Cristian Paun

Apariţia şi dezvoltarea statului a coincis cu dezvoltarea unei doctrine politice şi economice care să descrie şi să încerce să legitimeze intervenţia sa în viaţa noastră. Intervenţia statului în economie se bazează pe un procedeu simplu: cu arma la tâmpla noastră statul bagă mâna uşor în buzunare şi extrage de acolo o sumă de bani lăsându-ne mai săraci decât eram înainte. Ne minte apoi că acei bani îi va folosi pentru a ne proteja de alţi ticăloşi care vor să ne pună pistolul la tâmplă pentru a ne lua banii (alţii decât statul dar care nu sunt cu nimic mai virtuoşi decât el procedând într-un mod absolut identic pentru a pune mâna pe averea noastră). În realitate nu poate să facă acest lucru şi nici nu îl interesează prea tare soarta noastră.

Pentru a putea masca şi disimula această hoţie, statul pedalează mult pe ideea de patriotism, interes naţional, naţionalism, glie străbună, ţel comun. Ne face să ni se încreţească obrazul de mândrie naţională atunci când scoate de la naftalină câteva tancuri, rachete, elicoptere şi ne uimeşte cu forţa sa de apărare, cu unităţi de luptă defilând care mai de care mai războinic pe sub drapelul naţional şi cu fanfare strălucitoare recitând cu foc imnuri de luptă mobilizatoare. Întotdeauna statul a găsit, în primul rând, susţinători înfocaţi în naţionalişti. În cei care cred că doar simpla apartenenţă la o rasă sau la o naţiune te face mai deştept şi superior altor rase sau naţiuni.

Statul a ştiut întotdeauna să cultive atent o istorie din care să reiasă clar bunăstarea şi liniştea pe care a adus-o întemeierea sa. O istorie plină de eroi, fapte măreţe, bătălii grandioase din care lipsesc toate ticăloşiile săvârşite la umbra sa.  Statul este o creaţie amorfă apărută în diferite stadii şi care în lumea modernă a atins apogeul rafinării sale (dilema actuală este aceea că dacă mai vrem să dezvoltăm ceva la această creaţie ajungem într-un socialism pur). El este format din ansamblul de reglementări ce legitimează agresiunea sa şi de instituţii care duc la îndeplinire agresiunea sa. Statul există şi funcţionează pentru că are în spate combatanţi zeloşi care câştigă de pe urma oricărei acţiuni sau politici derulate în numele statului. Statul înseamnă putere delegată în mâna unui număr restrâns de favorizaţi ai societăţii, putere care se întoarce întotdeauna în favoarea celor care o deţin (se transformă în profituri personale care îmbracă cele mai variate forme).

Pe lângă forţa sa de persuasiune similară violenţei pure prin care ne convinge zi de zi să cedăm din averea noastră (încercaţi să nu vă plătiţi impozitele către stat şi veţi vedea pe pielea dumneavoastră riposta statului), statul a reuşit să ne “convingă” să pornim la luptă şi să murim pentru a-l salva. Atraşi ca muştele de lumină sau forţaţi de luciul armei şi eficienţa arcanului, mulţi oameni simpli şi fără educaţie au căzut în “plasa” statului şi s-au aruncat în mizeria războaielor convinşi fiind că aşa îşi vor găsi bunăstarea. Pentru a-i convinge pe cetăţenii săi să accepte de bunăvoie riscul de a fi ucis, statul a apelat la cele mai mârşave mecanisme (este cunoscută drama femeilor din China mai ales în cel de-al doilea război mondial provocată de hoardele de soldaţi japonezi), închizând ochii la ticăloşiile fără margini săvârşite în numele său. Războiul şi armata au fost privite întotdeauna ca ceva onorant. A muri pentru un ideal, fie şi unul complet idiot şi lipsit de sens, este văzut ca ceva înălţător şi nu la îndemâna oricui.

În spatele acestor războaie s-au ascuns întotdeauna interese meschine ale unor grupuri de factură socialistă (îmi vine acum în minte războiul stupid dintre sârbi şi croaţi soldat cu multe victime de ambele părţi, care acum se chinuie din răsputeri să se reunească sub acelaşi drapel, cel al Uniunii Europene). Aceste interese meschine au constat fie în dezvoltarea unor industrii de război aducătoare de profituri semnificative (piaţa privată a fost suprimată forţat), fie în putere absolută asupra unor regiuni, populaţii şi resurse. În timp ce instigau masele să pornească la luptă şi să moară iubindu-şi patria, socialiştii din spatele războaielor îi sărăceau prin inflaţie, prin rechiziţii făcute în numele războiului sau prin alte mecanisme violente (să nu uităm ce a făcut Hitler evreilor, ţiganilor şi altor rase considerate de el inferioare).

În lumea modernă în care trăim, legătura între state (naţionalism), socialism şi războaie este una directă. Statele au nevoie ca de aer de conflicte armate pentru a-şi justifica sensul în faţa celor slabi de înger. Socialiştii au nevoie de războaie şi de state pentru a putea să îşi îmbunătăţească radical poziţia în societate şi averea. Războaiele întăresc rolul statului în economie şi îl fac indispensabil. Cu cât acest rol este minimal, cu atât probabilitatea unor conflicte va scădea radical. Armata rămâne apanajul celor slabi, al celor care nu pot sau nu vor să se ia la trântă cu piaţa liberă şi care preferă acel post călduţ şi bine plătit pe care îl oferă cariera militară. Deşi statele au fost create pentru a ne apăra de ticăloşi, ele au adăugat şi mai mulţi ticăloşi în ecuaţie. Ticăloşi care nu au ezitat să investească banii noştri în rafinarea armelor cu care să pornim la luptă unii împotriva altora, zumzăind cu mândrie pe buze imnul naţional şi sperând se ne aflăm de partea celor care vor obţine victoria (chiar dacă aceasta însemna să înfig baioneta într-un seamăn de-al meu).

Pe buzele tuturor politicienilor flutură cuvântul “reformarea statului“, foarte puţini înţelegând ce înseamnă practic acest lucru. Cei mai mulţi politicieni care au afaceri înfloritoare cu statul sau care sunt plătiţi regeşte de către stat pentru tot felul de munci prin “comitete şi comiţii” (incluzând aici şi banii de diurnă pentru orice deplasare în străinătate), reformarea statului înseamnă redenumirea unui minister, alipirea unui minister de un alt minister sau reducerea numărului de parlamentari sau funcţionari publici, sau înlocuirea miniştrilor mai puţin “competenţi” cu alţi miniştri posibil mai “competenţi”.

Adevărata reformă a statului încă nu s-a pornit în România şi va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până când vom ajunge să fim conduşi de oameni care înţeleg cu adevărat cum funcţionează economia şi de ce măsuri ar fi nevoie pentru ca prosperitatea noastră să devină una reală şi durabilă. Singura reformă a statului care se impune într-o ţară ce pluteşte încă în socialism şi care are o economie de piaţă disimulată este cea de minimalizare a statului. De retragere cât mai mult posibil a acestuia din tot ceea ce înseamnă economie reală şi piaţă liberă.

Măsurile de reformă autentică a statului (în sensul minimalizării) pe care le propun aici şi acum vizează următoarele aspecte:

• Diminuarea semnificativă a fiscalităţii (reducerea TVA, reducerea contribuţiilor sociale, a contribuţiilor la ajutorul de şomaj, reducerea cotei unice de impozitare, eliminarea impozitului forfetar)
• Simplificarea relaţiei mediului de afaceri cu statul (reducerea raportărilor şi documentelor ce trebuie depuse la administraţiile financiare, introducerea unui sistem informatizat de ultimă generaţie, simplificarea sistemului de autorizare din diferitele domenii).
• Tranparenţă mai mare în controalele efectuate de către autorităţile de stat;
• Obligativitatea ca toate achiziţiile publice, indiferent de valoarea lor, să fie derulate prin sistemul electronic de licitaţii;
• Impunerea prin Constituţie a unui deficit bugetar maxim de 3% din PIB;
• Limitarea prin lege a datoriei publice (atât la bugetul de stat cât şi la bugetele locale) la maxim 25% din PIB;
• Diminuarea numărului de ministere şi agenţii aflate în subordinea lor (un număr de maxim 10 ministere ar fi de ajuns);
• Transparentizarea activităţii serviciilor secrete pe partea de buget, număr de angajaţi, cheltuieli cu achiziţiile efectuate de către aceste servicii secrete;
• Eliminarea completă a statului din proiectele de infrastructură, intervenţia sa fiind limitată la promovarea proiectului la nivelul comunităţilor de afaceri, organizarea licitaţiilor pentru concesiunile care vor fi acordate companiilor de proiect, preluarea ulterioară a proiectelor de infrastructură (după o perioadă de exploatare convenabilă operatorilor privaţi şi doar dacă proiectul nu poate fi listat şi vândut pe bursă);
• Privatizarea integrală a sistemului de educaţie universitar / institute de cercetare şi retragerea completă a statului din educaţie şi cercetare. Eliminarea sistemului public de burse de studiu şi încurajarea unui sistem privat de burse prin facilităţi fiscale acordate firmelor private care susţin financiar studenţii (sau elevii de liceu) cu adevărat valoroşi şi importanţi pentru aceste organizaţii.
• Privatizarea integrală a sistemului de sănătate şi eliminarea obligativităţii de a cotiza doar la sistemul public de sănătate (indivizii să poată decide liber dacă doresc să cotizeze la sistemul public sau la unul privat);
• Eliminarea obligativităţii de a cotiza la un sistem public de pensii. Sistemul public de pensii să fie eliminat treptat fiind înlocuit complet de un sistem privat de pensii;
• Reducerea asistenţei sociale a statului şi crearea unui cadru legislativ coerent care să susţină activitatea de mecenat şi sponsorizare a firmelor private. Prin aceste măsuri de stimulare fiscală a filantropiei private o serie de servicii sociale şi de caritate vor fi preluate de fundaţii private, ONG-uri, biserici.
• Eliminarea statului din activităţi de tipul protecţia consumatorului, protecţia concurenţei, protecţia mediului înconjurător, promovarea turismului, dezvoltare rurală sau regională, egalitate de şansă, drepturile omului, promovarea imaginii de ţară;
• Diminuarea drastică a numărului de ambasade în străinătate şi a angajaţilor în cadrul acestor instituţii.

Aceasta este o listă care conţine câteva măsuri cu adevărat reformatoare pentru economia românească şi aducătoare de bunăstare pe termen lung. Cu cât intervenţia statului este mai sufocantă, cu atât piaţa liberă moare şi fiecare dintre noi vom da faliment. Statul salvator şi asistenţial este doar în aparenţă o soluţie pentru bunăstarea noastră. Un socialist sau un fanatic al politicilor publice (oricât de liberal ar fi el) ar considera adevărată nebunie aplicarea unor astfel de măsuri. Din păcate, singurele politici publice cu adevărat benefice pentru economie şi pentru bunăstarea tuturor sunt cele prin care statul se retrage şi lasă locul pieţei libere să le preia (cu bunele şi cu relele sale) din acest rol. Numai printr-un stat minimal, România va putea să îşi găsească şi să îşi pună în valoare avantajele comparative şi cele competitive de care dispune cu adevărat. Iar teama că un stat mai slab implicat în piaţa liberă va încuraja ticăloşiile este una falsă şi alimentată atent şi grijuliu de socialiştii şi de intervenţioniştii dedulciţi la banul public (obţinut uşor şi prin fraudă şi agresiune). Oamenii, cei mai mulţi, nu sunt ticăloşi, nici nemernici şi nici lacomi. Iar piaţa liberă va şti mult mai bine decât statul cum să dezvolte servicii pentru toate categoriile de consumatori.

Criza prin care trecem în momentul de faţă nu este nouă (natura ei este aceeaşi cu a crizei din America Latină, a crizei din Asia de Sud-Est ş.a.m.d.). Este foarte des acreditat faptul că această criză nu a putut fi prezisă de economişti. Greşit: de o anumită categorie a refuzat să creadă că va exista vreodată un colaps însă, cel puţin economiştii de gândire austriacă (dacă nu şi monetariştii), au prezis că emisiunea monetară fără acoperire va duce la cicluri economice care se vor succede tot mai rapid şi cu o amplitudine tot mai mare (creşteri urmate de căderi tot mai profunde).

Actuala criză cu efectele sale pune sub un mare semn de întrebare rolul statului în angrenajul economic, succesul politicilor sale publice. Ne întrebăm mai des ca oricând dacă nu cumva statul încurcă mai mult decât descurcă în căutările sale disperate după soluţii de ieşire din criză. Este clar că statul a devenit anacronic şi că, cel puţin economic, găsim tot mai greu argumente pentru a sări în sprijinul său. Statul este văzut de marea masă ca un contract social voluntar pe care nu se ştie însă cine şi când l-a semnat sau în numele cui l-a semnat (câte generaţii din acel moment va fi valabilă semnătura). Statul este văzut ca ceva indispensabil, absenţa sa generând haos şi ticăloşii fără margini. Statul este văzut ca garantul sprijinului pentru cei săraci şi lipsiţi de putere pe care o societate lipsită de stat cu siguranţă că i-ar lăsa să moară în mizerie şi izolare.

Statul modern a încetat demult să fie un simplu arbitru în mecanismele pieţei şi şi-a asumat tot mai mult un rol acaparator care se substituie iniţiativei private şi pe care o omoară încetul cu încetul asemenea unui parazit din lumea plantelor sau animalelor, sugând toată vlaga şi dorinţa de a trăi a contribuabililor privaţi. Găsind tot mai mulţi adepţi, statul a început să îşi creeze mecanismele de apărare de tipul armatelor, serviciilor de securitate puse aparent în slujba contribuabililor, cel mai adesea folosite pentru a garanta încasarea în linişte şi deplină ordine publică a taxelor şi impozitelor, pentru a garanta că nimeni nu se sustrage de la a cotiza faţă de acest sistem foarte bine gândit şi rafinat în momentul de faţă.

Cei cu orientare socialistă (cei slabi, cei care nu au vândut nimic pieţei libere) s-au coalizat în jurul statului şi au început să împroaşte cu noroi piaţa liberă şi iniţiativa privată pe care le consideră odioase, lacome, lipsite de cele mai elementare simţuri de compasiune pentru semenii aflaţi în dificultate. În paralel, ridică adevărate osanale statului şi politicilor publice pe care le încarcă cu tot felul de virtuţi false. Niciodată nu veţi auzi un socialist plătit din bani grei de către stat să se ridice împotriva mâinii care îi dă de mâncare. Niciodată nu veţi vedea un aşa zis “om de afaceri” care să vină să critice faptul că politica publică din care el obţine contracte grase cu statul în condiţii dubioase şi aparent de piaţă liberă.

Pe cine apără cu atâta îndârjire socialiştii? În primul rând pe ei şi pe familiile lor. Reprezentanţii “statului”, acei oameni “slabi” şi fără capacitatea de a vinde ceva pieţei libere, fac front comun pentru a-şi apăra sursa de trai creată prin agresiunea asupra celorlalţi şi apărată prin puterea legii şi prin forţa poliţiei şi a serviciilor secrete. Socialiştii mârâie cu toţi colţii scoşi la oricine cutează să spună că statul e anacronic, e hoţ, e ticălos pentru că vinde gogoşi celor cărora le vâră mâna în buzunar. Diferenţa dintre socialişti şi hoţii de buzunare din autobuz este că pe hoţii din autobuz mai ai o şansă să le dai o mamă de bătaie drept corecţie. Statului nu ai cum să îi dai vreo mamă de bătaie dacă aruncă cu banii din buzunarul tău pe cine ştie ce proiecte care mai de care mai fanteziste. Nici chiar iluzoriul control prin vot al societăţii civile nu funcţionează într-o societate în care demult votul nu mai reprezintă interesele acesteia. Nici chiar schimbarea unora cu alţii nu funcţionează pentru că toţi cei care salivează să ocupe funcţii publice plătite gras nu vor acţiona niciodată în interesul general (doar fraierii mai cred că există aşa ceva). Întotdeauna cel care va obţine un dram de putere va încerca din răsputeri să transforme această putere în profit personal (poliţistul care pune mâna pe un radar va pune acel radar unde ne aşteptăm mai puţin pentru a putea apoi să ia şpagă să ne ierte, primarul ales în funcţie îşi va angaja rudele şi apropiaţii în primărie şi va căuta să dezvolte proiecte cu firme controlate direct sau indirect de el, judecătorul va da sentinţele pe care ticăloşii şi le doresc, politicienii vor legifera pentru a avantaja grupuri de interese care îi susţin financiar etc.).

Ce apără cu atâta îndârjire socialiştii? Mulţi bani şi multă putere obţinută uşor prin minciună şi prin manipularea maselor. Bani şi bunăstare deturnată cu forţa (şi oferind prea puţin în schimb) de la cei care se chinuie să găsească zi de zi noi oportunităţi de afaceri. Linişte şi confortul unor funcţii pentru care nu trebuie să dai interviuri interminabile şi pentru care nu intri într-o competiţie foarte complicată. De la cei care se luptă pentru fiecare client, fiecare contract şi pentru care creativitatea este obligatorie pentru a rezista pe piaţă. Toate aceste lucruri (creativitate, concurenţi, competiţie) sunt străine unui socialist şi îl sperie de moarte. Îl transformă în duşmanul cel mai aprig al pieţei libere pe care o demonizează şi o aruncă în derizoriu.

Socialiştii trăiesc într-o lume a lor puţin înţeleasă de cei din piaţa liberă. Politicienii (de dreapta sau de stânga) trăiesc iluzoriu cu impresia că ei pot fi de partea pieţei liberă. Nu există politici publice care să ajute piaţa liberă altele decât eliminarea taxelor şi impozitelor, eliminarea statului din economie. Aplicarea unor astfel de politici contravine dorinţei personale de căpătuire a celor care îmbrăţişează cariera politică. Indiferent de orientarea lor politică, politicienii toţi sunt de stânga şi toţi urmăresc agresarea pieţei libere sub umbrela forţei pe care le-o oferă statul.

Este vizibil de la o poştă faptul că socialismul, cu toate “virtuţiile” sale, îndreaptă societatea către faliment şi către colaps generalizat, cangrenând iniţiativa privată şi generând acele stimulente perverse prin care tot mai mulţi îşi doresc să devină agresori şi tot mai puţini îşi doresc să fie agresaţi (mai bine mă fac ambasador decât să îmi deschid propria afacere). Progresul unei societăţi nu va veni niciodată de la socialism şi de la implicarea activă a statului în economie ci de la piaţa liberă şi de la iniţiativa privată. Frica de mai multă iniţiativă privată şi mai puţin stat e alimentată de aceşti socialişti care ne amăgesc cu “poveşti nemuritoare” despre cât de mult pot face ei pentru a ne proteja de ticăloşii (până la urmă oricât de mulţi poliţişti am plăti nu putem avea propriul poliţist atunci când ne plimbăm seara prin parc iar riscul ca un ticălos să ne pândească după un pom nu va putea fi eliminat). Socialiştii care roiesc în jurul statului şi a politicilor sale ne amăgesc pentru ca ei să acumuleze în linişte averi la care noi nici nu visăm. Cu cât mai puternici şi mai avuţi devin socialiştii cu atât mai săraci devin ceilalţi de la care este furată această bunăstare.

Presaţi de un FMI pe care puţini mai înţeleg ce mai caută în noua conjunctură globală şi ce rol mai are el, guvernul a trecut sârguincios la “reducerea statului”, a cheltuielilor publice cu salariile bugetarilor. Primii bugetari îşi consultă cu teamă şi disperare fluturaşul de salariu din care trebuie să acopere bugetul familiei (ce include şi rate la credite contractate când aveam impresia că economia românească “duduia”).

Salariile diminuate cu 25% la toţi bugetarii, fără a ţine cont de complexitatea muncii fiecăruia, de importanţa sa în angrenajul numit stat, reprezintă o victorie capitală pentru actuala guvernare în lupta sa cu criza. Sindicatele deja s-au grăbit să aclame faptul că acest guvern demontează statul şi dă o lovitură puternică acestuia. În realitate nu se întâmplă deloc aşa atâta timp cât banii “salvaţi” din bugetele celor angajaţi la stat se duc în “bugetele” acoliţilor de partid. Statul rămâne la fel de puternic şi de implicat în economie doar că politic s-a decis o redistribuire a banilor într-un alt mod (la fel de discreţionar).

Efectele imediate ale acestei tăieri de salarii sunt următoarele:

• Fără o simplificare a sistemului de stat din România lucrurile tind să se complice foarte mult pentru toţi cei care suntem obligaţi să avem contact cu instituţiile statului: impozitele se vor plăti mai greu, autorizaţiile se vor obţine cu întârziere, soluţiile în justiţie vor întârzia şi mai mult etc. Dacă guvernul actual a decis să îi plătească mai prost pe angajaţii din sectorul de stat care oferă ”bunurile publice”, fără ca numărul de avize şi autorizaţii cerute să scadă, blocajul va veni imediat. Deja oamenii care părăsesc sistemul de stat pentru că nu îşi pot permite să rişte viitorul familiei lor pun presiune extraordinară pe cei rămaşi care, după ce că sunt plătiţi mai puţin, trebuie să preia şi munca acestora (fiind interzise angajările în sistem).
• În momentul în care un angajat în primărie care trebuie să elibereze din puterea pixului său un aviz dar care constată că este plătit mai puţin cu 25% va uita de cuvântul “celeritate” şi va merge la limita permisă de lege cu eliberarea documentului. Va face însă şi o ofertă de genul: dacă vrei documentul mai repede trebuie să cotizezi în plus. În acest fel, corupţia din sistem va creşte pe fondul încercării funcţionarilor de a-şi recupera paguba produsă de deciziile neinspirate ale guvernanţilor care contabil taie din cheltuieli fără a se gândi la consecinţele imediate.
• Prin alocarea economiilor generate de această tăiere de salarii către “proiectele statului”, atribuite direct doar celor de o anumită culoare politică, statul nu se simplifică deloc. Mafia ce înfloreşte în jurul banului public (mai uşor de obţinut dacă eşti prieten cu cine trebuie) loveşte puternic în sectorul privat, cel care se luptă cu forţe înzecite pentru a-şi păstra clientela şi pentru a face faţă concurenţilor.

Genul acesta de dezvoltare nu a însemnat niciodată prosperitate şi este tipic unei ţări din “lumea a treia”. Un alt tip de stat, la fel de periculos pentru bunăstarea noastră ca şi cel puternic birocratic (plin de funcţionari care plimbă o hârtie dintr-un birou în altul pe bani grei) se dezvoltă acum în România. Este statul care ştie “eficient” să direcţioneze şi să îngroape resurse financiare importante în buzunarele unui număr restrâns de favorizaţi. Este statul care îmbogăţeşte sistematic pe câţiva sărăcind cea mai mare parte a populaţiei prin tot felul de măsuri aberante (impozitări de pensii, creşteri de TVA, creşteri de accize).

Toate guvernările de până acum au făcut greşeli mari în politicile publice pe care le-au aplicat şi au dat lovituri grele sistemului privat care încearcă să se dezvolte cu mare dificultate în România. Deficitul public este pus mai presus de deficitul privat al fiecărei familii sau a fiecărei afaceri private. Cheltuielile publice (controlate de câţiva decidenţi) sunt mai importante decât cheltuielile fiecăruia dintre noi pe care ne vedem obligaţi de un stat tot mai agresiv să le reducem.

Ajungem să mâncăm mai prost, să nu ne mai facem concedii, să trăim cu teamă de pe o zi pe alta, să nu putem să demarăm proiectele noastre personale pentru că nişte “favorizaţi ai sorţii” ajunşi la putere prin ruleta alegerilor nu se mai satură şi acaparează tot mai mult din bunăstarea noastră prin orice mijloace. Folosesc FMI şi Uniunea Europeană ca instrumente de coerciţie, convingere şi de justificare a acestor măsuri contrare oricărei logici economice. La adăpostul unor recomandări dubioase făcute de aceste instituţii care nu au nici în clin nici în mânecă cu situaţia personală a fiecăruia dintre noi, guvernanţii actuali expandează deficitul public, datoria publică internă şi externă fără ca rezultatul acţiunii lor să se traducă în vreun bun public concret. Doar vorbe şi promisiuni deşarte. Acesta nu este nicidecum capitalism ci un autentic socialism de care nu înţeleg de ce nu ne putem desprinde. Cum socialismul a adus numai nenorociri şi sărăcie, cu astfel de lideri de stânga şi cu astfel “politici publice” suntem condamnaţi pentru multă vreme de acum înainte la un trai de mizerie care mai “duduie” din când în când.

Statul în inocenţa sa crede ca poate transfera lupta împotriva evaziunii fiscale pe umerii noştri. După ce a eşuat lamentabil în a colecta mai bine taxe mai mari pentru a-şi finanţa nevoile sale infinite (apare întotdeauna întrebarea directă “de câţi bani are nevoie statul?” care are un răspuns economic invariabil - “de cât mai mulţi”), statul vrea să asocieze o parte din actorii de pe piaţa liberă în demersul său de a-şi echilibra bugetul (ceea ce e imposibil având în vedere că statul este invariabil format din grupuri de interese care au nevoi nelimitate).

Consumatorii sunt chemaţi la lupta împotriva evaziunii fiscale fiind amăgiţi că statul le va deconta o parte din taxele plătite către acesta (nu se ştie însă când şi cât) pe baza chitanţelor strânse. Creduli şi  spălaţi pe creier, o serie de consumatori au căzut în admiraţie şi extaz faţă de această “ingenioasă” măsură a statului de a ne instiga unii împotriva celorlalţi (consumatori împotriva comercianţilor). Auzeam deunăzi la radio o persoană care făcea spume la gură lăudând măsura şi care începuse deja să ceară chitanţe peste tot pe unde mergea, făcând din acest lucru un titlu de glorie.

Măsura doar în aparenţă este una bună. Ea se mai aplică şi în alte ţări şi ideea nu este neapărat nouă (s-a mai încercat ceva similar şi în România când s-au aplicat deductibilităţi la venitul global impozitat progresiv). Ce se uită însă în cazul unei astfel de măsuri este preţul redus pe care consumatorul îl poate primi de la un evazionist. Atunci când cineva te întreabă dacă vrei factură sau chitanţă este clar că vorbim de un alt tip de marfă (nefiscalizată) şi care are, de cele mai multe ori, un alt preţ ce nu include TVA (şi eventual accize). Când vrei să cumperi un echipament (să zicem un hardisc portabil sau un IPAD) poţi să o faci legal din magazin cu toate actele în regulă dar la un preţ mult mai mare sau “la negru” de pe piaţă aduse direct din afară la un preţ mult mai mic.

Dacă faceţi un mic calcul veţi vedea că achiziţionarea unor echipamente electronice de mici dimensiuni dar de valoare mare de pe piaţa neagră vă poate salva de sume importante care sunt mult mai mari decât poate să acorde statul ca deducere din valoarea taxelor plătite către acesta. Să nu uităm că statul discută de o parte din taxe ce vor fi returnate. Ori, cel care îmi vinde la negru un echipament îmi returnează din start TOATE TAXELE. Mai mult, statul face decontul la finalul unui an în timp ce evazionistul îmi returnează taxele exact în momentul cumpărării oferindu-mi mai ieftin echipamentul.

În plasa statului vor cădea doar acei creduli şi naivi care, momiţi de o incertă returnare de taxe, vor începe să adune chitanţe plătind mai scump servicii, bunuri sau echipamente. Ei renunţă la o certă returnare de taxe prin preţul mai mic pe care îl oferă evazionistul. Lupta statului cu mica evaziune este iluzorie. Întotdeauna vor exista oameni care vor vinde bunuri furate, bunuri cu defecte de calitate, bunuri aduse din diferite paradisuri fiscale (sau ţări cu fiscalitate mult mai redusă). Decât să strâng cuminte chitanţe aşteptând ca statul să îmi dea înapoi o parte din TVA prefer să fac cumpărături în ţările vecine la un TVA mult mai mic şi nu voi refuza niciodată o ofertă mai bună “fără chitanţă, bon sau factură”. Roşiile din supermarket care sunt fiscalizate şi pentru care plătiţi TVA sunt mai scumpe decât cele de la ţăran din poartă (care în opinia statului face evaziune că nu vă dă factură). În plus, trebuie să ai şi grijă de chitanţe: unde le păstrezi, cum le sortezi (dacă ai un copil mic prin casă şi dă de dosarul cu chitanţe să vezi atunci distracţie).

Măsurile de acest gen nu fac decât să arunce şi mai mult derizoriu în acţiunile guvernamentale şi să arate cât de mult eşuează statul în reglementarea pieţei libere. Este similară măsurii prin care statul a postat reclame prin care ne îndeamnă să îi turnăm la poliţie pe toţi cei care fac evaziune fiscală (acele reclame pentru care s-au plătit bani grei şi care ne spun ce ar fi făcut statul cu miliardele din evaziunea cu ţigări). Este similară încercării de a fiscaliza vânzătorii de roşii şi de brânză de la colţul străzii. E un mod pervers prin care statul ne face părtaşi la agresiunea sa instituţională împotriva noastră a tuturor celor angajaţi în schimburi pe piaţa liberă. Statul (prin reprezentanţii săi politici) este departe de a înţelege modul de funcţionare al pieţei libere şi se păcăleşte pe sine (şi implicit pe noi) când crede că victoria sa împotriva acesteia înseamnă capitalism.

Moto: “M-am născut între Carpaţi… Din nefericire…”

Trăim vremuri sublime cu adevărat. Dorinţa noastră de mai bine se înneacă într-o neputinţă generalizată de a ieşi din această situaţie absolut grotească în care ne afundăm tot mai mult. Toată lumea caută soluţii la criză, toată lumea defineşte criza în felul său, toată lumea face predicţii mai mult sau mai puţin sumbre, toată lumea comentează pe la colţuri sau în pieţe despre “ce ar trebui făcut” sau despre “ce ar face ei dacă ar avea frâiele puterii în mâinile lor“. Toţi strângem din pumni şi sau din dinţi cu durere când vedem direcţia în care ne îndreptăm şi când vedem că nu putem înfrânge sistemul care ne domină existenţa şi ne trasează destinele. Un sistem care îşi îndeasă tot mai adâng degetele în buzunarele noastre având pretenţia că se gândeşte la binele nostru şi că ştie mai bine decât fiecare dintre noi cum să ne cheltuim banii.

Ceea ce ni se întâmplă acum este consecinţa inversării sistemului de valori din România ce a atins nivelul de decizie cel mai înalt (este foarte periculos pentru fiecare dintre noi faptul că oameni repetenţi la şcoală sau care au trecut prin şcoală fără a învăţa mare lucru sunt validaţi de sistem şi ajung în fruntea ierarhiei sociale). Sistemul românesc (puternic politizat şi etatizat la toate nivelele) a permis ca oameni lipsiţi de inteligenţă, bun simţ, modestie şi timiditate să ajungă prin diferite mijloace în vârful ierarhiei şi să aranjeze apoi sistemul după bunul plac şi după prostia din capul lor. În acest sistem virtutea devine periculoasă şi te exclude din start. Scârba celor care nu se regăsesc în valorile şi în modul de a funcţiona sistemul este imensă şi îi ţine deoparte de acesta (astfel că sistemul poate înflori în voie şi poate propune lideri din ce în ce mai stupizi, isipizi şi goi la creier).

Exemplul cel mai recent de prostie omenească este cel cu “brandul de ţară al României” care are la bază un concept absolul “original”, acela de “grădină carpatină”. Oameni care nu au nici o pregătire în domeniu ajung ca, din vârful pixului lor, să cheltuiască sume importante de bani având impresia de “salvatori ai naţiunii” şi trăind cu sentimentul că “oricum proştii şi plebea nu înţeleg ce e mai bine pentru ei”. La asemenea oameni nu există niciodată bun simţ şi întrebarea naturală către propriul “eu”: oare e bine ce fac cu banii oamenilor? Prezumţia greşelii în conştiinţa acestor oameni lipseşte cu desăvârşire, scopul lor principal fiind de a “face bani pentru ei, pentru prieteni şi pentru partid”. Schimbarea lor cu alţii nu va îmbunătăţi în nici un fel sistemul (e iluzoriu să credem în mântuitoarele alegeri care vor veni). Sistemul politic construit pe intervenţionismul statal ce agresează iniţiativa privată şi piaţa liberă este de aşa natură încât permite înlocuirea celor buni cu cei răi. De aceea, liderii politici sunt în mare parte formaţi din oameni care au eşuat în iniţiativele lor şi care niciodată nu vor avea succes pe banii lor şi asumându-şi integral riscul şi incertitudinea deciziilor lor.

Scârbit de a face educaţie târzie unor oameni care nu au nici cea mai mică grijă pentru a învăţa ceva, atrag totuşi atenţia că brand nu înseamnă doar o frunză, o grafică impecabilă, o muzică la nai fredonată ludic, fonturi interesante cu care scrijelim numele de România sau sportivi cu iz de naftalină care ies la înaintare pe banii mei făcând turism pe plaiuri îndepărtate. Brand de ţară nu înseamnă logo, videoclipuri sau chermeze pe la ambasade şi consulate cu “investitori strategici” bine selectaţi. Ţara nu poate fi disociată de oameni şi nu poate fi promovată exclusiv aşa. Altfel rişti să creezi o imagine falsă şi apoi o disonanţă deranjantă între videoclipul spectaculos şi drumul plin de gropi sau de gunoaie de la aeroport în centrul capitalei.

Înainte de a promova imaginea noastră sunt multe lucruri care nu merg şi care trebuie urgent rezolvate. Evident că e mult mai greu să faci autostrăzi, căi ferate, centrale atomice, porturi şi aeroporturi decât să faci un videoclip vesel colorat şi muzical pe care apoi să îl vânturi prin toată lumea fără a putea vreodată să măsori efectul economic al unei astfel de campanii (este aproape imposibil să vezi practic câţi investitori sau turişti au venit în România ca urmare a acestor videoclipuri care ne vorbesc de verdele grădinii carpatine). Problemele de eficienţă economică sunt mult mai complicate la un proiect complex decât la unul simplu ca cel cu brandul de ţară. 

Dar ce poţi să te aştepţi de la o ţară condusă de nişte nulităţi care mai au de petrecut ani grei pe băncile şcolii şi care nu au citit în viaţa lor o carte despre bunul simţ (de cărţi de economie ce să mai vorbesc). Despăduririle masive făcute cu concursul instituţiilor statului, îndiguirile de formă sau construcţiile făcute la întâmplare urâţesc această “grădină carpatină” şi fac din videoclip o mare minciună. Celor care au cheltuit aceşti bani pentru această acţiune ar trebui să le pice obrazul de ruşine pentru toate neplăcerile viitoare create în sufletul turiştilor străini care vor veni în România şi vor vedea adevărata “grădină carpatină” de la colţ de stradă. Nu se va întâmpla niciodată aşa pentru că ei sunt şcoliţi la “şcolile de vară ale vieţii politice” care te învaţă să nu ai pic de ruşine când furi din banul public şi să o faci cu zâmbetul pe buze şi convingător pentru ca cel furat să se simtă bucuros şi onorat că îl furi.

Mare e grădina ta carpatină, Doamne! Plină de proşti care au sărit gardul cu poarta deschisă.

Legea parteneriatului public-privat, abia trecută de cele două Camere ale Parlamentului României, face cale întoarsă, fiind respinsă la promulgare de Preşedintele României. Este salutară această decizie, motivaţiile reîntoarcerii legii în Parlament aduse în discuţie fiind: caracterul mult mai cuprinzător al unei Ordonanţe de Urgenţă care transpune directivele europene în materie în legislaţia românească (OUG 34 / 2006); paralelismele pe care noua lege le-ar fi creat privind diferitele proiecte ale statului (unele prin concesiune altele prin parteneriat public-privat) sau distanţarea de o procedură nediscriminatorie prin înlocuirea licitaţiilor cu procese de selecţie şi negociere dubioase care să nu poată fi contestate ulterior de către participanţi decât ulterior procesului de selecţie, în instanţă prin depunerea unei garanţii de 2% din valoarea proiectului.

La aceste puncte slabe, identificate corect de către specialiştii Administraţiei Prezidenţiale, aş mai identifica următoarele:

1. Excluderea de la parteneriatele public - privat a proiectelor cu caracter strict secret: acest lucru înseamnă că în continuare cei aflaţi la putere care deţin în vârful pixului lor decizia de alocare de fonduri pot invoca secretul de stat pentru a derula afaceri din umbră pe care să le excludă de la un astfel de tip de parteneriat;
2. Excluderea parteneriatului public - privat din operaţiuni care vizează siguranţa naţională, securitatea naţională sau când interese de stat impun acest lucru: fără a defini foarte clar aceste concepte pline de emfază şi spirit patriotard, legea lasă portiţe pentru tot felul de şmecherii cu statul în care se pot invoca astfel de “probleme” vag definite (chiar imposibil de definit dacă e să umblăm mai atent la termeni);
3. Partenerul public selectează pe cine consideră el de cuviinţă că “merită” să se califice pentru a începe negocierile cu statul în vederea dezvoltării proiectului (Art. 14);
4. Oportunitatea de demarare a proiectului de investiţii aparţine exclusiv partenerului public: din nou se uită faptul că cele mai bune analize de oportunitate le fac partenerii privati fiind mult mai bine conectaţi la piaţă decât statul (Art. 18 paragraful a).
5. Elaborarea criteriilor de evaluare şi negociere sunt stabilite exclusiv de către partenerul public: neglijarea opiniei celor care sunt interesaţi de dezvoltarea unor proiecte de anvergură cu privire la criteriile de selecţie aruncă numeroase suspiciuni asupra bunelor intenţii ale statului în acest caz (care poate continua să stabilească criterii aberante prin care să direcţioneze proiecte înspre anumite grupuri de interese) (Art. 18, paragraful e);
6. Iniţierea proiectului şi studiul de fezabilitate (care include şi soluţia tehnică) cade în sarcina exclusivă a statului: în acest fel el poate stabili regulile sale de derulare a proiectului fără a ţine cont de ce doreşte piaţa sau partenerul privat (Art. 23);
7. Retragerea unilaterală a partenerului privat din proiect atrage după sine ”confiscarea” tuturor sumelor investite până în acel moment de acesta în compania de proiect (Art. 25, paragraful 5);
8. Statul poate solicita în instanţă (care este tot a statului) nulitatea contractului care stă la baza parteneriatului public - privat pentru motive care vor fi detaliate ulterior în normele metodologice (Art. 40).
9. Lipsa reglementărilor clare cu privire la schemele de parteneriat public - privat: Build - Operate and Transfer (BOT), Build - Own - Operate and Trasfer s.a.m.d.

Prin acest simulacru de lege, guvernanţii actuali ne demonstrează limitele lor în a înţelege cum funcţionează sectorul privat şi piaţa liberă. Legiuitorii eşuează total atunci când sunt puşi să imagineze o formă de colaborare cu aceasta, aducând în prim plan tot statul şi impunând riscuri noi celor care au curajul să intre în asemenea combinaţii. Parteneriatul public - privat, conform acestei legi, este văzut ca o formă mai facilă de a atribui contracte grase unora interesaţi de “binele naţional” şi nu ca o formă reală de colaborare din care să câştige deopotrivă toate părţile implicate: statul, consumatorii şi partenerii privaţi. Această lege este, fie pentru “băieţii deştepţi” care vor cădea întotdeauna în picioare din relaţia cu statul fie pentru “fraierii sau credulii” care se vor arunca în braţele unui stat ce va avea toate instrumentele legale să îi jecmănească şi apoi să îi arunce cât mai departe după ce s-au folosit de banii sau experienţa lor de piaţă. Deşi, în practică parteneriatul public - privat tinde să fie o formă de stat minimal, în esenţă el nu clinteşte nici o bucăţică din puterea instituţionalizată pe care statul o exercită în economia românească şi la care nu vrea să renunţe nici în ruptul capului.

Mă bucur că se întoarce legea în Parlament pentru a fi rediscutată, însă am puţine motive să cred că se va schimba ceva radical la această iniţiativă, amânată periculos de mult (şi suficient pentru a trece de perioada marilor privatizări unde se impunea cu desăvârşire).

Ne-am obişnuit deja cu rolul agresiv al statului în economia românească care nu dă doi bani pe piaţa liberă, pe proprietatea privată şi pe bunăstarea individuală. Suntem deja familiarizaţi cu grija lui excesivă de a ne “proteja”, “asista”, apăra de ticăloşi şi de a se substitui persoanelor noastre considerând că ştie mai bine decât noi ce trebuie să facem în scurta şi meteorica noastră viaţă. Cu acest contract social “voluntar” pe care l-au semnat strămoşii noştri şi pe care l-am moştenit fără putinţă de renegare.

Un nou exemplu de intervenţie brutală în veniturile noastre este “asigurarea obligatorie” prin care statul cu puterea legii pe care o are în spate vâră mâna în buzunarele fiecărui proprietar de casă sau apartament şi ia o sumă “modică” de bani (între 10 şi 20 de Euro anual) pentru a ne “proteja şi despăgubi” de eventualele daune apărute ca urmare a unui cutremur, inundaţie sau incendiu provocat de “forţe de nestăpânit ale naturii”. Ca urmare a acestei măsuri care devine obligatorie, companiile de asigurări vor sări în sus de fericire pentru că vor primi (cu sprijinul statului) nişte bani neaşteptaţi pentru evenimente care în 99% dintre cazuri nu se vor întâmpla niciodată sau care vor putea fi puse pe seama asiguratului prin clauze bine ticluite şi inserate printre altele într-un contract mult prea stufos pentru a fi parcurs în cele câteva minute pe care am dori să le alocăm pentru această poveste.

Dacă incendiul sau inundaţia se vor produce “din vina asiguratului”, în sensul că nu a luat toate măsurile de a verifica instalaţia sa electrică sau instalaţia termică sau de apă caldă şi rece periodic (2 ani conform STAS-urilor din construcţii) cu un instalator sau electrician autorizat suntem pasibili să nu primim nici o despăgubire. Fără aceste cheltuieli suplimentare de verificare a instalaţiilor contractul aproape că nu are valoare economică. Mai mult, la valoarea contractului (care e standard de 10 sau 20 de Euro) mă îndoiesc că se vor primi despăgubiri substanţiale. Contractul obligatoriu îl ignoră, bineînţeles, pe cel voluntar şi facultativ. Nu contează dacă aveţi o asigurare facultativă deja încheiată. Trebuie să vă faceţi şi poliţa obligatorie în acelaşi timp (ca la maşini) şi să scoateţi din buzunar şi această sumă.

De ce este nevoie de o astfel de măsură? Foarte simplu… pentru că în România primăriile care dau autorizaţii de construcţii au aprobat construirea unor case în zone sensibile şi foarte riscante. Pentru că statul prin instituţiile sale (Regia Autonomă a Pădurilor) a aprobat mult prea uşor despăduriri în amonte de localităţi fără a lua în calcul circuitul elementar al apei în natură (un copac are capacitatea de a opri 1000 de litri de apă căzuţi în jurul său). Dacă adăugăm la toate acestea şi lucrările de mântuială de construcţie sau reparaţie a digurilor patronate de Regia Apelor Române spectacolul este deplin.

După ce statul a văzut că este incapabil să ne protejeze într-un fel s-a gândit că e bine să ne protejeze în alt fel. Să ne jecmănească pe toţi de nişte bani ce vor fi plătiţi pentru a-i despăgubi pe cei cu case din chirpici afectaţi tot de acţiunea distructivă a statului (putem adăuga aici însă şi despăduririle private dar care s-au făcut abuziv tot pentru că dreptul de proprietate asupra pădurilor e îndoielnic). În consecinţă, noi vom plăti o asigurare obligatorie, oamenii cu case din chirpici inundate vor primi o brumă de bani să îşi reconstruiască casa până la următoarea viitură pupând mâna tătucului care îi ajută şi votându-l în continuare, cei care taie pădurile în cârdăşie cu statul vor continua să îşi ambaleze drujbele, cei care dau autorizaţii de construcţie de la primărie vor fi mai dezinteresaţi ca până acum iar cei care construiesc diguri şi poduri o vor face în acelaşi stil cu care ne-au obişnuit.

Prin intervenţia în piaţa privată a asigurărilor, statul nu face altceva decât să creeze stimulentele negative pentru ca asiguratorii să închidă ochii în continuare la amplasarea unor case în zone foarte periculoase (doar au de unde să plătească despăgubiri). Statul diminuează presiunea pe autorităţile locale care vor fi mai puţin interesate de starea digurilor. Asumarea unor riscuri devine o chestiune de amănunt şi plasată în subsidiar care va genera nu diminuarea problemelor ci amplificarea lor. Această intervenţie distorsionează contractul direct între un privat (compania de asigurări) şi un alt privat (proprietarul casei) şi are acelaşi efect ca şi un ajutor direct dat de la bugetul statului pentru reconstruirea casei luate de ape. Transformă un risc al asigurătorului (calculat prin diferite metode probabilistice) într-o certitudine pe spinarea consumatorului obligat cu forţa să participe la un contract pe care nu prea şi-l doreşte.

Prin asigurarea obligatorie statul înlocuieşte un impozit cu un alt impozit mascat fără a rezolva cu adevărat problema. La fel a făcut şi cu Pilonul 2 de pensii. Halal reformă a unui stat care nu înţelege clar de ce a fost creat şi ce ar trebui să facă sau să nu facă în economia pe care o păstoreşte.

Prin diferite canale media au apărut tot felul de ştiri şi zvonuri cum că zona monetară Euro e pe cale să se dizolve şi că fiecare stat va reveni la propria sa monedă (un raport al ING a anunţat iminenta destrămare a acesteia, Christopher Smallwood a pledat şi el pentru destrămarea zonei Euro pentru a permite economiilor mai slabe să se întărească). Acest lucru este puţin probabil să se întâmple din mai multe motive pe care le voi detalia în cele ce urmează.

Mai întâi aş începe cu argumentul că această integrare monetară a fost dictată de evoluţia procesului de integrare şi nu a fost un scop în sine. Moneda unică este vitală pentru funcţionarea pieţei unice între ţările membre (de exemplu, România asta nu înţelege şi amânarea intrării în zona Euro ne ridică mari probleme de integrare care, în cazul nostru este imperfectă), permiţând libera circulaţie a capitalurilor, bunurilor, serviciilor şi a persoanelor într-un mod mult mai eficient. Cei care vin cu teorii false cum că renunţarea la moneda unică ajută economiile slabe se păcălesc amarnic. Tocmai pentru că revenirea la monedele naţionale ar împinge aceste ţări spre inflaţie şi spre deprecierea propriei monede mai mult decât o face Banca Central Europeană în prezent. Ceea ce înseamnă că statele mai mici vor fi salvate dar popoarele lor nu. Iar noi nu ar trebui să discutăm despre salvarea unor state (adică a unor găşti de interese) ci de salvarea popoarelor.

Mai trebuie spus că, încă de la început, proiectul monetar a pornit şovăielnic prin concesiile legate de politica bugetară şi fiscală. Procesul de integrare din Europa, unul ambiţios şi care calcă pe bătături pe foarte mulţi apropiaţi ai guvernelor şi ai politicienilor din ţările membre, este ca un puzzle ireversibil şi care necesită noi şi noi piese a fi montate pe măsură ce se adaugă pe tablă unele. Adică odată acceptată ideea de monedă unică trebuia acceptată şi ideea de politică fiscală şi bugetară unică (sau cel puţin o unitate pe anumite componente principale nu doar deficit bugetar şi datorie publică). Zona monetară Euro de la bun început nu a fost una perfectă şi suferă acum datorită acestor mari neajunsuri: ţări ca Grecia intrate aproape pe uşa din dos în zona Euro au preluat un hazard moral imens pe parte de politică bugetară şi fiscală ce în mod paradoxal a rămas la latitudinea guvernelor ţărilor membre. Deci înainte de a discuta despre renunţarea la zona Euro şi la întoarcerea la inflaţia domestică în ţările membre trebuie luat în discuţie şi progresul făcut până acum în zona integrării monetare şi fiscale care nu a fost prea avansat.

De ce e bine cu Euro într-o piaţă integrată? Simplu… Pentru că Euro simplifică schimburile dintre ţările membre, aduce costuri de tranzacţionare mai mici, permite o mai bună comparabilitate a preţurilor şi o mai bună alocare a resurselor în sistem, elimină riscul valutar din schimburile intra-comunitare. Iar într-o ţară mică şi puternic etatizată cum este România înclin să cred că predarea politicii monetare pe mâinile unora mai profesionişti în materie diminuează drastic amatorismul multor măsuri ale Băncii Naţionale din România. Ţările mici ca România (şi socialiste aş adăuga) uită că moneda nu trebuie să reprezinte un instrument de reglaj economic şi o soluţie la problemele din economia reală. Iar în ţările slabe moneda este o mare tentaţie şi este folosită mult mai distructiv de către cei tentaţi să o controleze. 

Cei care critică Euro şi îl acuză de efecte negative asupra ţărilor mici sunt de fapt:

1. Reprezentanţii guvernelor şi băncilor centrale locale cărora li s-a luat jucăria adică moneda pe care o manipulau cum doreau ei producând inflaţie şi “rezolvând” problemele de deficit public pe spinarea contribuabilului;

2. Bancherii care câştigau enorm din comisioanele valutare şi care erau absolut inutile într-o piaţă care se doreşte integrată (e explicabil de ce ING e cu gura mare în acest caz).

Toate aceste probleme sunt false şi sunt anulate de avantajele economice clare pe care le are Euro pentru ţările membre cu o singură condiţie greu de apărat în contextul actual: Banca Centrală Europeană să nu cedeze la presiunile ţărilor din zona Euro şi să nu pornească într-o tipărire de monedă fără discernământ pentru a salva ţări mici sau guverne prea puţin interesate de banul public. O face deja îngrijorător de mult. Dar chiar şi aşa cred că o face mai puţin decât ar face-o fiecare guvern în parte în ţara sa.

Mi-e greu să lupt cu argumente solide pentru o monedă fiduciară care este Euro şi care este, în egală măsură, expusă tentaţiilor inflaţioniste similare oricărei monede fiduciare, fără a avea o acoperire reală în aur (aurul a rămas paradoxal la nivelul ţărilor membre în gestiunea băncilor centrale locale). Cu toate acestea, revenirea la monedele naţionale ar fi un dezastru şi ar însemna o mare pierdere pentru sistem. Mult mai mare decât renunţarea la moneda unică şi, evident, mai mare decât privatizarea aurului şi folosirea lui ca mijloc de schimb în locul actualelor monede fiduciare (bani de hârtie fără valoare ce se bazează pe promisiuni deşarte ale guvernelor ce le apără).

Paradoxal poate, în opinia mea, Euro ar însemna pentru România o măsură de diminuare a statului în economie (cel puţin temporară având în vedere seriozitatea germană cu care este creditată, până acum, ideea de monedă unică). Şi pentru multe alte ţări de acelaşi calibru şi orientare economică (Grecia, Spania sau Italia) înclinate spre un dezmăţ inflaţionist pe spinarea contribuabilului.

Avem în sfârşit o nouă tranşă de la FMI. Putem sta liniştiţi cel puţin până la toamnă. Deşi efectele în economia reală a acestui credit sunt aproape nule. Împrumutul de la FMI nu înseamnă mai mulţi antreprenori dispuşi să îşi deschidă o afacere, mai multe locuri de muncă sau o bunăstare mai mare. Dimpotrivă. Costul plătit pentru acest împrumut (cel mai mare de până acum contractat de România) este unul foarte mare. Dacă i-am întreba pe cei de la FMI, guvern sau banca naţională ei ar aclama în cor virtuţile acestui împrumut. Dacă am întreba masa de contribuabili sau mediul de afaceri răspunsul ar fi pe dos.

Intervenţia FMI, oriunde în lume şi în istorie, s-a tradus în militarea pentru reducerea unor cheltuieli publice (cel puţin temporar) sau în creştere de fiscalitate (doar trebuie să îşi ia banii înapoi). Fiind o instituţie publică, finanţată din bani publici, FMI acţioneaza întotdeauna în sensul apărării şi consolidării statului şi a comprimării pieţei libere. În urma acestui credit ne-am ales cu un curs de schimb aparent şi relativ stabil (artificial menţinut) care alimenteză o falsă impresie de eficienţă în zona producţiei. Dar ne-am ales şi cu o fiscalitate tot mai sufocantă, tot mai ostilă şi mai greu de digerat de către contribuabilii privaţi (după ce că aveam cel mai mare număr de impozite şi taxe din Europa acum avem şi cea mai mare cotă de TVA).

Efectele economice ale creşterii de TVA ar fi următoarele:

1. Creşterea unor preturi: foarte mulţi economişti s-au grăbit să aclame că o creştere a cotei de TVA va genera inflaţie. Revenind la teorie şi la manuale, inflaţia este creşterea generalizată a preţurilor. Preţurile nu pot creşte generalizat decât în condiţiile unei mase monetare mai mari (nu pot creşte deodată toate preţurile dacă nu există masă monetară sau lichiditate suplimentară în piaţă). În condiţiile în care admitem că masa monetară va rămâne constantă (politică monetară restrictivă), preţurile nu pot creşte generalizat dacă creşte TVA. Vor creşte unele iar altele vor scădea pentru că va scădea consumul în acea zonă drastic. Evident că dacă discutăm de inflaţia aproximată prin indicele preţurilor (de consum sau de producţie) vom putea avea o creştere a acestuia. Dar acest lucru nu înseamnă neapărat inflaţie. Mai mult, o măsură radicală contracarează efectul “inflaţionist” al creşterii de TVA - reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor. Această măsură va pune, cel puţin temporar presiune pe consum şi va tempera radical creşterea preţurilor. Ulterior s-ar putea să avem creşteri de preţuri pentru că aceşti bani “salvaţi” din bugetele personale ale angajaţilor la stat vor ajunge imediat în buzunarele “privaţilor” care lucrează cu statul (cel puţin o creştere de preţuri la Vouittoane şi la Ferrari estimez clar).

2. Reducerea consumului: este clar că TVA va genera probabil pentru anumite produse creşteri de preţ într-o încercare clară a producătorilor şi comercianţilor de a transfera efectul fiscalităţii mai mari pe spinarea consumatorilor. Ulterior însă prin reducerea consumului preţurile vor trebui scăzute şi încetul cu încetul impactul se va răsfrânge dinspre consumatori spre mediul de afaceri diminuând marja de profit. Piaţa va regla această permanentă “negociere” între producători şi consumatori care vor pasa de la unul la altul fiscalitatea aferentă TVA.

3. Închiderea unor afaceri: multe afaceri din România se bazează pe servicii aferente circulaţiei mărfurilor (distribuţie, livrare, transport), multe dintre acestea fiind aduse de pe piaţa unică internă sau din China. Introducerea unei cote de TVA mai mare va scurta drastic lanţul de distribuţie şi va determina falimentul acelor interpuşi care măresc preţul de vânzare. Creşterea fiscalităţii va duce la închiderea unor astfel de companii de intermediere (de exemplu, puternic afectaţi vor fi micii comercianţi în favoarea marilor comercianţi care au economii de scară mai mari şi care pot prelua mult mai uşor acel 5% din TVA integral).

4. Creşterea şomajului: iniţial cota mai mare de TVA va fi suportată de consumator însă piaţa va întoarce spatele acelor antreprenori care vor pune toată această creştere pe umerii consumatorilor. Fapt pentru care firmele vor trebui să îşi revizuiască drastic, din nou, cheltuielile de producţie şi vor trebui să se uite la grila de salarizare şi la schema de personal. Mai mult, unele componente din lanţul de distribuţie dând faliment vor împinge în şomaj şi mai mulţi angajaţi. Şi reducerea preconizată a consumului va pune o presiune suplimentară pe mediul de afaceri. Reducerea investiţiilor (inclusiv cele străine), retragerea lor de pe o piaţă tot mai fiscalizată este şi ea o cauză probabilă a şomajului în creştere ce va urma.

5. Creşterea cursului de schimb: aici influenţa nu este directă. Putem spune însă că plata TVA pentru anumite bunuri aduse din UE se face pe piaţa de origine şi deci tot mai mulţi vor căuta să cumpere bunuri din afara României (dar din UE) ce includ cote de TVA mai mici în procesul de producţie. Ca urmare, vor creşte uşor importurile din UE (care nu sunt considerate de fapt importuri ci achiziţii de pe piaţa internă). Ele fiind însă plătite în Euro vor pune presiune pe cursul de schimb deteriorând contul curent. Indirect poate apărea o influenţă pe cursul de schimb şi pentru că vor scădea investiţiile străine care aducea o brumă de fonduri în valută ce contribuia la stabilitatea cursului de schimb. Dacă adăugăm şi fiscalitatea pe investiţiile la bursă şi pe depozitele bancare putem remarca o presiune clară asupra cursului de schimb.

6. Deficitul bugetar: creşterea de TVA a fost făcută tocmai pentru a finanţa deficitul bugetar. Nu rezolvă această problemă, o amână pe mai târziu însă cu consecinţele economice de rigoare. După majorarea TVA nu vom scăpa de deficitele publice. Ele vor rămâne în continuare şi vor afecta grav buzunarul nostru.

7. Impactul asupra dobânzilor: TVA nu intervine direct asupra acestei variabile macroeconomice. Dacă e însă să luăm în calcul creditul de consum sau creditul ipotecar care devin mai puţin tentante pentru că preţul autoturismelor va creşte, preţul caselor va creşte (cel puţin teoretic), o scădere a cererii de credite produce o scădere a dobânzilor pe piaţă. În realitate însă piaţa imobiliară şi acum şi piaţa auto sunt la pământ ceea ce înseamnă că introducerea TVA nu va determina o creştere a preţurilor acestor active pe termen lung, ci dimpotrivă. Astfel că efectul creşterii de TVA asupra dobânzilor la creditele în lei este aproape nul.

8. Evaziunea fiscală: TVA este doar o taxă, adesea aplicată la alte taxe cum ar fi accizele. Produsele accizabile vor suporta o creştere de preţ (sau dacă nu o presiune pe producători şi distribuitori) foarte mare. În aceste condiţii devine şi mai tentantă evaziunea fiscală (nu doar pentru cei care trebuie să plătească aceste taxe dar şi pentru cei care trebuie să le încaseze sau trebuie să controleze). Valoarea rezultată din eludarea taxelor va fi importantă şi va fi împărţită cu cei de la stat care văd că salariile lor scad drastic.

Dacă guvernul are impresia că printr-o fiscalitate mai mare se poate salva pe el şi pe contribuabili greşeşte amarnic. Nu putem avea şi taxe mai mari şi, în acelaşi timp, afaceri mai prospere. Nu putem avea taxe mai mici şi, în acelaşi timp, implicare mai mare a statului în economie. Nu putem avea funcţionari publici care să cheltuiască banii din taxe şi impozite în interes strict naţional dar care să uite total de propriul interes, de prieteni sau de familie. Lipsa de viziune pe termen lung şi lipsa unei strategii în care să fie angrenat cu adevărat tot poporul român ne îndreaptă spre faliment. Oricine întreprinde ceva fără a avea în minte o minimă direcţie sfârşeşte prin a se roti de jur împrejur şi a cădea jos ameţit. 

Iar vina aparţine în mare parte liderilor. Pe care din păcate ni-i alegem aşa cum îi alegem (contra “penelerine” de ploaie, contra brichete, contra găleţi roşii, contra mopuri, contra geci portocalii, contra bani, contra unui post călduţ în nişte consilii de administraţie). 

Notă: Articolul a fost publicat în “Economistul” din data de 9 Iulie 2010 sub titlul “Toporul pe valoarea adăugată: o analiză a tăieturii fiscale“