Imediat cum s-a adoptat bugetul pe acest an, primul ministru a ieşit pe post şi cu mândrie şi emfază a început să recite punctele tari ale acestui buget comparativ cu precedentele: … pentru prima dată în istoria modernă a României s-a prevăzut la buget o sumă impresionantă pentru proiectele de investiţii ale statului care vor da locuri de muncă şi vor relansa economia României… (sau cam aşa ceva, cerându-mi scuze dacă nu am citat exact).
Pentru cel care mai ştie ceva economie şi pentru cel care a mai citit ceva în domeniu, aceste vorbe nu par decât vorbe goale şi nu fac decât să mascheze o mare nedreptate (chiar neputinţă): guvernul sacrifică serviciile publice care sunt apanajul statului (educaţia, sănătatea, justiţia şi poliţia) şi alocă cu mare entuziasm banii cuveniţi acestor instituţii către „proiecte de investiţii ale statului”, crezând iluzoriu că ne vor scoate din criză, că vor da de muncă unor şomeri sau că vor impulsiona o serie de industrii conexe.
Aş începe să critic această măsură printr-un comentariu la un exemplu dat de Friedman cu privire la banii publici cheltuiţi de guverne care mie mi s-a părut extraordinar de relevant şi de actual pentru situaţia în care ne aflăm acum. Atunci când avem de cheltuit nişte bani ne putem afla în patru dintre următoarele situaţii:
Situaţia 1: Cheltuim banii noştri pentru noi (să zicem că mergem la restaurant şi cheltuim din salariul nostru să mâncăm). În această situaţie vom încerca să mâncăm cât mai ieftin şi cât mai bun (adică să obţinem maxim din această cheltuială);
Situaţia 2: Cheltuim banii noştri pentru altcineva (vrem să facem un cadou). În această situaţie vom încerca să cheltuim cât mai puţini bani şi ne vom substitui persoanei pentru care cumpărăm cadoul gândindu-ne în locul lui ce i-ar face cea mai mare plăcere (fără însă a nimeri întotdeauna cadoul).
Situaţia 3: Cheltuim banii altora pentru noi (mâncăm la restaurant pe decontul firmei). Vom încerca în acest sens să mâncăm cât mai bine fără a mai fi interesaţi cât de mult ne costă masa.
Situaţia 4: Cheltuim banii altora pentru alţii (facem cinste cuiva din banii firmei la care suntem salariaţi). În această situaţie nu vom fi interesaţi nici de cât de mult vom plăti şi nici ce se va cumpăra în acest caz.
Aş aminti tuturor susţinătorilor proiectelor de infrastructură ale statului că noi ne aflăm în situaţia 3 şi situaţia 4 atunci când încercăm să dezvoltăm, de exemplu, o autostradă pe banii statului. Birocraţii statului cheltuiesc banii altora (adică ai noştri) fără să se gândească prea mult la interesul nostru (definit vag ca interes naţional). Atunci cum putem să credem că ei vor face tot posibilul să îi cheltuiască în favoarea noastră pe proiecte care mai de care mai „prioritare”: asflatarea unor drumuri locale înainte de a introduce gazele sau canalizarea, amenajarea unor spaţii înflorite iarna, schimbarea unor borduri bune, camere video pe şosele tot mai aglomerate ş.a.m.d.?
Întrebarea care apare inevitabil este următoarea: cum de cei din jur au şosele, au infrastructură şi utilităţi publice. Răspunsul este simplu: fie există o mentalitate diferită în administrarea banului public (puţin probabil), fie există un control mai strict din partea societăţii civile a cheltuirii acestor bani (să nu uităm că în România Curtea de Conturi care ar trebui să controleze banul public numai independentă nu este) sau poate că acolo statul este mai puţin implicat în dezvoltarea acestor proiecte lăsându-le să se dezvolte privat sau într-un parteneriat public – privat cu autorităţile locale direct interesate în dezvoltarea lor.
Adică: trebuie să înţelegem măcar acum în ultimul ceas că aceste „proiecte de infrastructură ale statului” ne costă pe noi românii mult mai mult decât normal, că ele nu sunt niciodată dezvoltate în interesul naţional şi că nu ne vor salva nicidecum din criză. Ne vor îngloda în datorii şi şomaj. Ce să mai vorbim de sănătate şi educaţie. Statul trebuie să înţeleagă că el nu poate dezvolta prea multe şi prea bine (e cel mai prost administrator de fonduri din câţi există). Iar sectorul privat (acei antreprenori care salivează după un contract cu statul) să înţeleagă că nu statul (sau tătucul mai exact) este cel care ne asigură dezvoltarea şi că trebuie să îşi asume un rol creativ mai mare pentru a vinde ceva pe forţe proprii pieţei.
Plecând de la cele spuse mai sus ce soluţii se întrevăd totuşi (cel puţin două):
1. Diminuarea fiscalităţii (să rămână mai mulţi bani la nivel de indivizi care atunci când îi vor investi sau cheltui o vor face strict în beneficiul lor – situaţia 1);
2. Reducerea rolului economic al statului şi limitarea sa la câteva dintre serviciile de bază (educaţie, sănătate) care să aibă un caracter social (să asigure accesul egal al tuturor la un pachet minimal de astfel de servicii) şi care să fie puse în concurenţă cu un sistem privat (spitale private, şcoli private care să concureze din plin pe cele publice). Proiectele mari şi de amploare să fie transferate în sectorul privat prin listarea proiectelor la bursă (dacă vrem să investim banii noştri să avem unde nu să fim tentaţi să consumăm tot ce câştigăm).
Aşadar, închei prin a afirma cu tărie că dezvoltarea şi ieşirea noastră din criză pe care le „coordonează” statul prin proiectele sale de infrastructură nu sunt altceva decât o iluzie şi nu vor duce în cele din urmă decât la o polarizare şi mai mare a societăţii româneşti în care puţini (dar cu trecere la stat) câştigă impresionant de mult din impozitele luate cu forţa de către stat.
Dacă statul îşi va lua rapid mâna de pe economie o să ieşim negreşit din această criză (aici ar trebui reformat statul). Mai ştiu şi că nu prea există soluţii colective de ieşire din criză. Trebuie să ieşim fiecare din această criză în felul în care ştim cel mai bine. Cei mai mulţi vom fi tentaţi să ţipăm după ajutorul statului (de orice fel) dar trebuie să ştim atunci când îl cerem că acest ajutor vine din nenorocirea unora dintre noi (cel mai adesea practicată prin inflaţie sau prin alte forme de impozitare).
Oricât de mulţi ar concedia statul din sectorul său, oricât de mult ar controla cheltuielile salariale sau oricât de mult se va împrumuta de pe pieţele locale sau internaţionale nu va putea face mare lucru legat de ieşirea din criză sau de dezvoltarea unor proiecte de amploare.
Am terminat de citit capitolul „Anatomia crizei” din cartea scrisă de Milton Friedman – „Libertatea de a alege” şi am rămas cu un gust amar după ce am constatat cât de puţine ştie sau înţelege „nobelizatul” de Friedman din teoria banilor.
Aş începe discuţia cu observaţia că Friedman consideră că efectul psihologic este factorul determinant în declanşarea şi propagarea unei crize. Panicaţi de perspectiva pieţei, deponenţii se aruncă într-un număr periculos de mare asupra depozitelor lor din bănci şi deci sistemul bancar intră într-un colaps generalizat. Eu mă aşteptam însă ca Friedman să se întrebe de ce există un astfel de comportament la marea masă a deponenţilor de capitaluri în bănci. De ce apare această lipsă de încredere generalizată în sistemul bancar la un moment dat? Oare această panică este cauza sau este şi ea un efect?
Aş încerca să răspund eu în locul său la toate aceste întrebări: probabil pentru că mult prea ocupate de a obţine profit cât mai mare din multiplicarea banilor ieftini, băncile uită de risc şi împrumută bani (nu capitaluri) mult prea uşor în piaţă. Optimismul cuprinde pe toată lumea care se angajează în proiecte din ce în ce mai consumatoare de resurse de capital. Nu poţi însă să ai în acelaşi timp o politică a banilor ieftini şi stabilitatea preţurilor. Odată ce concurează cu aceeaşi bani ieftini şi uşor de obţinut (banca centrală pompând în permanenţă lichidităţi în sistem) pe o cantitate limitată de resurse (materii prime, forţă de muncă) preţurile acestora încep să crească (chiar dacă bani există aproape nelimitat şi aproape pe gratis). De aici apare imediat pericolul inflaţiei (de aceea spun că o politică a banilor ieftini este incompatibilă cu o politică inflaţionistă). Odată sesizat acest pericol oamenii se avântă în număr tot mai mare să retragă bani din bănci şi să îi consume pentru a evita cumpărarea acestor bunuri în viitor cu un preţ mai mare. Şi de aici vine apoi panica şi întreaga problemă de lichiditate a băncilor.
M-aş fi aşteptat de la Friedman, şi de la toţi cei carei îl admiră, să sesizeze faptul că declanşatorul crizei nu este panica generalizată a deponenţilor ci politica banilor ieftini şi dorinţa de a multiplica (expanda) cât mai mult creditul bancar (manifestată în subsidiar de agenţii băncilor centrale, deci ai statului – băncile comerciale). Nu aş cădea nici în panta cealaltă să acuz băncile comerciale de un astfel de comportament (numit de unii mult prea lacom). Un astfel de comportament al băncilor comerciale nu este nicidecum iraţional. Băncile comerciale acţionează ca cel mai rece şi lucid antreprenor vânzând un bun al statului (banul) către cât mai mulţi. Greşeala este clar a băncii centrale care intervine pe piaţa monetară considerând că poate face mai mult decât e cazul (adică poate utiliza instrumente monetare pentru a rezolva probleme economice). În acest context, mi se pare că Friedman este complet orbit de „efectul acesta de turmă” pe care el îl consideră în mod eronat declanşatorul unei crize.
Până la urmă ajungem să fim acuzaţi tot noi, consumatorii sau investitorii, de această criză. De faptul că nu mai credem în această şaradă a multiplicării banilor şi că teama din noi creşte tot mai mult când vedem cum banii noştri din buzunar îşi pierd tot mai mult din valoare. Friedman şi alţii ca el sunt degeaba supăraţi pe noi că ne retragem banii din bănci în criză, noi reacţionând absolut normal atunci când vedem că nu mai merită să depunem bani în bănci atâta timp cât ei pot fi uşor obţinuţi cu „sprijinul” băncii centrale. Friedman ne acuză practic că ne dăm prea mulţi seama de această şmecherie şi că în loc să continuăm să păstrăm banii în bănci dăm buluc să îi retragem şi să credem şi noi că vom avea acces la banii ieftini ai băncii centrale.
Neînţelegând cum stă problema cu banii şi cu intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, cu criza şi cu comportamentul investitorilor pe piaţă, Friedman propune (sau susţine) măsuri de-a dreptul contradictorii cu aura de liberal pe care şi-a asumat-o:
- Blocarea retragerilor de către deponenţi în criză pentru o perioadă (până se mai calmează deponenţii);
- Expandarea masei monetare în criză prin pomparea de bani în băncile comerciale care apoi să cumpere titluri de stat care să permite finanţarea unor proiecte ale statului.
Constat însă cu durere în suflet că astfel de măsuri nu au cum să rezolve problema crizei ci, sunt măsuri disperate, de a salva pe spinarea populaţiei un sistem bancar greşit setat. Friedman propune astfel de măsuri spunând că băncile trebuie salvate cu orice preţ şi că nu trebuie lăsate să falimenteze fiind mult prea importante pentru sistemul economic. Adică în criză, după ce că au alimentat iniţial nefondat optimismul nostru dându-ne falsa impresie că există mai mult capital decât ceea ce puteam noi ecomomisi în realitate, băncile trebuie salvate de la faliment prin falimentul nostru (total sau parţial).
Foarte „interesant” domnule Friedman…
În zilele acestea asistăm la o dispută tot mai mare între specialiştii în finanţe publice (mai ales din partea celor cu orientare de stânga) care susţin apăsat necesitatea introducerii impozitului progresiv. Am găsit oportun să intervin în această discuţie aducând un punct de vedere mai aprofundat insistând asupra avantajelor pe care le are impozitul în cotă unică comparativ cu cel progresiv şi încercând să demontez argumentele pentru a introduce impozitul progresiv.
Impozitul în cotă unică presupune aplicarea unui procent UNIC de impozitare tuturor profiturilor obţinute din orice activitate economică. Un impozit progresiv presupune aplicarea unui procent diferenţiat pe categorii de venituri (sau profituri). Se spune că printr-un impozit progresiv bogaţii vor plăti mai mult decât cei săraci şi că acest lucru este benefic pentru o economie.
Să nu uităm (şi aici cei care susţin impozitul progresiv fac acest lucru) că într-o economie de piaţă (capitalism) cel care are un câştig mai mare este cel care este creativ, cel care îşi asumă mai multe riscuri, cel care poate vinde pe piaţă mai mult şi mai bine decât o fac ceilalţi. Atunci când statul impozitează progresiv această creativitate a sa şi această asumare a riscului sau incertitudinii obligându-te să plăteşti mai mult decât cel care nu este la fel de creativ nu mai există stimulentele necesare pentru acest lucru.
Cei care laudă impozitul progresiv uită că, oricum, cei care au profituri mai mari plătesc mai mult chiar şi în cazul cotei unice (16% dintr-un profit de 100.000 lei plătit de un antreprenor este mai mare decât 16% din 1000 lei plătit de un simplu salariat). Cota progresivă de impozitare egalizează incorect nişte surplusuri naturale care apar în piaţă datorită creativităţii, ingeniozităţii şi capacităţii de a inova a unei clase fundamentale în economia de piaţă: ANTREPRENORII. Într-o manieră absolut haiducească statul care adoptă un astfel de sistem mult mai agresiv cu tot ce înseamnă avuţia unei naţiuni apreciind că luxul, bunăstarea, avantajele de a fi bogat sunt nişte rele ce trebuie rapid îndreptate şi corectate. Se uită totuşi că tocmai astfel de lucruri stau la baza spiritului antreprenorial (vrem să ne deschidem afaceri, să ne asumăm riscuri, să fim creativi, să dăm altora de muncă) tocmai pentru că vrem (şi unii chiar putem) să acumulăm mai mult decât alţii. Un stat care nu înţelege că trebuie să protejeze clasa antreprenorilor săi se află deja într-o mare eroare „antreprenorială”.
O altă discuţie ar fi legată de destinaţia finală pe care ar lua-o aceste impozite progresive. Antreprenorii riscă totul pentru afacerea lor pentru ca statul să vină să le ia progresiv impozite pe câştigurile lor. Ca să facă ce cu ele: să dezvolte proiecte publice (care cele mai multe dintre ele ar fi mult mai bine dezvoltate dacă s-ar dezvolta în privat). Durerea antreprenorilor este şi mai mare în acest caz: de ce trebuie să plătească mai mult unui stat care oricum aruncă pe geam cu banii aceştia îmbogâţind discreţionar o mână de „favorizaţi” ai statului?
De ce se poartă totuşi o astfel de discuţie în acest moment? Pentru că se constată că avem de a face cu o clasă de aşa-zişi antreprenori care din proiecte masive cu statul acumulează averi foarte mari pe care le cheltuiesc fără discernământ (maşini scumpe, genţi la fel de scumpe ca o maşină etc.). Păi în acest caz soluţia nu este nicidecum impozitarea progresivă care ar lovi în acei antreprenori care nu au afaceri cu statul şi care obţin profiturile lor de pe piaţa liberă. Soluţia ar fi ca statul fie să nu mai dezvolte proiecte de infrastructură (autostrăzile pot fi concesionate unor grupuri de firme, hidrocentralele la fel, centralele atomice la fel) aşa cum se face peste tot în lumea civilizată. Să nu mai lăsăm statul să acorde discreţionar aceste proiecte şi să controlăm (ca societate civilă) mult mai bine aceste proiecte: să fim serioşi Curtea de Conturi şi alte instituţii de acest fel numai independente politic nu sunt.
În concluzie, domnilor care susţineţi impozitul progresiv cu atâta tărie ar trebui să ştiţi că un astfel de impozit nu mai este demult de actualitate, că el contravine principiilor pieţei libere şi capitalismului modern şi că este o frână în calea dezvoltării. Nu este el soluţia salvatoare pentru o economie sufocată tot mai mult de un stat ineficient şi supus grupurilor de interese private.
Lumea modernă în care trăim se caracterizează printr-o instabilitate economică tot mai accentuată şi mai profundă. După căderea sistemului de la Bretton Woods (o soluţie americană la situaţia de după război) în 1971 problemele în sistemul financiar internaţional sunt departe de a fi rezolvate.
Criza actuală scoate din nou la rampă specialiştii (inexistenţi înainte de izbucnirea crizei cu foarte mici excepţii) care vin cu tot felul de păreri şi de soluţii, care mai de care fanteziste. Cele mai multe dintre ele vizează „reformarea pieţei libere” care prin reprezentanţii săi (acei capitalişti cu gulerul scrobit) au acumulat averi importante dând dovadă de un „egoism miop” în urmărirea cu obstinaţie a propriilor interese, adică maximizarea profitului.
Înainte de a ieşi la rampă şi a blama mecanismele pieţei libere (singura în măsură să permită şi să valideze alocarea resurselor indiferent de natura lor – alta deocamdată nu ştim) şi de a propune o soluţie la criza actuală cred că ar trebui să ne gândim serios la cauzele acestor crize care se tot repetă cu amploare tot mai mare şi să vedem unde este adevărata greşeală în sistem.
Tocmai de aceea, discuţia pe care vreau să axez acest articol are în vedere sistemul de preţuri aplicat pe cazul dobânzilor pentru a putea exemplifica şi mai bine cauzele ce stau la baza crizelor economice moderne. Sistemul de preţuri (în general) este menit să asigure trei lucruri în economie: transmiterea corectă a informaţiei, stimulente pentru alocarea optimă a resurselor de capital şi distribuţia veniturilor în economie.
Aş concentra discuţia deocamdată pe transmiterea corectă a informaţiei:
- dobânda este o variabilă importantă în procesul de producţie şi ea se formează (sau cel puţin aşa ar trebui) pe baza raportului cerere de titluri financiare (exprimă înclinaţia noastră de a economisi sau investi) şi a ofertei de titluri (exprimă intenţia companiilor de a atrage resurse de finanţare de pe piaţă pentru dezvoltarea unor proiecte). Atunci când cererea de titluri scade (pentru că riscul perceput de investitori e mai mare, pentru că veniturile investitorilor scad, pentru că lichiditatea pieţei de capital scade sau pentru că investitorii percep o creştere a inflaţiei în viitor şi nu mai sunt interesaţi de investiţii ci de consumul prezent de bunuri de folosinţă îndelungată) dobânda pe piaţa de capital ar trebui să crească. Un sistem liber de preţuri ne-ar transmite această informaţie importantă: în criză (când riscul creşte, inflaţia aşteptată creşte) costul capitalului (adică dobânda) ar trebui să crească.
- În criză există deficite bugetare profunde şi oferta de titluri este şi ea modificată de stat care încearcă să acopere găurile din buget prin atragerea de resurse de la investitori. Companiile emitente de titluri şi ele caută să se finanţeze acum pentru că inflaţia este în creştere şi dacă aşteaptă până anul următor vor cumpăra bunurile de capital mai scumpe. Adică, într-un sistem de preţuri liber, atunci când se anticipează o adâncire a crizei oferta de titluri ar trebui să crească şi, implicit, piaţa să ne transmită informaţia că dobânda creşte.
În realitate ce vedem însă: DOBÂNDA PE PIAŢĂ ARE O TENDINŢĂ DE SCĂDERE. În crizele care ne-au lovit în ultimele decenii dobânda a avut această tendiţă clară: în criză ea a scăzut puternic (a se vedea graficul alăturat. De ce se întâmplă acest lucru? Foarte simplu: pentru că în sistemul preţurilor de pe piaţa capitalurilor (dobânda se formează liber pe baza cererii şi ofertei de titluri financiare) INTERVINE STATUL prin expansiune monetară în momentele de criză. Statul emite monedă (creşte masa monetară) ca soluţie la criză (pentru a stimula consumul) şi, această masă monetară în surplus (pentru consum) se îndreaptă şi spre piaţa de capital crescând cererea de titluri financiare şi determinând o scădere a dobânzilor.
Adică STATUL este cel care intervine şi distorsionează mecanismul de formare a preţului capitalului prin emisiune monetară şi, implicit, distorsionează informaţia care se transmite către investitorii din piaţă. Într-o astfel de lume investitorii încep să se întrebe cu voce tot mai tare: de ce să mai economisească bani sau de ce să mai sacrifice consumuri prezente când efortul lor nu mai este preţuit pe piaţă. Nu mai economisim pentru că dobânda primită nu mai reflectă adevăratul preţ al capitalului. Mai mult, trăim într-o lume în care, pe lângă faptul că nu mai suntem încurajaţi să economisim, am ajuns să fim „forţaţi” să consumăm cu orice preţ nu doar ceea ce câştigăm în prezent ci şi ceea ce vom câştiga în viitor (costul acestui lucru fiind practic 0). Statul încearcă prin această politică să susţină consumul şi investiţiile şi nu face altceva decât să inducă şi mai multă eroare în sistem. Antreprenorii vor crede greşit că există capital abundent şi ieftin pe piaţă şi se vor angaja în proiecte de amploare imposibil de susţinut ulterior în timp ce consumatorii se vor angaja în consumuri pe care pe termen lung nu le pot susţine. Recesiunea este înlocuită artificial cu un pseudo-boom construit pe o soluţie monetară şi nu una economică. Această politică greşită de a găsi soluţii monetare la problemele economiei reale este cauza crizelor din lumea modernă în care trăim.
Pentru a putea ieşi din criză şi pentru a putea evita intrarea într-o nouă criză (poate şi mai mare) trebuie să se înţeleagă faptul că expansiunea monetară fără justificare nu mai trebuie să aibă loc. Trebuie găsit urgent un mecanism de control prin care băncile centrale din lume să nu mai emită monedă fără o bază reală. Statul prin instituţiile sale este principalul vinovat de actuala criză, ceilalţi factori fiind doar factori agravanţi. Dacă vrem să reformăm ceva trebuie să începem nu cu piaţa liberă a capitalurilor ci cu interferenţa statului în mecanismele acesteia. Toate vocile îndreptate împotriva capitalismului actual şi care susţin soluţii de tipul „subvenţionarea dobânzilor”, „subvenţionarea creditelor de consum sau ipotecare”, „susţinerea consumului cu orice preţ”, „creşterea proiectelor de investitii ale statului” nu fac decât să complice şi mai mult lucrurile.
Tot mai mulţi dintre noi începem să simţim din plin pe pielea noastră efectele năucitoarei crize care a lovit economia mondială. Această criză a declanşat reacţii foarte dure cu privire la capitalism, la tot ce înseamnă mecanismul pieţei libere ca singur şi cel mai eficient regulator în economie, dând apă la moară socialiştilor care cred că statul „providenţial” este „singurul” care poate scoate din impas această lume. Tot mai mulţi aclamă schimbarea la faţă a capitalismului actual, inadaptat la conjuctura economică şi socială a momentului şi susţin necondiţionat intervenţionismul guvernamental în economie ca reacţie la tot ce a cauzat capitalismul modern şi liberalismul „excesiv” în economie.
Haideţi însă să privim cu mai mare atenţie la câteva aspecte înainte de a ridica osanale statului şi mecanismelor sale „regulatoare” considerate de mulţi singura salvare viabilă în stare să ne scape de antreprenorii „hărăpăreţi”, mult prea egoişti şi concentraţi pe binele individual şi pe maximizarea profitului lor (sau mult prea liberi în mişcare şi decizie faţă de o societate tot mai îngrijorată de lipsa lor de responsabilitate socială).
Aş concentra discuţia în jurul unui paradox destul de greu de sesizat. Foarte mulţi specialişti consideră că ceea ce se întâmplă la ora actuală pe pieţele financiare internaţionale a fost cauzat de ingeniozitatea financiară a unor bancheri care „împachetând” un pachet imens de credite de consum, contracte de leasing sau credite ipotecare în aşa zisele „active toxice” prin mecanismul securitizării sau emisiunii de certificate de depozitare („depositay receipts”) pe care apoi le-au garandat cu „credit default swaps” (un fel de garanţie pentru activele originale împachetate de aceste instrumente „inovatoare”). O altă greşeală s-a produs de către agenţiile de rating (la care toţi ne uitam ca la adevăraţi zei fiind de neconceput ca ele să greşească cu ceva în modelarea şi evaluarea riscului asociat unor companii de proiect – SPV implicate în securitizare sau emisiunea de DR ce nu aveau în spatele lor decât activele pe care le consolidau şi evident sponsorii lor – bănci de investiţii de prim rang. Cu „ajutorul” acestor agenţii de rating astfel de companii au primit ratinguri identice cu ale sponsorilor deşi riscul asociat lor era complet diferit (un risc în acest caz nu e compus doar de riscul de firmă ci şi de riscul de proiect neglijat total de aceste agenţii). La toate acestea se adaugă lipsa de reglementare a acestor instrumente care a permis expunerea portofoliilor financiare unor instituţii de investiţii nepermis de mult faţă de riscurile înglobate de aceste instrumente toxice.
Cu toţii uităm însă (sau nu vrem să vedem) că la baza acestei crize a stat politica banilor ieftini promovată de marile bănci centrale cu aprobarea tacită a FMI. Nimeni nu s-a ridicat să ţipe atunci când băncile centrale (care sunt ele independente dar nu sunt private) au emis monedă – un bun public să nu uităm – în neştire şi că acest lucru a indus în eroare antreprenorială pe toată lumea – de la şomeri la marii antreprenori. Banul ieftin şi uşor de obţinut (şi nu capitalul) a fost pompat de băncile comerciale cu acordul băncilor centrale în sistem şi a sedus pe toată lumea. Toţi am devenit brusc mai optimişti cu proiectele noastre antreprenoriale şi am crezut că putem susţine pe termen lung proiecte care iniţial nu puteau fi finanţare doar cu capitalul existent acumulat strict din ceea ce economiseam. Creditele ipotecare, leasingul, creditele de consum s-au extins cu repeziciune nu pentru că băncile şi bancherii erau lacomi ci pentru că STATUL LE PERMITEA ACEST LUCRU. Mai mult era mult mai uşor şi atractiv să creditezi consumul şi nu producţia având la dispoziţie o sursă nelimitată de bani (nu de capital repet). Emisiunea de monedă a băncilor centrale mari (SUA mai ales, dar nu numai) a fost cea care a declanşat de fapt criza (ca să poţi găsi soluţii la criză trebuie să poţi să identifici corect cauzele sale).
Băncile comerciale, considerate de foarte mulţi în mod eronat afaceri private şi apanajul capitaliştilor, şi-au pierdut de mult funcţia de mobilizator şi plasator de economisiri private (capitaluri), şi au devenit o unealtă a statului, un plasator eficient (pentru stat doar) de monedă în economie, distorsionând puternic imaginea şi anticipările antreprenorilor cu privire la dimensiunea reală a unei resurse importante: CAPITALUL. Foarte mult din sistemul financiar actual s-a dezvoltat cu concursul statutului astfel că sistemul financiar – bancar nu mai este demult privat. În acest sistem se pune nepermis de mult accentul pe monedă şi nu pe capitaluri (de fapt nici nu se face această distincţie clară într-o bancă comercială având în vedere că zilnic deficitul de resurse între ceea ce se atrage ca depozite şi ceea ce se creditează este compensat prin diferite scheme de refinanţare). E mult mai greu să te lupţi pentru economisiri şi pentru a-i convinge pe consumatori să renunţe la consumurile lor şi să pună bani deoparte decât să te plasezi moneda ieftină şi abundentă emisă de băncile centrale. S-a produs practic o ruptură între sistemul financiar controlat de către stat prin banca centrală şi economiile reale (nu întâmplător asistăm la o accelerare a crizelor în ultima perioadă). Mai mult, practica şi modelul acesta de dezvoltare a ajuns o practică internaţională (crizele au devenit globale). PARADOXUL CAPITALISMULUI ACTUAL: antreprenorii sunt obligaţi să vândă produsele şi serviciile lor respectând principiile pieţei libere procurându-şi însă resurse de pe pieţe tot mai reglementate şi pe care statul are o implicare tot mai mare (piaţa capitalurilor, piaţa muncii). 
Concluzia este cât se poate de clară: nu capitalismul, liberalismul excesiv sau mecanismele pieţei libere au generat această criză (şi toate crizele care vor urma). STATUL este cel care prin băncile sale centrale alterează o resursă importantă din economie (care este şi ea limitată) – CAPITALUL prin emisiunea necontrolată de monedă şi prin lipsa unor mecanisme reale de a controla această emisiune (etalonul aur era foarte eficient pentru că nu s-a putut descoperi formula chimică a acestui metal preţios). Alterând acest capital el denaturează calculele antreprenoriale şi induce în eroare pe toţi cei care acţionând pe piaţa liberă, fiind creativi şi asumându-şi riscuri vând produse şi servicii. Lucrul cel mai grav este că această intervenţie malefică şi greu de observat a statului în economie prin acapararea sistemului financiar-bancar s-a extins încetul cu încetul şi la piaţa capitalurilor. Preţurile acţiunilor au fost alterate şi ele de banii ieftini pompaţi de stat şi de băncile comerciale în economie.
Observând toate aceste reacţii împotriva capitalismului promovate pe la colţuri de socialişti obscuri îmi dau seama că nu s-a înţeles nimic din această criză. Toţi cei care au avut de câştigat din acea stare de aparentă bunăstare (bancherii, brokerii, cei din băncile centrale sau din comisiile de supraveghere, asiguratorii, agenţii imobiliari, companiile de leasing, intermediarii de credite de consum) încearcă acum să ne convingă de faptul că la baza crizei a stat piaţa liberă şi liberalismul excesiv (adică economia reală şi privată, cea care acum suferă cel mai mult de pe urma crizei) în speranţa că se va reveni la o situaţie anterioară. ERONAT: la baza crizei actuale se găseşte statul prin băncile centrale, manipulatorul de monedă, cel care nu are nici cele mai elementare criterii de a controla şi de a emite această monedă în sistem dar şi băncile comerciale şi toate instituţiile de intermediere financiară care au devenit tot mai mult bănci de stat mult prea concentrate pe multiplicarea creditului bazat pe o monedă ieftină şi mult mai uşor de obţinut de la stat. Toate calculele economice (micro şi macro) sunt date peste cap de acest comportament iresponsabil al băncilor centrale. Totul a devenit mai volatil şi mai impredictibil. Mediul de afaceri pare tot mai nesigur nu doar pentru antreprenorii angajaţi în producţia de bunuri şi servicii care îşi văd afacerile date peste cap ci şi pentru omul de rând interesat de o casă, o maşină, o familie şi un loc de muncă stabil cel puţin pe termen mediu.
În acest context viitorul capitalismului pare extraordinar de sumbru, cu atât mai mult cu cât lipsa de înţelegere a fenomenului a dus la o şi mai mare întărire a statului ca soluţie la această criză (bănci naţionalizate, ajutoare de stat acordate industriilor cu probleme). Cât va dura această criză: atâta timp cât statul şi băncile centrale nu îşi vor recunoaşte neputinţa şi vina şi atâta timp cât nu se va adopta un mecanism clar şi sigur de control al emisiunilor monetare (etalonul aur de exemplu) la nivel mondial. Altfel nu ne vom complace decât într-un capitalism devenit tot mai socialist şi mai intervenţionist în care moneda a devenit cea mai importantă pârghie în economie iar cei care o manipulează şi o distribuie sunt cei mai avantajaţi de sistem.
Comentarii recente