Cristian Paun

Acuzat de multe ori pentru simpla atitudine critică şi pentru faptul că nu ofer soluţii şi mă limitez doar la a demonta (cu mai multe sau mai puţine argumente) orice măsură de politică economică menită să scoată România din actuala criză m-am gândit în sfârşit să clarific poziţia mea în această temă.

În primul rând aş spune înainte de toate (de dragul fixării parametrilor discuţiei) că România era demult în criză atunci când americanii au intrat în propria lor criză şi când, graţie setărilor sistemului financiar global, am importat o parte din criza lor. România înregistrează un deficit permanent de balanţă comercială transformat apoi într-un deficit cronic de cont curent datorită datoriei externe acumulate şi dividendelor plătite investitorilor străini (ambele se înregistrează în contul curent). Ce trădează aceste lucruri? Un aspect foarte uşor de identificat: insuficienta dezvoltare a capacităţii noastre antreprenoriale, românii (şi nu România) nefiind în stare să concureze cu importurile pe piaţa lor locală, iar de concurenţa pe pieţele externe ce să mai vorbim. Incapabil să determine prin vreo măsură economică clară (nici nu cred că există altceva decât diminuarea fiscalităţii în momentul de faţă) pe antreprenorii potenţiali din România să se trezească şi să se angajeze în economia de piaţă cu toate forţele lor creative, guvernul s-a tot împrumutat pentru a asigura un oarecare echilibru pe piaţa valutară.

Ce a făcut guvernul în tot acest timp? Amăgiţi că pot administra economia de piaţă (oarecum şi nostalgici), guvernanţii care s-au perindat pe la pupitru de comandă ai economiei naţionale (cu toată pleiada lor de consilieri şi specialişti) au început să dezvolte şi să rafineze metodele de intervenţie în economie, cu efecte din ce în ce mai perverse. Piaţa liberă din România a devenit incapabilă să dezvolte modele de succes care să concureze de pe picior de egalitate cu aşa-zişii “capitalişti” dezvoltaţi exclusiv pe contract cu statul (de la infrastructură până la importuri de resurse energetice sau privatizări frauduloase). Aceşti pseudo-capitalişti au ajuns să sfideze cele mai elementare criterii de eficienţă în economie, cheltuind sume fabuloase pe tot felul de fantezii (maşini scumpe, yahturi), sume pe care un capitalist veritabil ce asudă pentru câştigurile sale exclusiv din piaţa liberă nu şi le-ar permite.

Ce e de făcut în acest caz? Văzând ce se întâmplă în jurul meu cu un stat tot mai sufocant pentru economia reală, care pune priorităţile sale mai presus de cele din fondurile cărora trăieşte, cred că următoarele tipuri de măsuri sunt singurele care ne-ar putea scoate în momentul de faţă din impas:

- Eliminarea impozitului pe profitul reinvestit însă ea să se facă doar pentru firmele care exportă sau care acţionează în domenii prelucrătoare (încurajând doar acest tip de activităţi). Dacă reducerea impozitului pe profitul reinvestit acoperă reinvestiri în autoturisme de lux o astfel de măsură este aproape inutilă;

- Introducerea unor facilităţi fiscale pentru tinerii care doresc să înregistreze prima afacere pe numele lor (amnistie fiscală pentru o perioadă determinată până când ei pot să depăşească perioada în care afacerea se bazează pe capitalul propriu - cel mai scump dintre toate sursele de finanţare);

- Diminuarea TVA pentru echipamentele implicate în procesul de producţie a firmelor care desfăşoară activităţi de export: va uşura costurile asociate retehnologizărilor;

- Facilităţi fiscale pentru cei care dezvoltă incubatoare de afaceri, parcuri industriale, fonduri cu capital de risc;

- Diminuarea fiscalităţii asociate plasamentelor financiare pe pieţele de capital;

- Diminuarea fiscalităţii asociate forţei de muncă (nu doar pentru şomerii reangajaţi în sistem);

- Consolidarea fiscală (diminuarea numărului de impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească cel care deschide o afacere);

Aş mai adăuga la aceste măsuri toate măsurile care vizează simplificarea fiscală, diminuarea corupţiei în sistemul de control al mediului de afaceri (posibilitatea de a folosi organisme de control ale statului pentru a lovi în concurenţă), măsuri clare de diminuarea evaziunii fiscale (dacă se aplică impozitul atunci el să se aplice tuturor). Nu cred în subvenţiile de nici un fel (programe de tipul Prima Casă, REMAT) şi nu cred în “proiectele de infrastructură” ale statului care generează locuri de muncă cu orice cost şi orice preţ (cu siguranţă imense având în vedere faptul că statul este cel mai prost administrator în tot ceea ce întreprinde, lipsindu-i pârghiile vitale de control).

Singurele măsuri care crează cu adevărat bunăstare şi locuri de muncă sunt cele care vizează direct mediul de afaceri, şi care lasă mai multe resurse la nivelul sectorului privat (care ştie mult mai bine cum să aloce resursele sale). Doar pentru astfel de măsuri se justifică împrumuturile externe ale statului pentru că numai prin consolidarea sectorului privat (cu riscul unor deficite temporare) se pot crea condiţiile de rambursare ulterioară a acestor împrumuturi.

Ieşirea din criza bugetară în care se zbate guvernul actual se poate face în mai multe moduri, fiecare cu dezavantajele sale:

- prin creşterea impozitelor şi taxelor: dacă guvernul ar decide să modifice fiscalitatea în acest moment prin introducerea unui impozit progresiv sau prin creşterea TVA crezând iluzoriu că va pune mâna pe fonduri mai multe din sectorul privat se înşeală amarnic;

- prin inflaţie: acoperirea deficitelor bugetare prin emisiune monetară, inflaţia acţionând ca un impozit mai puţin vizibil şi mai puţin resimţit de fiecare dintre noi (nu însă mai puţin imoral decât un impozit al statului);

- prin împrumut de pe piaţa internă: va creşte datoria publică internă, amânând pe mai târziu rezolvarea problemelor din economie;

- prin împrumut de pe piaţa externă: creşte datoria publică externă şi forţează banca centrală să emită monedă locală (provocând ulterior inflaţie) pentru a evita o supra-apreciere a cursului de schimb.

Inflaţia rămâne o alternativă la rezolvarea problemelor de deficit intern în momentul de faţă. Toată lumea este atentă în momentul de faţă pe stabilitatea preţurilor interne. Va putea fi atins obiectivul de inflaţie propus pentru acest an: în jur de 3,5% plus / minus un punct procentual conform declaraţiilor BNR?

Factorii care ar putea conduce la depăşirea ţintei de inflaţie pentru acest an ar fi următorii:

- Creşterea fiscalităţii prin creşterea TVA în primul rând dar şi a unor accize la produse cum ar fi combustibili sau alcool (la tutun s-a produs deja această creştere în luna ianuarie şi ea a generat o creştere cu 11% a preţului la aceste produse);

- Deficitele bugetare finanţate prin împrumuturi externe: în condiţiile în care valuta va fi vândută către banca centrală de către ministerul de finanţe ea va fi cumpărată prin emisiune monetară (şi de aici impactul direct asupra creşterii preţurilor);

- Expansiunea monetară: dacă banca centrală cedează presiunilor şi emite lichiditate în sistem (în 2009 s-a ţinut tare pe poziţii şi a reuşit o sterilizare a unei importante cantităţi de lei - M1 a scăzut cu 12,9%) aceasta se va regăsi foarte rapid în creşterea preţurilor.

- Creşterea preţurilor reglementate de stat (medicamente, combustibili, energie electrică, energie termică, gaze naturale, servicii publice de transport etc.): statul presat de deficite poate propune importante creşteri la aceste produse şi servicii, mai ales că ele nu ocupă decât 18% din IPC, deci o creştere a acestor preţuri nu ar avea un impact direct într-o primă fază.

De ce nu va creşte totuşi inflaţia în acest an? În primul rând pentru că îmi dau seama că banca centrală a devenit mai responsabilă în politica monetară (am menţionat deja scăderea semnificativă a M1 în 2009). Băncile au înţeles că trebuie să atragă mai puţine fonduri de refinanţare de la banca centrală şi mai multe fonduri din depozite bancare (în 2009 depozitele în lei şi valută au crescut cu circa 10% şi pe fondul unei preferinţe de lichiditate în creştere datorită panicii generate de criză). Cel mai clar însă este restrângerea semnificativă a consumului şi diminuarea salariilor. Mai mult, cea mai mare parte a salariilor din România sunt în momentul de faţă la un nivel foarte scăzut, care cel mai probabil va fi menţinut şi în acest an. Şomajul şi lipsa de iniţiativă a sectorului privat face ca românii să continue să aibă un comportament ponderat de consum, mai ales în privinţa bunurilor de folosinţă îndelungată. Aş mai adăuga şi diminuarea semnificativă a consumului pe credit.

În concluzie, cred cu tărie că în acest an vom avea o inflaţie sub 5%, şi că estimările băncii centrale se vor adeveri.

Banca Naţională a României a îmbrăţişat de câţiva ani încoace o politică monetară bazată pe ţintirea inflaţiei. Această politică monetară (care fixează mai degrabă un cadru de acţiune decât o serie de reguli precise) presupune o previzionare a inflaţiei (sau a unei bande de variaţie a nivelului preţurilor) pentru perioada următoare şi apoi, prin folosirea instrumentelor specifice de politică monetară (rata rezervelor minime obligatorii, operaţiuni în piaţă, facilităţi de finanţare sau depozit), nivelul preţurilor trebuie să se apropie cât mai mult de ţintă (de preferabil să nu o depăşească şi să se poziţioneze în banda estimată). Trebuie spus că de când a adoptat acest tip de politică monetară BNR a ratat această ţintă (nu cu foarte mult însă).

Pentru a explica vulnerabilităţile acestei politici monetare aş porni de la modul în care banca centrală înţelege şi aproximează rata inflaţiei pe baza indicelui preţurilor de consum. Indicele preţurilor de consum este o medie ponderată a preţurilor unei liste exhaustive de bunuri din economie (în cazul României cuprinde 37% bunuri alimentare, 45% bunuri nealimentare şi 18% servicii). IPC nu poate însă include toate bunurile şi serviciile din economie, oricât de exhaustiv ar fi el. Inflaţia este definită ca creştere generalizată a preţurilor şi deci vizează toate preţurile dintr-o economie fără excepţie. În aceste condiţii inflaţia devine practic incalculabilă la nivel naţional, fiind o variabilă ce diferă de la individ la individ în funcţie de structura sa de consum. IPC este o aproximare practic a unui coş de consum mediu care nu se suprapune de multe ori peste un comportament individual de consum.

În imposibilitatea de a calcula cu exactitate inflaţia (definită prin creşterea generalizată a preţurilor), banca centrală aproximează această inflaţie prin diferiţi indici (cel mai adesea IPC) şi pe această inflaţie o ţinteşte prin politicile sale monetare. Banca centrală nu ţinteşte de fapt nici inflaţia mea, nici inflaţia altei persoane ci inflaţia unui “individ mediu”, a unui individ inexistent în societate care atunci când cumpără o maşină de gătit îşi cumpără şi una pe gaz şi una electrică, şi o maşină şi o motocicletă, şi o maşină de spălat automată şi una manuală (toate sunt prezente în indicele de consum cu ponderi aferente). Toată intervenţia băncii centrale se bazează pe un simplu indice din care sunt lăsate pe dinafară foarte multe bunuri sau servicii, alternative de plasament (de exemplu nu intră acolo pariurile sportive, terenurile sau plasamentele în titluri financiare). Atunci când face expansiune monetară sau retrage masă monetară, banca centrală are în vedere aceast indice a cărui evoluţie ulterioară nu poate fi concludentă pentru eficacitatea intervenţiei monetare. Banca centrală nu poate spune, pe baza acestui indice, dacă administrarea masei monetare a produs un anumit efect asupra preţurilor, în cazul în care există posibilitatea ca întreaga masă monetară să se îndrepte spre titluri financiare pe bursă sau, de ce nu, spre pariuri sportive sau cazinouri (care nu sunt prinse în indicele preţurilor de consum). În condiţiile în care am liberalizat contul de capital ţintirea inflaţiei a devenit şi mai lipsită de substanţă.

Creşterea generalizată a preţurilor nu poate fi ţintită în nici un fel (aceasta fiind practic incalculabilă). Inflaţia calculată prin indicele preţurilor de consum este o aproximare mai mult sau mai puţin exactă a realităţii de consum. De multe ori, ţintind această aproximare poţi risca să te îndepărtezi de situaţia reală.  În aceste condiţii ţintirea inflaţiei devine o chestiune de noroc fiind, în acelaşi timp, şi o chestiune strict politică cu prea puţină relevanţă pentru indivizi şi pentru societate în ansamblul său. În acest caz, banca centrală nu face decât să ne inducă iluzia că poate face mai mult decât poate face în realitate.

Fondul Monetar Internaţional este produsul Acordului de la Bretton Woods şi este o creaţie la origine americană. El este o rămăşiţă a sistemului financiar internaţional care s-a prăbuşit pe 15 August 1971 la decizia Preşedintelui american de atunci Nixon. După prăbuşirea sistemului care se dorea să fie o variantă îmbunătăţită a sistemului interbelic bazat pe “etalonul aur - devize”, la nivel internaţional reglementarea a devenit tot mai slabă şi rolul FMI a scăzut şi el simţitor la nivel global (fiind redus la o finanţare limitată a ţărilor cu probleme cronice de balanţă de plăţi externe, facilităţi speciale de finanţare şi consultanţă în domeniul politicilor economice pentru ţările lumii a treia). România, ca o veritabilă ţară din lumea a treia, continuă să creadă în puterea extraordinară pe care această instituţie dinozaur ar putea-o avea pe plan local.

Un prim mit legat de importanţa acestei instituţii anacronice vehiculat de “specialişti” este acela că FMI ne împrumută cu adevărat fonduri importante. Din păcate puţini ştiu că resursele financiare ale FMI provin din cota vărsată de fiecare ţară la fond (1/4 în aur şi devize şi 3/4 în monedă locală) şi că atunci când FMI ne “ajută” o face în mare parte din banii noştri: fiecare ţară poate împrumuta de la fond maxim 150% din cota sa de participare adică un calcul simplu arată că FMI împrumută doar 1/3 din fonduri, restul de 2/3 fiind fondurile proprii ale ţării respective. Doar pentru acel 1/3 trebuie să plătim dobândă şi de aceea un calcul simplist spune că dobânda pe care o plătim FMI e mai mică decât orice altă dobândă. Şi pentru 2/3 există un cost pentru că, fiind vărsat monedă naţională, cota va fi iniţial vândută pentru valută către alţi membri cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (şi aici poate să apară un cost).

Un alt mit este legat de importanţa fondurilor furnizate de FMI: un calcul simplu arată că în 2009 valoarea creditului internaţional a depăşit 40.000 miliarde dolari. FMI împrumută România de exemplu cu sume absolut derizorii prin comparaţie cu valoarea creditului internaţional, valoarea tranzacţiilor cu obligaţiuni sau acţiuni în lume (în total sunt circa 100.000 miliarde de dolari ce ar putea fi accesaţi prin aceste canale private de finanţare). Fondurile trimise de FMI sunt foarte limitate şi sunt acordate cu precădere pentru a întări rezerva internaţională a unei ţări (stabilitatea cursului de schimb), favorizând în ţările lumii a treia repatrierea profiturilor companiilor multinaţionale către companiile mamă la un curs atractiv (menţinerea valorii acestor profituri la o valoare constantă).

Aud adesea şi un alt argument (mit) legat de necesitatea prezenţei FMI în România: prezenţa acestei instituţii  dă un plus de credibilitate şi reduce riscul sistemic pentru investitorii şi creditorii internaţionali. În opinia mea prezenţa FMI echivalează cu prezenţa doctorului sau a preotului venit pentru spovedanie şi în nici un caz nu reprezintă un motiv de bucurie. În realitate, prezenţa FMI trădează incapacitatea guvernelor locale de a gestiona criza internă (fiind nevoite să apeleze la un sprijin adesea catalogat ca având o eficacitate îndoielnică), o lipsă de alternative, o deteriorare puternică a credibilităţii externe a unei ţări.

Un alt mit este legat de capacitatea FMI de a ne rezolva problemele locale. FMI nu este decât tot o instituţie publică suprastatală, mult mai puţin legată de interesele celor asistaţi decât este legat chiar statul în cauză. FMI nu poate direct (după cum nu poate nici o altă instituţie publică) să ne determine pe noi, românii de rând, să ne apucăm să ne deschidem o afacere care să concureze cu produsele şi serviciile importate (diminuând importurile) sau, mai mult, care să devină competitivă pe pieţele internaţionale (crescând exporturile). Importanţa şi atenţia de care se bucură această instituţie (mai mult printre politicieni decât printre antreprenorii autentici) este una nemeritată. FMI propune adesea soluţii care sunt contradictorii care sfidează şi cele mai elementare principii ale logicii economice: un astfel de exemplu este cel în care FMI propune diminuarea cheltuielilor administrative (salarii în aparatul de stat) în condiţiile în care statul administrează şi proiecte publice (cu oameni mai prost plătiţi statul va fi mai corupt şi mai puţin interesat de modul în care se cheltuieşte banul public). FMI are o reţetă standard pe care o propune tuturor ţărilor lumii a treia care se confruntă cu diferite crize structurale. E ca şi cum aş primi acelaşi tratament dacă aş suferi de cancer sau răceală.

Având în vedere toate aceste lucruri, apelarea la FMI ca o soluţie providenţială se poate transforma într-o greşeală fatală pentru o economie de tipul celei româneşti nu prin dimensiunea fondurilor împrumutate (care e redusă) ci prin inutilitatea şi caracterul iluzoriu al lor. Dacă nu înţelegem rapid că singura soluţie şi speranţă pentru ieşirea din criză rămâne sectorul privat şi iniţiativa antreprenorială, dacă nu ajutăm cu măsuri reale sectorul privat să îşi revină şi toţi mai mulţi români să înceapă să îşi deschidă o afacere, dacă nu încetăm cu dezvoltarea unor proiecte ale statului supraevaluate şi acordate exclusiv aceloraşi antreprenori, nimeni din lumea aceasta nu ne poate scoate din criză. Mai mult, trebuie să înţelegem că pieţele financiare internaţionale (deşi în cădere liberă) rămân principala sursă de fonduri (deşi viciate puternic de expansiunea monetară) pentru proiectele majore ale României. Capitalul autohton trebuie şi el încurajat să participe la această ieşire din criză prin măsuri fiscale care să încurajeze listarea la bursă a companiilor, tranzacţiile bursiere sau crearea fondurilor cu capital de risc. Proiectele publice de infrastructură trebuie vândute pe bursa românească (măcar parţial) prin oferte publice iniţiale. Statul trebuie să înceteze să se mai împrumute el de pe pieţele internaţionale pentru diferite proiecte locale acordate apoi pe criterii politice care sunt foarte scumpe şi fără un efect vizibil pe piaţă. E normal ca statul să insiste pe ajutorul financiar acordat de FMI (şi alte instituţii similare) pentru că acei bani intră în conturile sale şi sunt cheltuiţi după vrerea sa însă sunt rambursaţi ulterior de către toţi contribuabilii. FMI şi alte instituţii financiare internaţionale nu fac decât să întărească inutil rolul statului în economie şi să ne creeze iluzia unui sprijin real.

Criza actuală a adus în prim plan o serie de probleme sensibile ale pieţei globale. Una dintre ele, fervent invocată de intervenţionişti în momentul de faţă, este liberalizarea contului de capital. Libera circulaţie a capitalurilor adoptată de ţările dezvoltate, extinsă apoi încetul cu încetul către pieţele emergente nu a fost lipsită de incidente majore de-a lungul istoriei financiare moderne. Se poate observa că primele crize financiare internaţionale majore coincid cu această liberalizare începută aproape simultan în America Latină şi Asia de Sud-Est.

Liberalizarea contului de capital de către pieţele emergente este considerată drept unul dintre factorii care a determinat propagarea rapidă a crizei de pe piaţa americană la nivel global şi care a accentuat şi mai mult această criză. Fără o astfel de liberalizare, impactul crizei la nivel global ar fi fost semnificativ limitat. De ce au optat pentru liberalizarea contului de capital aceste ţări? Simplu, din dorinţa de a permite asocierea unor capitaluri de pe alte pieţe unde exista un excedent de capital cu factori de producţie din aceste ţări, asigurându-se o dezvoltare mai accelerată decât ar fi permis-o capitalul autohton.

Înainte de a acuza faptul că aceste ţări au liberalizat contul de capital (care în opinia mea este un lucru bun pentru că a permis libera circulaţie a capitalurilor din şi înspre o ţară, diminuându-se astfel costul capitalului), trebuie să sesizăm cu adevărat ce s-a întâmplat în sistem. Cei care apără intervenţionismul în aceste momente de criză invocă nedrept liberalizarea contului de capital care a condus la un “eşec al pieţei” uitând un lucru esenţial: liberalizarea contului de capital a permis şi LIBERA CIRCULAŢIE A BANILOR în sistem. Odată ce au decis să facă acest lucru, ţările emergente au devenit vulnerabile la politica expansionistă a marilor puteri monetare (SUA şi Marea Britanie) absorbind o bună parte a banilor ieftini emişi de aceste ţări.

Banii introduşi fraudulos în sistemul financiar internaţional de aceste puteri monetare au distorsionat puternic funcţiile esenţiale ale sistemului:

• sistemul financiar liberalizat la nivel global permite asocierea rapidă a capitalurilor cu diferiţi factori de producţie şi sancţionarea rapidă a oricărui derapaj de productivitate, funcţie care este puternic diluată în acest caz de prezenţa banilor ieftini generaţi de expansiunea monetară (şi nu a capitalurilor) în sistem;
• alocarea resurselor de capital în sistemul liberalizat se face pe principii de eficienţă economică (risc redus, cost redus), însă prezenţa banilor ieftini (şi nu a capitalurilor) anulează şi această funcţie.

Sistemul financiar global (mai mult sau mai puţin liberalizat) este acuzat pe nedrept că a extins criza actuală prin imperfecţiunile sale. Se uită însă că aceste imperfecţiuni ale sistemului au fost generate la rândul lor de un factor pe care intervenţioniştii uită să îl aducă în discuţie: expansiunea monetară care este un “atribut” exclusiv al statului. Deci, înainte de a acuza liberalizarea contului de capital de propagarea la scară globală a crizelor ar trebui rezolvată problema expansiunii monetare practicată de stat. Confuzia evidentă care se face în ceea ce priveşte BANUL şi CAPITALUL din sistemul financiar conduce la concluzii total greşite cu privire la “eşecul pieţei libere”. Piaţa financiară a eşuat şi va eşua întotdeauna pentru că a încetat demult să mai tranzacţioneze capitaluri (rezultate în urma unei preferinţe a investitorilor de a renunţa la consumuri prezente pentru consumuri viitoare). Înainte de a reglementa “mai bine” sistemul financiar ar trebui reglementat mai bine comportamentul băncilor centrale cu privire la expansiunea monetară.

Ţările emergente (printre care şi România) vor rămâne permanent expuse la un astfel de comportament iar soluţia salvatoare nu este nicidecum instaurarea unor bariere în calea circulaţiei capitalurilor. Mai mult, confruntate cu o invazie de bani aceste ţări vor fi obligate la rândul lor să ţină pasul cu emisiunea monetară pentru a evita o cădere semnificativă a cursului de schimb (o apreciere forţată) sau să absoarbă de pe piaţă cantităţi importante de valută (care pot deveni dificil de administrat şi de plasat de către o bancă centrală limitată în competenţe şi experienţă investiţională). În acest context, politica monetară şi valutară în ţările emergente devine un fiasco total, încurcat puternic de comportamentul impredictibil al marilor puteri monetare de la care se importă masiv bani pe post de capital.

CONCLUZIE: Dacă nu ar exista expansiune monetară (= bani şi nu capitaluri pompate în sistem) liberalizarea contului de capital ar ajuta ieşirea din criză.

Libertatea absolută şi piaţa liberă rămân concepte dezirabile însă intangibile în universul în care trăim. Statul minimal reprezintă una dintre cele mai intens dezbătute alternative pentru capitalismul modern, “singurul stat justificabil moral fiind statul ce se limitează la asigurarea protecţiei indivizilor şi a proprietăţilor lor” (R. Nozick). Această abordare este mult mai radicală decât cea a lui A. Smith care limitează rolul statului la: 1. “obligaţia protejării societăţii de violenţă şi invazie din partea altor societăţi independente”; 2. “administrarea unui sistem al justiţiei” şi 3. “datoria întreţinerii şi executării unor lucrări publice” sau cea a lui M. Friedman care adaugă un al patrulea atribut care se referă la protecţia membrilor societăţii care nu pot fi consideraţi “responsabili” (nebunii şi copii).

Criticile împotriva ideii de stat minimal venite din partea socialiştilor se bazează pe imperfecţiunile pieţei libere şi pe lipsa unei preocupări a statului minimal pentru servicii publice “vitale” cum ar fi educaţia sau sănătatea. Frica de a fi lipsit de o minimă “protecţie” este un alt argument puternic contra diminuării la maxim a implicării statului în economie. Eşecul pieţei invocat de socialişti pleacă de la ideea că în piaţă există adesea antreprenori ticăloşi şi lacomi care doresc cu orice preţ să păcălească consumatorul sau să acapareze cât mai mult din această piaţă. Imperfecţiunea pieţei derivă şi din accesul limitat la informaţie sau capacitatea limitată de a interpreta această informaţie de către toţi participanţii la ea. De aceea socialiştii consideră că statul providenţial care oferă informaţie ca bun public (cât să fumăm, ce să bem şi să mâncăm) o soluţie mult mai bună decât statul minimal. Mai mult, dificultatea de a determina efectul exact al acţiunilor noastre asupra unor terţe persoane şi de a stabili un contract cu toţi cei afectaţi este, în opinia socialiştilor, o altă imperfecţiune a pieţei pe care statul o corectează mult mai bine prin instituţiile sale (de exemplu agenţiile de protecţie a mediului înconjurător). Socialiştii mai spun şi că intervenţia în piaţă a unui terţ cum este statul este întotdeauna “mânată de bune intenţii” şi că “interesul naţional” domină întotdeauna conştiinţa funcţionarului public capabil să pună mai presus binele colectiv decât binele personal.

Atunci când ridică osanale statului, socialiştii uită faptul că piaţa este şi va râmâne întotdeauna imperfectă şi că intervenţia statului în economie costă contribuabilul fără ca acesta să poată verifica dacă intervenţia a fost una justificată economic sau nu (statul nu poate face calcule economice pe baza cărora să aloce resurse). Instituţiile statului nu pot da niciodată faliment şi din această cauză hazardul moral al funcţionarului public (deturnarea banului public în interes personal) va exista întotdeauna indiferent de persoana aflată în poziţie de decizie. Protecţia pe care ne-o oferă statul este una iluzorie şi foarte costisitoare.

Statul minimal este puternic criticat şi de către anarhişti pentru că este tot un stat, chiar dacă se ocupă doar de “protecţia drepturilor naturale ale individului” (John Locke). Orice argument în apărarea sa se loveşte de faptul că, mai devreme sau mai târziu, statul minimal va înceta să mai fie o simplă convenţie socială prin care participanţii la acest stat pot amenda voluntar orice regulă a statului printr-un vot al majorităţii împotriva minorităţii. Un stat minimal poate genera abuzuri la fel de grave ca şi un stat socialist.

În ciuda aceste fragilităţi ideologice, statul minimal este un pas esenţial către limitarea intervenţionismului, către un grad mai mare de libertate individuală, către diminuarea distribuţionismului fraudulos practicat în economie prin diferite mecanisme perfecţionate zi de zi de instituţiile publice. Este mult mai greu (dacă nu chiar imposibil) să convingi societatea actuală să desfinţeze în totalitate statul. Chiar dacă a “a treia cale nu există” (Mises), cred totuşi că statul minimal reprezintă o soluţie dezirabilă socialismului şi anarhismului, fiind mai aproape de piaţa liberă decât orice formă de stat.

Trăim în zilele noastre într-o lume în care suntem agresaţi din toate părţile de mesaje prin care aflăm că “fumatul dăunează grav sănătăţii“, “consumul de sare şi grăsimi dăunează“, “excesul de alcool dăunează“… Suntem practic îndoctrinaţi de un stat tot mai sufocant care doreşte să ne arate în orice clipă cât de mult contăm pentru el. În mentalul nostru acest sprijin al statului s-a înrădăcinat puternic şi nici unul dintre noi nu suntem interesaţi să verificăm resursele care se consumă de către stat pe astfel de acţiuni sau de a căuta justificarea lor economică.

Într-o lume pe care toţi o considerăm “capitalistă”, “cu economie de piaţă funcţională”  “sprijinul” dezinteresat al statului s-a extins încetul cu încetul în toate domeniile: de la produsele pe care le cumpărăm din supermarket până la medicamentele pe care le ingerăm, statul nu precupeţeşte niciun efort ca să ne demonstreze că nu cheltuieşte în van resurse şi că ne protejează cu adevărat. Există în momentul de faţă tot felul de agenţii care mai de care mai complexe cu puteri din ce în ce mai sporite capabile să sancţioneze firmele care au tendinţa spre monopolizarea pieţei, agenţii care ne impun să fim caritabili cu forţa, agenţii care verifică în numele nostru conţinutul bunurilor pe care le consumăm, agenţii care certifică siguranţa maşinilor în care circulăm, calitatea aerului pe care îl respirăm, agenţii care controlează cursul de schimb şi dobânda pe care o plătim, agenţii care oferă acele bunuri publice “mult prea costisitoare pentru a fi atractive pentru mediul privat”. O sumedenie de servicii publice de securitate sunt livrate pe piaţă de instituţii ale statului fără însă să vedem adevărata valoare şi eficacitate a acestora.

Atunci când ne apără agenţiile statului de poluare se uită că adevărata cauză a poluării sunt de fapt consumatorii, că poluarea apare pentru că noi suntem cei care cerem cu ardoare anumite produse sau servicii pe piaţă şi că noi ar trebui să fim cei care plătim pentru această poluare (companiile private nefiind direct vinovate de poluare). Când ne apără statul de monopoluri se uită că aceste monopoluri sunt rezultatul protecţionismului şi că aceste monopoluri nu ar rezista prea mult pe o piaţă liberă. Atunci ne apără de lăcomia şi de ticăloşia unora care distorsionează prin acest comportament, uităm că ticăloşi vor exista tot timpul. Când statul intervine în a bloca apariţia pe piaţă a unor produse “nesigure” se uită că prin această intervenţie inovarea ajunge mai greu şi mai scump pe piaţă. Medicamente sau alimente de ultimă generaţie vitale pentru noi nu pot ajunge pe piaţă până când statul nu e convins prin nenumărate teste că ele sunt foarte sigure. Când ţine cu tot dinadinsul să ne informeze statul uită că piaţa liberă are propriile ei mecanisme de a informa şi educa consumatorii (astfel de intermediar sunt comercianţii, cei care dacă returnăm produse de proastă calitate data viitoare nu le vor mai vinde). Când ne îndeamnă să nu fumăm, să nu consumăm grăsimi sau să facem mişcare cel puţin 30 de minute pe zi, statul uită că sunt mult mai multe alte activităţi care au un risc mai ridicat cum ar fi paraşutismul, alpinismul, plimbatul cu rolele prin parc şi chiar mersul cu maşina pe şoselele României pe care ar trebui rapid să le interzică.

Socialiştii folosesc fraudulos argumentul eşecului pieţei libere şi a imperfecţiunilor acesteia pentru a justifica intervenţionismul statului în economie (şi salariile bine plătite din banii contribuabililor).  Ţin să le reamintesc adepţilor intervenţionismului că piaţa liberă este un concept abstract şi teoretic care nu există în practică. Imperfecţiunile pieţei vor continua să existe cu sau fără stat. Atunci când încearcă statul să corecteze aceste imperfecţiuni, eşecurile pieţei sunt înlocuite de eşecuri ale guvernanţilor care sunt mult mai periculoase şi mai costisitoare pentru noi. Piaţa liberă oferă cea mai eficientă cale de a corecta aceste eşecuri: când cineva din piaţă mă păcăleşte am posibilitatea de a alege liber un alt furnizor. Cel care doreşte să mă păcălească îşi asumă şi pierderea ce ar putea să urmeze acţiunilor sale (dacă un magazin înşeală clienţii aceştia pot determina falimentul magazinului). Eşecul pieţei este corectat prin acţiunile noastre individuale şi prin libertatea de a alege între diferitele alternative ale pieţei.

Trăim într-o lume în care prezumţia de ticăloşie, hoţie, egoism, lipsă de caritate, răutate domină şi în care piaţa liberă e tot mai demonizată. O lume în care avem impresia că trăim liber dar care în realitate îşi perfecţionează pe zi ce trece mecanismele prin care ne ţine captivi şi datori. Libertatea a devenit un lux pe care puţini şi-l mai pot permite.

Orice etatist ar susţine cu tărie că “rolul statului este de a crea bunuri publice, de a oferi servicii de calitate plătitorilor de taxe şi impozite“. Foarte mulţi dintre semenii noştri consideră statul o “convenţie socială voluntară” prin care se asociază fonduri şi resurse pentru a genera proiecte care nu ar putea fi create altfel decât prin suportul statului.

Proiectele de infrastructură (autostrăzi, căi ferate, facilităţi portuare, conducte, centrale atomice, hidrocentrale) au devenit de-a lungul timpului apanajul statului, soluţia salvatoare de ieşire din crizele economice şi de reducere a şomajului (după exemplul Barajului Hoover din SUA). România este ţara aflată pe ultimul loc în Uniunea Europeană şi pe un loc codaş în lume la calitatea şi nivelul de dezvoltare a infrastructurii (conform Global Competitiveness Report publicat de World Economic Forum ţara noastră se află în prezent pe locul 110, fiind depăşită de state precum Peru, Filipine, Vietnam, Libia, Mali sau Zimbabwe).

Această poziţie este explicabilă prin faptul că România (şi aici mă refer strict la guvernanţii acestei ţări), deşi este considerată o ţară “cu economie de piaţă funcţională”, “modernă” şi “capitalistă”, continuă să dezvolte aceste proiecte ca o ţară din lumea a treia (în care rolul statului în economie este dominant). Pentru a explica mai mult această idee aş fundamenta discuţia pornind de la modul în care se poate face în prezent finanţarea proiectelor de infrastructură:

• Finanţarea publică a proiectelor de investiţii: cea în care guvernul este cel care decide amplasamentul investiţiei, selectează constructorul, se împrumută de pe pieţele financiare locale şi internaţionale, supraveghează construcţia facilităţii, administrează ulterior facilitatea construită (autostrada), încasând taxe de la populaţie (taxa de rovinetă de exemplu). Proprietar asupra facilităţii este guvernul (sau instituţia care îl reprezintă).
• Finanţarea corporativă privată a proiectelor de investiţii: guvernul concesionează facilităţile pentru realizarea proiectului de investiţii (terenuri, clădiri, infrastructură de acces) unei companii private. Compania privată va fi cea care se va împrumuta (cu sau fără garanţii guvernamentale) de pe pieţele internaţionale sau de pe piaţa locală, va selecta constructorul şi administratorul autostrăzii şi apoi va încasa taxe de la populaţie din care va plăti concesiunea, va rambursa finanţarea şi va reţine un profit. Proprietarul asupra facilităţii este compania privată, facilitatea fiind proprietate privată construită pe baza unei concesiuni de la guvern.
• Finanţarea pe proiect (project finance): este cunoscută şi sub forma de parteneriat public - privat. O companie de proiect este nou înfiinţată de un grup de sponsori (care pot fi privaţi dar şi instituţii publice). Compania de proiect va primi concesiunea de la guverm, va selecta constructorul şi administratorul autostrăzii şi se va împrumuta de pe pieţele locale sau internaţionale. Diferenţa dintre această formă de finanţare şi finanţarea privată corporativă este aceea că firma de proiect administrează doar acest proiect şi nu poate folosi fluxurile de numerar în alte proiecte sau afaceri. După o anumită perioadă compania de proiect poate vinde pe bursă proiectul în totalitate sau poate să returneze guvernului facilitatea creată prin acest mecanism (schemele BOOT). Această variantă este considerată în ţările civilizate că rezolvă cel mai bine problemele asociate finanţării proiectelor de infrastructură prin faptul că o firmă privată preia responsabilitatea proiectului (deci construcţia şi administrarea ulterioară se vor face corect) şi pentru că există un control strict asupra utilizării fluxurilor de numerar generate de facilitatea în cauză.

Revenind acum la România putem constata că guvernanţii au ales cea mai proastă formă de a finanţa aceste proiecte de investiţii: au ales prima formă, cea în care statul joacă rolul cheie în dezvoltarea proiectului, trebuind să procure resursele necesare, să selecteze constructorul şi apoi să administreze facilitatea. Se uită însă că statul este cel mai prost administrator şi starea actuală a autostrăzilor administrate de el dovedeşte din plin acest lucru. Lipsa unei proprietăţi private autentice asupra acestor autostrăzi face ca furturile de accesorii să fie la ordinea zile fără ca statul să aibă un argument în a apăra aceste autostrăzi (doar sunt bunuri publice deh). Dezăpezirea se face cu întârziere, semnalizarea lasă puternic de dorit (în caz de accident trebuie să intuieşti acest lucru pentru că nu ai cum să îţi dai seama de un eventual blocaj în trafic), reparaţiile la fel. În plus lucrările de extindere a sistemului de autostrăzi e în întârziere pentru că resursele statului sunt mult mai limitate decât cele ale pieţei private. Constructorii pe care statul îi selectează propun preţuri astronomice fără ca cineva să crâcnească şi fără a putea verifica cumva cât de corect este acest preţ (21,18 milioane Euro / Km pentru Comarnic - Braşov).

Ţările civilizate au renunţat demult la această formă de finanţare (considerată deja clasică) care are în centrul său exclusiv autorităţile publice. România, în actuala abordare a proiectelor de infrastructură, nu va avea niciodată autostrăzile pe care piaţa şi le doreşte, la calitatea, costul şi siguranţa în trafic pe care ne-o dorim cu toţii (guvernul se plânge de lipsa de resurse dar nu ar crea o companie de proiect listată la bursă care să vină cu capitalul necesar). Dacă statul nu înţelege că trebuie să înceteze să mai monopolizeze aceste lucrări de infrastructură şi că trebuie să le transfere cu adevărat către piaţa privată prin mecanismul finanţării pe proiect (project finance). Finanţarea pe proiect (project finance) este forma prin care s-ar putea institui statul minimal în proiectele de infrastructură şi care va avea rapid efecte benefice asupra bugetului şi deficitului României, asupra preţului la care se construiesc autostrăzile în România dar mai ales asupra vitezei şi calităţii cu care aceste proiecte se vor dezvolta în ţara noastră. La fel se întâmplă şi cu centralele atomice, hidrocentralele şi alte proiecte de infrastructură. Dacă aş începe de undeva reforma statului probabil că de aici aş începe-o.

Cu un stat cu rol dominant în economie, România încă nu a învăţat şi nu a simţit adevărata putere a pieţei libere şi a iniţiativei private autentice (şi nu cea implicată în procesul de privatizare dubios). De ce nu se doreşte însă acest lucru? E de la sine înţeles…

Statul în istoria modernă a fost fondat pornind de la drepturile naturale ale individului (legi morale care stau la baza funcţionării societăţii în care trăim). Statul modern a fost creat în ideea exercitării unor puteri limitate strict la a proteja aceste drepturi naturale, pentru a utiliza forţa împotriva oricui încalcă aceste drepturi naturale. Statul modern trebuie interpretat deci ca un fenomen defensiv prin care oamenii decid să transfere auto-apărarea drepturilor lor naturale către un guvern care poate utiliza forţa DOAR în acest scop. Auto-apărarea individuală a drepturilor naturale a fost înlocuită de apărarea lor organizată, mijlocită de stat.

Pornesc discuţia de la ideea că trăim într-o lume în care ne-am născut liberi, libertatea fiind o condiţie naturală a individului şi care constă în “dreptul nostru de a ne apăra viaţa, dreptul nostru de a dispune de rezultatul muncii noastre, dreptul nostru de a ne apăra proprietatea şi dreptul nostru de a ne trăi viaţa aşa cum dorim” (John Locke) Guvernele trebuie deci să fie limitate strict la această acţiune de apărare a drepturilor naturale şi indivizii trebuie sa împiedice orice formă de abuz de putere justificat de “interesul naţional”, “raţiuni umanitare”, “patriotism”, “dragoste de ţară”, “egalitate de şansă” înţeleasă ca “egalitate de rezultate” sau “situaţie de urgenţă”. Libertatea noastră ca indivizi înseamnă a avea posibilitatea de a gândi, acţiona şi controla propriile eforturi în vederea atingerii unor scopuri precise, fără a exista vreo presiune din partea guvernului împotriva noastră care să ne limiteze în vreun fel în exercitarea drepturilor noastre.

Pentru ca această libertate să existe, ea trebuie apărată de un sistem de legi care să pedepsească orice încălcare a libertăţii individuale. Indivizii trebuie să adopte aceste legi care să le apere proprietatea, viaţa şi libertatea şi ei trebuie să fie egali în faţa acestor legi. Prin acest sistem de legi indivizii transferă practic apărarea individuală a libertăţii lor către stat, şi  ATÂT. Trăind în libertate, indivizii sunt egali în faţa legii dar pentru că sunt înzestraţi diferit cu inteligenţă, abilităţi, aptitudini, calităţi fizice ei devin inegali în societate (acumulează diferit în funcţie de aceste atribute care ne fac să fim diferiţi unii de ceilalţi). Într-o lume liberă în care toţi suntem egali în faţa legii trebuie să acceptăm că indivizii sunt inegali ca înzestrare şi ca avere. Diversitatea este deci o caracteristică esenţială a societăţii în care trăim (nu este nedrept să fii bogat sau sărac în această lume ci este o consecinţă a dotării diferite a indivizilor cu aceste calităţi).

Statul minimal este deci acel stat limitat strict la a apăra drepturile naturale ale individului printr-un sistem de legi adoptat şi amendat în permanenţă de indivizii care îl compun. Statul minimal este un stat care nu se ocupă de educaţie, de sănătate, de redistribuirea veniturilor în societate pentru a crea o echitate între indivizii care o compun, de proiecte de infrastructură etc. Statul minimal nu are drept scop producerea de bunuri publice din taxele şi impozitele percepute agresiv, motivând că aceste bunuri publice trebuie create pentru că piaţa liberă nu le-ar crea altfel.

Este statul minimal o iluzie? Răspunsul la această întrebare este dificil de dat în lumea modernă în care trăim. Ce putem vedea este că societatea capitalistă modernă nu se îndreaptă spre un stat minimal, ci dimpotrivă, se îndepărtează tot mai mult de acesta (acest fenomen s-a declanşat practic în anii ’60 în SUA). Trăim un capitalism cu puternice tente socialiste, în care statul a încetat demult să mai fie DOAR apărătorul libertăţii individuale. Un stat preocupat tot mai mult de egalizarea bunăstării între membrii ei, un stat concentrat puternic pe creşterea rolului său în societate, un stat care alocă din impozitele noastre subvenţii către cei care consideră el că ar avea cea mai multă nevoie de ele, un stat care foloseşte moneda şi politicile monetare ca soluţie la “dezechilibrele” de pe piaţa liberă. Un stat care are falsa impresie că echilibrează dar care mai mult destabilizează. Un stat care a uitat demult de virtuţiile pieţei libere şi care se concentează strict pe limitele acesteia, încercând zi de zi să “reglementeze” tot mai mult funcţionarea liberă a acesteia (supărat fiind că suntem prea lacomi sau prea avem un spirit de turmă). Un stat care a uitat că milostenia şi caritatea sunt stări naturale ale indivizilor şi care nu trebuie “activate” în mod coercitiv. Un stat care a uitat că suntem şi trebuie să rămânem inegali în societate pentru că suntem dotaţi inegal. Un stat care este tot mai puţin preocupat de libera iniţiativă şi de antreprenorii care îşi riscă averea lor şi care pun la bătaie toată priceperea lor pentru a fi competitivi pe piaţă. Un stat care crede că poate administra mult mai bine un proiect sau o afacere decât o poate face un antreprenor privat. Un stat care crede că poate face calcule şi alocări de resurse pe baze economice dar care care de fapt alocă resurse strict pe criterii politice acelora din societate pe care îi consideră el că “merită” mai mult aceste proiecte sau resurse. Un stat mult prea preocupat de responsabilitatea socială a antreprenorilor privaţi şi mai puţin preocupat de responsabilitatea sa socială. Un stat care are tot mai mulţi adepţi şi asistaţi şi tot mai puţini oponenţi. Un stat în care nişte minoritari decid pentru toţi ceilalţi, de cele mai multe ori împotriva lor, creându-le însă iluzia că o fac strict pentru interesul lor.  Un stat care demult nu mai este o simplă convenţie socială voluntară.

Orice reformă a statului modern trebuie să plece de la ideea că deja STATUL a devenit mult prea agresiv şi mult prea implicat în economie. Statul minimal ar putea fi soluţia unei reforme reale în România. Regândirea implicării sale în societate trebuie să se facă pornind de la principiul de bază a statului minimal: STATUL TREBUIE SĂ SE LIMITEZE STRICT LA A APĂRA LIBERTATEA INDIVIDUALĂ PRINTR-UN SISTEM DE LEGI ŞI INSTITUŢII CONSTRUITE ÎN ACEST SENS. Statul minimal este un pas important către libertatea noastră şi către un progres real şi de durată. Din păcate tot mai indezirabil, tot mai utopic şi tot mai fantezist pentru cea mai mare parte dintre noi.  Aşa că dragi tovarăşi socialişti staţi liniştiţi că aţi câştigat demult lupta cu capitalismul!

Discutând cu diferiţi colegi, prieteni, cunoscuţi (chiar bloggeri) despre criză şi cauzele sale m-am lovit tot timpul de o idee care se regăseşte constant în părerile cu privire la ce a putut genera criza actuală (şi chiar şi pe cele de dinaintea ei): lăcomia capitaliştilor, a băncilor, a investitorilor instituţionali care nu s-au mai oprit din a oferi cu nemiluita credite ipotecare sărmanilor de solicitanţi. Ba mai mult, au avut ingeniozitatea “perversă” de a inventa instrumente şi mecanisme financiare noi (credit derivatives sau CDS, securitizarea) care le-a dat posibilitatea să îşi diversifice riscul sau să îşi consolideze activele pentru a continua activitatea de creditare (sau pentru a ieşi cu riscuri scăzute din operaţiunile financiare dubioase în care s-au implicat cu atâta uşurinţă).

Evident că această poziţie dă apă la moară socialiştilor sau, hai să le spunem mai “modern”, fanilor responsabililor cu politici publice ale statului, să se oripileze de acest comportament de neacceptat şi să încerce ca pe viitor prin reglementări să îl corecteze pentru ca această lăcomie să nu mai apară vreodată (de parcă am putea reglementa cumva inventivitatea oamenilor).

Evident că pentru un om care crede cu tărie în virtuţile pieţei libere şi în “mâna invizibilă” a lui Adam Smith (chiar dacă aceste pieţe au scăpările lor), un astfel de punct de vedere nu ţine. Cred în ideea că criza actuală, şi toate cele care vor veni, a fost generată de politica banilor ieftini a băncilor centrale din SUA şi Marea Britanie care traiesc (şi acum din păcate) cu iluzia că pot oferi solutii monetare la problemele economiei reale pompând bani în economie când pieţele nu merg şi retrăgând (sau nu) bani când economiile ”duduie”. Ideea aceasta că cineva care mânuieşte robinetul de bani poate controla economia reală este absolul falsă şi nu foarte departe de socialismul cel mai pur. Mai devreme sau mai târziu economia reală, când va înţelege iluzia acestor stimuli monetari (inflaţionişti), va reacţiona contrar aşteptărilor celor din băncile centrale. Toţi cei care reglementează pieţele financiar-monetare sunt reprezentanţi ai statului - băncile centrale. E normal ca ei să nu “înţeleagă” lăcomia celor din băncile comerciale, băncile ipotecare, fondurile de investiţii şi acum, după ce şi-au dat seama ce au făcut să încerce să dea vina pe un astfel de comportament pe care acum îl consideră imoral şi nesolidar cu cei mai puţin informaţi sau mai aversivi la risc (cu cei mulţi). Asta însă doar pentru a distrage atenţia de la cauza reală a crizei.

Mie toată treaba aceasta îmi sună a “hoţul strigă hoţul”… să-mi fie cu iertare. De ce? Simplu: pentru că iniţial banii pompaţi de băncile centrale (adică de stat) erau foarte ieftini (2005, 2006 şi chiar 2007 la început). Băncile comerciale au profitat de acest fapt şi au uitat total de depozite când au văzut că lichidităţile le sunt la îndemână. Mai mult, au expandat creditarea la nivel global către pieţele emergente. Adică, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi MAXIMIZA PROFITUL, MINIMIZÂND RISCURILE ASOCIATE ACTIVITĂŢII LOR (aici intră ideea de CDS şi de securitizare). Băncile au acţionat de fapt ca orice antreprenor care face afaceri cu statul (băncile vând în profit bani ai statului).

Acum mi-e clar de ce supărarea statului e mare pe sistemul bancar. Pentru că nişte antreprenori (a se citi bănci) care lucrau cu statul au avut obrăznicia să îşi maximizeze profitul din activitatea lor. Şi atunci lăcomia trebuie reglementată. Adică băncile comerciale trebuie să înţeleagă cumva că ele depind puternic de stat şi că nu pot fi lacome (adică nu se pot purta ca un antreprenor liber). Adică e clar pentru toată lumea că ne îndreptăm către un adevărat “socialism luminos” în care statul prin piaţa monetară controlează toate resursele din sistem şi ne luminează calea şi viaţa. Mă întreb însă de ce nu ar înceta statul cu politica banului ieftin, cu controlul cursului de schimb (în cazul nostru), cu ţintirea inflaţiei şi alte “obiective” măreţe. Miza e mult prea mare.

În acest context, nu pot decât să visez cu ochii deschişi la următorul lucru: dacă băncile centrale (sau mă rog cei care se află în spatele lor) nu înţeleg concecinţele acţiunii lor (după atâtea şi atâtea crize ar fi trebuit să înveţe câte ceva), ne vor împinge, vrem nu vrem, către o economie globală pseudo-capitalistă în care antreprenorii din lumea întreagă o să liciteze global pentru resurse limitate dispunând de bani (nu de capital) distribuit preferenţial pe criterii politice în cantităţi nelimitate. Complicat rău de tot pentru că, după părerea mea (şi nu e doar a mea), nu există a treia cale: ori socialism ori capitalism. Ori credem cu tărie şi până la capăt în virtuţile pieţei libere (cu imperfecţiunile sale) şi în capacitatea sa de reglare, ori credem în intervenţionism (rafinat sau nu) pe toate pieţele. Ideologic vorbind (şi chiar şi tehnic), nu prea putem să combinăm cele două poziţii, mai devreme sau mai târziu orice intervenţionism (moderat sau nu) pe piaţa monetară produce în economia reală acelaşi gen de efecte ca şi orice alt tip de intervenţionism. De ce? Simplu (şi asta o spun ca să o înţeleagă socialiştii): pentru că statul (banca centrală) nu are (şi nu va avea vreodată) mecanismele necesare pentru a aloca resursele monetare (banii) în sistem pe criterii economice. Se amăgeşte dacă crede că pompează bani exact cât are economia nevoie şi ne amăgeşte (ne induce în eroare antreprenorială) şi pe noi cu consecinţele de rigoare (a se citi aici crize din ce în ce mai globale).