Spatiul public romanesc abunda de „specialisti” aparuti ca ciupercile dupa ploaie care incearca sa ne convinga de virtutiile politicilor publice si de buna intentie a statului in actiunile sale. Acesti „specialisti” afirma raspicat ca salvarea de la actuala criza poate sa vina daca actualii guvernanti sunt inlocuiti de altii mai buni. Remanierea, zic ei, va inlatura niste functionari incapabili cu altii mai capabili. Altii acrediteaza ideea ca politici publice „gresite” aplicate de guvernele de pana acum trebuie rapid inlocuite de politici publice „bune”.
Ambele puncte de vedere, venite de la „specialisti” care au gravitat, in cea mai mare parte a existentei lor, in jurul statului si s-au infruptat (in criza sau nu) din savoarea banului public, sunt complet gresite. Este iluzoriu sa credem ca schimbarea unui administrator al banului public cu un alt administrator va imbunatati intr-un fel calitatea alocarii si cheltuirii acestuia. Acest conflict de interese care exista intre platitorii de taxe si impozite si beneficiarii de servicii sociale (pot fi diferiti) pe de o parte si reprezentantii statului (alesi sau numiti de cei alesi), ii indeparteaza continuu de interesul national pe cei care au in varful pixului lor soarta natiunii. Indiferent pe cine am numi in varful piramidei, gustul si dulceata puterii va avea suficienta forta de corupere asupra liderilor. Toti avem prieteni, familii, rude, apropiati care isi bazeaza succesul lor individual pe succesul nostru. Ei vor cere inevitabil un avantaj mai mic sau mai mare din pozitia de putere pe care o dobandim prin politica. Este contra firii umane ca birocratul sa uite complet de sine si de apropiatii sai si sa traiasca si sa munceasca exclusiv pentru binele colectiv (care nu exista ca si concept). La nivelul birocratilor si functionarilor publici se poate vorbi doar de grade diferite de coruptibilitate (cei cu familii mai numeroase vor fi mai putin virtuosi decat cei cu mai putine rude sau prieteni).
Toti avem nevoi si vise pe termen lung sau scurt pe care incercam sa ni le atingem prin diferite mijloace. Functionarii care lucreaza pentru stat si care distribuie banul public sunt, de cele mai multe ori, persoane care au esuat pe piata libera (sau nici macar nu au incercat sa performeze vreodata acolo). Sunt persoane care au inteles ca e mult mai usor si mai simplu sa pacalesti pe unii, sa le castigi increderea (fara a le oferi prea mult) si sa primesti niste bani in administrare care sa genereze niste servicii pentru ei. Fara ca cei care consuma aceste servicii sa te poata traga la raspundere daca banii se cheltuiesc prost. De la asemenea functionari nu veti auzi niciodata cuvinte de critica la adresa interventionismului sau de sustinere a unor politici liberale care sa lase mai multe resurse sectorului privat si mai putine institutiilor publice. Ajungi sa recunosti foarte usor pe cei care au gustat din „otrava” banului public dupa mesajul pe care il propaga.
Este iluzoriu sa credem ca exista politici publice „bune” in afara celor care elibereaza piata de acest interventionism rafinat in forme tot mai perverse si mai complexe. Singurele politici publice bune constau in mai multa libertate economica, mai putina birocratie, mai putine reguli uniform aplicabile contractelor care ne obliga pe toti sa ne incadram comportamentul in anumite tipare. Toate celelalte politici publice sunt „rele” si distrug latent initiativa privata, creand stimulentele prin care industria de stat, contractele de stat, proiectele publice (lipsite de riscuri si dureri de cap) vor elimina industria „buna” (in care creativitatea, inovarea sectorului privat genereaza progres).
Cei care incearca sa ne convinga ca exista politici publice „bune” (altele decat retragerea statului din economia privata) si ca exista functionari publici „virtuosi” sunt niste mincinosi, niste socialisti care incearca sa ia locul altor socialisti, nefiind cu nimic mai prejos de acestia. Romania este victima acestor „specialisti” care ascund adevarul si care utilizeaza puterea pe care le-o confera „statul” pentru a obtine prin agresiune cat mai multe avantaje din aceasta criza. Statul roman a esuat din start in lupta sa cu criza pentru ca cei care il reprezinta au imbratisat (aproape generalizat) ideea ca aceasta criza este cauzata de ticalosi, de lacomi si de piata libera. Pentru a nu pierde un sfant din banul public pe care il aloca discretionar (spre conturile lor), politicienii romani s-au grabit sa arunce la gunoi tot ceea ce inseamna piata libera si initiativa privata (esti vazut in Romania ca un ciudat sau extremist nebun daca ai vederi liberale autentice). Cand si-au dat seaman insa de greseala, a fost prea tarziu iar costurile sociale s-au amplificat exponential. Cu asemenea reprezentanti nu e de mirare ca suntem pe ultimele locuri din Europa in toate topurile si ca perspectivele noastre sunt tot mai limitate.
După ce au dezechilibrat bugetul de stat cu tot felul de „achiziţii de materiale” sau „proiecte de investiţii” care mai de care mai fanteziste sau mai dedicate, foamea de resurse împinge actualii guvernanţi într-o „luptă deschisă” cu evaziunea fiscală dublată de efortul de convingere a pensionarilor şi a bugetarilor că trebuie să pună pe masă mai puţin în lunile care vor urma (ca alţii să pună mai mult pe masă). Abia după ce au simţit nemulţumirea populară la adresa incapacităţii lor de a guverna corect, au înţeles că este timpul ca, măcar formal şi de ochii lumii, să ne spună că se vor lupta cu evaziunea fiscală.
Iniţial guvernul a început cu micii evazionişti de la colţul străzii: vânzători de ceapă, brânză şi seminţe de floarea soarelui vor trebui încetul cu încetul să îşi fiscalizeze activitatea şi să îşi „legalizeze” cu forţa relaţia lor cu statul. Atunci când a pornit această luptă statul uită două lucruri esenţiale: (1) nu orice poate fi fiscalizat cu costuri optime (cu siguranţă atunci când a gândit fiscalizarea vânzătorilor de seminţe la colţul străzii guvernanţii au omis din discuţie costul implementării unei astfel de măsuri); (2) în plină criză economică nu loveşti în aceşti mici evazionişti pentru că ei reprezintă, pe de o parte, o sursă de bunăstare pentru cei care văd că veniturile lor scad (pot cumpăra ceapa şi brânza mai ieftină fără a-l mai face părtaş şi pe stat la consumul meu), pe de altă parte, sunt o opţiune importantă pentru şomerii care îşi pierd temporar locul de muncă. Iniţiativa micilor evazionişti poate fi şi un lucru bun pentru mediul antreprenorial din România: unii dintre aceşti mici evazionişti îşi continuă dezvoltarea naturală a afacerii lor transformând-o într-o afacere în toată regula în timp.
O altă ţintă importantă vizată de aceşti adevăraţi protectori care sunt îngrijoraţi şi ne protejează pe noi de evaziunea fiscală a fost problema spinoasă a drepturilor de autor asociate profesiilor liberale. Evident că miza este mult mai mare: cântăreţii de manele care spală cantităţi enorme de bani din economia românească dar şi presa şi televiziunile care critică mult prea aspru, prea prompt orice derapaj al guvernanţilor. Din această vânătoare a micilor evazionişti au apărut şi victime colaterale: copii din ansamblurile de copii care prestează dansuri populare sau orice alt tip de act artistic; actorii de film şi de teatru; ansamblurile de balet; grupurile artistice şcolare. Aceste profesii liberale sunt bazate pe talent, pe calităţi personale ieşite din comun greu de dobândit şi de pus în valoare dar şi greu de apărat pe piaţa liberă, la care statul vrea să fie „implicat” mult mai mult decât este în prezent.
Nu au scăpat de impozitare şi control „veniturile” din dobânzi (care dor parţial pot fi considerate venituri) dar şi „veniturile” de pe piaţa de capital (care este într-un picaj continuu pe fondul lipsei unor oferte diversificate de companii, a unei lichidităţi foarte scăzute şi a unei supra-reglementări din partea celor implicaţi).
În realitate „stilul dâmboviţean” de luptă împotriva evaziunii fiscale se traduce printr-o sumă frumuşică cheltuită de stat pe diferite canale media pentru a promova ideea că „contrabanda cu ţigări şi alcool este infracţiune” şi că fiecare dintre noi trebuie să demascăm astfel de fenomene. Aceşti bani sunt bani aruncaţi pe fereastră: sunt curios dacă vom afla vreodată câţi dintre noi am demascat vreo „infracţiune fiscală” ca rezultat al banerelor cât Casa Radio sau a spoturilor publicitare de la TV. De ce? Din două motive cel puţin: (1) a demasca un contrabandist de ţigări înseamnă a-mi anula opţiunea de a cumpăra mai ieftin de pe piaţă ţigări sau alcool (2) demascarea unui contrabandist poate fi un lucru foarte periculos pentru mine şi familia mea, un pericol nejustificat de evenutala recunoaştere publică a meritelor mele (cu o poliţie care comunică cu infractorii şi le arată declaraţiile făcute de alţii infractorilor, aceştia din urmă pot afla foarte uşor cine „i-a dat în gât” şi se pot răzbuna pentru că miza e foarte mare. Statul prin această „politică inutilă dar costisitoare pentru noi” ne demonstrează cât de incapabil este cu corectarea „eşecurilor pieţei” şi cât de mult ne minte atunci când spune că putem dormi liniştiţi că el veghează asupra respectării regulilor pe care tot el ni le impune cu forţa (mă refer aici la plata impozitelor).
Lupta cu evaziunea fiscală pe plaiurile mioritice se limitează la a închide ochii pentru unii (cei care plătesc bine şi regulat şi închid bine gura acţionând din umbră, sau cei care au prieteni la partid) şi la a-i deschide excesiv de mult la cei fraieri (care refuză să cotizeze la sistem şi nu înţeleg să fie docili şi care, oricum erau puţin evazionişti) şi la cei care nu sunt în gaşca politică de la putere (şi care trebuie controlaţi până dau faliment pentru a nu mai putea furniza fonduri în campanie). Lupta cu evaziunea fiscală (aşa cum este ea înţeleasă în România) este un instrument înşelător care loveşte tot în piaţa liberă şi care, în plină criză, îi va salva tot pe cei prieteni cu statul şi îi va împinge în prăpastie pe cei cu profesii prea liberale pentru a fi lăsate în afara fiscalizării. Cu asemenea luptători falimentul este tot mai aproape.
Am ascultat cu mare atenţie discursul Primului Ministru din Parlamentul României pentru a înţelege raţiunea economică din spatele asumării răspunderii pe legea de diminuare a salariilor, pensiilor şi cheltuielilor cu asistenţa socială. Un discurs plictisitor de lung care nu aduce nimic nou şi care s-a transformat într-o luptă vehementă împotriva alternativei de creştere a taxelor şi impozitelor (care oricum cresc pe ici pe colo şi vor creşte în curând chiar dacă se iau aceste măsuri de austeritate). Un discurs care trece în plan secundar, în mod cel puţin bizar şi dubios, scăderea altor cheltuieli ale statului (cu achiziţiile şi proiectele publice) care au generat în cea mai mare parte acest deficit imposibil de finanţat.
Printre aberaţiile economice ce se regăsesc în acest discurs aş enumera:
- „creşterea taxelor ar fi provocat creşterea inflaţiei„: inflaţia reprezintă creşterea generalizată a preţurilor iar creşterea taxelor nu poate provoca o creştere a preţurilor dacă admitem că masa monetară rămâne constantă. Nu există nici o legătură directă între taxe şi inflaţie. Preţurile nu cresc generalizat decât dacă se modifică masa monetară. Altfel unele preţuri vor creşte (ca urmare a creşterii taxelor) în timp ce altele vor rămâne constante sau vor scădea (pentru acele bunuri sacrificate în consum).
- „creşterea taxelor ar fi determinat creşterea cursului de schimb„: modificarea cursului de schimb apare ca urmare a modificării cererii şi a ofertei de valută pe piaţa valutară. Nu are nici o legătură nivelul taxelor cu nivelul cursului de schimb;
- „creşterea taxelor ar fi generat scăderea PIB„: nu este obligatoriu pentru că o creştere de taxe ar fi mutat resurse din componenta consum privat (C) în componenta cheltuieli guvernamentale (G). Un astfel de efect apare doar pe termen lung.
- „creşterea taxelor ar fi generat creşterea şomajului„: dacă admitem că o bună parte din resurse se duc pe proiectele statului (de cele mai multe ori megalomane şi absorbante de forţă de muncă) derulate cu companii private, acestea vor trebui să angajeze oameni care să muncească pentru proiectele statului. Un astfel de efect apare doar pe termen lung. Sau, probabil, Premierul a avut un moment de luciditate şi şi-a dat seama că banii alocaţi pe proiecte publice din taxe şi impozite se duc în mare parte pe genţi şi maşini de lux din import şi, în acest caz, e clar că şomajul creşte pentru că ticălosul de „privat” care lucrează cu statul bagă cea mai mare parte din bani în buzunarul lui şi al celui care îi alocă şi nu dă de muncă celor mulţi şi înfometaţi.
- „trebuie făcută o corelaţie între productivitatea muncii şi salariile din sectorul public care începând cu 2007 au crescut mult mai mult„: nu ştiu cum măsoară primul ministru productivitatea muncii într-un spital sau într-o şcoală. La bunurile publice această productivitate este mult mai greu de măsurat dacă nu chiar imposibil. În aceste condiţii, corelaţia dintre cele două elemente îşi pierde sensul;
- „salariile în sectorul public cresc puternic, vina fiind în fostul mandat de guvernare”: din graficul prezentat reiese că fondul de salariu în 2007 era de 33,7 mld. lei şi a ajuns în 2009 la 46,8 mld. lei. Aici nu am înţeles pe cine certa primul ministru. Probabil o bâlbâială era mai clarificatoare.
- „pensiile trebuie corelate cu creşterea economică şi cu inflaţia„: îmi pare rău să o spun dar pentru aceste pensii au fost plătite cotizaţii în timp indiferent dacă a fost recesiune sau nu, indiferent dacă a fost inflaţie mică sau mare. Mai mult, ele nu oferă oricum toată suma pusă deoparte de-a lungul întregii perioade de activitate a contribuabilului (aici nu mă refer la pensiile speciale care sunt un abuz şi o agresiune la adresa celor cu pensii nespeciale). Nu pot fi corelate cu creşterea economică şi ar trebui corelate cel puţin cu inflaţia dacă nu cu suma actualizată cu care a contribuit pensionarul. Orice buget trebuie să înceapă cu fonduri alocate pentru aceste pensii.
- „vom aplica o serie de măsuri de plafonare a salariilor în companiile publice, de reducere a agenţiilor statului, de introducere a 40% din achiziţii pe sistemul de licitaţii electronice„: întrebarea evidentă este de ce nu se aplică deja aceste măsuri care nu necesită deloc fonduri suplimentare de la buget şi care e clar că vor aduce economii substanţiale.
Premierul a încercat să fie convingător şi să arate că prin aceste măsuri de austeritate se lasă „şanse maxime sectorului privat” pentru că nu creşte fiscalitatea. Proiectele statului (săli de sport în mijlocul unor sate în care nu mai locuieşte nimeni, patinoare la preţuri de trei ori mai mari, achiziţii la preţuri nesimţite) sunt tot o formă de fiscalitate. Tăierea pensiilor şi salariilor pentru a proteja proiectele şi achiziţiile publice sunt o formă prin care se fură banii viitori sau prezenţi ai contribuabililor care sunt risipiţi fără a produce efecte economice evidente. Chiar dacă nu creşti impozitele şi taxele dar banii contribuabililor îi arunci pe fereastră pe tot felul de fantezii acest lucru arată că impozitele puteau fi mai mici şi că în loc să reduci fiscalitatea preferi să iroseşti banii.
Aceste „investiţii” din banul public se fac fără nici un calcul economic de productivitate sau eficienţă şi ele sunt cauza principală a dezechilibrării bugetului actual (ele vor presa exponenţial pe bugetul ţării şi pe echilibrul dintre venituri şi cheltuieli). Premierul afirma că „am ales răul cel mai mic„. Pentru cine? Evident că pentru protejaţii din proiectele cu statul care vor trece peste această criză fără ca averea lor să fie diminuată ci, dimpotrivă multiplicată înzecit. Şi pentru cei din companiile de stat, din serviciile secrete sau din armată care vor fi ţinuţi cu mare grijă deoparte această tăiere de venituri. Pentru organizatorii de licitaţii care legalizează furtul din banul public. În încercarea de a smulge o lacrimă de compasiune, premierul aminteşte la final că el este solidar cu cei mulţi pentru că „el provine din popor„ şi „că îi înţelege perfect pe pensionarii amărâţi” cărora li se cere acum să fie solidari cu dezmăţul pe bani publici promovat de toate guvernele anterioare însă rafinat până la perfecţiune de guvernarea actuală (dovadă clară stă deficitul bugetar care a explodat exponenţial din 2008 încoace şi care pare a nu mai putea fi oprit).
Premierul ne asigură că va fi reluată creşterea economică foarte curând. De unde şi din ce? Acest guvern (cu nimic mai prejos de un guvern socialist) nu face decât să mute abuziv nişte fonduri din conturile amărâţilor de profesori, medici şi pensionari în conturi private ale beneficiarilor de proiecte şi achiziţii publice fără vreun efect palbabil pentru piaţa liberă sau mediul de afaceri. Nu reduce statul cu nici o cărămidă şi nici nu loveşte drastic în cei care sunt „conectaţi” din plin la banul public prin toate companiile şi agenţiile de stat. România rămâne în continuare o ţară condusă de comunişti în care capitalismul şi piaţa liberă sunt baliverne ce nu merită discutate, fiind prea „ticăloase” şi prea „lacome”.
PS: A lucra cu statul nu are nici o legătură cu capitalismul sau cu piaţa liberă.
Unul dintre „miturile” fundamentale ale poporului român este acela al „drobului de sare” din basmul lui Ion Creangă ce va cădea mai devreme sau mai târziu în capul copilului.
Frica de „drobul de sare” a devenit aproape definitorie pentru un popor care trăieşte de câteva decenii la mila şi la adăpostul unui stat asistenţial care i-a alterat şi cele mai elementare percepţii cu privire la risc şi la incertitudine. Acest popor trăieşte cu o teamă şi o repulsie aproape generalizată cu privire la ideea de a-şi lua viaţa în propriile mâini, la a renunţa la calitatea de salariat şi la a începe o afacere pe cont propriu. Românii găsesc mult mai uşor decât alte naţii argumente împotriva unei astfel de acţiuni, punând în prim plan nu câştigul potenţial (mult mai mare) cât pierderea potenţială asociate unei astfel de iniţiative.
Românii nu se gândesc că prin asociere pot elimina mult mai uşor efectele „devastatoare” ale drobului de sare (aici intervine un alt mit pe care îl voi comenta altă dată) şi aşteaptă ca statul să vină şi să îi protejeze de eventuala sa cădere. Îşi pun mâinile mult prea uşor în cap şi încep să ţipe din toate puterile cât de ticăloase sunt „droburile de sare” care cad, uneori inevitabil, de pe sobă. Unii români (care nu au avut vreodată o iniţiativă privată) au simţit această teamă patologică a românului de „drobul de sare” şi au început să propovăduiască la unison necesitatea ca o construcţie ciudată şi amorfă numită „stat” să dezvolte proiecte de diminuare a efectelor produse de „drobul de sare”; în spatele acestor proiecte ascunzându-se un adevărat jaf naţional prin care taxele celor „protejaţi” colectate cu forţa sunt cheltuite fie pe măsuri de protecţie ineficiente, fie mult prea scumpe.
Atunci când banii de protecţie au ajuns să fie insuficienţi (proiectele de diminuare a efectului „drobului de sare” au devenit mult prea complexe şi necesită resurse tot mai mari), grupul celor care oferă asistenţă a împrumutat în numele celor cu teamă de „drobul de sare” sume importante, amanetând viitorul lor şi asumându-şi doar parţial incertitudinea cu privire la capacitatea lor de a da banii înapoi (dacă banii nu vor putea fi returnaţi ei vor fi recuperaţi nu de la „stat” care a anticipat greşit şi s-a angajat în proiecte protecţioniste mult prea costisitoare, ci tot de la cei protejaţi de el). Pentru a-i proteja de un „drob de sare” mai mic, statul îi expune conştient pe cei asistaţi unui „drob de sare” mult mai mare, care creşte pe zi ce trece.
Acest stat asistenţial a deturnat atenţia de la faptul că există şi alte căi, mult mai sănătoase de a diminua efectele „drobului de sare”. Deşi aparent acţiunea statului este îndreptată spre a proteja de „drobul de sare”, ea amplifică aversiunea la risc şi îi elimină din ecuaţie pe toţi cei care încearcă să spună că „drobul de sare” nu contează atât de mult şi că dacă ignorăm potenţiala sa cădere putem obţine avantaje mult mai mari (sau că există căi mai ieftine şi mai facile de protecţie). Mai multă protecţie nu înseamnă neapărat mai mult progres. Protecţia excesivă pe care o promovează statul asistenţial sărăceşte populaţia şi permite deturnări masive de fonduri în conturi private (cu cât metodele de protecţie devin mai numeroase şi mai complexe, cu atât resursele de punere în aplicare cresc exponenţial).
Atâta timp cât în această ţară continuă să se audă doar vaietele celor care se tem de „drobul de sare” şi strigătele false de încurajare ale celor care promit protecţie din taxe şi impozite, nu vom ajunge prea departe. Dacă nu vom înţelege că creşterea economică nu poate veni decât din iniţiativa noastră, din creativitatea noastră şi dintr-un efort mult mai mare decât cel pe care îl desfăşurăm în prezent, degeaba aşteptăm pe altcineva să ne scoată din criză (care e criza noastră în principal), că nu o va face (chiar dacă sună frumos şi liniştitor minciuna sa).
Trăim într-o Românie sfârtecată de tot felul de grupuri de interese care se acuză unele pe altele de furturi şi de afaceri oneroase în care este implicat banul public. Tot felul de specialişti apar în public şi apără cu îndârjire proiectele dezvoltate din banul public, rolul acestora în creşterea economică sau imposibilitatea traiului cu un stat mult mai puţin implicat în dezvoltarea unor bunuri publice pe care, chipurile, piaţa liberă nu ar fi în stare să le dezvolte (sunt invocate cu precădere investiţiile în infrastructură).
România a ajuns pe marginea colapsului pentru că tot mai mulţi au devenit complet dezinteresaţi de piaţa liberă (unde este greu să rezişti dacă nu ai în spate competenţe reale şi valoare autentică) dar puternic interesaţi de banul public pe care l-au sesizat rapid că este alocat fără vreun criteriu economic de către factorii politici şi fără ca cineva să controleze utilitatea şi modul în care el este cheltuit (sau cel puţin acest control este mult mai puţin exercitat decât l-ar exercita piaţa liberă).
Economia românească a devenit pe zi ce trece tot mai dependentă de stat şi, contrar aşteptărilor noastre, nu s-a îndreptat înspre piaţa liberă ci, dimpotrivă. Pe zi ce trece, afacerile cu statul se depărtează natural de interesul naţional (statul este compus din indivizi, este o construcţie amorfă construită ca un vehicul colector de taxe şi distribuitor discreţionar de resurse) pentru că statul intermediază resurse care nu au legătură directă nici cu cei de la care se colectează aceste resurse şi nici cu cei în beneficiul cărora se cheltuiesc aceste resurse.
De ce există o teamă şi chiar o ură în creştere faţă de piaţa liberă în România? În primul rând pentru că după câteva decenii de socialism luminos, minţile oamenilor (incluzând aici şi pe specialiştii în economie deveniţi în timp vedete locale) au fost spălate sistematic. Cu o ţară plină oameni care încă nu au reuşit să înţeleagă cu adevărat răul socialismului şi care au vândut prea puţin (dacă nu chiar nimic) pieţei libere, ideile socialiste dezvoltate de tot felul de manipulatori care încearcă să deturneze atenţia de la adevărata cauză a crizei (statul) către o falsă cauză a crizei (piaţa liberă) s-au lipit practic de o bună parte din români şi au fost întărite de tot felul de „specialişti în economie” care recită aproape automat despre ticăloşia pieţei libere, despre lăcomia ei sau despre cât de virtuos este statul care ne va salva de eşecurile iminente ale aceste pieţe libere. Foarte mulţi din aceşti specialişti, plătiţi gras din banul public şi participând, la rândul lor şi în felul lor, la acest dezmăţ deşănţat, propovăduiesc în continuare rolul extraordinar pe care trebuie să îl joace factorul politic (adică statul) în toate deciziile privind piaţa liberă.
Teama de piaţa liberă pleacă şi de la uşurinţa cu care statul oferă pe tavă unora resurse importante, pentru care nu trebuie făcute eforturi mult prea mari (cu promovarea, cu relaţiile publice, comunicarea cu consumatorul). Statul asigură piaţa şi resursele unor „afaceri” foarte profitabile şi foarte bănoase. Cele mai profitabile activităţi economice din economia românească au ajuns să fie cele cu statul. De exemplu: ridicarea maşinilor parcate „neregulamentar” în Bucureşti. Dacă ai neşansa să îţi laşi maşina pe trotuar (nu pe carosabil, fără să încurce pe prea multă lume) la mai puţin de 1 m de clădire (în condiţiile în care există foarte puţine parcări în centrul Bucureştiului) te poţi trezi cu maşina ridicată pentru care apoi plăteşti sume colosale unei firme aşa-zis private (840 lei pentru Sectorul 1 plus amenda de 250 de lei). Mulţi ar spune că ticălosul este firma privată. Greşit: ticălosul este statul că permite funcţionarea unor astfel de mecanisme. Acel privat este tot o prelungire a statului şi o formă de îmbogăţire mascată a unora din autorităţile locale. Acest exemplu simplu arată cum se desfăşoară majoritatea „afacerilor” din România de astăzi şi care sărăcesc prin diferite forme populaţia care se încăpăţânează să câştige cinstit un ban (la fel sunt şi bordurile, şi florile care „supra-împodobesc” drumuri pline de gropi, afacerile cu energie, cu domeniile statului). Aceste afaceri sunt impozite suplimentare pe care trebuie să le plătim anual nu pentru a beneficia de nişte bunuri publice corespunzătoare ci pentru a îmbogăţi pe unii şi pe alţii care lucrează la stat sau sunt prieteni cu aceştia. E mult mai uşor şi mai profitabil să îţi deschizi o astfel de afacere decât să încerci să te lupţi pe piaţa liberă pentru consumatori cu concurenţi care îţi suflă în permanent în ceafă. În afacerile cu statul nu ai concurenţi, nu ai probleme cu banii şi nici cu vânzările.
Mirajul afacerilor cu statul este explicabil prin câştigurile fabuloase care se pot obţine şi care apoi pot fi direcţionate apoi spre a cumpăra tot mai multe active (terenuri, clădiri) de la o populaţie care sărăceşte progresiv cu concursul instituţiilor statului. Această politică falimentară pentru o ţară dar foarte profitabilă pentru un grup restrâns de oameni care se erijează în stat şi care sunt apăraţi de instituţiile statului şi de lege nu poate rezista foarte mult. Ea va dezechilibra permanent bugetul ţării, va face ca niciodată să nu fie bani suficienţi la buget pentru a acoperi toate aceste fantezii cu titlul de „proiecte publice”. Iar când ajungi să te împrumuţi pentru ele (şi nu pentru „pensii şi salarii” cum declară guvernanţii) e dramatic. Falimentul se apropie în acest caz cu paşi şi mai rapizi.
Este explicabil de ce tot mai mulţi sunt nemulţumiţi de această ţară şi de ce tot mai mulţi aleg să o părăsească. De ce tot mai mulţi se simt sufocaţi de acţiunile statului atotputernic şi de ce tot sistemul de valori este inversat (a fi creativ şi inovativ nu mai înseamnă nimic). Pentru că piaţa liberă îşi dă ultima suflare într-o ţară incapabilă să iasă din socialismul în care este menţinută deliberat de către o clasă politică lipsită de cea mai elementară cultură economică.
Comentarii recente