Guvernul României şi instituţiile statului sunt tot mai enervate de o ţară care îşi plăteşte tot mai greu impozitele şi taxele, o ţară care vinde şi cumpără tot mai mult în spatele tejghelei şi a casei de marcat sau care munceşte tot mai la negru. Criza pe care am importat-o (pentru că la un anumit moment dat nu am luat măsurile economice care se impuneau sau pentru că am privatizat cea mai mare parte a economiei ignorând capitalul autohton (acela care era) şi piaţa de capital) a accentuat şi mai mult criza sistemică în care ne găsim încă de când am renunţat (cel puţin aparent şi de ochii lumii) la economia centralizată.

În acest condiţii, în care sectorul privat s-a pus cât a putut de mult la adăpost până când va trece perioada de restrişte (ce tupeu şi ce lipsă de responsabilitate socială ar spune unii fani ai impozitului forfetar), statul s-a trezit cu deficite impresionante pe fondul unui grad foarte redus de colectare a impozitelor şi taxelor sale dar şi pe fondul creşterii cheltuielilor sale administrative (mai ales cele cu proiectele publice ale statului şi cu funcţionarea instituţiilor sale şi mai puţin cele cu pensiile şi salariile care tot timpul din motiv politicianist sunt cele mai uşor de adus în faţa opiniei publice).

Ce soluţii ar fi în acest caz? Cea mai bună soluţie ar fi diminuarea cheltuielilor publice şi privatizarea cu adevărat a celei mai mari părţi din sectorul public (învăţământul liceal şi universitar, spitale, aziluri de bătrâni, cămine de copii, case sociale, privatizarea construcţiei de autostrăzi, privatizarea căilor ferate). Licitaţiile pe care le organizează statul au scăpat demul de sub control (de la hârtie şi carioci până la şosele şi poduri totul se cumpără în România de 2-3 ori mai scump). Cea mai mare parte a deficitului pe care îl avem în momentul de faţă nu se datorează pensionarilor ci acestor licitaţii şi proiecte pe care nimeni nu le poate controla şi nu le poate incrimina (la o selecţie de oferte apar de multe ori 3 dosare ale aceluiaşi ofertant prin trei firme legate între ele, selecţia de oferte fiind absolut legală în acest caz şi de necontestat pentru că e greu de dovedit că cei care au trimis la licitaţie cele trei oferte au legătură între ei). Această gen de soluţie înseamnă cu adevărat REFORMAREA STATULUI ŞI A ECONOMIEI prin îndepărtarea intervenţionismului în domenii în care statul modern şi-a dovedit demult inutilitatea şi eşecul său.

Din păcate guvernul actual (ca şi celelalte dealtfel) mimează reforma adevărată, trecând în subsidiar măsurile de privatizare a proiectelor sale publice în care e implicat. După ce a tăiat până la limita suportabilităţii cheltuielile cu salariile, după ce a început o discuţie stupidă legată de câţi funcţionari publici ar trebui lăsaţi să funcţioneze pe metru pătrat şi după ce a întărâtat clasele sociale din România aruncând în stânga şi dreapta cu invective la adresa lor (pensii nesimţite, salarii nesimţite) dar nerenunţând cu încăpăţânare la proiectele sale de “investiţii” (în cea mai mare parte inutile şi foarte costisitoare) statul se vede în poziţia de a nu putea acoperi găurile sale de la buget decât prin CREŞTEREA FISCALITĂŢII. Se discută intens acum despre creşterea TVA, creşterea impozitului pe profit (cota unică de la 16% la 25%) şi alte astfel de măsuri inovative (am afirmat mai demult că se va ajunge aici).

Reprezintă creşterea fiscalităţii o soluţie la criza actuală? În nici un caz. Ea va lovi şi mai mult în sectorul privat şi în consumatori. Prin creşterea fiscalităţii statul face un pas înapoi în economia de piaţă. Prin creşterea fiscalităţii, statul decide în mod unilateral (deşi socialiştii invocă tot timpul ideea că statul e un contract social voluntar) că e cazul ca societatea să lase şi mai mult din fructul creativităţii şi efortului său pe mâna celui mai prost administrator din economie. Creşterea impozitului pe profit poate fi fatală pentru foarte mulţi investitori care vor constata că nu obţin o rată de profit peste cea a titlurilor de stat şi că, în acest caz, nu mai merită să produci ceva cu adevărat în economie. O astfel de creştere va închide şi mai multe companii private şi afaceri mici, deja în pragul falimentului o bună parte dintre ele. Creşterea TVA va duce la scumpirea tuturor produselor autohtone şi a celor care se bazează cu precădere pe materiile prime autohtone. Astfel de măsură va duce la creşterea importurilor şi la adâncirea şi mai mult a deficitului comercial, noi cu toţii preferând să consumăm din afară produse care ajung mai ieftin în România pe fondul unei fiscalităţi mai reduse în acele ţări.

Creşterea economică bazată pe creşterea fiscalităţii este una dintre cele mai mari iluzii din economie. Ea nu va duce la venituri mai mari la buget pentru că va accentua şi mai mult economia subterană (cei care nu îşi plătesc nici acum impozitele nu o vor face nici în viitor şi vor prospera mai mult decât cei care sunt corecţi în acest sens). Într-o economie cu fiscalitate excesivă, pe piaţă nu vor rezista decât cei care se sustrag plăţilor de impozite şi taxe (devenite foarte mari ca procent). Concurenţa pe piaţă este distrusă prin dispariţia acelor companii corecte care plătesc toate impozitele statului. Fiscalitatea excesivă va duce la creşterea corupţiei pentru că funcţionarii publici, mai prost plătiţi de stat, vor căuta surse alternative de câştig prin valorificare puterii legii.

Aduc în discuţie şi o altă soluţie la îndemâna guvernanţilor de a ieşi rapid din criza lor: dacă tot se caută resurse pentru finanţarea deficitului, se poate apela la creşterea inflaţia (deja s-a început procesul prin reducerea dobânzii de refinanţare la banca centrală). Inflaţia este cel mai eficient mijloc prin care statul poate impozita societatea: nu este la fel de vizibilă ca şi taxele şi impozitele, nu necesită colectare şi nu depinde de capacitatea de a controla plata acestor impozite a funcţionarilor publici, nu necesită formulare de completat pentru declararea veniturilor şi este destul de progresivă (cei cu venituri mari vor fi mai mult afectaţi decât cei cu venituri mici). E suficient ca statul să îşi acopere deficitele prin vânzarea către banca centrală (prin băncile de stat) a titlurilor de stat, fără a mai fi nevoie apoi de răscumpărarea lor rapidă (pot fi emise noi titluri de stat şi banca le va cumpăra). Evident că riscurile induse de creşterea prin inflaţie sunt la fel de mari ca şi creşterea prin impozite mai mari. Inflaţia nu o mai poate folosi chiar aşa uşor guvernul pentru că depinde de banca centrală (care cel puţin aparent este independentă) dar, mai ales, pentru că o politică inflaţionistă ne depărtează de tot de obiectivul introducerii monedei unice. Inflaţia produsă este raportată permanent la Uniunea Europeană şi nu este văzută cu ochi buni de cei de acolo. Fiscalitatea însă, deocamdată, nu a ajuns să fie politică comună în UE şi fiecare stat aplică politica fiscală pe care o consideră adecvată economiei sale (din păcate tocmai aceasta a fost şi problema Greciei).

Cei care guvernează această ţară trebuie să înţeleagă că intervenţia lor în economie, în orice fel se face ea, este distrugătoare pentru sectorul privat. Dacă vor să capete sprijinul sectorului privat pentru finanţarea serviciilor publice pe care le oferă, guvernanţii trebuie să pună pe primul loc piaţa liberă şi mediul de afaceri. Limitându-şi oferta de servicii publice care concurează cu serviciile private din poziţie aproape de monopol, statul va putea să îmbunătăţească situaţia economică şi va obţine cu adevărat creşterea de care are nevoie. Libertatea economică reprezintă singura cale de succes pentru o economie angajată în piaţa liberă. Dacă vom continua să amânăm deciziile prin care statul renunţă la o bună parte din serviciile sale publice şi dacă vom continua să considerăm intervenţionismul în economie (în primul rând prin fiscalitate şi prin inflaţie dar şi prin “proiecte publice” complexe pe care le considerăm strict apanajul statului asistenţial) ca singura salvare posibilă, călcând în picioare orice iniţiativă privată nu vom ajunge departe.

Mai cred că schimbarea de atitudine şi de mentalitate ar trebui să înceapă cu fiecare dintre noi. Să nu ne mai uităm la statul providenţial ca la singurul în măsură să schimbe existenţa noastră. Să nu ne mai lăsăm manipulaţi de stat care e într-o luptă permanentă şi stupidă cu piaţa liberă şi sectorul privat şi care ne alimentează o ură latentă împotriva a tot ceea ce e de succes în economie. Să începem să privim cu mai multă admiraţie pe cei care au iniţiativă şi se chinuie să producă şi să vândă ceva pieţei libere. Să oprim şi să criticăm cu vehemenţă iniţiativele statului de a taxa într-o măsură tot mai mare şi mai sufocantă activitatea din sectorul privat. Să încercăm să creăm şi să dezvoltăm o cultură antreprenorială autentică bazată pe o reală asumare a riscurilor şi incertitudinilor deciziilor noastre.


Fără a fi deloc surprins, am aflat şi de ultimul scandal de pe piaţa americană legat de Banca Goldman Sachs prin care a prejudiciat RBS şi încă o bancă germană de suma de 1 miliard de dolari în cârdăşie cu fondul lui Paulson. Această bancă a fost unul dintre beneficiarii operaţiunii de “bail-out” a sistemului financiar bancar concertată de Rezerva Federală şi de Trezoreria Statului.

Ascensiunea fără precedent a acestei bănci a început din momentul în care cel mai important competitor real al său – Banca Lehman Brothers (a patra mare bancă de investiţii din SUA cu o tradiţie de 158 de ani care deţinea, la 31 mai 2008, active de 639 de miliarde de dolari şi datorii de 613 miliarde de dolari) – a fost lăsat să intre în faliment pentru ca, imediat a doua zi, un alt mare actor de pe piaţa finanicară americană – AIG (client al băncii Goldman Sachs) să primească de la Henry Merritt “Hank” Paulson, Jr. (fost Secretar şi Director Executiv al Goldman Sachs) din poziţia de Şef al Trezoreriei Americane un AJUTOR de 85 miliarde de dolari pe principiul că “AIG este prea importantă pentru a fi lăsată să falimenteze“. Cu promptitudine AIG şi-a achitat rapid datoria faţă de Goldman Sachs în valoare de 13 miliarde dolari. Banca a mai primit direct un ajutor din partea statului american în valoare de 6,1 miliarde de dolari din pachetul iniţial de ajutor în valoare de 430 miliarde dolari promovat de administraţia Obama. Estimările specialiştilor arată că această bancă a încasat sume frumuşele (cca. 70 de miliarde de dolari) direct şi indirect din banii contribuabilor american pentru a se salva alături de naţiunea americană de o criză mai mare decât Marea Criză interbelică (evident în aprecierile lui Paulson, Bernanke sau Geithner care s-au grăbit să panicheze populaţia pentru a obţine aprobarea mai uşor).

Ce au făcut cu banii această importantă bancă? Mai multe lucruri. În primul rând a continuat neperturbată programul său de prime şi de sporuri salariale (în timp ce tot mai mulţi contribuabili îşi pierdeau casele sau locurile de muncă): la finalul anului 2008 cei 443 de parteneri ai băncii au încasat o primă medie de 3 milioane de dolari; Lloyd Blankfein, directorul si presedintele bancii, a primit in 2009 un bonus exprimat in actiuni de “doar” 9 mil. dolari, in conditiile in care in 2007 obtinuse 70 mil. dolari, iar in 2008 – 43 mil. dolari.

În al doilea rând, banca primind un ajutor masiv de la statul american de 70 de miliarde de dolari a început să cumpere tot ce se putea cumpăra din economia americană zguduită de criză la preţuri foarte mici. A cumpărat o serie de proprietăţi importante investind aceşti bani (repet, primiţi de la statul american) cu un profit extraordinar pentru o economie aflată în colaps şi fără să creeze nimic. A afisat in anul fiscal 2009 un profit net de 13,4 miliarde dolari (9,8 miliarde euro), dupa ce in 2007, anul bonusului record al lui Blankfein, obtinuse 11,6 miliarde dolari.

În al treilea rând, banca a dezvoltat “investiţii” profitabile şi peste hotare implicând vânzarea de CDOs către Royal Bank of Scotland din Marea Britanie şi IKB Deutsche Industriebank AG din Germania pentru care apoi fondul Paulson & Co a început să tranzacţioneze împotriva lor pe piaţă provocând pierderi în valoare de 1 miliard de dolari celor două bănci. Tot în categoria afacerilor profitabile se înscrie şi implicarea în criza actuală din Grecia, această ţară beneficiind din plin de “consultanţa” Goldman Sachs în a-şi ascunde adevărata valoare a deficitului bugetar în spatele a tot felul de scheme de tipul “parteneriat-public privat”.

Concluzia pentru mine este cât se poate de clară. Aceşti ticăloşi nu ar fi putut să apară pe piaţă şi în sistem fără un aport direct al statului american. Fără ca ei să nu corupă un întreg sistem începând cu Rezerva Federală, Trezoreria Statului şi SEC. Dacă acuzăm de ticăloşie pe cineva ar trebui să începem cu cei din interiorul statului care permit astfel de afaceri şi astfel de tranzacţii pe banii tuturor din taxe şi impozite. Tot acest ajutor dat cu uşurinţă de stat unor ticăloşi împreună cu care prosperă toţi cei care aprobă aceste ajutoare nu face decât să conducă la o mare nedreptate pentru cei din buzunarele cărora se fură aceşti bani. Este mecanismul tipic de îmbogăţire cu ajutorul statului practicat oriunde în lume şi nu doar în sistemul monetar. Atunci când acuzăm astfel de comportamente trebuie să avem în vedere toate “afacerile” care se dezvoltă şi prosperă pe bani publici, de la flori şi rondouri cu iarbă, borduri până la fonduri de investiţii sau fonduri de pensii. Existenţa statului şi gradul său tot mai puternic de implicare în economie permite apariţia unor astfel de situaţii în care cei mulţi îi îmbogăţesc pe unii privilegiaţi de soartă de a se afla unde trebuie şi când trebuie (sau altfel spus în calea banilor).

Aceşti ticăloşi sunt aparent privaţi şi acest eşec este aparent un eşec al pieţei libere pentru că pe o piaţă liberă astfel de specimene ar dispărea instantaneu şi mult mai devreme, până nu ar apuca să aducă asemenea prejudicii societăţii. Cunoscând foarte bine imperfecţiunile unui aparent capitalism, aceşti promotori ai lobby-ului politic şi falşi apărători ai interesului naţional ajung să distribuie discreţionar bunăstare în economie şi să se poarte ca adevăraţi dictatori (culoarea lor politică nici nu mai contează). Înainte de a vorbi de ticăloşia bancherilor (printre care poate că se găsesc şi unii de bună credinţă dar care sunt tot mai marginalizaţi din păcate) trebuie să vorbim de ticăloşia statului. De fapt trebuie să vorbim de ticăloşia celor care urmărind un interes strict personal folosesc construcţia artificială a statului pentru a spolia cât mai mult societatea în care trăiesc. Statul are nevoie de aceşti “ticăloşi” ca de aer pentru că aceşti ticăloşi transformă în profituri palpabile agresiunea sa împotriva noastră prin impozite şi taxe şi prin inflaţie. De fapt aceşti ticăloşi reprezintă statul şi nu sectorul privat sau piaţa liberă, tot mai dezgustată, buimăcită de tupeul lor şi tot mai incapabilă să întreprindă vreo măsură împotriva puterii tot mai mari pe care o deţin. Aceşti ticăloşi nu sunt cu nimic mai prejos de liderii societăţii comuniste care primeau în acelaşi mod bunăstarea. Aceşti ticăloşi nu au deloc a face cu capitalismul autentic, punând sub semnul întrebării existenţa sa viitoare.

Aceşti ticăloşi ajung să fie, prin puterea legilor create şi apărate cu îndârjire de stat, doar autorii morali ai pagubelor pe care le produc asupra noastră (un politician îmbogăţit cu ajutorul statului va ridica din umeri şi va răspunde obraznic că “fraier e cel care dă nu cel care cere” şi că vina e a noastră că nu ne băgăm în astfel de combinaţii uitând că licitaţiile sunt ceva inaccesibil pentru omul de rând). Statul, este autorul de drept al ticăloşiei lor, iar ei sunt până la urmă tot stat (având legitimitatea acţiunilor lor impusă prin puterea statului). Cel care mă fură pentru că semnează un contract cu statul (în orice formă ar fi) care este nedrept pentru mine (contribuabil) este la fel de ticălos şi de hoţ ca şi statul care le permite acest lucru. Toţi cei care dau vina pe piaţa liberă şi pe capitalismul autentic nu fac decât să arunce praf în ochii noştri şi nu fac decât să complice inutil discuţia.


Aş începe răspunsul la această întrebare cu următorul citat: “Acela care va controla volumul banilor în orice ţară va fi stăpânul legilor şi al comerţului” (James Abraham Garfield, al douăzecilea preşedinte al SUA şi al doilea preşedinte care a murit asasinat în 1881 şi care a avut al doilea cel mai scurt mandat ca preşedinte de doar 6 luni şi cincisprezece zile).

Actuala criză, precum şi cele de până acum, ridică tot mai serios întrebarea dacă nu cumva prezenţa băncilor centrale în inima sistemelor economice capitaliste reprezintă problema reală a funcţionării pieţei libere. Politica monetară, adesea creditată cu mult prea multe virtuţi, s-a dovedit insuficientă şi inadecvată rezolvărilor problemelor din economia reală. Ideea de bani ieftini şi nelimitaţi introduşi în sistemul economic a creat mai multe probleme pieţei libere decât a rezolvat.

Oare de ce au apărut băncile centrale şi ce rol le-a fost atribuit iniţial şi ce rol au ele în prezent? Prima bancă centrală a fost creată în 1668 în Suedia –  Riksbank având un rol fundamental în finanţarea Marelui Război Nordic (1700 – 1721) dus de această ţară (condusă la acel moment de Charles al-XII-lea)  împotriva unei coaliţii formată din Rusia, Danemarca-Norvegia şi Saxonia-Polonia-Lituania.

La scurt timp după crearea acestei bănci, apare o nouă bancă centrală – Banca Angliei (1694), în mijlocul Războiului de Nouă Ani (1688-1697) când, în urma Bătăliei de la Bévéziers din 1690, flota engleză condusă de amiralul Torrington este învinsă de flota franceză condusă de amiralul Tourville care a reuşit să scufunde şi să captureze 15 nave engleze. Rămas fără flotă, regele Angliei William al-III-lea şi Regina Maria a II-a au fost de acord cu crearea unei instituţii “private” care în numai 12 zile a obţinut suma de 1,2 milioane lire sterline din care jumătate au fost cheltuiţi pentru o nouă flotă engleză.

Istoria Rezervelor Federale din SUA e de dată ceva mai recentă. Iniţial, crearea unei bănci centrale în SUA a fost privită cu multă reticenţă pentru că exista suspiciunea că se dorea ca Marea Britanie să aibă un control asupra politicii monetare. Prima încercare de a centraliza politica monetară în SUA este considerată Bank of North America în 1781 (lichidată în 2008 în urma crizei subrime din SUA). Această încercare a fost înlocuită de First Bank of the United States, creată după modelul Băncii Angliei şi recunoscută de Congres în 1791, derulând operaţiuni de bancă centrală până în 1811. Bank of North America, First Bank of United States şi Bank of New York au creat bursa New York Stock Exchange în 1792 (iniţial plecată de la o încăpere închiriată cu 200 de dolari pe lună a ajuns în 2008 la o capitalizare totală de 28,5 trilioane de dolari). First Bank of the United States a finanţat o bună parte a cheltuielilor Războiului de Independenţă din SUA (1776 – 1783) şi a fost înlocuită de o copie a sa cu filiale în toate statele – Second Bank of the United States (1816 – 1836), pentru a finanţa urmările Războiului din 1812, după ce cinci ani SUA a funcţionat fără bancă centrală. Începând cu 1836 până în 1862 în SUA a fost o perioadă fără bancă centrală (free banking). În această perioadă preţul aurului şi argintului a fost foarte stabilă. Perioada a început cu înregistrarea a 712 bănci care trebuiau să îndeplinească nişte cerinţe legale impuse de Michigan Act (1837). Jumătate din aceste bănci au dat faliment pentru că nu au mai fost capabile să îşi onoreze plăţile către clienţi. Este perioada caracterizată printr-o durată foarte mică de viaţă a unei bănci (comparativ cu perioada modernă). Perioada a încetat în 1863 când, pentru a finanţa Războiul Civil, politica monetară este din nou centralizată prin obligarea băncilor comerciale să se transforme în bănci naţionale care să accepte o singură bancnotă emisă de Comptroller of the Currency şi să cumpere titluri de stat ale Trezoreriei Statului (pentru acoperirea cheltuielilor de război). În 1913 este creată Rezerva Federală în scopul temperării panicii monetare generate de Primul Război Mondial şi de finanţarea cheltuielilor cu acesta.

Banca Regală a Prusiei a fost fondată între 1765 şi 1875, oferind un important sprijin financiar statului în timpul Războiului de 7 ani (1755 – 1763).  Banca Centrală a Franţei (Banque de France) a fost creată de Napoleon Bonaparte în 1800 pentru a finanţa războaiele napoleonice. Tot ca o consecinţă directă a acestor războaie duse de Napoleon în Europa între 1792 şi 1815 au apărut şi alte bănci centrale: Banca Finlandei (1811), Banca Olandei (1814), Banca Austriei (1816), Banca Norvegiei (1816), Banca Danemarcei (1818). Banca Portugaliei a apărut ca urmare a Războiului Civil (1846 – 1847) pentru a oferi sprijin financiar statului pentru soluţionarea conflictului.

Crearea Băncii Naţionale a României s-a făcut în anul 1880 după Războiul de Independenţă (1877 – 1878). În acea perioadă, România a acumulat deficite publice masive generate de război (în 1878 acest deficit totaliza 8.828.844 lei). Deficitul comercial extern a crescut şi el semnificativ pe fondul prăbuşirii exporturilor româneşti de cereale (în 1877 era de 194.467.899, în 1878 era de 89.540.575). Invadată de rublele de argint ruseşti, România s-a temut şi de pericolul unei invazii a rublelor de hârtie. Încrederea în rubla rusească era ştirbită şi de suspiciunea că argintul din aliajul său nu era unul corespunzător. Înfiinţarea unei bănci de emisiune şi de scont – Banca Naţională a României s-a făcut în acest context, statul beneficiind direct acoperirea cheltuielilor de război prin retragerea biletelor ipotecare emise în acest scop în 1878. Tipărirea monedei de 5 lei de argint de către banca de emisiune nou înfiinţată s-a făcut cu un discount suficient de mare pentru a acoperi o bună parte din deficitul public generat de război (iniţial aceste cheltuieli s-au acoperit prin credite ipotecare garantate cu proprietăţile statului pentru suma de 1.350.000 lei şi bonuri de tezaur în valoare de 9.000.000 lei). După crearea sa Banca Naţională a trecut la expandarea masei monetară, creditele acordate de bancă ajungând de la 66 milioane lei în 1891 la 1073 milioane lei în 1914 (se pare că am învăţat repede lecţia).

Multe dintre aceste instituţii sunt considerate în mod greşit a fi private sau semi-private. În realitate, toate aceste bănci centrale sunt instituţii publice pentru că prin legea dată de stat au primit monopol şi drept legal de unic emitent de monedă. Toţi cei care încearcă să acrediteze ideea că politica monetară este privată pentru că proprietarii Rezervei Federale din SUA sunt privaţi se înşeală amarnic.

Acum cred că este mult mai clar de ce au apărut toate aceste instituţii publice şi ce rol au jucat ele în istorie. Băncile centrale trebuie asociate războaielor duse de către state şi acoperirii inflaţioniste a cheltuielilor generate de acestea (unei familii căreia îi mureau rude în război era destul de greu să o convingi să plătească taxe mai mari sau să doneze din veniturile sale şi aşa mici pentru acoperirea cheltuielilor de război). Băncile centrale au acţionat întotdeauna ca un simplu agent fiscal în perioadă de conflict sau criză, emiţând suficientă monedă pentru a finanţa războaie. Inflaţia, mult mai puţin vizibilă de către contribuabili, a acţionat ca un impozit mult mai uşor de colectat şi mai uşor de justificat. Inflaţia este taxa plătită progresiv care are grad de colectare 100% de către stat (nimeni nu poate scăpa de această taxă, nici măcar economia subterană).

Din păcate, rolul prezent al acestor instituţii nu este departe de cel pentru care au fost create iniţial. Puterea monetară cu care au fost înzestrate de stat le face responsabile de foarte multe lucruri care se întâmplă în momentul de faţă în economia globală. Deşi tindem să credem că statul nu este prezent în economie (şi că trăim un capitalism autentic), prin inflaţia, care acţionează ca taxă, statul ne penalizează în cel mai cinic mod posibil. Mi-e greu să cred că mai putem corecta ceva şi că ne vom putea vreodată să ne întoarcem la capitalismul autentic în care resursele sunt alocate strict pe baza unor criterii obiective. Piaţa liberă este tot mai sufocată de intervenţii monetare cu titlu de “soluţii salvatoare”, dar care, în realitate, nu fac decât să redistribuie arbitrar veniturile între membrii societăţii şi să genereze crize tot mai profunde.


Sectorul financiar-bancar modern este tot mai sensibil la acţiunea unor factori exogeni, intrând în crize tot mai profunde, tot mai dese şi tot mai globalizate. Toată lumea încearcă să găsească şi să propună acum tot felul de soluţii prin care să se limiteze amploarea şi efectele crizelor actuale. Aceste soluţii pleacă de la tot felul de potenţiale cauze: ticăloşia şi lăcomia bancherilor, lipsa lor de moralitate, profitabilitatea prea mare în sectorul financiar-bancar comparativ cu valoarea adăugată a acestor servicii, guvernanţa proastă în sistemul financiar, manipularea pieţelor, manipularea rating-urilor. Multe dintre aceste cauze sunt însă doar simple consecinţe ale problemelor reale din sistem: expansiunea monetară, rezervele fracţionare cu care operează băncile comerciale, caracteristicile contractelor de depozit la termen.

Atunci când se discută despre sistemul financiar-bancar modern se uită faptul că odată cu renunţarea la orice etalon prin care să se ancoreze emisiunea monetară (de facto acest lucru a încetat în 1971 prin căderea Sistemului de la Bretton-Woods, de iure acest lucru a încetat odată cu izbucnirea Primului Război Mondial când marile imperii implicate în conflict au renunţat la acoperirea în aur a monedei lor) băncile centrale ale marilor puteri au primit liber la emisiunea monetară şi la a-şi pune în aplicare tot felul de fantezii cu titlu de politică monetară sau politică a cursului de schimb (ţintirea inflaţiei, ţintirea cursului de schimb, ţintirea agregatelor monetare). Sistemul financiar-bancar este dominat în prezent de o cantitate impresionantă de “fiat money” care creşte exponenţial, adică de monedă tipărită în neştire de către marile puteri monetare şi distribuită foarte eficient de instituţiile financiare internaţionale prin băncile centrale ale ţărilor mici la nivel global. Aceasta ar fi prima mare problemă a sistemului financiar-bancar modern: faptul că banii tipăriţi uşor şi fără a avea în spate un criteriu obiectiv de dimensionare a masei monetare de către bancile centrale intervin pe piaţă şi bulversează complet costul capitalului (reflectat de nivelul dobânzilor) şi cursul de schimb. Un efect direct al acestei expansiuni monetare practicată concurenţial de marile puteri monetare este bulversarea balanţei de plăţi externe în ţările mici (nu poţi fi competitiv pe pieţele internaţionale dezvoltate în condiţiile în care dobânda acolo tinde nenatural către 0, nu poţi să exporţi mai mult în condiţiile în care deprecierea dolarului favorizează masiv exportatorii americani, nu poţi acorda credite comerciale clienţilor externi cu un sistem dependent de băncile mamă din ţările dezvoltate). Expansiunea monetară este justificată de băncile centrale de trei motive: furnizarea de lichiditate într-un sistem bazat pe rezerve fracţionare, furnizarea de lichiditate statului pentru a finanţa proiectele sale publice (de multe ori invocate ca soluţie de ieşire din criză), furnizarea de lichiditate pentru a contracara efectele adverse ale cursului de schimb asupra balanţei de plăţi externe.

O altă problemă majoră ce necesită o remediere rapidă este deci cea a rezervelor fracţionare cu care operează băncile din sistemul financiar-bancar modern. Băncile atrag două tipuri de depozite: depozite la vedere şi depozite la termen. În mod eronat, băncile consideră depozitele la vedere surse de finanţare pe termen lung (presupunând că noi avem o tendinţă naturală de a păstra nişte bani în rezervă pentru clipe dificile). În realitate aceste resurse la vedere nu pot fi considerate surse de finanţare pentru că ele aparţin de drept deponenţilor care pot să le retragă fără nici o restricţie în orice moment. Băncile, considerând aceste depozite la vedere surse de finanţare, păstrează doar o mică parte din ele în rezervă, mergând de cele mai multe ori pe rezerva minimă obligatorie impusă de banca centrală (dacă nu ar impune-o probabil că unele bănci ar fi tentate de da toţi banii din depozitele la vedere cu împrumut). În condiţiile în care o mare parte din aceste depozite la vedere sunt împrumutate pe termene mai lungi de bancă altor persoane, în acelaşi timp cu aceşti bani pot participa la o licitaţie de resurse şi deponentul la vedere şi cel creditat din banii la vedere. În mod artificial preţul acestor licitaţii creşte. De unde are banca bani să onoreze ambele plăţi ulterior? Foarte simplu: băncile centrale refac lichiditatea acestor bănci prin emisiune monetară (există facilităţi de credit de la banca centrală care au dobânzi foarte reduse), dacă nu cumva există şi alte căi de refacere a rezervelor (majorare de capital, împrumut de la o altă bancă, atragerea de noi depozite la termen sau la vedere). În realitate, cea care permite expansiunea monetară este banca centrală – principalul vinovat de cantitatea de bani cu care, în mod generos, alimentează sistemul financiar. Aceşti bani (şi nu capitaluri acumulate prin economisiri = sacrificiul unor consumuri prezente sau trecute) intervin în piaţă şi produc inflaţie (care în mod paradoxal duce apoi la creşterea dobânzilor). În plus de efectul inflaţionist, împrumuturile pe care băncile comerciale le fac din depozitele la vedere sunt, din punct de vedere legal şi moral, fraudă pentru că încalcă dreptul de proprietate al deponentului. Foarte mult din expansiunea monetară prin sistemul rezervelor fracţionare s-a cantonat nu în bunurile de larg consum, ci în petrol sau în instrumente financiare (cotaţii la bursă). Aşa se creează ciclurile de creştere puternică (pe fondul unor surse imense de bani care ajung pe bursă) şi ciclurile de descreştere puternică (pe fondul retragerii în grabă a acestor surse de bani pentru a licita pe piaţa reală a bunurilor şi serviciilor). Când aceste resurse exponenţial multiplicate de tiparniţele băncilor centrale se mută de pe piaţa petrolului pe piaţa imobiliară sau pe piaţa acţiunilor apar crizele. Cu cât efectul psihologic (panica) mută mai rapid aceste resurse între pieţe, cu atât volatilitatea creşte şi amplitudinea crizei creşte.

O problemă aparte au şi depozitele la termen nu doar cele la vedere (ce nu sunt păstrate în rezervă 100% aşa cum ar fi normal). Multe dintre depozitele la termen nu sunt o cedare reală de proprietate asupra capitalului pe o perioadă de terminată de timp. Când facem un depozit la termen la o bancă ne păstrăm dreptul de a retrage depozitul când dorim noi. Acest lucru face ca băncile să fie puternic expuse unui risc de lichiditate care este invocat drept argument pentru existenţa băncilor centrale şi a expansiunii monetare prin care se reface lichiditatea băncilor comerciale atunci când apar retrageri de depozite la termen. Băncile primesc doar dreptul de a folosi aceste capitaluri din depozitele şi de a beneficia de o parte din foloasele generate de aceste capitaluri. Aş mai adăuga la acest subiect al depozitelor la termen şi lipsa unei corelaţii între termenelor depozitelor şi termenele creditelor acordate de bănci. Presiunea tot mai mare a creditelor pe termen lung (creditele ipotecare mai ales) face ca băncile să fie puternic expuse la riscul de lichiditate deoarece ele atrag depozite pe termen mult mai scurte decât creditele pe care le acordă. Finanţarea acestor credite ipotecare trebuie să se face nu prin expansiune monetară (refinanţarea de la banca centrală direct sau indirect) ci prin piaţa de capital.

Nu doar sistemul rezervelor fracţionare a stat la baza expansiunii monetare. În foarte multe cazuri, guvernele au acţionat pentru a ieşi din criză tot prin expansiune monetară promovând proiecte publice ale statului pentru care erau emise titluri de stat cumpărate de băncile comerciale cu refinanţare de la banca centrală. Sub presiunea unor proiecte publice care invocă “interesul naţional” băncile centrale au fost nevoite să accepte această expansiune monetară.

Un efect interesant al expansiunii monetare este cel asupra dobânzilor. Deşi această expansiune monetară duce la o aparentă scădere a nivelului dobânzilor pe termen scurt (prin prezenţa unei cantităţi suplimentare de lichiditate în economie), caracterul său inflaţionist face ca dobânda să crească (atunci când inflaţia aşteptată creşte dobânda creşte). Deşi foarte mulţi adepţi ai politicilor monetare de tip keynesist consideră expansiunea monetară ca având un efect benefic pentru că reduce dobânzile, stimulează investiţiile şi creşte ocuparea forţei de muncă, pe termen lung vedem că efectul e invers faţă de aşteptările lor: dobânda creşte pentru că inflaţia creşte (datorită prezenţei unei cantităţi mai mari de bani ce licitează aceleaşi resurse limitate), investiţile scad pentru că dobânda creşte şi şomajul creşte pentru că investiţiile scad.

Pentru a diminua aceste crize trebuie acţionat rapid în următoarele direcţii:

  • Găsirea unui etalon de ancorare a politicii de emisiune a masei monetare practicată de toate băncile centrale din lume;
  • Renunţarea la sistemul rezervelor fracţionare şi impunerea regulii ca depozitele la vedere să fie păstrate 100% în conturile clienţilor de către bănci, cu plata de către aceştia a unor comisionane de custodie;
  • Impunerea de restricţii asupra depozitelor la termen pentru ca ele să nu mai poată fi retrase de către deponenţi înainte de scadenţa lor (de exemplu utilizarea certificatelor de depozit să devină singura formă de a depune bani la termen în băncile comerciale). Dezvoltarea unei pieţe secundare globale pentru aceste certificate de depozit.
  • Limitarea implicării statelor în proiecte publice (inclusiv conflicte armate) finanţate inflaţionist prin expansiune monetară). Băncile comerciale să nu mai poată cumpăra titluri de stat decât în limita unui procent din totalul activelor lor sau totalul capitalurilor lor (procent mult mai mic decât cel din prezent).
  • Scumpirea drastică a condiţiilor de refinanţare de la banca centrală astfel încât împrumutul de ultimă instanţă de la aceasta să devină unul punitiv şi nu unul favorizat şi generator de hazard moral, aşa cum este el în prezent.
  • Limitarea politicilor monetare strict la controlul activităţii bancare. Nu mai trebuie găsite soluţii monetare la probleme economice (de competitivitate a exporturilor, de ocupare a forţei de muncă). Exporturile nu trebuie stimulate prin cursul de schimb şi şomajul nu mai trebuie diminuat prin inflaţie (curba Philips). Trebuie acceptat faptul că politicile monetare nu sunt şi nu trebuie să fie soluţie la problemele din economia reală.

Abia după ce aplicăm aceste măsuri radicale sistemului financiar – bancar actual putem începe apoi să ne gândim la greşelile de guvernanţă din bănci, la ticăloşia şi lipsa lor de moralitate. Până una alta, băncile comerciale sunt organizate şi funcţionează ca afaceri private, dar vând un bun al statului: BANUL. Statul trebuie să fie foarte atent, în acest caz, câtă cantitate de bani emite în economie şi pentru ce, adică câtă putere lasă discreţionar pe mâna acestor bănci aparent private. Cu cât băncile vor fi conştiente că statul le salvează indiferent de ce se va întâmpla cu atât ele, vor continua să fie mai “ticăloase” rafinându-şi metodele de a multiplica banul în economie şi urmărind cu precădere maximizarea profitului lor şi nu maximizarea profitului la care se gândeşte statul sau societatea că ar fi unul de “bun simţ” sau “moral” pentru ele.

Acordurile BASEL 2, 3 şi altele care vor urma nu ne vor proteja de criză pentru că ele nu iau în calcul cauzele prezentate mai sus. Astfel de acorduri impuse de marile puteri sunt, de cele mai multe ori, încălcabile şi insistă prea mult pe ideea de efect (ticăloşie, imoralitate) şi prea puţin pe cauză (banul ieftin, expansiune monetară, rezerve fracţionare).


Am vizionat întâmplător zilele acestea desenul animat cu cei trei purceluşi pe care l-am văzut acum cu alţi ochi, cei de economist. Basmul mi se pare fundamental pentru a înţelege esenţa care stă la baza activităţii antreprenoriale şi a pieţei libere: asumarea riscului şi a incertitudinii.

Cel de-al treilea purceluş din acest desen animat este simbolul antreprenorului bun care anticipează corect riscurile cu care se confruntă în deciziile sale. El construieşte casa cea mai durabilă, alocând un timp mai mare, o grijă mai mare zidurilor sale pentru a se feri de un potenţial atac al lupului. Putem să interpretăm lupul ca fiind riscul sau incertitudinea pieţei. Piaţa liberă este foarte dură cu cei care nu reuşesc să anticipeze nevoile sale şi îi elimină crud şi rapid de pe piaţă. Legea supravieţuirii pe care o propune piaţa liberă este însă esenţială pentru progres.

Afacerile pe piaţa liberă presupun vânzarea către diferiţi consumatori de bunuri şi servicii pentru care trebuie un mare efort ca să reuşeşti să îi convingi să cumpere de la tine. Incertitudinea asociată afacerilor pleacă de la faptul că aceşti consumatori (înzestraţi cu liber arbitru) se pot răzgândi în orice moment şi pot cumpăra de la alţii, producând prejudicii semnificative celui care greşeşte în anticipările sale. Aceşti consumatori au un comportament foarte aleator şi impredictibil pentru cel care ia decizia de a le vinde ceva. Oricât de rafinate ar fi metodele matematice nu putem prezice obiectiv această capacitate de răzgândire a pieţei libere. Fenomenele sociale nu se înscriu în tiparele “gravitaţionale” cu care noi suntem obişnuiţi în ştiinţele exacte. Condiţiile din piaţa liberă nu pot fi reproduse în laborator şi sunt, de cele mai multe ori, situaţii catalogate drept unice.

La această incertitudine asociată comportamentului de consum se adaugă incertitudinea asociată concurenţilor. Nu poţi anticipa cu exactitate cum va decide un concurent să lupte împotriva ta pe piaţa liberă. Incertitudinea pe piaţa liberă este mare şi pentru că nu putem anticipa cu exactitate ce se întâmplă cu tehnologia din piaţă (în ce sens se va dezvolta ea). Foarte multe dintre descoperirile pe care le facem sunt întâmplătoare şi nici nu putem găsi de la bun început adevărata lor utilizare (a se vedea Internetul, Laserul, Dinamita etc.). Timpul limitat de luare a deciziei, imperfecţiunea informaţiei şi costul acesteia precum şi percepţia subiectivă a incertitudinii pe care o au diferiţii antreprenori adaugă un plus de incertitudine situaţiei antreprenoriale.

Antreprenorul nu e lăsat singur în lupta sa cu incertitudinea (mai mare decât la multe jocuri de noroc simple în care cel puţin cunoaştem obiectiv probabilitatea de apariţie a unor evenimente viitoare). Contractele şi clauzele lor, măsurile specifice de prevenire, companiile de asigurări, diversificarea afacerilor, băncile garante, instrumentele derivate sunt câteva dintre modalităţile prin care se poate lupta cu incertitudinea absolută. Până la un punct doar pentru că incertitudinea rămâne prezentă în ecuaţia tuturor deciziilor care depind fundamental de voinţa celor către care ne adresăm cu proiectul nostru antreprenorial.

Statul, prin cei care dezvoltă politicile sale publice, nu înţelege esenţa activităţii antreprenoriale şi intervine în ecuaţie adăugând un plus de incertitudine şi arbitrar (poate cel mai periculos). Statul decide ca antreprenorul de succes (cel de-al treilea purceluş) să îi primească în casa lui pe ceilalţi doi care nu prea au ştiut să se descurce pe piaţa liberă (cu lupul adică). Mai mult, îi apără de lup pe cei slabi şi incapabili să se ia la trântă dreaptă cu el, oferindu-le contracte grase şi lipsite de orice incertitudine legată de preţ, calitate sau dacă se va face sau nu plata ce compensează prestaţia lor.

Statul, prin intervenţia sa, îl poate bulversa serios pe cel de-al treilea purceluş care alege calea corectă de a se păzi de lup şi care va renunţa la a mai fi creativ şi inovativ şi va prefera contractele sigure cu statul. Atunci când statul şi nu piaţa (lupul) decide pentru purceluşi în ce mod să aloce resursele lor, comunitatea purceluşilor va rămâne la stadiul de căsuţe de paie, neavând de ce să se gândească la case mai trainice (doar statul îi minte că lupul nu există). Aparenta protecţie pe care ţi-o oferă statul se întoarce împotriva noastră ca antreprenori. Te ţine temporar deoparte de lup (concurenţă, nevoile reale ale clienţilor) dar acest lucru înseamnă rapid şi o îndepărtare de nevoile consumatorilor şi, deci, un eşec antreprenorial total.

Cei care lucrează pentru stat sunt cei care nu înţeleg incertitudinea, nu înţeleg esenţa procesului antreprenorial – singurul care îşi asumă cu adevărat incertitudinea în deciziile lor. Aceşi lucrători ai statului care preferă un post călduţ lipsit de incertitudine au, de cele mai multe ori, pretenţia de a participa nejustificat la profiturile celor care riscă şi ştiu să rişte pe piaţa liberă. Lucrătorii statului (promotorii politicilor publice), la care adaug şi pe acei antreprenori care nu urmăresc decât contracte cu statul, se tem de piaţa liberă şi o acuză de tot felul de eşecuri: ticăloşie, externalităţi negative (poluare), egoism. Din spatele posturilor călduţe şi a contractelor sigure cu statul, aceşti zeloşi reprezentanţi ai statului rafinează de la zi la zi metodele de distribuţie a bunăstării către cei neajutoraţi (le fac tot mai progresive). E normal să arunce în derizoriu complet virtuţiile pieţei libere şi strige pe la toate colţurile: “lupul, lupul, lupul” instigând majoritatea împotriva lor. Statul nu face decât să decidă arbitrar cum să îi ajute pe unii în dauna altora să scape de incertitudine. Este interesant că nu are nici un criteriu obiectiv să decidă pe cine ajută.

Cei mai mulţi dintre noi pe piaţa liberă suntem însă asistaţi: fie de stat, fie de antreprenorii care prin creativitatea şi ingeniozitatea lor ne dau de muncă. Clasa de antreprenori adevăraţi este, în capitalismul actual, într-o tot mai mare minoritate (din această clasă trebuie să excludem şi băncile şi majoritatea instituţiilor financiare care operează cu “banul” – un bun public şi care nu sunt cu nimic mai virtuase decât un simplu asfaltator pentru stat). Antreprenorii sunt cei duc în spate toată această clasă de asistaţi şi suportă consecinţele acţiunilor lor tot mai agresive şi tot mai distributive. Ei mai trebuie să lupte şi cu piaţa liberă foarte capricioasă. Cu o astfel de politici publice împovărătoare, cultura antreprenorială este dificil de format şi de dezvoltat. Singura cale de a performa economic este de a forţa pe cât mai mulţi dintre noi să intrăm în contact cu piaţa liberă. Să reducem cât putem de mult contractele cu statul şi umbrela aparent protectoare a acestuia. Să dăm acestor antreprenori atenţia cuvenită şi să le pretindem cât mai puţin din rezultatul muncii lor. Calea progresului este simplă însă este foarte greu să convingi societatea să intre într-o luptă dreaptă cu piaţa liberă. E mult mai uşor să o acuzi de “imperfecţiunile” sale, de “ticăloşia” şi “sălbăticia” sa.