunză la câini pe bani publici dar care au devenit adevărate sanatorii pentru membrii partidelor politice, incapabili să facă faţă cerinţelor tot mai mari de îndestulare din proiectele statului (care oferă nimic sau prea puţin societăţii civile), guvernanţii au atacat la baionetă veniturile menţionate şi au aruncat populist pe masa fondului de solidaritate propriile lor salarii (nici nu te mai întrebi din ce o să trăiască ei, fiind evident că tot din „proiectele statului” pe care le alocă arbitrar din banii noştri). Foamea de bani e atât de mare încât s-a căşunat şi pe ajutoarele sociale (e drept, unele dintre ele exagerate pentru o ţară în tranziţie spre piaţa liberă nu spre socialism).
Din păcate pentru ei, populaţia s-a prins rapid de şmecherie (chiar dacă prea târziu). Fiecare dintre noi avem în familie pensionari sau bugetari, scăderea salariilor lor afectând venitul general al familiei (chiar dacă o parte provine din privat). Nu convenea nimănul, nici măcar sectorului privat, o astfel de măsură, în condiţiile în care banii ajunşi pe mâna statului se cheltuiesc cum se cheltuiesc, regulile fiscale se aplică doar pentru unii sau statul încă mai are sectoare la care poate renunţa (serviciile de securitate de exemplu).
Cu complicitatea celor care lucrează la Fisc (şi care, în condiţiile creşterii accizelor la tutun şi carburanţi, au devenit mult mai interesanţi pentru cei din sectorul privat), evaziunea fiscală a devenit înfloritoare în România, fiind estimată în jurul valorii de 10 miliarde euro. Statul, sub presiunea străzii, a început lupta la baionetă şi a anunţat cu mare fast măsurile sale de combatere a evaziunii fiscale: (a) deţinerea, producerea, transportul, depozitarea şi vânzarea bunurilor care provin din contrabandă, cunoscând că marfa ar trebui plasată sub regim vamal, vor fi pedepsite cu închisoare de la doi la şapte ani (b) calculul, reţinerea şi nevărsarea „cu intenţie” a taxelor şi impozitelor către bugetul de stat (TVA şi accize) este va fi considerată drept infracţiune, pasibilă de pedeapsa cu închisoarea de la 1 an până 3 ani (c) aplicarea de TVA pentru mărfurile comercializate de pe piaţa intracomunitară pentru cereale şi plante tehnice, legume şi fructe, flori, carne şi preparate din carne, peşte şi preparate din peşte, fructe de mare, zahăr şi materiale de construcţii (d) crearea unui registru al tranzacţiilor intracomunitare taxabile care au locul în România (d) antrepozitarii nu mai pot cesiona uşor active, acţiuni sau părţi sociale (e) activitatea de antrepozitare în regim suspensiv va fi limitată şi va trebui depusă o garanţie de 6% din valoarea accizelor (f) operatorii economici vor putea introduce mărfuri în vederea comercializării în magazinele duty-free numai după plata accizei, taxei pe valoare adăugată şi taxelor vamale, după caz. Taxa pentru a deschide un magazin duty free este de 100.000 euro pe an plătibilă anticipat statului. Nu se vorbeşte nicăieri de cum am putea să penalizăm noi statul pentru faptul că risipeşte pe nimic banii din impozite şi taxe, că ne pune să aşteptăm la cozi interminabile decontarea obligaţiilor faţă de el sau că el întârzie excesiv de mult cu decontarea obligaţiilor sale faţă de noi.
Întreaga propunere legislativă nu este decât o înşiruire de măsuri dintre care o bună parte vizează creşteri de fiscalitate pentru bunuri comercializate intracomunitar, pentru activitatea din duty free sau o definire mult mai clară a puterilor absolute pe care le are statul în a controla pe cei pe care îi presupune evazionişti. Aceste măsuri nu au cum să producă efectele scontate pentru că: (a) cu oameni mai prost plătiţi deja cărora li se doreşte scăderea salariilor cu încă 25% controlul se va face întotdeauna sumar şi cu un avantaj direct plătit în buzunarul controlorului fiscal după principiul „noi nu mâncăm ceva”; (b) o fiscalitate mare şi impusă brutal cu forţa va genera un sistem de apărare şi mai mare din partea sistemului privat şi un cost de oportunitate al eludării regimului fiscal (c) atunci când banii din impozite (mari sau mici) intră în sacul fără fund al statului fiind apoi direcţionaţi către anumite „proiecte de interes naţional” la care participă doar unii şi obţin profituri frumuşele alături de cei care le fac cadou există un cost de oportunitate adiţional de a nu-ţi plăti aceste impozite şi taxe (când merg pe drumuri pline de gropi, nu am autostrăzi dar unuii se îmbogăţesc frumuşel din proiecte ale statului pe care nu le vede nimeni parcă am o înclinaţie şi mai mare spre evaziunea fiscală) (d) statul nu are cum să fie prezent în toate operaţiunile economice şi nu poate controla totul pentru că ar deveni mult prea costisitor pentru el (o economie subterană există în mod natural chiar şi în sistemele cele mai opresive).
Statul gândeşte anti-economic şi pune din nou înaintea tuturor lucrurilor interesele sale mai presus de cele ale întreprinzătorilor privaţi. Această nouă legislaţie care „îmbunătăţeşte” evaziunea fiscală nu face decât să pună o presiune şi mai mare pe economia la vedere (pe acei privaţi care sunt cuminţi şi îşi plătesc la timp impozitele şi taxele datorate statului). Cei care sunt evazionişti cu buna ştiinţă a statului vor continua să facă acest lucru cu profituri şi mai mari în perioada următoare. Ei vor rezista pe piaţă şi îi vor elimina, cu ajutorul celor de la stat care închid ochii, pe cei care refuză să vândă sau să cumpere fără factură sau să angajeze la negru. Soluţia luptei împotriva evaziunii fiscale ţine mai degrabă de un grad mai mare de libertate economică şi de o fiscalitate care să se transforme în mult mai multe bunuri publice de valoare faţă de câte se realizează în prezent (ceea ce e puţin probabil că s-ar întâmpla vreodată). Statul puternic agresor şi poliţienesc nu este soluţia pentru a diminua evaziunea fiscală. Lupta pe care şi-o propune actualul guvern va restrânge şi mai mult iniţiativa privată şi va aduce şi mai puţine venituri la bugetul statului. Statul nu trebuie să lupte cu evazioniştii ci trebuie să îi convingă, prin ceea ce face, de utilitatea participării sectorului privat la proiectele sale. E greu însă să convingi oamenii să cedeze din proprietatea lor pentru a multiplica proprietatea altora.
Criza actuală a acutizat problemele din economia românească, suprapunând o criză internaţională (care a diminuat exporturile româneşti, a diminuat accesul la resurse financiare, a generat retrageri importante de capital străin de pe piaţă) peste o criză structurală (aproape permanentizată încă de la intrarea în tranziţie). Guvernul, ahtiat după resurse pentru a acoperi proiectele sale publice „generoase” şi „utile” (aici îmi vine în minte dureros faptul că zilele trecute admiram cum nişte muncitori montau încă un rând de borduri în spatele bordurilor din rondourile de pe mijlocul Bulevardului Iuliu Maniu), a luat o serie de măsuri care nu au făcut decât să întărâte şi mai mult lupta dintre sectorul privat şi sectorul public.
Sectorul privat a ieşit la rampă şi a anunţat cu emfază că el s-a reformat şi că acum e cazul ca şi sectorul public să facă acest lucru. Să vedem dacă lucrurile stau chiar aşa:
- România continuă să ocupe ultimele locuri la capitolul inovare (indicele european al inovării plasând România înaintea doar a Letoniei şi Bulgariei): vezi aici;
- România este cu mult sub media UE la majoritatea indicatorilor cu privire la cât de innovativ este sectorul privat: vezi aici (culoarea gri este media UE);
- Exporturile României de produse cu grad înalt de prelucrare sunt foarte reduse (pe primele patru locuri la export sunt seturile de cabluri electrice pentru autoturisme, fişele de bujii, tablă pentru vapoare, carburanţii): vezi aici;
- Exporturile au fost în scădere în 2009, chiar dacă au scăzut şi importurile, deficitul se menţine ceea ce înseamnă că în continuare în România producătorii locali nu reuşesc să vină cu produse care să contracareze importurile dar nici nu reuşesc să performeze semnificativ pe pieţele externe: vezi aici (pagina 14);
- Depindem semnificativ de un număr restrâns de pieţe externe de desfacere, 64% din exporturile României fiind concentrate în Germania, Italia, Franţa şi Ungaria.
Toate acestea arată faptul că în sectorul privat din România s-au produs cu precădere următoarele tipuri de ajustări: s-au dat afară oamenii de care compania se putea dispensa (eventual o parte au fost reangajaţi la negru); s-au închis şi pus în conservare anumite linii de producţie; s-au tăiat din cheltuieli (cele de promovare şi de protocol) şi s-au externalizat anumite servicii (cele de contabilitate).
Restructurarea sectorului privat românesc nu înseamnă nicidecum căutarea de noi pieţe de desfacere, căutarea de noi oportunităţi de afaceri, automatizarea fluxurilor de producţie, creşterea gradului de prelucrare a produselor finite oferite pieţei, orientarea spre alte afaceri mai profitabile, accelerarea eforturilor de innovare, concentrare pe fondurile europene care pot fi atrase (gradul de absorbţie al acestor fonduri este de 10% conform estimărilor – vezi aici).
Prin comparaţie cu sectorul public care este un centru de cost pentru sectorul privat, acesta din urmă a aplicat câteva măsuri care sunt mai degrabă măsuri de punere la adăpost şi de conservare a afacerii decât măsuri pro-active de luptă cu criza. Nu afirm că sectorul public nu necesită asanări masive şi de fond, că risipa banului public nu a ajuns la cote alarmante. Nu spun că numărul angajaţilor de la stat în unele domenii nu este strigător la cer de mare (România are cel mai stufos aparat de securitate din lume). Este cunoscut şi nivelul ridicat de corupţie din sistemul public, procedurile greoaie de decontare cu statul, datoriile neplătite ale statului către sectorul privat care ar trebui rezolvate cu prioritate. Nu nivelul impozitării din România ar fi atât de problematic cât modul umilitor şi scandalos prin care acest stat îşi bate joc de aceste fonduri (iar aici evaziunea fiscală e clar generată şi de eşecul statului în a furniza bunuri şi servicii publice de valoare pentru sectorul privat). Nici piaţa de capital românească nu funcţionează şi nu ajută economia aşa cum ar trebui dar nici companiile private nu excelează în a lista acţiuni sau obligaţiuni pe această piaţă (vezi aici câte companii private au listate obligaţiuni la BVB) sau pe pieţele europene (aici nu am nici un exemplu să dau).
Este limpede că sectorul privat din România este departe de a fi restructurat şi de a participa cu adevărat la bunăstarea aceste naţiuni pe care are pretenţia că o susţine. În continuare suntem codaşii Europei în tot ce înseamnă specializare în producţie, avans tehnologic, cercetare-dezvoltare. Cultura noastră antreprenorială trebuie şi ea construită din temelii, tinerii trebuie convinşi de exemplele de succes din piaţa liberă să se asocieze în diferite afaceri. În paralel cu lupta sa cu statul, companiile private trebuie să se concentreze cu precădere asupra restructurării reale a afacerilor din România. Nu trebuie uitat din vedere faptul că ieşirea din criză nu vine, până la urmă de la stat (care cheltuieşte sau nu bine nişte fonduri) ci de la fiecare dintre noi. Iar aici suntem cam în urma tuturor din Europa la toate capitolele.
Reforma în sectorul privat nu trebuie să se oprească niciodată şi nici nu trebuie să se limiteze la restrângerea activităţii. Antreprenorii români nu trebuie să se lase amăgiţi de ceea ce poate face statul pentru ei (subvenţii, achiziţii publice) şi trebuie să se concentreze mai mult tot către piaţa privată care le poate oferi mult mai rapid soluţia de ieşire din criză (cea corectă şi de durată). Criza nu înseamnă doar probleme şi necazuri ci şi oportunităţi de noi pieţe, noi parteneri şi noi soluţii. Dacă vrem cu adevărat capitalism în România, nu trebuie să lăsăm socialiştii să ne convingă că piaţa liberă a eşuat şi că statul este singurul care ne poate oferi cu adevărat o mână de ajutor.
Comentarii recente