Din tot programul de guvernare plimbat pe la toate televiziunile în campanie electorală nu a mai rămas nimic după prima cădere de guvern (la foarte scurt timp de la preluarea guvernării). Dinamitarea propriului guvern s-a produs nu neapărat pe fondul neînțelegerilor dintre primul ministru și partidul care l-a propulsat acolo ci pe fondul imposibilităților conținute de programul de guvernare inițial și conștientizate de către toate părțile implicate. Tocmai din această cauză ne-am trezit nu doar cu un guvern dărâmat ci și cu un program de guvernare complet schimbat din temelii. Era forma de a scăpa de un program plin de aberații și de a merge mai departe, fără a pierde mult din susținerea electoratului sau fără costuri de imagine prea mari.

Calculul ar fi fost unul corect cu o singură condiție. Varianta actualizată de program de guvernare să renunțe la aberațiile celei dintâi și să nu introducă aberații noi. Aici însă avem un eșec total. Din lipsă de timp (sau lipsă de specialiști), partidul dominant a reîncălzit câteva teme economice mai vechi între care renunțarea definitivă la cota unică reprezintă elementul central. Așa au apărut impozitul pe cifră de afaceri (o măsură incompatibilă cu Uniunea Europeană, o măsură ce introducea o dublă impozitare a cifrei de afaceri, o măsură care ar fi descurajat adăugarea de valoare sau investițiile etc., adică o aberație și mai mare decât cele din programul anterior), declararea patrimoniului (o măsură care presupune implicarea unor evaluatori independenți care să analizeze valoarea activelor pe care le deținem fiecare dintre noi), impozitul progresiv pe venitul globalizat individual (înlocuiește impozitul pe gospodărie dar este la fel de inutil pentru că și în prezent veniturile, altele decât din salarii, se declară deja și cu cotă unică de impozitare; înlocuirea e doar parțială pentru că măsura vine la pachet cu evaluarea anuală a patrimoniului care va avea costuri și stres similare), suprataxarea exploatării de resurse naturale sau taxa de solidaritate. Dintre noile aberații se pare că ultima redută o reprezintă taxa de solidaritate pe care (încă) guvernanții actuali o susțin cu toată tăria (după ce rând pe rând au renunțat la celelalte noi aberații cu care a venit programul de guvernare actualizat).

Care sunt problemele cu taxa de solidaritate? Din punctul meu de vedere următoarele:

  • Taxa este nedreaptă pentru că îi penalizează pe cei care muncesc foarte mult  sau au mai multe locuri de muncă (de exemplu, sunt salariat și seara câteva ore prestez activitate de taxi în regim Uber) sau pe cei care au mai multe surse de venit (de exemplu, în loc să consum am acumulat capital și l-am investit într-o garsonieră pe care o închiriez suplimentându-mi venitul);
  • Taxa împarte arbitrar societatea între ”bogați” și ”săraci” fără să atingă problema modului în care cei bogați au acumulat bogăție. Ca legea să producă un venit suplimentar semnificativ la bugetul statului,  cel  mai probabil se va coborî foarte jos plafonul de ”bogăție” într-o țară săracă cum este România. Estimările (deja comunicate) ar fi undeva în jurul a 3000 – 3500 Euro / lună (dacă nu chiar mai jos). Cu alte cuvinte, românii care vor avea un venit peste acel plafon vor fi supraimpozitați masiv. Totuși, un venit de 2500 – 3000 Euro / lună este un venit mediu în majoritatea țărilor dezvoltate și în nici un caz un indicator de bogăție.
  • Taxa de solidaritate folosește un concept foarte vag care aruncă suficientă ceață asupra utilizării ulterioare a veniturilor obținute în urma acestei solidarități forțate (cu cine și cu ce?) a celor incluși arbitrar în clasa ”bogaților”. Aș vrea să văd undeva definită solidaritatea. Aș vrea să înțeleg de ce această solidaritate funcționează doar într-un sens: bun, înțeleg că ”bogatul” trebuie să dea din excesul său de bogăție ”săracului” dar oare acesta din urmă trebuie să primească resurse fără nicio condiționalitate. Solidaritatea nu ar trebui să fie unilaterală în societate și în nici un caz nu trebuie înțeleasă astfel: bogatul cedează din surplusul său ca săracii să nu arunce în aer societatea; bogatul își cumpără pace socială fiind solidar cu săracii și politicianul câștigă voturi. Mai mult, nu înțeleg de ce nu ar fi mai constructiv pentru societatea românească să fim, mai degrabă, solidari cu cei care muncesc, cei care adaugă valoare economică, cei care sunt creativi, cei care își asumă riscuri, cei cinstiți etc.
  • Nu înțeleg scopul final al acestei taxe și modul în care ea va rezolva problema sărăciei din România. Nu există nicio sursă bibliografică relevantă și nici studii consistente care să arate că rezolvarea problemei sărăciei constă în taxe sau suprataxe (cel puțin nu pe termen lung). Dimpotrivă, taxarea și nu libertatea economică accentuează inegalitatea veniturilor. Suprataxarea este o măsură cu efecte contrare scopului declarat (reducerea inegalităților, nivelarea veniturilor etc.);
  • Exemplul unor țări pe care vrem să le copiem cu orice preț (exemplu cel mai recent este Franța) ne arată deja efectele nocive ale acestei politici fiscale. Franța vrea să renunțe la această aberație taman când noi vrem să o introducem, o aberație care a privat Franța de persoane cu potențial financiar semnificativ care au preferat să părăsească țara după 2013 (vezi aici, aici sau aici).

Este tot mai clar pentru mine că, în pofida imaginii de partid bine organizat, unit cu mulți specialiști gata să administreze țara și binele național, partidul principal de guvernământ nu mai are soluții și nu mai are consistență economică. Din afară impresia este că niciodată nu i-a interesat să ne fie bine tuturor ci i-a interesat binele lor, înțeles în mai multe moduri: scăparea de stresul și presiunea justiției, binele electoratului propriu format din bugetari, pensionari și asistați social, binele ”antreprenorilor” conectați la banul public. Din păcate, pentru cei mai mulți, binele acesta înseamnă un rău absolut pentru că totul are în spate o redistribuire agresivă de resurse. Acesta este de fapt principiul de bază al programelor de guvernare și al guvernării de ani buni în România: redistribuirea unei sărăcii generalizate justificată de principii, cel puțin, dubioase. Politicienii de azi și de ieri sunt prea puțin interesați să aducă ceva în plus peste ceea ce există (să construiască ceva viabil și durabil). În schimb sunt obsedați să împartă ceea ce mai există, ostili fiind cu cei care mai pot genera valoare economică. Redistribuirea generalizată nu a dus și nu va duce nici la mai multă prosperitate. Bogații sunt cei care dau putere și forță unei națiuni și nu absența acestora.


România este scuturată din toate balamalele de niște politicieni care au o educație economică precară și care se bazează excesiv pe economiști de partid cu idei tot mai crețe și care propun tot felul de trăznăi insuficient fundamentate, dezbătute sau fără un studiu de impact serios în spate.

Una din aceste idei este cea legată de crearea Fondului Suveran de Investiții după modele similare din Norvegia (creat în 1990, cel mai mare din lume cu active în valoare de 922 miliarde USD) sau Emiratele Arabe Unite (creat în 1976 în valoare de 828 miliarde USD).

Iată care sunt argumentele mele care susțin că această idee este una problematică și că nu va aduce un beneficiu clar economiei românești, dimpotrivă:

  1. Lipsa resurselor financiare care să alimenteze constant cu fonduri substanțiale acest fond public de investiții. În țările unde s-au dezvoltat astfel de scheme de finanțare pentru proiectele publice exista o sursă importantă de finanțare, chiar cu sume importante (vezi aici lista principalelor fonduri suverane de investiții). Cinci din cele mai mari zece fonduri suverane au în spate producția de petrol și redevențele aplicate acesteia. Cu alte cuvinte, în cea mai mare parte a cazurilor, existența unor resurse naturale importante alimentează și justifică crearea acestor fonduri de dezvoltare pentru a se evita ceea ce noi numim în literatura economică ”blestemul resurselor”. Lipsa resurselor se vede clar în bâlbâiala autorităților cu privire la capitalizarea acestui fond: bugetul de stat (alimentat de o datorie publică ce crește exponențial și care funcționează de ani buni pe deficite structurale) nu are cum să furnizeze constant resurse importante nici măcar până la concurența câtorva miliarde de euro bune; redevențele pe resurse naturale sunt la un nivel scăzut pentru că resursele naturale de care dispunem sunt puține și în scădere etc. O posibilă soluție ar fi ca fondurile din Pilonul II să fie redirecționate spre trei direcții (opțiunea să rămână obligatori la contribuabil): fondul public de pensii, Fondul Suveran de Investiții și Pilonul III. Dar aici va fi nevoie de credibilitate și transparență dar și de un calcul economic în termeni de profit care sunt sigur că lipsește multora care vor gravita în jurul fondului respectiv.
  2. Statul a experimentat deja ideea de a crea o structură de stat care să fie interfața pentru proiecte publice de amploare și care să poată fi parte în diferite parteneriate public – privat. Avem deja Compania Națională de Investiții care a luat ființă în 2014 în mod similar cu participarea la capital a unor companii de stat între care se remarcă SNCFR sau Aeroportul Otopeni (vezi aici). Ce a făcut această companie semnificativ pentru proiectele mari din România? Prea puțin. Remarcăm de pe site-ul lor că se ocupă cu modernizarea de cămine culturale, modernizarea sediului ANI, modernizare de piețe etc. (vezi aici lista proiectelor). Multe dintre proiecte nu sunt investiții ci, mai degrabă, consum de resurse. Modernizarea unui cămin cultural nu are cum să aducă fluxuri financiare viitoare directe din care să se recupereze aceste investiții. Înclin să cred că același lucru se va întâmpla și la noua structură birocratică numită pompos Fondul Suveran de Investiții.
  3. Un astfel de fond va gravita, ca și Compania Națională de Investiții, în jurul politicienilor. Indiferent dacă alegem sau nu un management privat, politicienii vor avea un cuvânt greu de spus. Într-o țară în care până și postul de femeie de serviciu dintr-o școală este politizat, m-aș mira să fie diferit acolo unde resurse importante vor fi redistribuite. Mai mult, dacă ne uităm la insuccesul aproape total a managementului privat în companiile de stat îngrijorarea noastră ar trebui să fie și mai mare (a se vedea cazurile celebre de la Tarom, sau CFR Marfă). Atâta timp cât managerii privați provin tot din siajul politicienilor vor executa ordinele acestora fără să crâcnească. În plus, evaluarea va veni tot pe filiera politicienilor deci obediența față de aceștia va fi una naturală. Consecința: o sumedenie de erori în alocarea resurselor (nu puține) va fi prezentă fără urmă de îndoială. Într-o țară coruptă cum este România crearea unui astfel de fond întărește puterea politicianului care va depune eforturi semnificative să controleze direct această ”vacă de muls”.
  4. Fondul Suveran de Investiții nu va fi o soluție la companiile de stat căpușate în prezent, așa cum acreditează ideea dl. Lucian Davidescu (vezi aici), companii care acum gravitează în jurul politicienilor ca surse de putere disparate. Aducerea sub aceeași umbrelă a companiilor de stat ”profitabile”, unele adevărate monopoluri naturale (vezi Hidroelectrica) va crea un monopol și mai mare în care resursele se vor contopi și vor genera rente politice și mai mari și găuri bugetare mai greu vizibile dar mult mai mari. Având în vedere că la mijloc este problema proprietății (de stat) tragedia comunelor va fi și mai mare. În plus, nu se știe încă sub ce formă aceste companii vor fi înglobate în fond: vor fi absorbite prin prisma acțiunilor pe care le deține statul, va fi doar transferat către fond profitul generat de aceste companii etc. Dacă vor fi absorbite se pune problema acționarilor minoritari privați care există în momentul de față la majoritatea companiilor aflate în discuție. Dacă se pune problema preluării cu japca la centru a profitului acestor companii, sunt absolut sigur că anul viitor managementul va reconsidera ideea de a obține profit pe care să îl distribuie alții de la centru. Și asta chiar dacă performanța managerilor acestor companii conține condiții legate de profit.

Sunt sigur că, deși este vândut românilor ca un panaceu la lipsa investițiilor statului și la toate problemele legate de modul în care sunt ratate sistematic obiective de investiții importante, Fondul Suveran de Investiții va încurca și mai mult lucrurile pentru că nu va avea resursele necesare să contribuie real la dezvoltarea României și va fi urgent populat cu rudele și cu prietenii de șpriț și voie bună ai politicienilor aflați la butoane. Investițiile sau bunăstarea României nu sunt mizele reale din spatele acestui proiect. Așa cum Compania Națională de Investiții a eșuat lamentabil în ”investiții” fără sens economic, la fel va eșua și Fondul Suveran. Alternativa sănătoasă este să creăm fonduri private puternice (de investiții, de pensii, de asigurări de viață), o piață de capital sănătoasă cu foarte multe proiecte publice lansate în parteneriat public – privat și listate în scurt timp de la implementare ca IPO pe această bursă, conectarea pieței de capital românești la nivel regional și global etc. Vrem sau nu să acceptăm acest lucru, capitalul privat și investițiile private au o busolă mult mai bună în materie de alocare a resurselor.

Într-o țară coruptă cum este România, cu cât implicarea statului în mijloacele de producție (inclusiv investiții) este mai puternică, cu atât haosul și eroarea este mai mare. România nu este Norvegia și nici măcar Emiratele Arabe Unite în materie de corupție (vezi aici poziția Norvegiei – locul 6 / poziția EAU – locul 24 / poziția României – locul 57) fără prea mulți pași făcuți în ultimii zece ani (vezi aici evoluția României în materie de corupție unde se vede că am îmbunătăți indicatorul în 10 ani cu doar 11 puncte și ). Unor politicieni mult mai corupți decât în alte țări nu ar trebui să le pui în brațe prea multe resurse. De aceea, cred că soluții care în altă parte merg (Norvegia) la noi o să eșueze lamentabil.


Asaltul celor de stânga (aflați mai mult la guvernare decât în opoziție în ultimii ani) la cota unică durează de mai mulți ani. Cota unică aplicată profiturilor este un impozit modern care a ajutat multe țări din regiune să se dezvolte. Este brandul fiscal al Europei Centrale și de Est privit cu multă simpatie chiar și de către țări dezvoltare mari. Asistăm zilele acestea nu doar la o nouă variantă de guvern ci și la o nouă variantă de taxare a profiturilor companiilor – taxarea progresivă pe cifra de afaceri (venituri) care să înlocuiască impozitarea în cotă unică a profitului companiilor din România.

De ce această schimbare? În primul rând pentru că bugetul statului este alimentat tot mai puțin de acest venit fiscal. Dominante în veniturile fiscale provenite din zona sectorului de business sunt două taxe mari și late: TVA și acciza. Impozitul pe profit este marginal. Companiile fie realizează profit în scădere și nu îl supun impozitării așa cum ar dori guvernanții, fie nu declară profit, inflatând costurile nepermis de mult sau transferă profit în afară prin costuri de transfer (cele multinaționale). În al doilea rând, pentru că bugetul statului este în mare suferință, mai ales după creșterile iresponsabile de cheltuieli salariale asociate sectorului bugetar. Foamea de resurse este evidentă pentru a putea încadra România în ținta maximă de deficit permisă de tratatele din care facem parte. De aici încercarea statului de a intra și mai mult cu bocancul în mediul de afaceri și de a impune un impozit pe venituri / cifră de afaceri în cotă progres.

Care sunt problemele acestui tip de impozitare? Le-aș structura pe următoarele puncte:

  1. Ca principiu, acest tip de impozitare este similar taxei pe stâlp sau impozitului forfetar: ai sau nu profit, plătești un impozit ca procent din venituri la fel ca în cazul taxei pe masa sau taxei pe stâlp. Este un venit sigur pentru politician care scoate din ecuație profitabilitatea oricărui act antreprenorial și care exclude din discuție costurile de operare și de dezvoltare a unei afaceri. Efectele distrugătoare ale acestui tip de impozit se vor vedea în momentul în care economia în totalitatea sa sau anumite sectoare vitale din economie vor intra pe o pantă descrescătoare și când lipsa profitului coroborată cu un impozit (aparent mic în procent) obligatoriu de plătit asociat veniturilor tale va grăbi insolvența / falimentul multor companii. Este un impozit mult mai puțin neutral la ciclul de afaceri sau la evoluția unui sector anume.
  2. Impozitul de acest tip nu încurajează dezvoltarea afacerii sub nicio formă: se aplică progresiv în procente diferite în funcție de dimensiunea afacerii. Adică crește pe măsură ce cifra mea de afaceri crește. E clar că nu voi fi tentat să plătesc un impozit dublu sau triplu doar pentru că vând mai mult.
  3. Impozitul nu ține cont de diferența între sectoare: unele sunt mai intensive în bunuri de capital care se amortizează în perioade mari și care au valori de achiziție mari (construcțiile de exemplu), alte sectoare sunt mai puțin intensive în capital (sectorul serviciilor de exemplu). Impozitul de acest tip este complet defavorabil sectoarelor puternic capitalizate, de regulă cele care sunt la baza oricărei dezvoltări economice durabile: industria și construcțiile. Este clar că impozitul va produce mutații economice ireversibile cu impact negativ asupra dezvoltării: va reduce intensitatea activității în sectoarele intensive în capital și le va favoriza pe cele mai puțin intensive în capital;
  4. Impozitul nu ține cont de investițiile pe care le realizează companiile în timp: pe măsură ce o companie se dezvoltă ea achiziționează echipamente / utilaje care se vor amortiza. Dezvoltarea unei afaceri înseamnă adăugarea de stadii de producție la cele inițiale. Înseamnă nu să produci roșii ci să produci bulion conservat pentru iarnă. Acest tip de impozit nu încurajează trecerea către noi stadii de dezvoltare mai avansate care presupun adăugarea de valoare în economie prin investiții suplimentare în echipamente și utilaje.
  5. Impozitul pe cifra de afaceri este complet nesustenabil pentru companiile care operează cu marje de profit reduse și va genera restrângere de activitate, insolvență sau faliment pentru foarte multe companii mici: dacă eu vând de 10000 lei și costurile mele sunt de 9900 lei, profitul brut va fi de 100 lei pentru care se aplica un impozit de 16% și apoi impozitele aferente dividendelor distribuite (care acum nu dispar ci sunt mutate către impozitul pe venitul ce va fi globalizat). Impozitul aferent profitului va fi de 16 lei. Un impozit pe cifra de afaceri de 1% înseamnă fix 100 lei. Adică o afacere care vinde de 10000 lei și are costuri operaționale de 9900 lei, cu impozitul pe cifra de afaceri nu scoate profit (e pe zero) însă cu impozitul pe profit de 16% rămâne cu 84 lei profit. Drama crește atunci când vorbim de 3% impozit pe cifra de afaceri. Dacă aceste companii nu vor putea reduce costurile, nu vor putea crește prețurile de vânzare (cifra de afaceri) sau nu vor putea vinde mai mult în piață vor fi sortite falimentului. Cum multe companii din România încă se află la stadiu incipient de dezvoltare și produc lucruri pe care le produc mulți (e.g. sare de bucătărie sau scobitori), adaosul lor comercial este foarte redus și capacitatea de a vinde mai mult sau mai scump e foarte redusă. Având în vedere că statul va crește și salariul minim pe economie la valori semnificative (2400 lei net înseamnă cam 4600 lei cost total cu un loc de muncă plătit la salariul minim cu toate contribuțiile incluse) presiunea va fi una și mai mare.
  6. Impozitul pe cifra de afaceri adăugat fiecărui stadiu de producție va crește exponențial costul de producție și prețul final al oricărui bun cu prelucrare avansată și va afecta competitivitatea sectorului de producție românesc. De exemplu, atunci când cumpăr materii prime se plătește un astfel de impozit. Când se vând produsele intermediare produse prin prelucrarea acestor materii prime se plătește de fiecare dată acest procent din valoarea lor de facturare. Un bun care este produs prin 20 de etape de producție succesive va avea asociat un astfel de impozit aplicat de 20 de ori. Mai mult, companiile vor căuta să intre în relații de afaceri doar cu companii mici care se încadrează la 1% și nu la 3% (impozitul va fi aplicat în cotă progresivă). El va discrimina între companii și va exclude din piață companiile furnizoare de dimensiuni mai mari, care cel mai probabil se vor sparge în companii mai mici cu costuri de operare suplimentare. Competitivitatea unui bun complex produs exclusiv în România va scădea semnificativ în comparație cu piețele externe.
  7. Impozitul pe cifră de afaceri dublează inutil și nedrept taxa pe valoare adăugată (dubla impozitare a aceluiași lucru). Este practic o cotă de TVA nedeductibilă care se aplică fiecărui stadiu de producție și nu se deduce. Acest tip de impozit nu se mai aplică demult în nicio țară dezvoltată sau emergentă decât cu titlu de excepție pentru anumite sectoare din considerente de simplificare (e.g. microîntreprinderi) și este prezent în momentul de față în doar două țări africane (vezi aici sursa).
  8. Atâta timp cât în lume majoritatea țărilor taxează profitul companiilor și nu cifra de afaceri va exista o reacție clară de mutare a producției în afara țării unde cheltuielile de investiții se pot deduce fiscal și limitarea activității economice la simpla desfacere de produse. Există șanse foarte mari ca nu doar companii străine să își relocalizeze producția în afara României ci chiar companii românești să facă acest lucru în foarte scurt timp.
  9. Impozitul este incompatibil cu legislația europeană (Directiva 112 cu privire la TVA). Există clar diferențe care vor fi create și care nu vor fi acceptate de celelalte țări membre din Piața Unică a UE (vezi aici sursa). O inițiativă de acest gen va fi clar însoțită de o reacție din partea Uniunii Europene care poate merge foarte departe.
  10. Nu este încă clar dacă impozitul se va aplica exclusiv la cifra de afaceri sau se va aplica la veniturile totale (unde intră și veniturile financiare și veniturile excepționale dar și diferențele din valoarea stocurilor sau valoarea altor active).

Orice specialist în economie știe următorul lucru: dezvoltarea unei afaceri presupune capital și investiții care se amortizează în timp. Pentru a produce valoare economică orice companie care nu are o profitabilitate ridicată va trebui să insiste mai întâi pe îmbunătățirea profitabilității sale prin investiții și apoi pe dezvoltarea cifrei sale de afaceri. Companiile care sunt deja profitabile vor pune accent pe dezvoltarea cifrei de afaceri. Atunci când aplici un impozit pe cifra de afaceri și nu pe profit descurajezi ambele tipuri de companii: cele care au nevoie de investiții pentru îmbunătățirea profitabilității nu le vor mai face pentru că nu se mai deduc fiscal prin amortizare și cele care vor să crească cifra de afaceri fiind suficient de profitabile nu o vor mai face pentru că li se aplică un procent progresiv.

În final, nu sunt convins că impozitul va fi de 1%, nici măcar de 3%. Va fi mai mare pentru că statul, pe estimări pornind de la datele financiare raportate de companiile Românești pierde semnificativ dacă schimbă forma actuală de impozitare (vezi aici sursa). Sunt sigur că în urma calculelor procentele vor ieși mult peste cele vehiculate pentru că de ce ar mai fi atunci toată această tevatură? Doar ca să scoatem complet din joc cota unică?

Este foarte dificil să porți o discuție legată de cât de optimă este o taxă. Totuși înclin să cred că atunci când aplicăm măsuri fiscale trebuie să fim foarte atenți la ce schimbări structurale produc aceste politici publice. Nicio taxă nu este neutrală și modifică din temelii structura producției. În plus, e de dorit ca aceste taxe să fie nu doar scăzute ci și ușor de plătit / înregistrat / raportat / controlat. Dacă tot se dorea simplificare poate că ar fi fost mai bine să lăsăm TVA la 22% și să scoatem definitiv impozitul pe profit nu să creăm tot acest haos fiscal din nimic. România nu se poate dezvolta dacă este în permanență un poligon pentru experimentele sociale generate de laboratoarele de partid.

 


România are multe modele care îi inspiră pe politicienii zilelor noastre. Ne-am creat o meteahnă proastă de a prelua din teoriile ce se vehiculează în piața publică sau din politicile publice aplicate de vecinii noștri mai mult sau mai puțin apropiați cele mai proaste idei sau cele mai proaste politici publice. Vrem taxe ca în țările nordice (uitând că ele sunt cele mai libere țări din lume sau cele mai puțin corupte țări), vrem impozit pe moștenire sau impozit pe donații ca în Franța (uitând să vedem cum fug pe capete de această țară cei mai bogați oameni) sau vrem impozit progresiv ca în SUA (uitând că ei nu au TVA). În loc să luăm ce e bun în aceste țări, politicienii români se încrâncenează constant să exceleze în a da lovituri constante de topor fundamentului economiei românești. Efectul este o ”îngrășare” constantă a statului manifestată prin: creșterea constantă a cheltuielilor publice (ca volum și ca pondere în PIB), prin expandarea datoriei publice, prin creșterea numărului de funcționari publici, prin creșterea numărului și nivelului taxelor, prin creșterea constantă a masei monetare (inflația) sau prin expandarea continuă și sofisticată a reglementărilor și politicilor publice. Uniunea Europeană și modelul de stat pe care îl apără înseamnă: 10% din populația mondială, 20% din PIB-ul mondial și aproape 60% din cheltuielile sociale mondiale. România, ca parte a Uniunii Europene, nu face notă discordantă de acest model.

De ce sunt statele (inclusiv cel din România) tot mai ”grase”? Este o întrebare la care trebuie să încercăm să găsim răspuns dacă vrem să pornim pe drumul reformării statului. Demersul, ca orice demers teoretic, ar trebui să plece de la înțelegerea naturii statului. Întrebările în acestă direcție vizează: caracterul agresor al statului, caracterul monopolist al statului (cea mai mare ”companie” dintr-o țară mereu interesată de a învinge și a-și elimina competitorii), arbitrarul politicilor publice, redistribuirea arbitrară și injustă de resurse, un instrument coercitiv menit să alimenteze constant cu resurse antreprenorii politici, o construcție socială aflată în afara oricărui calcul economic etc.

Statul este o emanație a indivizilor, a comunității de oameni. Este o construcție socială la fel de imperfectă ca orice altă construcție socială și care nu poate acționa independent de interesele celor care îl susțin și îi validează direct sau indirect existența. Nu poți aplica o ”dietă” a statului menită să reducă dimensiunea sa fără să lucrezi la nivel de indivizi. Dimensiunea actuală a statului este consecința directă a unei mentalități la nivel de individ de care trebuie să ținem clar seama. Indivizii, noi cu toții, iubim mai mult sau mai puțin statul. Dieta aplicată statului trebuie să se bazeze fundamental pe educația indivizilor care să conducă la o schimbare radicală de mentalitate. Statul trebuie repoziționat acolo unde este locul de către indivizii care îl susțin financiar prin taxele lor.

Educația indivizilor ca dietă a statului ar trebui să vizeze următoarele aspecte:

[1]. Indivizii au o frică naturală de viitor: Viitorul ne este, cel puțin, parțial cunoscut și înseamnă incertitudine. Toate acțiunile noastre se întâmplă în viitor. Toate deciziile noastre vizează viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Statul promite multe în legătură cu acest viitor. El se erijează, prin acțiunile și politicile sale, în panaceu mai ”bun” decât piața în a rezolva o bună parte din aceste probleme viitoare fundamentale ale indivizilor (casă, familie, bătrânețe etc.).  Uităm să arătăm că intervenția statului este cel puțin la fel de imperfectă ca și piața în a rezolva problemele derivate din incertitudinea la care acțiunile noastre sunt permanent expuse. Cei care apără intervenționismul au un miopism natural în a arăta viciile și imperfecțiunile redistribuționismului arbitrar și coercitiv de resurse. Mai mult, statul face tot posibilul să apere absența unei alternative reală de alegere (opțiune) la nivel de individ cu privire la soluția sa versus soluția privată.

[2]. Rolul statului care s-a alterat și denaturat continuu: Frica de viitor și incertitudinea la nivel de individ ne-a condus natural către o construcție socială care inițial presupunea punerea la comun voluntară de resurse. Punerea la comun ridică problema controlului asupra acestor resurse comune. Statul modern nu mai este astăzi nicidecum o punere la comun de resurse și nici o construcție care să permită controlul direct și transparent asupra acestor resurse. Inițiativa privată în foarte multe domenii (infrastructura, de exemplu) a fost substituită de cea publică fără ca cei care o impun cu forța să ne convingă și de problemele din spatele acestei inițiative. Mai mult, controlul nostru asupra deciziei de a aloca resurse pentru „investiția X” (într-o autostradă) versus alocarea de resurse pentru ”investiția Y” s-a diminuat continuu. Odată, pentru că decizia nu se mai ia cu unanimitate ci cu majoritate simplă. Cum la vot merg tot mai puțini, legitimitatea celor care decid pentru noi e în continuă scădere. După ce sunt aleși, politicienii uită sau blochează sistematic controlul societății asupra lor. Pe de altă parte, statul este tot mai puțin transparent în deciziile sale și în modul în care implementează aceste decizii. Extinderea statului se face constant prin exproprierea continuă de resurse a indivizilor din spatele său. Punerea la comun de resurse menține dreptul de proprietate privată asupra resurselor. Acapararea de resurse prin coerciție (statul modern) nu mai menține dreptul de proprietate privată asupra resurselor. Statele moderne care ne expropriază sistematic de resurse la adăpostul democrațiilor netransparente și bazate pe o ”majoritate” semnificativ simplificată au devenit ”obeze”, mult peste limita sustenabilității și suportabilității. Reformarea democrațiilor prost înțeleasă ridică riscul unui derapaj spre tiranie sau dictatură.

[3]. Antreprenoriatul politic și ”virtuțiile” sale: Discuția stat versus piață se lovește de următorul lucru dureros – este mult mai ușor să obții resurse smulgându-le cu forța de la cei din jurul nostru decât producându-le printr-un act antreprenorial complex și schimbându-le apoi voluntar cu alții pentru a obține alte bunuri. Dacă acest ”furt” devine și legal este cu atât mai bine. Problema ”legalității” în statele moderne ghidate de ”contracte sociale” și ”drepturi pozitive” este sensibilă: este ”ilegal” să xeroxezi bani într-o pivniță și este ”legal” să faci acest lucru în pivnițele băncii centrale.

[4]. Teorii în favoarea intervenționismului versus teoriile economice clasice: Economia clasică este perimată într-un stat modern. Banul clasic (aurul) este o ”relicvă barbară”. Teoreticienii economiști actuali își irosesc energia și virtuți pentru a crea ”teorii” ce servesc de minune obezității statului. Dau doar 2 exemple: teoriile ce susțin neutralitatea banilor și a rigidității prețurilor și salariilor (Keynes)  care susțin că expansiunea monetară ar avea efect neutral asupra economiei (consum, producție) sau teoriile ce discută echilibru macroeconomic general (IS-LM sau IS-LM-BP) care discută de impactul pozitiv al expansiunii monetare (masă monetară mai mare) sau a expansiunii fiscale (taxe mai mari) asupra creșterii economice (în anumite condiții). Economiștii care critică, cu sau fără evidențe empirice, aceste pseudo-teorii (în linia de argumentație a teoriei economice clasice) își găsesc tot mai greu loc în spațiul economic actual. Statul se bucură, în momentul de față, de mult mai mulți suporteri academici (profesori sau cercetători) ai acestor teorii. Ești mult mai rapid apreciat și ”scos în fața careului” dacă produci teorii și cercetări care ajută statul și intervenția sa. Ești marginalizat (inclusiv de publicațiile academice) dacă menții o poziție care ilustrează contrariul.

[5]. Inconsecvența logică în intervenționismul etatic: Când explici oamenilor imperfecțiunile intervenționismului etatic trebuie insistat nu doar pe ineficiența acestor politici publice în planul comunității locale sau pe lipsa de efecte reale sau deturnarea intervenționismului spre directa înavuțire a antreprenorilor politici ci și pe haosul generat de inconsecvența logică a politicilor publice. Pe de o parte, statul subvenționează masiv sectoare definite arbitrar ca fiind sensibile și, în același timp, condamnă vehement ajutorul de stat (vezi politica în domeniul concurenței a Uniunii Europene). Statul condamnă vehement monopolul privat dar el însuși este un mare monopol (chiar mai periculos decât cel privat pentru că are în spate agresiunea și coerciția). Statul iubește concurența dar face tot posibilul să scape sau să descurajeze orice concurență venită din partea mediului privat în materie de bunuri publice: educație, sănătate, securitate etc.

Fără un program educațional masiv care să vizeze clarificarea (cel puțin) a acestor aspecte la nivel de indivizi ce compun statul (inclusiv cel român) dieta statului ce devine tot mai obez este imposibil de aplicat. Așa cum nu poți aplica o dietă cuiva care nu o înțelege sau care nu o acceptă, la fel nu putem aplica dieta nici statelor. Mai mult, politicienii și contribuabilii vor fi întotdeauna pe poziții complet opuse în materie de dieta contra acestei obezități. Antreprenorii politici își vor apăra cu dinții privilegiile deja obținute, vor continua permanent să le rafineze și să le dezvolte întru prosperitatea lor ”legală”. Cu fiecare zi ce trece dieta este tot mai greu de aplicat. Din păcate, la fel ca și obezitatea fizică a indivizilor, și obezitatea statelor este letală. Cu costuri sociale imense.

(Idei exprimate în cadrul Dezbaterii ”Eșecul statului” organizată de Facultatea de Economie și Administrare a Afacerilor din cadrul Universității din Iași, 5 Mai 2017 organizată de prof. univ. dr. Gabriel Mursa pe marginea cărții ”L’échec de l’État: pour une société de libre choix” / Autori: Jean-Philippe Delsol și Nicolas Lecaussin unde am participat în calitate de profesor invitat).


Capitalul este prezentat de socialiști ca fiind ceva ”ticălos” și ”malefic” pentru dezvoltarea societății. Acumularea de capital, spun socialiștii, este împotriva naturii umane și scoate ce e mai rău din omul modern. ”Capitalistule!” a devenit o înjurătură la ordinea zilei într-o lume tot mai populată de ”săraci” și ”proletari” mânați ca oile în luptă de politicieni la ”revoluție”, politicieni care de fapt îi doresc cât mai dependenți de ”tătucul” grijuliu. Companiile multinaționale, purtătoarele stindardului capitalului globalizat, nu sunt nici ele iertate.

De unde această ură împotriva capitalului și a celor care îl acumulează? Răspunsul este foarte simplu: cel care acumulează capital face saltul din poziția de ”sclavul” politicianului în poziția de ”stăpâni de sclavi”. Investitorii, antreprenorii, deținătorii de active (pământuri, case, mașini) devin independenți (economic, financiar, social) și au pretenții rafinate de la politicieni. Capitaliștii încep să sesizeze mai bine natura statului, agresiunea din spatele fiscalității sau inconsistența asistenței sociale promovată de acesta la adăpostul unor concepte lipsite de consistență cum ar fi ”solidaritatea socială” sau ”interesul național”.

În aceeași notă se înscrie și frământarea lipsită de sens legată de ”remunerarea capitalului” mai consistentă decât ”remunerarea muncii” identificată, mai nou, ca fiind sursa multor rele și neajunsuri în societatea românească (vezi aici, pag. 16 sau aici, o ediție mai veche a temei de discuție). De unde pleacă această concluzie? De la structura veniturilor care formează PIB-ul (avem trei metode de determinare a PIB-ului, metoda veniturilor fiind una dintre ele). Am prezentat în tabelul de mai jos calculul (simplist) bazat pe ponderea salariilor (inclusiv contribuții angajat și angajator) în PIB-ul total.

După cum observăm, în România ponderea cheltuielilor cu salariile în PIB este de doar 32.2% față de 47.4% în UE (28). Este clar o diferență ce nu poate scăpa vederii cu ușurință. Diferența ar fi alte venituri decât salariile: dividende, profitul net al afacerilor care este reinvestit, dobânzi, chirii, rente, drepturi de autor etc., în total circa 68% din PIB în cazul României. De aici o concluzie simplistă și pripită: capitalul este mai bine remunerat decât munca.

De ce nu este corect să asumăm, plecând de la aceste cifre, că avem un capital mai bine remunerat decât munca? Aș (re)începe discuția de la faptul că nu există nicăieri o rețetă optimă legată de cât să fie ponderea veniturilor din salarii în total PIB. Intuiția și logica ne-ar spune că, atunci când ponderea veniturilor salariale în PIB, avem de a face fie cu salarii mici, fie cu sectoare de activitate mai puțin intensive în muncă și mai intensive în bunuri de capital. Faptul că, în anumite sectoare, vorbim de o pondere a cheltuielilor salariale redusă în total venituri nu înseamnă neapărat că salariile sunt reduse și capitalistul pleacă cu mai mulți bani acasă prin comparație cu angajații săi ci poate însemna și că vorbim de procese de producție automatizate (intense în bunuri de capital) care lucrează cu un număr foarte restrâns de angajați. Un calcul de acest tip este inutil, mai ales pe cifre agregate: în anumite sectoare poate fi o problemă de salarii mici în alte sectoare poate fi o problemă de automatizare a proceselor de producție.

Un alt argument ar fi că, din diferite considerente (mai ales fiscale), multe venituri care astăzi apar în statistici în altă categorie decât salariile ele sunt de fapt salarii mascate. Dau doar două exemple: un SRL care închiriază spațiu de la proprietarul (acționarul) SRL-ului plătind chirie acestuia pentru sediul său social (în loc să încaseze salariu mai mare ca administrator preferă chiria care este impozabilă mai puțin); un SRL care angajează acționarul principal ca administrator și care este plătit pentru munca sa cu salariul minim, restul fiind transferat spre profit și scos ca dividend sau reinvestit. Este cazul multor venituri din România care în realitate sunt salarii: drepturi de proprietate intelectuală, cheltuieli cu mașina de serviciu (combustibil, întreținere și reparații), cheltuieli cu sediul (în care eventual și locuiesc), cheltuieli cu telefoanele mobile etc. Sunt mulți angajați care preferă un salariu mai mic dar mașină de serviciu și telefon mobil de serviciu pe care să îl poată folosi (cu anumite limite) și în interes personal. Este cazul multor micro-întreprinderi, PFA, SRL-uri unipersonale care ascund în veniturile generate de ele mai degrabă salarii decât dividendele sau cheltuielile operaționale pe care le finanțează. În acest context, este foarte greu să tragi linia și să concluzionezi cum îți convine ție: salariile sunt mici și capitalul duce mai mulți bani acasă.

Următorul argument ține de economia informală. Sunt multe salarii / venituri asimilate salariilor în România plătite informal. Multe companii plătesc un salariu minim pe economie și întregesc apoi aceste salarii din plăți la negru către angajați. Tot din considerente fiscale (avem printre cele mai mari fiscalități aplicate muncii din Uniunea Europeană, locul 6 în 2016 între cele 28 de țări). Aceste plăți informale nu se văd în statistici și mențin nivelul veniturilor salariale în PIB la un nivel mai scăzut decât în alte țări. Munca la negru ar fi estimată în România, conform cifrelor estimate de Consiliul Fiscal, undeva la 4 miliarde de euro, 1.5 milioane de români lucrând fără forme legale (vezi aici sursa). Dacă ajustăm procentele de mai sus cu acești 4 miliarde euro anual procentul urcă către 35% în 2015, în loc de 32%.

O problemă aparte cu veniturile noastre salariale mai mici ca în alte țări este că mulți români muncesc în străinătate (UE mai ales) și trimit salariile lor câștigate acolo înapoi în România. Salariile lor nu se văd în PIB-ul României fiind venituri obținute în alte țări și regăsite în PIB-ul acestora. Dacă am aduna remitențele procentele se mai corectează cu câteva cifre în sus (din păcate Eurostat nu are date decât pentru 2007 – 2012) – în loc de 36.8% în 2007 procentul crește la 41.5% dacă adăugăm și aceste remitențe (ceea ce înseamnă că, cel puțin pentru anumiți ani, remitențele au un impact relevant asupra acestui calcul). Din calcul am omis sumele pe care românii din afară nu le mai trimit în țară și le cheltuiesc în țările unde muncesc. Mai observăm că în boom diferențele între cele două procente cresc semnificativ (românii trimit mai mulți bani acasă).

Mai mult, măsurile sociale generoase luate de stat încurajează și mai mult această discrepanță. Programele de tipul: Prima Casă, Prima Afacere, Prima Chirie, alocația pentru copiii nou-născuți etc. vin să agraveze și mai mult discrepanța între salarii și alte venituri decât salariile. Atunci când statul mă subvenționează masiv să îmi deschid o afacere mică (nici nu contează dacă sunt profitabil sau eficient), când statul îmi subvenționează o bună parte din chirie când sunt șomer ca eu să îmi găsesc loc de muncă în alt oraș (acceptând un salariu mai mic) sau când îmi subvenționează masiv din costul unei locuințe luată pe credit voi fi dispus să accept venituri salariale mai mici. Natural, aceste subvenții diminuează din salariul pe care suntem dispuși să îl negociem. Multe dintre subvențiile respective pot fi asociate, la rigoare, cu venituri de natură salarială și ele au un procent în PIB care merită luat în calcul (mai ales că volumul subvențiilor ține pasul cu dinamica PIB):

Observăm că dacă ajustăm procentele cu munca la negru, cu subvențiile și cu remitențele celor care au ales să muncească afară dar să trimită venitul lor în țară procentele se apropie semnificativ de media europeană. Am lăsat afară procentele (și ele semnificative) derivate din venituri mascate sub alte forme decât salariile din considerente fiscale, mai greu de estimat.

În concluzie, este foarte periculos să dăm curs unor calcule simpliste de acest tip bazate doar pe procentul salariilor oficial declarate în PIB-ul sau venitul național net. Deși miza discuției pare a fi neclară pentru mulți (sau nevinovată), în realitate ea ascunde un interes în creștere de a lovi fiscal și mai mult în profitul companiilor (străine sau nu) care operează în România. De la a condamna remunerarea capitalului până la a-i aplica niște corecții fiscale usturătoare mai e foarte puțin. Sunt sigur că mințile ”luminate” scotocesc deja în cotloanele ideologice să scornească măsuri corective (de preferabil cât mai coercitive și cât mai greu de evitat).

O variantă mai veche a temei o puteți accesa aici:

Remunerarea muncii vs. remunerarea capitalului: o falsă problemă a socialiștilor

Și argumente în completare puteți găsi și într-un material publicat de colegul meu Bogdan Glăvan:

De ce este mică, Mitică, remunerarea forței de muncă în PIB?