Suntem în momentul de faţă statul cel mai stupid din această lume atunci când dezvoltăm proiecte publice. În secolul vitezei, în care fiecare încearcă cum poate să scurteze cât mai mult distanţele (vezi aici), guvernanţii noştri se laudă cu introducerea în trafic a unor sisteme foarte avansate de radare care să nu mai poată fi detectate de nimeni, cu aplicarea a tot felul de marcaje colorate şi împopoţonate cu luminiţe de avertizare, cu tot felul de obstacole pe drum (benzi sonorizante, încetinitoare de viteză) sau cu rondouri în mijlocul puţinelor porţiuni cu 2 benzi (a se vedea intrarea în Sibiu). În loc să fim preocupaţi să reducem accidentele prin construcţia unor drumuri cu adevărat adaptate nevoilor noastre de trafic din lumea modernă în care avem pretenţia că vrem să trăim (drumuri cu câteva benzi pe sens în care să nu ai frica celui care îţi vine din contrasens, drumuri care să nu mai treacă prin localităţi să conduci cu frica unui cal sau câine care îţi sare în faţă), neputincioşii de guvernanţi nu ştiu ce să mai inventeze ca să îşi justifice incompetenţa şi şmecheria ieftină tipică dâmboviţeană de derulare a politicilor publice cu iz de interes naţional.
Noi încă am rămas la stadiul de numărat căruţe, tiruri şi jeep-uri în sistem beţişoare şi bastonaşe considerând-o strategie avansată de ultimă oră de îmbunătăţire şi management al traficului. Oricât de multe reguli s-ar pune pe astfel de şosele supra-aglomerate şi în stare jalnică tentaţia este mult prea mare pentru a le încălca (după ce te enervezi vreme de câteva zeci de kilometri conducând cu 40 – 50 Km la oră pe şosele pline de pericole vei face o depăşire riscantă), multe accidente survenind pe fondul lipsei de experienţă în a conduce pe astfel de şosele (chiar trebuie foarte mult curaj şi professionalism care nu se poate obţine într-o şcoală de şofat de câteva şedinţe sau un test bazat pe o memorie bună), pe fondul oboselii unor drumuri care durează nejustificat de mult datorită limitelor de viteză sau stresului.
Se reclamă tot mai răspicat lipsa banilor care anul acesta nu ne va da posibilitatea decât să mai adăugăm circa (nu suntem siguri încă) 5 km de autostradă la cea existentă (o autostradă care pleacă de nicăieri şi duce nicăieri, neconectându-ne cu nimeni). Nu mai avem bani după ce în zelul nostru guvernamental am cheltuit exponenţial să dăm zăpada la o parte ca vântul să o aducă la loc de pe nişte drumuri pe care oricum nu mai poate circula nimeni cu mai mult de 10 Km/h din cauza gropilor periculoase din asfalt care te pot arunca instantaneu în parapet sau în cel din contrasens.
Se vede cale de o poştă incompentenţa şi şmecheria celor care ne guvernează. Ne spun că nu au bani dar nici unul dintre ei nu încearcă să acceseze fondurile europene pentru construirea acestor drumuri. Peste tot în Europa se vede cum ţări mai agresive şi mai sănătoase la minte şi la trup au angajat consultanţi adevăraţi care au aplicat pentru aceste fonduri şi le-au materializa în autostrăzi ca în palmă care traversează munţi cu mult mai complicaţi ca ai noştri între Comarnic şi Braşov. Guvernanţii noştri uită şi ce înseamnă cu adevărat parteneriatul public-privat şi bursa de valori şi că un astfel de proiect ar putea, de exemplu, să fie listat la bursă şi apoi să plătească dividende anual investitorilor care cumpără acţiuni la astfel de proiecte din taxele de drum percepute.
De ce se invocă lipsa banilor şi se ignoră fondurile europene (care în mare parte sunt fonduri plătite din taxe şi impozite deci bani privaţi ai românilor pe care refuzăm să îi readucem acasă) sau fondurile private de finanţare a unor astfel de proiecte? Simplu… pentru că implicarea unor fonduri, altele decât cele din bugetul statului adică din taxele şi impozitele noastre, presupune o transparenţă mult mai mare în alegerea consultanţilor, constructorilor şi administratorilor acestor facilităţi publice. Presupune o mai mare atenţie cu soluţiile tehnice propuse, materialele folosite şi modului de implementare a propiectului. Presupune o responsabilitate mult mai mare din partea decidentului care răspunde într-adevăr în faţa cuiva – a celui care îl finanţează direct.
E „normal” să eviţi aceste fonduri şi să spui că nu ai bani (dar tu îţi iei salariul ca şi cum ai face treabă, sau tu ai fost votat ca să nu dai astfel de răspunsuri şi să cauţi doar soluţiile care îţi convin ţie) pentru că fondurile private şi europene înseamnă mai puţină corupţie, mai puţine comisioane, mai puţine fonduri deturnate în interes naţional, mai puţine fonduri care îmbogăţesc nejustificat aşa-zişi antreprenori şi capitalişti care salivează după aceste contracte cu statul. Înseamnă mai multe drumuri şi mai puţină risipă pe banii poporului.
Acum înţelegeţi sper mai bine de ce guvernanţii nu dau doi bani pe priorităţile Uniunii Europene care ne recomandă să insistăm pe tronsonul Nădlac – Sibiu – Vâlcea – Piteşti – Bucureşti – Constanţa pentru a ne conecta rapid la Sistemul Reţelelor de Transport European (TENS), ignorându-se banii ce ar putea finanţa acest proiect pe care i-ar furniza Banca Europeană de Investiţii şi Comisia Europeană (vezi aici la pagina 18, Proiectul Prioritar 7). Bani de fapt există dar nu în condiţiile pe care le doresc cei de la transporturi şi cei pe care îi servesc în realitate cei de la transporturi. E explicabil de ce nu le convine să dezvoltăm tronsonul propus în condiţiile în care Comisia Europeană a estimat pentru tronsonul Nădlac – Sibiu (aproximativ 300 de km) suma de 1,875 miliarde Euro (vezi aici la pagina 26)… sunt prea puţini bani şi prea puţin loc de manevră. De ce să dăm 2 miliarde Euro pe 300 Km de autostradă când putem da dublu sau triplu. Doar e binele naţional în joc.
E clar că cu astfel de politicieni şi cu o astfel de implicare jalnică a statului în economie vom avea mult de aşteptat şi de plătit până când politicile lor publice să producă cu adevărat ceva durabil. Deocamdată suntem sclavii cuminţi şi docili ai unui stat care transferă foarte eficient prin aceste „politici publice” banii noştri din taxe şi impozite unor grupuri de interese obscure.
Spor la globalizarea veniturilor şi la plata impozitului aferent. Nu uitaţi să transferaţi statului, pardon şmecherilor, 98% din impozit! Cu celălalt 2% chiar nu mai contează ce faceţi.
Situaţia actuală din Grecia este un exemplu demn de studiat şi de analizat de către toţi cei care cred foarte tare în dezvoltarea durabilă prin politici publice. Intrată mult prea devreme într-o zonă monetară imperfectă, încrezătoare în ajutorul pe care îl va primi necondiţionat de la noii parteneri europeni, statul grec a exploatat la maxim hazardul moral şi s-a dedicat unor proiecte publice foarte generoase dar şi foarte costisitoare dintre care aş enumera câteva exemple foarte recente: (1) introducerea unui sistem de supraveghere video în principalele porturi din Grecia contractată de Ministerul Marinei Comerciale pentru suma de 342 milioane Euro; (2) construirea a 11 centre sportive şi a 13 bazine de înot pentru suma totală de 118 milioane Euro contractată de Secretariatul General pentru Sport din Ministerul Culturii; (3) construirea a 3 noi închisori în Salonica, Volos şi Khorintos pentru suma de 198 milioane Euro contractată de Ministerul de Justiţie; (4) refacerea Centrului Olimpic de Trageri din Markopoulo şi construirea unor noi facilităţi de cazare pentru lucrătorii din poliţie pentru suma de 55 milioane Euro contractată de Ministerul de Interne; (5) construirea a 14 noi posturi de poliţie pentru suma de 151 milioane Euro contractată de Ministerul Ordinii Publice; (6) construirea unei clădiri noi pentru Universitatea din Peloponez (de stat) pentru suma de 74 milioane Euro sau (7) dezvoltarea Universităţii Internaţionale Elene (tot de stat) pentru suma de 213 milioane Euro (exemplele însă pot continua… eu aici doar am arătat cu câtă uşurinţă a fost risipit aproape 1 miliard de Euro din cele 300 de miliarde).
Toate aceste proiecte nu s-au făcut din fonduri existente ci din sacrificarea unor fonduri viitoare, adică prin împrumut public masiv. Statul elen a făcut o mare greşeală să considere majoritatea acestor proiecte ca scheme de parteneriat public privat, uitând principala caracteristică a acestora: proiectele finanţate în PPP trebuie să fie capabile să genereze o perioadă determinată de timp venituri din care să se acopere aproape integral finanţarea lor. Ce venituri viitoare ar putea să genereze astfel proiecte care se referă la închisori, secţii de poliţie renovate sau alte facilităţi de acest gen pentru a fi încadrate în PPP? Evident că toată această politică de dezvoltare „ambiţioasă” dar prostească a statului elen şi-a arătat rapid nesustenabilitatea din punct de vedere economic.
Problema actuală din Grecia este înainte de toate cel mai bun exemplu de cât de lipsiţi de criterii economice sunt cei care guvernează o ţară atunci când alocă resursele prezente şi viitoare ale unei naţiuni pentru a finanţa fanteziile lor. Tot ceea ce vedem în Grecia acum este dovada clară a falimentului unei politici a statului bazată pe proiecte publice. Aceste proiecte publice au două mari „calităţi”: sunt foarte scumpe (fie pentru că se supraevaluează costurile lor, fie pentru că se propun soluţii mult prea fanteziste pentru nevoile reale ale unei astfel de facilităţi, fie că se construiesc foarte prost din materiale foarte proaste comparativ cu preţul plătit pentru ele) şi sunt, în multe cazuri, inutile pentru piaţă.
Rolul statului elen în economie a crescut progresiv de la an la an. De unde a avut bani acest stat pentru fanteziile sale? Simplu: a sacrificat veniturile potenţiale viitoare din taxe şi impozite împrumutându-se masiv pentru proiectele sale. A construit scheme de finanţare cu diferite bănci, sub masca acestor parteneriate public-privat în care este vorba doar de finanţarea, construirea şi, eventual, administrarea acestor facilităţi care nu produc nimic. Aceste proiecte ale statului au menţinut artificial deficitul într-o anumită valoare, amânându-l pe cât mai mult posibil.
După ce toată situaţia a ieşit la iveală, statul elen a început să apeleze la „înţelegerea” partenerilor săi din Uniunea Europeană. S-au vehiculat prin presă tot felul de „soluţii” care mai de care mai fanteziste: de la vânzarea de insule nelocuite (aici) până la apeluri disperate de a face donaţii pentru a salva statul grec de faliment (aici). Salvarea Greciei va fi însă clară ca şi până acum: se va face prin inflaţie suportată din păcate de toţi cei care trăiesc în zona Euro şi nu numai. Grecia ne-a arătat cât de vulnerabilă este construcţia europeană atunci când ea se face cu ţări care nu înţeleg limitele intervenţiei guvernamentale în piaţa liberă. Dacă intervenţionismul european este concurat de un intervenţionism local şi mai mare dezastrul este iminent şi se face prin sacrificarea bunăstării tuturor. Statul grec a uitat repede cât de uşor a fost primit în UE şi în zona Euro şi că o astfel de poziţie înseamnă în primul rând responsabilităţi nu doar (sau cu precădere) faţă de grupuri de interese locale ci faţă de o întreagă comunitate care te-a primit deschis alături de ea.
Salvarea s-ar putea să fie însă imposibilă pentru un stat care a ignorat vreme îndelungată iniţiativa privată, care a cultivat o birocraţie excesivă şi care s-a înconjurat de tot felul de bariere în calea investitorilor străini. Un stat în care sindicatele au mai mare putere decât antreprenorii şi în care orice modificare ce ar atenta la „securitatea socială” este urmată de ample manifestări ale organizaţiilor socialiste şi comuniste. Păcat pentru că este un o ţară foarte frumoasă.
România are multe de învăţat de la ce s-a întâmplat în Grecia pentru că „dezvoltarea” noastră şi „reformarea” noastră seamănă ciudat de mult. Dacă vrem o predicţie unde va fi România peste câţiva ani este suficient să ne uităm la ceea ce păţeşte acum statul grec care a crezul foarte mult în proiecte masive ale statului dezvoltate pe credit. Grecia este exemplul cel mai clar de stat în care factorul politic a avut aspiraţii mult prea mari faţă de potenţialul economic al acestuia, risipind resurse importante pe care, mulţi ani de acum înainte, sectorul privat nu le va putea acoperi uşor. Din păcate mediul privat va fi singurul care va fi „tras” la răspundere şi care va plăti cea mai mare parte a acestor facturi.
România nu este departe de o situaţie similară, având în vedere curentul de gândire puternic intervenţionist care a dominat şi continuă să domine guvernanţa publică de la noi. Majoritatea dintre noi credem încă nejustificat de tare în puterea politicilor publice şi credităm cu mult prea multă forţă intervenţia statului în economie atribuindu-i efecte pe care nu le produce în termeni reali. FMI este pe punctul de a ne transforma în clientul lor permanent. Intervenţionismul statului în economie a creat deocamdată în România doar îmbogăţiţi care descurajează orice intenţie de aţi deschide o afacere în condiţii normale. Dacă nu ai pe cineva cu care să aranjezi un proiect public al statului să se desfăşoare cu firma ta nu are sens să îţi mai deschizi o afacere. Lupta pentru puterea politică ce distribuie această bunăstare în economie a depăşit absurdul lăsând în plan secund orice lege sau principiu de piaţă. Acesta, domnilor, nu este capitalism ci este un socialism în toată regula ce ne duce spre un faliment similar Greciei şi oricărei iniţiative în care statul este pus în prim plan înaintea pieţei şi iniţiativei private.
Încălzirea globală, risipa de energie, defrişarea sau deversarea de substanţe toxice în mediul înconjurător sunt câteva dintre temele cu care ecologiştii pornesc la luptă împotriva comportamentului „distructiv” al corporaţiilor. Poluarea preocupă în momentul de faţă o parte tot mai însemnată din societate, fiind considerată unul dintre eşecurile pieţei libere. Capitalismul „ticălos” epuizează prea repede resursele naturale şi nu acordă prea mare atenţie mediului înconjurător, preocupat fiind de maximizarea profiturilor.
Tema poluării a fost preluată foarte rapid de către stat care a găsit că trebuie să se implice mult mai activ în a forţa corporaţiile să devină mai responsabile social faţă de mediul înconjurător. Statul a început să elaboreze tot felul de măsuri anti-poluare care mai de care mai restrictive, transferând aproape integral costul şi responsabilitatea protecţiei mediului înconjurător în spinarea corporaţiilor. Aceste companii au fost obligate să îşi modernizeze procesele de producţie sau reţetele de fabricaţie cu precădere prin diminuarea marjelor lor de profit (care dacă devin prea reduse nu mai justifică asumarea riscului şi incertitudinii specifice unei afaceri). Într-o astfel de abordare se uită faptul că aceste corporaţii nu ar polua mediul înconjurător dacă piaţa nu ar cere-o. Cu alte 
cuvinte, dacă noi nu am cere anumite produse, cu anumite caracteristici nu ar exista poluare. Să luăm de exemplu automobilul electric: el are dezavantajul că are o autonomie redusă (maxim câteva sute de kilometri) şi că încărcare sa durează apoi câteva ore. Cine ar fi dispus să călătorească pe distanţe mici şi cu timpi de aşteptare mari. Nimeni dintre noi. Deci nimeni dintre noi nu este interesat de acest produs care nu convine modului nostru de a consuma acest produs şi serviciile pe care le oferă el. Şi atunci, continuăm să consumăm automobilele clasice fără însă a înceta să acuzăm corporaţiile că nu găsesc mai repede o soluţie la a proteja mediul înconjurător. Evident că această soluţie trebuie să fie şi una ieftină şi sigură (aici mă refer la motorul pe hidrogen) pentru că altfel, din nou, produsul nu s-ar încadra în caracteristicile noastre de consum.
Responsabilizarea socială a corporaţiilor pentru a deveni nepoluante şi pentru a oferi produse nepoluante nu reprezintă altceva decât un război ascuns între consumatori şi stat, pe de o parte, şi corporaţiile private, pe de altă parte. Prin legiferarea acestei responsabilizări sociale se încearcă foarte subtil transferul costurilor legate de poluare exclusiv la nivelul antreprenorilor, adică pe fond, o distribuire inechitabilă a costurilor în societate. Nimeni nu discută despre aceste costuri cu protecţia mediului înconjurător, cine trebuie să le suporte şi în ce proporţie.
Înainte de a lupta pentru a responsabiliza social corporaţiile ca ele să devină nepoluante, trebuie să avem în vedere faptul că aceste corporaţii sunt formate tot din oameni care dacă poluează mediul înconjurător prea mult vor muri alături de cei pe care îi poluează. Mai mult, omul prin natura sa este un poluator. Atunci când respirăm poluăm, atunci când mergem la serviciu cu maşina personală singuri în maşină poluăm mai mult 
decât alţii sau atunci când decidem să ne facem concediul cu maşina cât mai departe de ţară poluăm mai mult decât dacă nu am merge deloc, atunci când nu sortăm gunoiul şi nu îl transportăm la cea mai apropiată staţie de sortare poluăm. Prin simplu fapt că ne dorim o familie numeroasă (mulţi copii) deja contribuim la poluare (cu cât populaţia creşte mai mult cu atât poluarea va fi mai mare). Cu cât trăim mai mult cu atât poluăm mai mult. Conceptul de poluare, costurile şi limitele sale sunt foarte greu de stabilit şi partajat. Faptul că sortarea gunoiului implică mai puţină poluare este de la sine înţeles dar este şi la fel de nedrept ca sectorul privat de producţie să preia aproape în totalitate costurile implementării unei astfel de iniţiative, fiind făcut principalul vinovat şi responsabil pentru acest lucru.
Faptul că statul a îmbrăţişat rapid acest subiect este evident: este un domeniu nou de intervenţie pentru care statul poate percepe taxe şi impozite fără să ofere nimic în schimb. Poluarea ca şi anti-poluarea sunt probleme strict ale mediului privat care de multe ori îşi găsesc rezolvarea de la sine. Nu STATUL va fi cel care va diminua poluarea din lumea globală ci acţiunea umană individuală, voluntariatul şi contractul privat care să reglementeze corect distribuţia costurilor cu eliminarea efectelor poluării. Închei prin a da următorul exemplu privat de iniţiativă anti-poluare: Paul Barry care a cheltuit 500 milioane de lire sterline pentru a planta în Marea Britanie o pădure de 200 de milioane de copaci.
Spor la plantat copaci pentru că mesajul corect este: cu cât consumăm mai mult, cu atât poluăm mai mult!
Vocea tot mai puternică a curentelor de sorginte socialistă acuză antreprenorii actuali că sunt lipsiţi de responsabilitate faţă de angajaţii săi şi faţă de societate în ansamblul său. Invocând un spirit aparent democratic (de fapt se invocă puterea celor mulţi – salariaţii împotriva celor puţini – antreprenorii), socialiştii încearcă tot mai mult să manipuleze opinia publică să reacţioneze împotriva lipsei de moralitate a antreprenorilor care în faţa crizei actuale îşi restructurează afacerile dând afară angajaţi, neparticipând suficient de progresiv cu averea lor la bunăstarea în scădere a societăţii sau având tot 
mai mult un spirit evazionist.
Există o tendinţă tot mai pronunţată în societatea capitalistă modernă ca responsabilitatea socială a antreprenorilor să fie reglementată prin lege (legi care se referă la fiscalizarea afacerilor, legea salariului minim pe economie, o sumedenie de prevederi din codul muncii, legi privind poluarea mediului înconjurător). Acest cadru legislativ adoptat „democratic”, în loc să fie strict creat pentru a garanta proprietatea antreprenorului asupra afacerii sale, acţionează în sensul diminuării şi redistribuirii averii acestora către angajaţi sau către societate. Deşi considerată iniţial o acţiune pur voluntară a antreprenorilor, implicarea în astfel de proiecte de responsabilitate socială tinde să devină din ce în ce mai mult apanajul intervenţiei statului în economie, ca un lucru bun şi generator de progres.
Atunci când se discută despre responsabilitate socială a corporaţiilor se uită, de fapt, că ele presupun din start o astfel de acţiune: antreprenorul este singurul care riscă totul într-o afacere (şi nu salariatul său sau societatea în ansamblu). El deja este responsabil social suficient prin faptul că dă de muncă unui număr de oameni care depind direct (ei şi familiile lor) de creativitatea şi spiritul de acţiune a antreprenorilor (nu poate însă garanta acest loc de muncă la nesfârşit). Deja antreprenorii sunt suficient de responsabili social atunci când se gândesc la nevoile societăţii în ansamblul ei şi caută prin cele mai bune mijloace să aloce eficient resursele în vederea întâmpinării acestor nevoi cu cele mai potrivite bunuri şi servicii. Deja antreprenorii plătesc o sumedenie de taxe şi impozite directe şi indirecte contribuind la crearea de bunuri şi servicii publice consumând mult mai puţin din acestea prin comparaţie cu cei pe care îi asistă.
Orice formă de distribuţionism din societate care are la bază o lege şi nu mai are caracter voluntar este o formă de socialism. Activitatea de responsabilitate socială reglementată prin lege trebuie să rămână marginală în efortul antreprenorial pentru că altfel riscăm să facem imposibilă deschiderea de afaceri noi şi consolidarea celor existente (ce sens are să risc mai mult dacă o voi face pentru a distribui forţat de lege către societate rezultatele eforturilor mele). Capitalismul este incompatibil cu responsabilitatea socială reglementată de stat în oricare din formele sale. Pentru mine este clar că toţi cei care se gândesc cum să mai rafineze măsurile legislative prin care corporaţiile să devină mai responsabile social (impozit forfetar, impozit plătit anticipat, impozit progresiv, plata TVA la facturare şi nu la încasarea ei) nu înţeleg raţiunea unei afaceri şi ce înseamnă cu adevărat capitalism şi piaţă liberă. Aceşti funcţionari zeloşi şi inventivi ai statului nu au nici cel mai mic habar cât de greu este să îţi deschizi şi să dezvolţi o afacere (şi aici exclud afacerile cu statul), cât de greu e să te menţii creativ pe piaţa liberă şi cât de greu este să faci faţă cerinţelor consumatorilor tăi şi să contracarezi acţiunile concurenţilor.
În concluzie, consider că înainte de a reglementa responsabilitatea socială a antreprenorilor STATUL AR TREBUI să reglementeze mai bine propria sa responsabilitate socială faţă de întreaga societate (transparenţă mai mare, control strict asupra expansiunii monetare etc.). Până să ajungă să corecteze eşecurile pieţei, (ticăloşia antreprenorilor şi lipsa lor de responsabilitate socială) STATUL MODERN ar trebui să rezolve propriul său eşec. Mi-e tot mai teama de aceasta atitudine a statului care în nici un caz nu duce către capitalism.
Dostoievski spunea că atunci când omul atinge fericirea timpul încetează să mai existe pentru că nu mai e nevoie de timp. Dominic Strauss Kahn – directorul FMI, care ne-a făcut o vizită de curtoazie, a trecut pe aici ca să se convingă cu ochii lui de faptul că vom da banii înapoi şi nu vom fugi cu ei cum ne este felul şi vom fi în stare să plătim şi dobânda aferentă (mai mică decât oriunde în altă parte dar mai mare decât dacă nu am fi plătit-o necontractând acest ajutor de care nu aveam atât de multă nevoie). A izbucnit practic în lacrimi de fericire când a văzut cu ce popor bananier discută şi cât de uşor poate să ne prostească cu tot felul de vorbe meşteşugite.
Acest membru marcant al Partidului Socialist din Franţa, avocat de profesie a venit să dea lecţii de economie României, spunându-ne ce să facem, cum să facem şi când să facem dar mai ales că el aduce o ladă plină de medicamente adică de bani proaspăt tipăriţi de Rezerva Federală. Cum să nu fie fericit şi să îşi arunce cât colo ceasul în Parlament (pentru că nu mai avea nevoie de timp) când a văzut cu câtă admiraţie i s-a aruncat la picioare o întreagă clasă politică din România lipsită de coloană vertebrală şi de puţină raţiune cu Preşedintele ţării în frunte. În dulcele stil românesc l-am primit cu pâine şi cu sare şi l-am asigurat că peşcheşul va ajunge la timp pentru că poporul român e răbdător şi cuminte şi ştie să îşi plătească datoriile cu vârf şi îndesat. Păcat că nu a avut mai mult timp că îl duceam şi la folcloriste şi la sarmale cu cârnaţii de Pleşcoi brevetaţi pentru a nu ni se fura ideea. Dar a promis că va reveni şi a primit asigurări clare că îl vom primi cu braţele deschise.
Cum să nu fie fericit acest reprezentant al uneia dintre cele mai inutile instituţii financiare din lume când a văzut cu câtă dăruire îl asiguram prin Preşedintele ţării că vom continua să ne împrumutăm de la ei? Normal să fie bucuros, doar şi-a găsit fraierii care să le justifice lor activitatea şi bugetele grase de funcţionare, care să le dea un sens în această lume globalizată pe care ei şi l-au pierdut odată cu căderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971. Fraierii de fapt suntem noi, cei care vom da înapoi aceste împrumuturi care ajung în buzunarele unor firme afiliate politic sub justificarea că vor fi folosiţi pentru pensii şi salarii (nesimţite sau nu) şi în nici un caz cei care ne reprezintă şi vorbesc în numele nostru.
Peste fericirea acestui om pătat pe degete de cerneală care şi-a aruncat cât colo ceasul în Parlamentul României, se suprapune nefericirea noastră, a celor mulţi la care nu ajung şi nu vor ajunge niciodată beneficiile împrumutului de la FMI. Eu personal, şi mulţi alţii ca mine, nu avem nevoie de acest împrumut de la FMI. FMI şi instituţiile publice pe care le finanţează în diferite ţări nu vor putea niciodată schimba ceva la nivelul antreprenorului de rând, cel care zi de zi este frământat de incertitudinea pieţei. Am mai afirmat-o destul de clar în alte articole: acest împrumut a fost o „centură de siguranţă” pentru băncile şi companiile multinaţionale care nu îşi doresc un curs de schimb puternic depreciat. Ieşirea noastră din criză nu depinde nici de câţi bani ne dă sau nu ne dă FMI şi nici de ce măsuri anticriză sau prociclice adoptă guvernul. Ba mai mult, prezenţa FMI în România încurcă şi mai mult lucrurile pentru că întăreşte şi legitimează din răsputeri un stat supra-birocratic, ahtiat după resurse ieftine pe care să le cheltuiască după vrerea sa şi pe care să le plătească apoi poporul.
Comentarii recente