Cristian Paun

Am preluat acest articol scris pe 15 mai 2013 de către prietenul meu, jurnalistul Ionuț Bălan în Jurnalul Național (vezi aici sursa) care la câteva ore de la publicare a fost retras de către publicația respectivă pe motiv că nu convenea. Adică cenzură în cel mai comunist stil. Povestea acestui articol arată cât de aservite sunt unele publicații din media românească și cât de ideologice sunt, publicând doar acele puncte de vedere care convin politicienilor. Pericolul este unul foarte mare: politicienii să perpetueze în minciuna și în iluzia lor și să creadă că măsurile pe care le iau fac bine poporului ”beneficiar”, sunt cele care trebuie luate sau sunt lipsite de consecințe negative. Politicienii (de orice orientare ar fi) au nevoie de o presă verticală, puternică și bine educată (mai ales economic). O presă independentă și dură cu politicienii nu poate fi decât benefică pentru toată lumea. Hazardul moral și indiferența față de cetățean depinde enorm de calitatea presei. Blogurile rămân astfel o sursă alternative de informare pe care te poți baza, care reacționează mult mai onest și mai corect la toate aceste presiuni politice. Astfel de cenzură nu face decât să dea aripi politicienilor în agresiunea lor instituționalizată împotriva noastră și să alimenteze ego-ul lor de putere (”îmi și imaginez plăcerea și mulțumirea din ochii politicianului care a reușit să facă o astfel de ispravă care numai demnă de laudă nu e). Oare ce ar spune acest jurnal privat dacă aceiași pe care îi apără prin această cenzură vor hotărâ mâine naționalizarea tuturor mijloacelor de presă din România? Abuzurile multor politicieni de stânga (Stalin e poate cel mai sinistru exemplu) nu ar fi fost posibil fără aservirea unor oameni de presă sau fără un pumn de fier îndesat în gura acelor oameni din presă care scriau contra abuzurilor și agresiunilor.  Celor din presă cărora li se întâmplă așa ceva nu le rămâne mare lucru de făcut: ori pleacă ori se pun în slujba partidului stat (fie închid ochii, fie scriu despre floră și fauna, fie închină ode și osanale partidului).

Aici aveți poza site-ului Jurnalului Național cu articolul aferent atunci când a fost publicat:

Aici aveți textul complet al articolului pe care am ținut să îl public și eu pe blogul meu integral (așa cum au făcut și alți prieteni din blogosferă – Dan Popa, Florin Cîțu, Bogdan Glăvan):

Proprietari din toate tarile uniti-va

Autor: Ionuț Bălan

Socialistul pesedist Victor Ponta se dovedește a fi la fel de pedelist ca și socialiștii de dreapta Mark Gitenstein, Traian Băsescu, Monica Macovei și Emil Boc. Și toți calcă demn pe urmele lui Ion Iliescu, cel pentru care proprietatea privată era un moft. Ponta a declarat că va propune revizuirea articolului 44 din Constituție privind dreptul de proprietate, astfel încât să fie eliminată prezumția de obținere legală a averilor, iar exproprierile „strategice” să poată fi făcute mai ușor. Asta după ce s-a pronunțat pentru confiscarea mașinilor acelor șoferi vinovați de abateri rutiere grave. Dacă aceste idei vor fi puse în practică, toți românii se vor transforma de iure în suspecți de serviciu bănuiți de fraude și li se va tolera deținerea și folosirea bunurilor până ce guvernanților le va tuna să toarne o autostradă sau altă „investiție de interes public” pe pământurile lor. Economiștii apreciază unanim că specificarea și protejarea dreptului de proprietate privată sunt condițiile cele mai importante pentru dezvoltarea economică a unei țări. Iar trecerea de la comunism la capitalism e un proces care n-are doar o dimensiune economică, ci și etică. Pasul esențial constă în privatizarea resurselor, și  cea mai simplă metodă, care rezolvă și implicațiile etice, e retrocedarea lor. Vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică întrebarea de ce să vândă statul ceva ce nu-i aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le ofere altcuiva decât unui grup de interese care să-l sprijine pe viitor?! Esența sistemului capitalist se bazează pe garantarea dreptului de proprietate. Acest lucru reprezintă chiar deosebirea majoră între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. În țările în curs de dezvoltare, chiar dacă s-au înregistrat perioade cu creșteri economice-record, nu s-a văzut același nivel de bunăstare ca în țările dezvoltate. Aceasta va veni numai atunci când drepturile de proprietate vor deveni baza pe care se conturează politicile economice ale unei țări. În cazul României se observă cum tribunalele sunt pline de proprietari care încearcă să-și redobândească activele naționalizate. Industria românească e construită pe terenuri ale căror drepturi de proprietate se dispută în fața judecătorilor. Și, pentru închiderea acestui cerc vicios, statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în rate sau cu active purtătoare de risc la Fondul Proprietatea. Asta arată că România nu e gata să creeze capital propriu și de aceea importă. În țările dezvoltate, fiecare bucățică de pământ, fiecare echipament sau clădire are un act de proprietate care e partea vizibilă a unui proces ce conectează aceste active la restul economiei. Pe baza acestor conexiuni afacerile se fac printr-o simplă strângere de mână. E limpede că, până când România nu va acorda proprietății importanța pe care o merită, economia va rămâne decapitalizată și nu-și va putea atinge potențialul maxim.

Vă las pe domniile voastre să trageți concluziile de rigoare. Nu mi se pare că presa din România face ce trebuie și nu mi se pare că aceasta este calea pe care ar trebui să o susținem și să o urmăm. O presă slabă ne va duce către o guvernare și mai slabă. O presă coruptă ne va duce către politicieni și mai corupți. În ansamblu societatea va involua. Iar acei oameni din presă care fac astfel de lucruri, în final vor ajunge să trăiască într-o țară bananieră.

E o întreagă fobie acum împotriva băieților deștepți. ”Omul nou” venit la putere prin voința (manipulată sau nu) a poporului iubitor de patrie a pornit o întreagă campanie de demascare a ”băieților deștepți” din energie sau din asfaltări. Ce înseamnă însă ”băiat deștept”? Așa cum lasă să se întrevadă politicienii actuali (socialiști dealtfel), un băiat deștept este unul care cumpără ieftin de la stat (cu subvenție sau fără) energie și o vinde apoi mult mai scump pe piață. Cu alte cuvinte, ”băiatul deștept” este cel care lucrează cu statul: fie vinde statului ceva foarte scump, fie cumpără de la stat pe nimic și vinde apoi la prețul real mult mai mare, fie promite statului că îi furnizează ceva (un echipament, un drum) a cărui calitate sau finalitate ridică serioase semen de întrebare dar statul îngăduitor va închide ochii întotdeauna. Cel care prosperă și rezistă pe piață în baza conexiunilor sale politice este deci băiat deștept. Dacă se schimbă conexiunea politică băiatul deștept devine brusc un băiat deștept dar ”rău” pentru patrie și pentru popor. Are două soluții: fie cotizează încă odată și către buzunarul ”noilor oameni”, care vor închide ochii și vor continua aceeași schema de prosperitate, fie dă faliment (și poate face și închisoare). În opinia mea, băiatul cel mai deștept însă e politicianul care, în afară de a pierde 4 ani de mandat fiind sancționat de popor dacă sare calul, nu pierde în realitate foarte mult (în comparație cu băiatul deștept).

”Băieți deștepți” există atâta timp cât ”mâna vizibilă” a statului-tătuc substituie ”mâna invizibilă a pieței” și alocarea resurselor se face discreționar și pe criterii de prietenie (adică politic). Tentația e prea mare chiar și pentru ”omul nou” ajuns prin forța votului în fruntea unor proprietăți ale statului, alte tuturor adică, adică ale nimănui. Cooperarea cu băieții deștepți e naturală și ține de firea omului. Băieți deștepți există peste tot în lume acolo unde există intervenție a statului în economie. Problema e însă doar de cuantumul ”obolului” plătit într-o primă fază de băieții deștepți celor care supraveghează, reglementează, controlează, distribuie resurse din taxele noastre.

Ce e însă interesant, e că în România foarte puțini sesizează prezența ”băieților deștepți” în afară de energie sau asfaltări / dezăpeziri. O categorie aparte de băieți deștepți sunt bancherii (și toți care roiesc în jurul lor). Ce fac aceștia? Iau dobândă subvenționată de la stat (banca centrală) și apoi împrumută statul sau piața cu o dobândă mult mai mare. E aceeași schemă ca în energie, evident pentru sume mult mai mari și profituri mult mai mari (comparați sediile de la ”băieții deștepți” din energie cu sediile de la băncile care prosperă din această schema urât mirositoare). Dobânda de refinanțare de la banca centrală ar trebui să fie una penalizatoare și să îl ardă pe bancherul care greșește și dă credite fără a avea depozite atrase suficiente, care împrumută de prea multe ori depozitele la vedere pe credite cu scadențe cât mai mari sau care pur și simplu nu își corelează bine maturitatea depozitelor cu maturitatea creditelor. Banca centrală ar trebui să penalizeze băncile comerciale prin această dobândă nu să le premieze. Consecințele sunt cât se poate de clară: dobânzile de la credite nu scad, riscurile asumate de băncile comerciale nu sunt atent monitorizate, depozitele populației (economisirile) nu mai sunt de prea mare interes atâta timp cât băncile se pot adăpa ieftin și fără prea mare bătaie de cap de la robinetul generos al băncii centrale. În acest context, sunt absolut hilare sforțările celor din banca centrală (vezi aici) care încearcă să impună un anumit comportament băncilor comerciale (adică să mențină depozitele scumpe pentru a fi atractive pentru populație)  după ce le-au umplut desagii cu bani ieftini, în speranța că vor relansa vreo economie, vor determina vreun antreprenor să se dedice mai mult afacerilor (adică să plătească din greu biruri unui stat ineficient). În final, acțiunea acestor băieți deștepți din bănci (inclusiv din băncile centrale) nu vor duce la vreo ocupare totală sau vreo prosperitate ci, dimpotrivă, la noi și noi ținte de inflație sistematic ratate. Băieții deștepți din bănci nu fac decât să submineze economisirile populației și să reducă potențialul de creștere real al economiei românești pentru că mai important decât consumul este economisirea (cea sănătoasă și nu creată de tiparniță sau rezerva fracționară).

A sosit și bilanțul primul an de guvernare social(isto) – liberală în România. Se împlinește, practic, un an de la un guvern instalat prin întoarcerea cu 180% a unora de stânga ce guvernau în combinație cu cei poziționați (cel puțin declarativ) mai la dreapta în România. Un an de speranțe, un an în care toți au fost cu ochii pe oamenii noi care schimbau pe bandă rulantă oamenii vechi. Un an în care numai cei creduli și fără experiență credeau balivernele electorale și ”reformele” cu care îmbiau electoratul cei aflați atunci în opoziție (vezi aici ce scriam despre brânza nu prea mare pe care o să o facă această guvernare în momentul înstalării sale).

Ar fi corect ca la acest moment de bilanț să se plece de la ce promitea USL în programul său de guvernare și de la temele de campanie cu ajutorul cărora s-a obținut o susținere populară fără precedent: măsuri de relansare a antreprenoriatului; reanalizarea dosarului Roșia Montană, moratoriu asupra gazelor de șist, salarizarea în funcție de performanță în sistemul sanitar, depolitizarea administrației publice (doar miniștri și secretarii de stat să fie numiți politic, finalizarea autostrăzilor aflate în construcție, reabilitarea sistemelor de irigație, regândirea sistemului de redevențe, control financiar fiscal de fond la IMM-uri odată la trei ani, scădere de taxe (contribuțiile la sănătate, scădere de TVA) etc. (vezi aici sursa). La acestea se adaugă și promisiunea reîntregirii pensiilor și salariilor tăiate de guvernele anterioare.

Cu ce ne-am ales după un an de guvernare USL? Evident că ne-am ales cu foarte puține lucruri dintre cele promise dar și cu schimbarea cu 180 de grade a atitudinii trâmbițate critic în campanie (subiectul cu gazele de șist de exemplu):

- Nici o scădere de taxe până în momentul de față (TVA rămâne bătut în cuie la un nivel printer cele mai mari din Uniunea Europeană, tăcere în ceea ce privește contribuția la sănătate etc.). În plus, guvernul a crescut taxele locale, intenționează să introducă impozitul forfetar în domeniul serviciilor de hotelărie și restaurant din iunie (vezi aici). Raportarea financiară se face la fel de greoi, controalele fiscale la fel de dese și de stresante (practic paralizează întreaga activitate economică). Taxele se plătesc la fel de greu și cu drumuri dese la administrațiile fiscale.

- Privatizări aproape inexistente, cele 15% din Transgaz nu pot anula bâlbâielile de la Oltchim sau Cuprumin (statul în continuare deține participații la peste 700 de companii – vezi aici sursa care se referă la cele 241 de entități în care statul are participație majoritară);

- Consolidarea unui stat tot mai birocratic prin crearea unor suprastructuri de piață absolut inutile și controlate politic (a se vedea cazul ASF). În momentul de față statul deține în subordine peste 440 de agenții care reglementează, controlează, monitorizează piața pe banii contribuabilului român (vezi aici sursa). Aceste instituții nu fac altceva decât să crească și mai  mult barierele de piață și să îngreuneze ușurința cu care putem vinde ceva către ceilalți, adică putem prospera și putem crea locuri de muncă. Cu atât de multă corupție nici nu e de mirare că nu vedem că diminuarea și simplificarea aparatului de stat este soluția. Dimpotrivă, birocrații nu fac altceva decât să creeze noi straturi de control și supraveghere a ”ticăloșilor din piață”. Care straturi birocratice (instituții) sunt populate tot cu ”ticăloși” care, de cele mai multe ori, nu au trecut testul pieței. Avem mai multe ministere, mai mulți parlamentari care consumă resurse importante.

Bilele albe cu care se laudă guvernarea actuală (în afară de echilibrul bugetar, deficitul scăzut) sunt prea puține în comparație cu ce au promis (și prin raportare la așteptările electoratului) și sunt, de fapt, pilule otrăvite (sau chiar povești de adormit copii) care vor agrava și mai mult situația economică a României în cel mai scurt timp:

1. Reîntregirea salariilor bugetarilor și pensiilor publice: este o pilulă otrăvită pentru că resursele necesare se extrag fie prin inflație (tipărire monetară) fie prin taxe menținute mari (adică bani redistribuiți din sectorul privat productiv și îngropați în consum). Această măsură nu relansează nici consumul (tocmai am arătat ca acei bani se plimbă între buzunare) și nici nu ne salvează de criză (dacă ar fi așa, de ce nu triplăm aceste salarii bugetare și pensii publice). Sistemul public de pensii produce în momentul de față unul din cele mai mari deficite în buget și problema se va agrava în viitorul nu foarte îndepărtat. Mai mult, această creștere a fost complet anulată de inflație și de faptul că a venit la mulți ani de la ajustarea inițial (s-a văzut de fapt că nu s-a reîntregit nimic, fiind o poveste frumoasă pentru electoratul puțin pregătit economic).

2. Managementul privat în companii privat: am scris un material de curând pe această temă (vezi aici). Din punctul meu de vedere, numirea lor politică și nu prin mecanisme specific pieței activate prin privatizarea unui pachet semnificativ de acțiuni care ar fi desemnat el managerul privat, nu va face decât să prelungească agonia acestor companii. În fond, directorul Oltchim era un manager „prea privat” care a îngropat definitiv acel activ al statului.

3. Curs de schimb stabil (ușor în apreciere): nu e neapărat meritul guvernului ci al unei intervenții voalate pe piața valutară pe care constant a exercitat-o banca centrală consumând resurse importante (cele mai multe împrumutate). Să fim serioși, cu o țară în care importurile sunt net mai mari decât exporturile (eu zic să ignorăm începutul de an), investițiile străine nu mai intră în țară că nu au de ce, datoria publică e în creștere, economia e în stagnare, inflația e cea mai mare din Europa (vezi paritatea puterilor de cumpărare) nu ai cum să ai un curs stabil și în apreciere pe termen mediu și lung. Sunt absolut sigur că în toamnă, ca și în ceilalți ani, să vedem corecția necesară și pe cursul de schimb (poate și cu puțin ajutor din partea băncii central care are de dat înapoi sume importante către creditorii internaționali din rezerva internațională).

Guvernele care cresc taxele sau mențin taxele mari crescute de cei de dinaintea lor sunt guverne slabe. Și acest guvern, ca și cele de dinainte, nu a făcut decât o permanentă obsesie pentru ”spațiu fiscal” și pentru ”echilibru bugetar”. Nu a făcut decât să lupte pentru adecvarea ”veniturilor bugetare” (sunt numite impropriu venituri) la nivelul ”cheltuielilor” pe care foarte puțini și foarte puțin au reușit politicienii să le perieze în vederea diminurării risipei. Chiar dacă suntem echilibrați bugetar (nu e rău nici asta până la urmă), nu creștem economic pentru că echilibrul bugetar se obține cu risipă multă acoperită din taxe sufocante. România rămâne fără un progres semnificativ pe calea liberalizării economice: în 2009 indicele corupției al României avea un scor de 3.8 / locul 71 și a scăzut la scorul de 3.7 / locul 66 în 2013 (vezi aici sursa); în 2009 indicele libertății economice al României era în 2009 de 59.1 / 100 și a 59.6 / 100 în 2013 (vezi aici sursa); indicele ușurinței de a deschide / dezvolta o afacere în România a stagnat și el în ultimii 5 ani (vezi aici sursa). Adică batem pasul pe loc într-o minunată Ciuleandră fin orchestrată de păpușarii politici (orice culoare ar avea ei).

Obsesia de ultimă oră a guvernanților actuali este ”spațiul fiscal”. Goana după acest spațiu însă nu se face într-o manieră logică de bun simț și ușor de înțeles și de cineva cu pregătire de grădiniță: începi cu cheltuielile statului și le reduci pentru ca ce obții de acolo să folosești în a reduce presiunea fiscală. La noi e permanent taman invers: cheltuielile rămân tabu și statul luptă pe două fronturi – introducere de taxe noi (mărirea bazei de impozitare) și creșterea gradului de colectare (lupta cu evaziunea fiscală).

Una dintre măsurile cele mai simple, mai logice și mai sănătoase de a reduce cheltuielile statului și să obții ”spațiu fiscal” este SĂ PRIVATIZEZI. Să scoți de pe ștatele de plată ale statului companii care, într-o economie de piață, ar trebui să fie puse în concurență autentică, să depindă de client și nu de alocările de fonduri de la stat (sau iertările consistente de datorii prin preluarea acestora la bugetul de stat – vezi aici). Așa cum arată la ora actuală companiile de stat ele sunt adevărate găuri negre în buzunarul fiecăruia dintre noi. Nici nu mai contează dacă iei sau nu ceva pe aceste companii. Important e să poți să nu le mai pui pe nota de plată a fiecărui cetățean. Cu economisirile pe care le obții (nu uitați, CFR a fost iertată de 1 miliard de Euro datorii de foarte curând), poți diminua drastic fiscalitatea și poți da o gură de aer antreprenorilor autentici, greu încercați în ultima perioadă de criză.

Noi am ales însă o altă cale. Calea politică de rezolvare a problemei. O cale care păstrează aparențele și care nu rezolvă deloc problema. Am scos din joben povestea cu MANAGEMENTUL PRIVAT în companiile de stat. Am trecut cu elan muncitoresc la treabă, plini de speranța socialistului că omul nou și independent de interese private (personale sau nu) va rezolva problema acestor companii. Cu entuziasm de brigadieri, politicienii au contractat firme private de recrutare de ”inteligență vie” fără a fi atenți în nici un fel la baierile pungii (că doar nu dădeau de la ei). Sume frumușele au fost plătite pentru ca selecția unor oameni ”noi” și ”de valoare” să fie posibilă (vezi aici). Oameni care să vină cu soluții și care să acționeze independent de factorul politic.

Supriza însă nu a întârziat să apară, deși în repetate rânduri am atras atenția asupra imposibilității rezolvării problemei prin ”omul nou” pus în fruntea unor mijloace de producție controlate politic. Dimitris Sophocleus și-a dat demisia de la CFR la foarte curând timp de când a fost numit acolo cu surle și trâmbițe (vezi aici). La prima sa confruntare cu un consiliu de administrație numit, mai degrabă, politic care i-a respins programul managerial. Un alt manager i-a urmat la scurt timp exemplul – Mustafa Aysun (vezi aici) ocupa funcția de Președinte al CA de la CFR Marfă invocând ”probleme personale” pentru a fi elegant. Este clar pentru mine că vor urma și alte demisii / renunțări. Presiunile politice sunt prea mari. Politicienii nu sunt dispuși să renunțe ușor la controlul asupra acestor surse importante de rente politice.

Dacă se dorea evitarea problemei politice cu adevărat și nu abureala poporului cu această pseudo-soluție s-ar fi propus de la bun început PRIVATIZAREA UNUI PROCENT SEMNIFICATIV prin bursă  a acestor companii de stat (bursa din România, burse din afară). Un procent important de investitori privați (alături de care ar fi putut rămâne și statul într-o măsură mai redusă – vezi cazul Petrom) ar fi asigurat NATURAL (fără nici o selecție costisitoare pentru statul român) managerii privați autentici. Care ar fi avut și puterea de decizie în spate cu adevărat. Din păcate rămânem cramponați în același dogma a SOCIALISMULUI DE PIAȚĂ pe care politicieni fără viziune și curaj ne obligă să îl trăim pe termene care devin deja insuportabil de lungi. O iluzie care vine la pachet cu costurile aferente… pentru noi și pentru generațiile care vor veni. Eu am o curiozitate de final: dacă recunoaștem că modul de gestionare a afacerilor în sectorul privat e mai bun întotdeauna decât în sectorul de stat de ce ne chinuim să copiem modelul în companiile de stat în loc să le privatizăm? De ce nici o companie privată nu se arată dispusă să copieze managementul public?

Socialiștii din România iau obsesiv drept model țările nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda) sau Franța atunci când fac front comun în a apăra fiscalitatea împovărătoare sau orice altă formă de interventionism pe care o aplică cu vârf și îndesat mediului de afaceri de pe la noi. Sunt sătul deja de mereu aceleași argumente bazate pe experiența acestor țări. Nu mai știm de unde să mai copiem măsuri fiscale care mai de care mai bizare (impozitul forfetar, impozitul pe proprietăți nefolosite, impozit pe fast-food). Ne scremem efectiv când vine vorba să reducem vreo taxa în România, de parcă se prăbușește sistemul economic (a se vedea TVA).  Este mai puțin evident faptul că socialiștii de pe la noi spun doar jumătate din adevăr sau că din experiența acestor țări extrag doar ce le convine (taxele mari de regulă). Exemplul cu țările nordice sau cu Franța e bun numai pentru taxe. Nu și pentru libertatea economică a acestor țări, nivelul redus de corupție, ușurința cu care poți dezvolta o afacere sau competitivitatea lor.

Dar să lăsăm cifrele să vorbească de la sine:

Legat de ușurința cu care poți să îți deschizi sau să îți dezvolți o afacere în aceste țări prin comparație cu România observăm că în țările nordice e de circa 10 ori mai ușor să faci acest lucru, iar în Franța de vreo 2 ori mai ușor.

În ceea ce privește libertatea economică, România ocupă în 2013 locul 59 față de locul 9 ocupat de Danemarca, locul 16 ocupat de Finlanda, locul 18 ocupat de Suedia sau locul 31 ocupat de Norvegia. Este drept că ne aflăm pe o poziție similară Franței (stăm puțin mai bine decât această țară care ocupă locul 62). Scorurile sunt și ele representative (vezi graficul de mai sus).

Competitivitatea economică este și ea relevantă în acest caz: din nou țările nordice se află pe locuri fruntașe (Finlanda pe locul 3, Suedia pe locul 4, Danemarca pe locul 12,  Norvegia pe locul 15). Franța ocupă și ea un loc fruntaș aproape de țările nordice – locul 21 din 144 de țări. România se află abia pe locul 78 în acest clasament.

Dimensiunea corupției este și ea un indicator care face diferența într-o astfel de analiză comparativă. Din nou țările nordice sunt fruntașe în clasament: Danemarca și Finlanda își dispută locul 1 în clasament cu cel mai redus nivel de corupție, Suedia ocupă locul 4, Norvegia ocupă locul 7 și Franța ocupă locul 22. România se află abia pe locul 66 cu o corupție peste cea din Ghana, Leshoto, Namibia sau Brunei. Corupția de la noi este de vreo 5 ori mai mare decât în țările nordice.

Concluzia este cât se poate de clară: spre deosebire de ”socialistele” țări nordice și Franța, România este o țară în care libertatea economică lasă mult de dorit, o țară în care este mult mai greu să inițiezi și să dezvolți o afacere datorită piedicilor imense pe care un stat foarte corupt și birocratic le impune cu brutalitate și pe care politicieni slabi se încăpățânează să le elimine pentru că nu găsesc (culmea!) ”spațiu fiscal”, crează deficite și datorii. Consecința este clară: România este o țară tot mai puțin competitivă, o țară care stagnează economic și în care sărăcim sistematic.  Orice măsură fiscală nouă (taxă, inflație, deficit) trebuie să țină cont de această realitate. Politicienii trebuie determinați să se înhămeze rapid la un efort susținut de liberalizare economică autentică pe care să o mențină pe termen lung. Altfel nu avem nici o șansă. Să încetăm să mai preluăm de la țările din jurul nostru doar ceea ce ne convine și doar ceea ce servește cel mai bine interesului politic. Haideți să facem România mai liberală și mai puțin coruptă decât țările nordice și apoi să discutăm despre statul asistențial suedez, despre taxele din Franța sau despre bursele pentru studenți din Norvegia.