Banca Naţională a României a îmbrăţişat de câţiva ani încoace o politică monetară bazată pe ţintirea inflaţiei. Această politică monetară (care fixează mai degrabă un cadru de acţiune decât o serie de reguli precise) presupune o previzionare a inflaţiei (sau a unei bande de variaţie a nivelului preţurilor) pentru perioada următoare şi apoi, prin folosirea instrumentelor specifice de politică monetară (rata rezervelor minime obligatorii, operaţiuni în piaţă, facilităţi de finanţare sau depozit), nivelul preţurilor trebuie să se apropie cât mai mult de ţintă (de preferabil să nu o depăşească şi să se poziţioneze în banda estimată). Trebuie spus că de când a adoptat acest tip de politică monetară BNR a ratat această ţintă (nu cu foarte mult însă).
Pentru a explica vulnerabilităţile acestei politici monetare aş porni de la modul în care banca centrală înţelege şi aproximează rata inflaţiei pe baza indicelui preţurilor de consum. Indicele preţurilor de consum este o medie ponderată a preţurilor unei liste exhaustive de bunuri din economie (în cazul României cuprinde 37% bunuri alimentare, 45% bunuri nealimentare şi 18% servicii). IPC nu poate însă include toate bunurile şi serviciile din economie, oricât de exhaustiv ar fi el. Inflaţia este definită ca creştere generalizată a preţurilor şi deci vizează toate preţurile dintr-o economie fără excepţie. În aceste condiţii inflaţia devine practic incalculabilă la nivel naţional, fiind o variabilă ce diferă de la individ la individ în funcţie de structura sa de consum. IPC este o aproximare practic a unui coş de consum mediu care nu se suprapune de multe ori peste un comportament individual de consum.
În imposibilitatea de a calcula cu exactitate inflaţia (definită prin creşterea generalizată a preţurilor), banca centrală aproximează această inflaţie prin diferiţi indici (cel mai adesea IPC) şi pe această inflaţie o ţinteşte prin politicile sale monetare. Banca centrală nu ţinteşte de fapt nici inflaţia mea, nici inflaţia altei persoane ci inflaţia unui „individ mediu”, a unui individ inexistent în societate care atunci când cumpără o maşină de gătit îşi cumpără şi una pe gaz şi una electrică, şi o maşină şi o motocicletă, şi o maşină de spălat automată şi una manuală (toate sunt prezente în indicele de consum cu ponderi aferente). Toată intervenţia băncii centrale se bazează pe un simplu indice din care sunt lăsate pe dinafară foarte multe bunuri sau servicii, alternative de plasament (de exemplu nu intră acolo pariurile sportive, terenurile sau plasamentele în titluri financiare). Atunci când face expansiune monetară sau retrage masă monetară, banca centrală are în vedere aceast indice a cărui evoluţie ulterioară nu poate fi concludentă pentru eficacitatea intervenţiei monetare. Banca centrală nu poate spune, pe baza acestui indice, dacă administrarea masei monetare a produs un anumit efect asupra preţurilor, în cazul în care există posibilitatea ca întreaga masă monetară să se îndrepte spre titluri financiare pe bursă sau, de ce nu, spre pariuri sportive sau cazinouri (care nu sunt prinse în indicele preţurilor de consum). În condiţiile în care am liberalizat contul de capital ţintirea inflaţiei a devenit şi mai lipsită de substanţă.
Creşterea generalizată a preţurilor nu poate fi ţintită în nici un fel (aceasta fiind practic incalculabilă). Inflaţia calculată prin indicele preţurilor de consum este o aproximare mai mult sau mai puţin exactă a realităţii de consum. De multe ori, ţintind această aproximare poţi risca să te îndepărtezi de situaţia reală. În aceste condiţii ţintirea inflaţiei devine o chestiune de noroc fiind, în acelaşi timp, şi o chestiune strict politică cu prea puţină relevanţă pentru indivizi şi pentru societate în ansamblul său. În acest caz, banca centrală nu face decât să ne inducă iluzia că poate face mai mult decât poate face în realitate.
Criza actuală a adus în prim plan o serie de probleme sensibile ale pieţei globale. Una dintre ele, fervent invocată de intervenţionişti în momentul de faţă, este liberalizarea contului de capital. Libera circulaţie a capitalurilor adoptată de ţările dezvoltate, extinsă apoi încetul cu încetul către pieţele emergente nu a fost lipsită de incidente majore de-a lungul istoriei financiare moderne. Se poate observa că primele crize financiare internaţionale majore coincid cu această liberalizare începută aproape simultan în America Latină şi Asia de Sud-Est.
Liberalizarea contului de capital de către pieţele emergente este considerată drept unul dintre factorii care a determinat propagarea rapidă a crizei de pe piaţa americană la nivel global şi care a accentuat şi mai mult această criză. Fără o astfel de liberalizare, impactul crizei la nivel global ar fi fost semnificativ limitat. De ce au optat pentru liberalizarea contului de capital aceste ţări? Simplu, din dorinţa de a permite asocierea unor capitaluri de pe alte pieţe unde exista un excedent de capital cu factori de producţie din aceste ţări, asigurându-se o dezvoltare mai accelerată decât ar fi permis-o capitalul autohton.
Înainte de a acuza faptul că aceste ţări au liberalizat contul de capital (care în opinia mea este un lucru bun pentru că a permis libera circulaţie a capitalurilor din şi înspre o ţară, diminuându-se astfel costul capitalului), trebuie să sesizăm cu adevărat ce s-a întâmplat în sistem. Cei care apără intervenţionismul în aceste momente de criză invocă nedrept liberalizarea contului de capital care a condus la un „eşec al pieţei” uitând un lucru esenţial: liberalizarea contului de capital a permis şi LIBERA CIRCULAŢIE A BANILOR în sistem. Odată ce au decis să facă acest lucru, ţările emergente au devenit vulnerabile la politica expansionistă a marilor puteri monetare (SUA şi Marea Britanie) absorbind o bună parte a banilor ieftini emişi de aceste ţări.
Banii introduşi fraudulos în sistemul financiar internaţional de aceste puteri monetare au distorsionat puternic funcţiile esenţiale ale sistemului:
- sistemul financiar liberalizat la nivel global permite asocierea rapidă a capitalurilor cu diferiţi factori de producţie şi sancţionarea rapidă a oricărui derapaj de productivitate, funcţie care este puternic diluată în acest caz de prezenţa banilor ieftini generaţi de expansiunea monetară (şi nu a capitalurilor) în sistem;
- alocarea resurselor de capital în sistemul liberalizat se face pe principii de eficienţă economică (risc redus, cost redus), însă prezenţa banilor ieftini (şi nu a capitalurilor) anulează şi această funcţie.
Sistemul financiar global (mai mult sau mai puţin liberalizat) este acuzat pe nedrept că a extins criza actuală prin imperfecţiunile sale. Se uită însă că aceste imperfecţiuni ale sistemului au fost generate la rândul lor de un factor pe care intervenţioniştii uită să îl aducă în discuţie: expansiunea monetară care este un „atribut” exclusiv al statului. Deci, înainte de a acuza liberalizarea contului de capital de propagarea la scară globală a crizelor ar trebui rezolvată problema expansiunii monetare practicată de stat. Confuzia evidentă care se face în ceea ce priveşte BANUL şi CAPITALUL din sistemul financiar conduce la concluzii total greşite cu privire la „eşecul pieţei libere”. Piaţa financiară a eşuat şi va eşua întotdeauna pentru că a încetat demult să mai tranzacţioneze capitaluri (rezultate în urma unei preferinţe a investitorilor de a renunţa la consumuri prezente pentru consumuri viitoare). Înainte de a reglementa „mai bine” sistemul financiar ar trebui reglementat mai bine comportamentul băncilor centrale cu privire la expansiunea monetară.
Ţările emergente (printre care şi România) vor rămâne permanent expuse la un astfel de comportament iar soluţia salvatoare nu este nicidecum instaurarea unor bariere în calea circulaţiei capitalurilor. Mai mult, confruntate cu o invazie de bani aceste ţări vor fi obligate la rândul lor să ţină pasul cu emisiunea monetară pentru a evita o cădere semnificativă a cursului de schimb (o apreciere forţată) sau să absoarbă de pe piaţă cantităţi importante de valută (care pot deveni dificil de administrat şi de plasat de către o bancă centrală limitată în competenţe şi experienţă investiţională). În acest context, politica monetară şi valutară în ţările emergente devine un fiasco total, încurcat puternic de comportamentul impredictibil al marilor puteri monetare de la care se importă masiv bani pe post de capital.
CONCLUZIE: Dacă nu ar exista expansiune monetară (= bani şi nu capitaluri pompate în sistem) liberalizarea contului de capital ar ajuta ieşirea din criză.
Libertatea absolută şi piaţa liberă rămân concepte dezirabile însă intangibile în universul în care trăim. Statul minimal reprezintă una dintre cele mai intens dezbătute alternative pentru capitalismul modern, „singurul stat justificabil moral fiind statul ce se limitează la asigurarea protecţiei indivizilor şi a proprietăţilor lor” (R. Nozick). Această abordare este mult mai radicală decât cea a lui A. Smith care limitează rolul statului la: 1. „obligaţia protejării societăţii de violenţă şi invazie din partea altor societăţi independente”; 2. „administrarea unui sistem al justiţiei” şi 3. „datoria întreţinerii şi executării unor lucrări publice” sau cea a lui M. Friedman care adaugă un al patrulea atribut care se referă la protecţia membrilor societăţii care nu pot fi consideraţi „responsabili” (nebunii şi copii).
Criticile împotriva ideii de stat minimal venite din partea socialiştilor se bazează pe imperfecţiunile pieţei libere şi pe lipsa unei preocupări a statului minimal pentru servicii publice „vitale” cum ar fi educaţia sau sănătatea. Frica de a fi lipsit de o minimă „protecţie” este un alt argument puternic contra diminuării la maxim a implicării statului în economie. Eşecul pieţei invocat de socialişti pleacă de la ideea că în piaţă există adesea antreprenori ticăloşi şi lacomi care doresc cu orice preţ să păcălească consumatorul sau să acapareze cât mai mult din această piaţă. Imperfecţiunea pieţei derivă şi din accesul limitat la informaţie sau capacitatea limitată de a interpreta această informaţie de către toţi participanţii la ea. De aceea socialiştii consideră că statul providenţial care oferă informaţie ca bun public (cât să fumăm, ce să bem şi să mâncăm) o soluţie mult mai bună decât statul minimal. Mai mult, dificultatea de a determina efectul exact al acţiunilor noastre asupra unor terţe persoane şi de a stabili un contract cu toţi cei afectaţi este, în opinia socialiştilor, o altă imperfecţiune a pieţei pe care statul o corectează mult mai bine prin instituţiile sale (de exemplu agenţiile de protecţie a mediului înconjurător). Socialiştii mai spun şi că intervenţia în piaţă a unui terţ cum este statul este întotdeauna „mânată de bune intenţii” şi că „interesul naţional” domină întotdeauna conştiinţa funcţionarului public capabil să pună mai presus binele colectiv decât binele personal.
Atunci când ridică osanale statului, socialiştii uită faptul că piaţa este şi va râmâne întotdeauna imperfectă şi că intervenţia statului în economie costă contribuabilul fără ca acesta să poată verifica dacă intervenţia a fost una justificată economic sau nu (statul nu poate face calcule economice pe baza cărora să aloce resurse). Instituţiile statului nu pot da niciodată faliment şi din această cauză hazardul moral al funcţionarului public (deturnarea banului public în interes personal) va exista întotdeauna indiferent de persoana aflată în poziţie de decizie. Protecţia pe care ne-o oferă statul este una iluzorie şi foarte costisitoare.
Statul minimal este puternic criticat şi de către anarhişti pentru că este tot un stat, chiar dacă se ocupă doar de „protecţia drepturilor naturale ale individului” (John Locke). Orice argument în apărarea sa se loveşte de faptul că, mai devreme sau mai târziu, statul minimal va înceta să mai fie o simplă convenţie socială prin care participanţii la acest stat pot amenda voluntar orice regulă a statului printr-un vot al majorităţii împotriva minorităţii. Un stat minimal poate genera abuzuri la fel de grave ca şi un stat socialist.
În ciuda aceste fragilităţi ideologice, statul minimal este un pas esenţial către limitarea intervenţionismului, către un grad mai mare de libertate individuală, către diminuarea distribuţionismului fraudulos practicat în economie prin diferite mecanisme perfecţionate zi de zi de instituţiile publice. Este mult mai greu (dacă nu chiar imposibil) să convingi societatea actuală să desfinţeze în totalitate statul. Chiar dacă a „a treia cale nu există” (Mises), cred totuşi că statul minimal reprezintă o soluţie dezirabilă socialismului şi anarhismului, fiind mai aproape de piaţa liberă decât orice formă de stat.
Trăim în zilele noastre într-o lume în care suntem agresaţi din toate părţile de mesaje prin care aflăm că „fumatul dăunează grav sănătăţii„, „consumul de sare şi grăsimi dăunează„, „excesul de alcool dăunează„… Suntem practic îndoctrinaţi de un stat tot mai sufocant care doreşte să ne arate în orice clipă cât de mult contăm pentru el. În mentalul nostru acest sprijin al statului s-a înrădăcinat puternic şi nici unul dintre noi nu suntem interesaţi să verificăm resursele care se consumă de către stat pe astfel de acţiuni sau de a căuta justificarea lor economică.
Într-o lume pe care toţi o considerăm „capitalistă”, „cu economie de piaţă funcţională” „sprijinul” dezinteresat al statului s-a extins încetul cu încetul în toate domeniile: de la produsele pe care le cumpărăm din supermarket până la medicamentele pe care le ingerăm, statul nu precupeţeşte niciun efort ca să ne demonstreze că nu cheltuieşte în van resurse şi că ne protejează cu adevărat. Există în momentul de faţă tot felul de agenţii care mai de care mai complexe cu puteri din ce în ce mai sporite capabile să sancţioneze firmele care au tendinţa spre monopolizarea pieţei, agenţii care ne impun să fim caritabili cu forţa, agenţii care verifică în numele nostru conţinutul bunurilor pe care le consumăm, agenţii care certifică siguranţa maşinilor în care circulăm, calitatea aerului pe care îl respirăm, agenţii care controlează cursul de schimb şi dobânda pe care o plătim, agenţii care oferă acele bunuri publice „mult prea costisitoare pentru a fi atractive pentru mediul privat”. O sumedenie de servicii publice de securitate sunt livrate pe piaţă de instituţii ale statului fără însă să vedem adevărata valoare şi eficacitate a acestora.
Atunci când ne apără agenţiile statului de poluare se uită că adevărata cauză a poluării sunt de fapt consumatorii, că poluarea apare pentru că noi suntem cei care cerem cu ardoare anumite produse sau servicii pe piaţă şi că noi ar trebui să fim cei care plătim pentru această poluare (companiile private nefiind direct vinovate de poluare). Când ne apără statul de monopoluri se uită că aceste monopoluri sunt rezultatul protecţionismului şi că aceste monopoluri nu ar rezista prea mult pe o piaţă liberă. Atunci ne apără de lăcomia şi de ticăloşia unora care distorsionează prin acest comportament, uităm că ticăloşi vor exista tot timpul. Când statul intervine în a bloca apariţia pe piaţă a unor produse „nesigure” se uită că prin această intervenţie inovarea ajunge mai greu şi mai scump pe piaţă. Medicamente sau alimente de ultimă generaţie vitale pentru noi nu pot ajunge pe piaţă până când statul nu e convins prin nenumărate teste că ele sunt foarte sigure. Când ţine cu tot dinadinsul să ne informeze statul uită că piaţa liberă are propriile ei mecanisme de a informa şi educa consumatorii (astfel de intermediar sunt comercianţii, cei care dacă returnăm produse de proastă calitate data viitoare nu le vor mai vinde). Când ne îndeamnă să nu fumăm, să nu consumăm grăsimi sau să facem mişcare cel puţin 30 de minute pe zi, statul uită că sunt mult mai multe alte activităţi care au un risc mai ridicat cum ar fi paraşutismul, alpinismul, plimbatul cu rolele prin parc şi chiar mersul cu maşina pe şoselele României pe care ar trebui rapid să le interzică.
Socialiştii folosesc fraudulos argumentul eşecului pieţei libere şi a imperfecţiunilor acesteia pentru a justifica intervenţionismul statului în economie (şi salariile bine plătite din banii contribuabililor). Ţin să le reamintesc adepţilor intervenţionismului că piaţa liberă este un concept abstract şi teoretic care nu există în practică. Imperfecţiunile pieţei vor continua să existe cu sau fără stat. Atunci când încearcă statul să corecteze aceste imperfecţiuni, eşecurile pieţei sunt înlocuite de eşecuri ale guvernanţilor care sunt mult mai periculoase şi mai costisitoare pentru noi. Piaţa liberă oferă cea mai eficientă cale de a corecta aceste eşecuri: când cineva din piaţă mă păcăleşte am posibilitatea de a alege liber un alt furnizor. Cel care doreşte să mă păcălească îşi asumă şi pierderea ce ar putea să urmeze acţiunilor sale (dacă un magazin înşeală clienţii aceştia pot determina falimentul magazinului). Eşecul pieţei este corectat prin acţiunile noastre individuale şi prin libertatea de a alege între diferitele alternative ale pieţei.
Trăim într-o lume în care prezumţia de ticăloşie, hoţie, egoism, lipsă de caritate, răutate domină şi în care piaţa liberă e tot mai demonizată. O lume în care avem impresia că trăim liber dar care în realitate îşi perfecţionează pe zi ce trece mecanismele prin care ne ţine captivi şi datori. Libertatea a devenit un lux pe care puţini şi-l mai pot permite.
Orice etatist ar susţine cu tărie că „rolul statului este de a crea bunuri publice, de a oferi servicii de calitate plătitorilor de taxe şi impozite„. Foarte mulţi dintre semenii noştri consideră statul o „convenţie socială voluntară” prin care se asociază fonduri şi resurse pentru a genera proiecte care nu ar putea fi create altfel decât prin suportul statului.
Proiectele de infrastructură (autostrăzi, căi ferate, facilităţi portuare, conducte, centrale atomice, hidrocentrale) au devenit de-a lungul timpului apanajul statului, soluţia salvatoare de ieşire din crizele economice şi de reducere a şomajului (după exemplul Barajului Hoover din SUA). România este ţara aflată pe ultimul loc în Uniunea Europeană şi pe un loc codaş în lume la calitatea şi nivelul de dezvoltare a infrastructurii (conform Global Competitiveness Report publicat de World Economic Forum ţara noastră se află în prezent pe locul 110, fiind depăşită de state precum Peru, Filipine, Vietnam, Libia, Mali sau Zimbabwe).
Această poziţie este explicabilă prin faptul că România (şi aici mă refer strict la guvernanţii acestei ţări), deşi este considerată o ţară „cu economie de piaţă funcţională”, „modernă” şi „capitalistă”, continuă să dezvolte aceste proiecte ca o ţară din lumea a treia (în care rolul statului în economie este dominant). Pentru a explica mai mult această idee aş fundamenta discuţia pornind de la modul în care se poate face în prezent finanţarea proiectelor de infrastructură:
- Finanţarea publică a proiectelor de investiţii: cea în care guvernul este cel care decide amplasamentul investiţiei, selectează constructorul, se împrumută de pe pieţele financiare locale şi internaţionale, supraveghează construcţia facilităţii, administrează ulterior facilitatea construită (autostrada), încasând taxe de la populaţie (taxa de rovinetă de exemplu). Proprietar asupra facilităţii este guvernul (sau instituţia care îl reprezintă).
- Finanţarea corporativă privată a proiectelor de investiţii: guvernul concesionează facilităţile pentru realizarea proiectului de investiţii (terenuri, clădiri, infrastructură de acces) unei companii private. Compania privată va fi cea care se va împrumuta (cu sau fără garanţii guvernamentale) de pe pieţele internaţionale sau de pe piaţa locală, va selecta constructorul şi administratorul autostrăzii şi apoi va încasa taxe de la populaţie din care va plăti concesiunea, va rambursa finanţarea şi va reţine un profit. Proprietarul asupra facilităţii este compania privată, facilitatea fiind proprietate privată construită pe baza unei concesiuni de la guvern.
- Finanţarea pe proiect (project finance): este cunoscută şi sub forma de parteneriat public – privat. O companie de proiect este nou înfiinţată de un grup de sponsori (care pot fi privaţi dar şi instituţii publice). Compania de proiect va primi concesiunea de la guverm, va selecta constructorul şi administratorul autostrăzii şi se va împrumuta de pe pieţele locale sau internaţionale. Diferenţa dintre această formă de finanţare şi finanţarea privată corporativă este aceea că firma de proiect administrează doar acest proiect şi nu poate folosi fluxurile de numerar în alte proiecte sau afaceri. După o anumită perioadă compania de proiect poate vinde pe bursă proiectul în totalitate sau poate să returneze guvernului facilitatea creată prin acest mecanism (schemele BOOT). Această variantă este considerată în ţările civilizate că rezolvă cel mai bine problemele asociate finanţării proiectelor de infrastructură prin faptul că o firmă privată preia responsabilitatea proiectului (deci construcţia şi administrarea ulterioară se vor face corect) şi pentru că există un control strict asupra utilizării fluxurilor de numerar generate de facilitatea în cauză.
Revenind acum la România putem constata că guvernanţii au ales cea mai proastă formă de a finanţa aceste proiecte de investiţii: au ales prima formă, cea în care statul joacă rolul cheie în dezvoltarea proiectului, trebuind să procure resursele necesare, să selecteze constructorul şi apoi să administreze facilitatea. Se uită însă că statul este cel mai prost administrator şi starea actuală a autostrăzilor administrate de el dovedeşte din plin acest lucru. Lipsa unei proprietăţi private autentice asupra acestor autostrăzi face ca furturile de accesorii să fie la ordinea zile fără ca statul să aibă un argument în a apăra aceste autostrăzi (doar sunt bunuri publice deh). Dezăpezirea se face cu întârziere, semnalizarea lasă puternic de dorit (în caz de accident trebuie să intuieşti acest lucru pentru că nu ai cum să îţi dai seama de un eventual blocaj în trafic), reparaţiile la fel. În plus lucrările de extindere a sistemului de autostrăzi e în întârziere pentru că resursele statului sunt mult mai limitate decât cele ale pieţei private. Constructorii pe care statul îi selectează propun preţuri astronomice fără ca cineva să crâcnească şi fără a putea verifica cumva cât de corect este acest preţ (21,18 milioane Euro / Km pentru Comarnic – Braşov).
Ţările civilizate au renunţat demult la această formă de finanţare (considerată deja clasică) care are în centrul său exclusiv autorităţile publice. România, în actuala abordare a proiectelor de infrastructură, nu va avea niciodată autostrăzile pe care piaţa şi le doreşte, la calitatea, costul şi siguranţa în trafic pe care ne-o dorim cu toţii (guvernul se plânge de lipsa de resurse dar nu ar crea o companie de proiect listată la bursă care să vină cu capitalul necesar). Dacă statul nu înţelege că trebuie să înceteze să mai monopolizeze aceste lucrări de infrastructură şi că trebuie să le transfere cu adevărat către piaţa privată prin mecanismul finanţării pe proiect (project finance). Finanţarea pe proiect (project finance) este forma prin care s-ar putea institui statul minimal în proiectele de infrastructură şi care va avea rapid efecte benefice asupra bugetului şi deficitului României, asupra preţului la care se construiesc autostrăzile în România dar mai ales asupra vitezei şi calităţii cu care aceste proiecte se vor dezvolta în ţara noastră. La fel se întâmplă şi cu centralele atomice, hidrocentralele şi alte proiecte de infrastructură. Dacă aş începe de undeva reforma statului probabil că de aici aş începe-o.
Cu un stat cu rol dominant în economie, România încă nu a învăţat şi nu a simţit adevărata putere a pieţei libere şi a iniţiativei private autentice (şi nu cea implicată în procesul de privatizare dubios). De ce nu se doreşte însă acest lucru? E de la sine înţeles…
Comentarii recente