Corupția este văzută de către majoritatea dintre noi ca fiind un lucru rău. Este apanajul atât a sectorului privat (unde este limitată de posibilitatea falimentului și de corsajul instituțional al contractelor private) dar, mai ales, este apanajul sectorului public (unde nu există nici faliment și nici claritate contractuală explicită). Există corupți atât la privat cât și la stat dar cel mai mare rău social îl fac corupții de la stat. Cei din privat nu apucă să facă mare rău și răul lor este limitat la proprietatea privată pe care o afectează direct. Iar faptul că un proprietar (acționarii, de exemplu) închid ochii la corupția angajatului său (managerii în acest caz) este problema exclusivă a proprietarului și ține de modul în care acesta acceptă voluntar să își utilizeze / irosească propriile resurse.

Corupția îl incriminează, mai ales, pe cel care cere un favor material pentru a-și exercita puterea cu care este investit în relație cu terții. Incriminat este însă, mai nou, și cel care corupe. Cel care dă ceva pentru a obține un anumit tratament sau favor este văzut, mai degrabă, ca parte a problemei și nicidecum ca parte a soluției.

Totuși, merită făcută o distincție importantă în materie de corupție. Corupția poate fi împărțită în două categorii: cea ”agresivă” și cea ”defensivă”. Distincția e utilă și are o funcție socială importantă. Un exemplu de corupție agresivă: cineva dă mită unui funcționar ca acesta să elimine de pe o anumită piață toți competitorii respectivului corupător (prin controale excesive din partea autorităților fiscale, de exemplu). Această formă de corupție permite obținerea unui avantaj material clar și îi pune de aceeași parte a baricadei pe corupător și corup în agresarea unor terți. Agresiunea se petrece cu ajutorul forței / puterii din spatele construcției etatice. Câteva exemple de corupție defensivă: dau mită unui medic dintr-un spital public ca să fie mai atent când mă operează (să nu îmi opereze altceva, să nu uite vreo ustensilă sau bandaj în mine etc.); dau mită unui agent fiscal să nu fie atent la toate detaliile, în noianul de reglementări fiscale din România este imposibil să nu faci o greșeală amendabilă rapid de cei ce au creat acest haos legislativ sau dau mită ca asistenta din spitalul public să fie mai atentă cu mine (știind că este prost plătită). Între un sistem legislativ și instituțional foarte strict și foarte alambicat aplicat într-o manieră incoruptibilă și unul în care poți corupe pentru a te salva, al doilea este de preferat. În multe țări (mai ales totalitare) această corupție defensivă a fost o șansă pentru supraviețuire (în comunism fără așa ceva nu supraviețuiai). Cum bine spune Rothbard în The Ethics of Liberty (p. 185): ”A corrupt government then, is not a necessarely a bad thing; compared with an ”incorruptible government” whose officials enforce the laws with great severity, corruption can at least allow a partial flowering of voluntary transactions and actions in a society”.

Mulți ar spune că prin astfel de comportamente nu facem decât să încurajăm corupția nu să o reducem. Nimic mai fals. Problema nu este la corupător ci la sistemul public sau la haosul instituțional / reglementativ. Problema constă în problemele cu care vine intervenția etatică la pachet și care, atunci când ele nu mai dau nicio șansă, pot fi evitate doar prin intermediul corupției. Tocmai de aceea, lupta împotriva corupției nu trebuie să fie dusă cu cei care corup. Și nici cu cei care sunt coruptibili în sistemul public. Ca să aibă rezultate, lupta anti-corupție trebuie să se poarte cu sistemul public și cu toate stimulentele din spatele său.

Cei care corup nu sunt, în niciun caz, parte a problemei. Dimpotrivă, ei trebuie văzuți ca victime ale unui sistem care nu le dă prea multe șanse. Corupția nu ține de natura umană care e clar imperfectă (lacomă, ticăloasă) și care nu se va schimba niciodată. Ci cu acele mecanisme de redistribuire mult mai imperfecte decât piața aflate în spatele politicilor publice care scot ce e e mai rău din oameni: decizi pe banii altora pentru alții fără a avea direct nimic de a face nici cu unii, nici cu alții.


Sistemele democratice presupun reprezentarea noastră de către un grup de oameni aleși prin vot. Aceștia devin ”agenții” noștri. Statul este văzut astfel ca putând fi asociat unei abordări de tipul ”principal – agent”. Principalii sunt contribuabilii cu taxe către bugetul de stat care deleagă prin vot agenților lor să se ocupe de aceste taxe. Ar părea similar contractelor private prin care, de exemplu, un principal (asiguratul) deleagă unui agent (asigurătorul) unele riscuri specifice (riscul de incendiu sau inundație, de exemplu). Sau contractelor private prin care acționarii deleagă unor manageri administrarea capitalului lor investit într-o afacere.

Această abordare atrage după sine și credința, inevitabilă, că statul poate fi condus după aceleași principii ca și sectorul privat. Că regulile pot funcționa similar și că hazardul moral are aceeași natură. La fel și costurile de agenție. Nimic mai fals. Atunci când vorbim de intervenția statului (mai ales în plan economic) avem de a face cu o relație de tipul ”principal-agent” din următoarele considerente (cel puțin):

  • În primul rând, în cazul statului vorbim de cineva care operează cu banii unora (contribuabilii) în beneficiul altora (asistații sociali, de exemplu). Adică vorbim de o schemă de redistribuire neclară prin care cineva intră în posesia unor resurse de la unii cu care are interesul de a-i jecmăni cât mai mult pentru unii față de care are interesul de a le oferi cât mai puțin. Nu e situația, de exemplu, a unor acționari care numesc pe banii lor niște manageri să îi reprezinte. Și managerul și acționarii sunt într-o relație directă cu interese reciproce ce decurg direct între principal și agent.
  • În al doilea rând, în cazul statului nu vorbim, de cele mai multe ori, de existența unui contract explicit. Contractul din spate este unul vag și se numește contract social, cu prea puține drepturi și obligații specifice (obligațiile sunt mai specifice, drepturile mai vagi și mai pozitive);
  • Multe dintre pozițiile de administrare a resurselor nu se votează direct. Adică, agenții aleși să ne reprezinte nu sunt aleși prin vot ci sunt numiți, mai degrabă. Votul este modul în care principalii își aleg agenții și nu numirea lor (ulterioară) de câtre cei votați. Prin numire și nu votarea agențiilor se diluează foarte mult responsabilitatea agenților în fața principalilor și crește semnificativ hazardul moral. Cu atât mai mult cu cât contractul explicit nu există iar cel implicit e foarte vag;
  • Agentul nu obține pașnic și voluntar resursele pe care le ”administrează” în favoarea principalului. Principalul nu se poate retrage benevol și când vrea foarte ușor dintr-un contract cu un astfel de agent. O poate face doar dacă pleacă la un alt agent, în alt stat. Unele state împiedică migrația, deci problemele se pot complica și mai mult. Puterea de negociere este semnificativ redusă cu astfel de agenți ce au în spate agresiunea instituționalizată.
  • Sistemele democratice de diminuare a hazardului moral și a costurilor de agenție sunt foarte limitate și generatoare de birocrație și corupție. Multe dintre ele se află tot sub controlul agentului și nu sub controlul principalului.
  • Există o categorie aparte de agenți care sunt simultan și principali (cei care lucrează în companiile de stat, cei care trăiesc din subvenții de stat sau ajutoare de stat, cei care lucrează la stat, pensionarii, cei din băncile centrale etc.). În societățile moderne, datorită expandării statului, aceștia sunt tot mai numeroși. Și au și drept de vot setând, prin votul lor, modul de acțiune al agenților și relația acestora cu principalii.

Concluzia este că statul nu poate funcționa niciodată ca o entitate privată. Nu (mai) putem privi atât de reducționist statul ca pe o simplă delegare de resurse de către principali (contribuabilii) către niște agenți aleși prin vot democratic și reprezentativ. Complexitatea, sofisticarea și expandarea intervenției etatice o îndepărtează semnificativ de acest mod simplist de a privi lucrurile. Reprezintă un element de îngrijorare și un argument esențial în minimizarea statului. Viitorul nostru depinde esențial nu de modul în care funcționează piețele ci de modul în care resetăm statul omniprezent în deciziile noastre economice.


Din tot programul de guvernare plimbat pe la toate televiziunile în campanie electorală nu a mai rămas nimic după prima cădere de guvern (la foarte scurt timp de la preluarea guvernării). Dinamitarea propriului guvern s-a produs nu neapărat pe fondul neînțelegerilor dintre primul ministru și partidul care l-a propulsat acolo ci pe fondul imposibilităților conținute de programul de guvernare inițial și conștientizate de către toate părțile implicate. Tocmai din această cauză ne-am trezit nu doar cu un guvern dărâmat ci și cu un program de guvernare complet schimbat din temelii. Era forma de a scăpa de un program plin de aberații și de a merge mai departe, fără a pierde mult din susținerea electoratului sau fără costuri de imagine prea mari.

Calculul ar fi fost unul corect cu o singură condiție. Varianta actualizată de program de guvernare să renunțe la aberațiile celei dintâi și să nu introducă aberații noi. Aici însă avem un eșec total. Din lipsă de timp (sau lipsă de specialiști), partidul dominant a reîncălzit câteva teme economice mai vechi între care renunțarea definitivă la cota unică reprezintă elementul central. Așa au apărut impozitul pe cifră de afaceri (o măsură incompatibilă cu Uniunea Europeană, o măsură ce introducea o dublă impozitare a cifrei de afaceri, o măsură care ar fi descurajat adăugarea de valoare sau investițiile etc., adică o aberație și mai mare decât cele din programul anterior), declararea patrimoniului (o măsură care presupune implicarea unor evaluatori independenți care să analizeze valoarea activelor pe care le deținem fiecare dintre noi), impozitul progresiv pe venitul globalizat individual (înlocuiește impozitul pe gospodărie dar este la fel de inutil pentru că și în prezent veniturile, altele decât din salarii, se declară deja și cu cotă unică de impozitare; înlocuirea e doar parțială pentru că măsura vine la pachet cu evaluarea anuală a patrimoniului care va avea costuri și stres similare), suprataxarea exploatării de resurse naturale sau taxa de solidaritate. Dintre noile aberații se pare că ultima redută o reprezintă taxa de solidaritate pe care (încă) guvernanții actuali o susțin cu toată tăria (după ce rând pe rând au renunțat la celelalte noi aberații cu care a venit programul de guvernare actualizat).

Care sunt problemele cu taxa de solidaritate? Din punctul meu de vedere următoarele:

  • Taxa este nedreaptă pentru că îi penalizează pe cei care muncesc foarte mult  sau au mai multe locuri de muncă (de exemplu, sunt salariat și seara câteva ore prestez activitate de taxi în regim Uber) sau pe cei care au mai multe surse de venit (de exemplu, în loc să consum am acumulat capital și l-am investit într-o garsonieră pe care o închiriez suplimentându-mi venitul);
  • Taxa împarte arbitrar societatea între ”bogați” și ”săraci” fără să atingă problema modului în care cei bogați au acumulat bogăție. Ca legea să producă un venit suplimentar semnificativ la bugetul statului,  cel  mai probabil se va coborî foarte jos plafonul de ”bogăție” într-o țară săracă cum este România. Estimările (deja comunicate) ar fi undeva în jurul a 3000 – 3500 Euro / lună (dacă nu chiar mai jos). Cu alte cuvinte, românii care vor avea un venit peste acel plafon vor fi supraimpozitați masiv. Totuși, un venit de 2500 – 3000 Euro / lună este un venit mediu în majoritatea țărilor dezvoltate și în nici un caz un indicator de bogăție.
  • Taxa de solidaritate folosește un concept foarte vag care aruncă suficientă ceață asupra utilizării ulterioare a veniturilor obținute în urma acestei solidarități forțate (cu cine și cu ce?) a celor incluși arbitrar în clasa ”bogaților”. Aș vrea să văd undeva definită solidaritatea. Aș vrea să înțeleg de ce această solidaritate funcționează doar într-un sens: bun, înțeleg că ”bogatul” trebuie să dea din excesul său de bogăție ”săracului” dar oare acesta din urmă trebuie să primească resurse fără nicio condiționalitate. Solidaritatea nu ar trebui să fie unilaterală în societate și în nici un caz nu trebuie înțeleasă astfel: bogatul cedează din surplusul său ca săracii să nu arunce în aer societatea; bogatul își cumpără pace socială fiind solidar cu săracii și politicianul câștigă voturi. Mai mult, nu înțeleg de ce nu ar fi mai constructiv pentru societatea românească să fim, mai degrabă, solidari cu cei care muncesc, cei care adaugă valoare economică, cei care sunt creativi, cei care își asumă riscuri, cei cinstiți etc.
  • Nu înțeleg scopul final al acestei taxe și modul în care ea va rezolva problema sărăciei din România. Nu există nicio sursă bibliografică relevantă și nici studii consistente care să arate că rezolvarea problemei sărăciei constă în taxe sau suprataxe (cel puțin nu pe termen lung). Dimpotrivă, taxarea și nu libertatea economică accentuează inegalitatea veniturilor. Suprataxarea este o măsură cu efecte contrare scopului declarat (reducerea inegalităților, nivelarea veniturilor etc.);
  • Exemplul unor țări pe care vrem să le copiem cu orice preț (exemplu cel mai recent este Franța) ne arată deja efectele nocive ale acestei politici fiscale. Franța vrea să renunțe la această aberație taman când noi vrem să o introducem, o aberație care a privat Franța de persoane cu potențial financiar semnificativ care au preferat să părăsească țara după 2013 (vezi aici, aici sau aici).

Este tot mai clar pentru mine că, în pofida imaginii de partid bine organizat, unit cu mulți specialiști gata să administreze țara și binele național, partidul principal de guvernământ nu mai are soluții și nu mai are consistență economică. Din afară impresia este că niciodată nu i-a interesat să ne fie bine tuturor ci i-a interesat binele lor, înțeles în mai multe moduri: scăparea de stresul și presiunea justiției, binele electoratului propriu format din bugetari, pensionari și asistați social, binele ”antreprenorilor” conectați la banul public. Din păcate, pentru cei mai mulți, binele acesta înseamnă un rău absolut pentru că totul are în spate o redistribuire agresivă de resurse. Acesta este de fapt principiul de bază al programelor de guvernare și al guvernării de ani buni în România: redistribuirea unei sărăcii generalizate justificată de principii, cel puțin, dubioase. Politicienii de azi și de ieri sunt prea puțin interesați să aducă ceva în plus peste ceea ce există (să construiască ceva viabil și durabil). În schimb sunt obsedați să împartă ceea ce mai există, ostili fiind cu cei care mai pot genera valoare economică. Redistribuirea generalizată nu a dus și nu va duce nici la mai multă prosperitate. Bogații sunt cei care dau putere și forță unei națiuni și nu absența acestora.


România este scuturată din toate balamalele de niște politicieni care au o educație economică precară și care se bazează excesiv pe economiști de partid cu idei tot mai crețe și care propun tot felul de trăznăi insuficient fundamentate, dezbătute sau fără un studiu de impact serios în spate.

Una din aceste idei este cea legată de crearea Fondului Suveran de Investiții după modele similare din Norvegia (creat în 1990, cel mai mare din lume cu active în valoare de 922 miliarde USD) sau Emiratele Arabe Unite (creat în 1976 în valoare de 828 miliarde USD).

Iată care sunt argumentele mele care susțin că această idee este una problematică și că nu va aduce un beneficiu clar economiei românești, dimpotrivă:

  1. Lipsa resurselor financiare care să alimenteze constant cu fonduri substanțiale acest fond public de investiții. În țările unde s-au dezvoltat astfel de scheme de finanțare pentru proiectele publice exista o sursă importantă de finanțare, chiar cu sume importante (vezi aici lista principalelor fonduri suverane de investiții). Cinci din cele mai mari zece fonduri suverane au în spate producția de petrol și redevențele aplicate acesteia. Cu alte cuvinte, în cea mai mare parte a cazurilor, existența unor resurse naturale importante alimentează și justifică crearea acestor fonduri de dezvoltare pentru a se evita ceea ce noi numim în literatura economică ”blestemul resurselor”. Lipsa resurselor se vede clar în bâlbâiala autorităților cu privire la capitalizarea acestui fond: bugetul de stat (alimentat de o datorie publică ce crește exponențial și care funcționează de ani buni pe deficite structurale) nu are cum să furnizeze constant resurse importante nici măcar până la concurența câtorva miliarde de euro bune; redevențele pe resurse naturale sunt la un nivel scăzut pentru că resursele naturale de care dispunem sunt puține și în scădere etc. O posibilă soluție ar fi ca fondurile din Pilonul II să fie redirecționate spre trei direcții (opțiunea să rămână obligatori la contribuabil): fondul public de pensii, Fondul Suveran de Investiții și Pilonul III. Dar aici va fi nevoie de credibilitate și transparență dar și de un calcul economic în termeni de profit care sunt sigur că lipsește multora care vor gravita în jurul fondului respectiv.
  2. Statul a experimentat deja ideea de a crea o structură de stat care să fie interfața pentru proiecte publice de amploare și care să poată fi parte în diferite parteneriate public – privat. Avem deja Compania Națională de Investiții care a luat ființă în 2014 în mod similar cu participarea la capital a unor companii de stat între care se remarcă SNCFR sau Aeroportul Otopeni (vezi aici). Ce a făcut această companie semnificativ pentru proiectele mari din România? Prea puțin. Remarcăm de pe site-ul lor că se ocupă cu modernizarea de cămine culturale, modernizarea sediului ANI, modernizare de piețe etc. (vezi aici lista proiectelor). Multe dintre proiecte nu sunt investiții ci, mai degrabă, consum de resurse. Modernizarea unui cămin cultural nu are cum să aducă fluxuri financiare viitoare directe din care să se recupereze aceste investiții. Înclin să cred că același lucru se va întâmpla și la noua structură birocratică numită pompos Fondul Suveran de Investiții.
  3. Un astfel de fond va gravita, ca și Compania Națională de Investiții, în jurul politicienilor. Indiferent dacă alegem sau nu un management privat, politicienii vor avea un cuvânt greu de spus. Într-o țară în care până și postul de femeie de serviciu dintr-o școală este politizat, m-aș mira să fie diferit acolo unde resurse importante vor fi redistribuite. Mai mult, dacă ne uităm la insuccesul aproape total a managementului privat în companiile de stat îngrijorarea noastră ar trebui să fie și mai mare (a se vedea cazurile celebre de la Tarom, sau CFR Marfă). Atâta timp cât managerii privați provin tot din siajul politicienilor vor executa ordinele acestora fără să crâcnească. În plus, evaluarea va veni tot pe filiera politicienilor deci obediența față de aceștia va fi una naturală. Consecința: o sumedenie de erori în alocarea resurselor (nu puține) va fi prezentă fără urmă de îndoială. Într-o țară coruptă cum este România crearea unui astfel de fond întărește puterea politicianului care va depune eforturi semnificative să controleze direct această ”vacă de muls”.
  4. Fondul Suveran de Investiții nu va fi o soluție la companiile de stat căpușate în prezent, așa cum acreditează ideea dl. Lucian Davidescu (vezi aici), companii care acum gravitează în jurul politicienilor ca surse de putere disparate. Aducerea sub aceeași umbrelă a companiilor de stat ”profitabile”, unele adevărate monopoluri naturale (vezi Hidroelectrica) va crea un monopol și mai mare în care resursele se vor contopi și vor genera rente politice și mai mari și găuri bugetare mai greu vizibile dar mult mai mari. Având în vedere că la mijloc este problema proprietății (de stat) tragedia comunelor va fi și mai mare. În plus, nu se știe încă sub ce formă aceste companii vor fi înglobate în fond: vor fi absorbite prin prisma acțiunilor pe care le deține statul, va fi doar transferat către fond profitul generat de aceste companii etc. Dacă vor fi absorbite se pune problema acționarilor minoritari privați care există în momentul de față la majoritatea companiilor aflate în discuție. Dacă se pune problema preluării cu japca la centru a profitului acestor companii, sunt absolut sigur că anul viitor managementul va reconsidera ideea de a obține profit pe care să îl distribuie alții de la centru. Și asta chiar dacă performanța managerilor acestor companii conține condiții legate de profit.

Sunt sigur că, deși este vândut românilor ca un panaceu la lipsa investițiilor statului și la toate problemele legate de modul în care sunt ratate sistematic obiective de investiții importante, Fondul Suveran de Investiții va încurca și mai mult lucrurile pentru că nu va avea resursele necesare să contribuie real la dezvoltarea României și va fi urgent populat cu rudele și cu prietenii de șpriț și voie bună ai politicienilor aflați la butoane. Investițiile sau bunăstarea României nu sunt mizele reale din spatele acestui proiect. Așa cum Compania Națională de Investiții a eșuat lamentabil în ”investiții” fără sens economic, la fel va eșua și Fondul Suveran. Alternativa sănătoasă este să creăm fonduri private puternice (de investiții, de pensii, de asigurări de viață), o piață de capital sănătoasă cu foarte multe proiecte publice lansate în parteneriat public – privat și listate în scurt timp de la implementare ca IPO pe această bursă, conectarea pieței de capital românești la nivel regional și global etc. Vrem sau nu să acceptăm acest lucru, capitalul privat și investițiile private au o busolă mult mai bună în materie de alocare a resurselor.

Într-o țară coruptă cum este România, cu cât implicarea statului în mijloacele de producție (inclusiv investiții) este mai puternică, cu atât haosul și eroarea este mai mare. România nu este Norvegia și nici măcar Emiratele Arabe Unite în materie de corupție (vezi aici poziția Norvegiei – locul 6 / poziția EAU – locul 24 / poziția României – locul 57) fără prea mulți pași făcuți în ultimii zece ani (vezi aici evoluția României în materie de corupție unde se vede că am îmbunătăți indicatorul în 10 ani cu doar 11 puncte și ). Unor politicieni mult mai corupți decât în alte țări nu ar trebui să le pui în brațe prea multe resurse. De aceea, cred că soluții care în altă parte merg (Norvegia) la noi o să eșueze lamentabil.


Asaltul celor de stânga (aflați mai mult la guvernare decât în opoziție în ultimii ani) la cota unică durează de mai mulți ani. Cota unică aplicată profiturilor este un impozit modern care a ajutat multe țări din regiune să se dezvolte. Este brandul fiscal al Europei Centrale și de Est privit cu multă simpatie chiar și de către țări dezvoltare mari. Asistăm zilele acestea nu doar la o nouă variantă de guvern ci și la o nouă variantă de taxare a profiturilor companiilor – taxarea progresivă pe cifra de afaceri (venituri) care să înlocuiască impozitarea în cotă unică a profitului companiilor din România.

De ce această schimbare? În primul rând pentru că bugetul statului este alimentat tot mai puțin de acest venit fiscal. Dominante în veniturile fiscale provenite din zona sectorului de business sunt două taxe mari și late: TVA și acciza. Impozitul pe profit este marginal. Companiile fie realizează profit în scădere și nu îl supun impozitării așa cum ar dori guvernanții, fie nu declară profit, inflatând costurile nepermis de mult sau transferă profit în afară prin costuri de transfer (cele multinaționale). În al doilea rând, pentru că bugetul statului este în mare suferință, mai ales după creșterile iresponsabile de cheltuieli salariale asociate sectorului bugetar. Foamea de resurse este evidentă pentru a putea încadra România în ținta maximă de deficit permisă de tratatele din care facem parte. De aici încercarea statului de a intra și mai mult cu bocancul în mediul de afaceri și de a impune un impozit pe venituri / cifră de afaceri în cotă progres.

Care sunt problemele acestui tip de impozitare? Le-aș structura pe următoarele puncte:

  1. Ca principiu, acest tip de impozitare este similar taxei pe stâlp sau impozitului forfetar: ai sau nu profit, plătești un impozit ca procent din venituri la fel ca în cazul taxei pe masa sau taxei pe stâlp. Este un venit sigur pentru politician care scoate din ecuație profitabilitatea oricărui act antreprenorial și care exclude din discuție costurile de operare și de dezvoltare a unei afaceri. Efectele distrugătoare ale acestui tip de impozit se vor vedea în momentul în care economia în totalitatea sa sau anumite sectoare vitale din economie vor intra pe o pantă descrescătoare și când lipsa profitului coroborată cu un impozit (aparent mic în procent) obligatoriu de plătit asociat veniturilor tale va grăbi insolvența / falimentul multor companii. Este un impozit mult mai puțin neutral la ciclul de afaceri sau la evoluția unui sector anume.
  2. Impozitul de acest tip nu încurajează dezvoltarea afacerii sub nicio formă: se aplică progresiv în procente diferite în funcție de dimensiunea afacerii. Adică crește pe măsură ce cifra mea de afaceri crește. E clar că nu voi fi tentat să plătesc un impozit dublu sau triplu doar pentru că vând mai mult.
  3. Impozitul nu ține cont de diferența între sectoare: unele sunt mai intensive în bunuri de capital care se amortizează în perioade mari și care au valori de achiziție mari (construcțiile de exemplu), alte sectoare sunt mai puțin intensive în capital (sectorul serviciilor de exemplu). Impozitul de acest tip este complet defavorabil sectoarelor puternic capitalizate, de regulă cele care sunt la baza oricărei dezvoltări economice durabile: industria și construcțiile. Este clar că impozitul va produce mutații economice ireversibile cu impact negativ asupra dezvoltării: va reduce intensitatea activității în sectoarele intensive în capital și le va favoriza pe cele mai puțin intensive în capital;
  4. Impozitul nu ține cont de investițiile pe care le realizează companiile în timp: pe măsură ce o companie se dezvoltă ea achiziționează echipamente / utilaje care se vor amortiza. Dezvoltarea unei afaceri înseamnă adăugarea de stadii de producție la cele inițiale. Înseamnă nu să produci roșii ci să produci bulion conservat pentru iarnă. Acest tip de impozit nu încurajează trecerea către noi stadii de dezvoltare mai avansate care presupun adăugarea de valoare în economie prin investiții suplimentare în echipamente și utilaje.
  5. Impozitul pe cifra de afaceri este complet nesustenabil pentru companiile care operează cu marje de profit reduse și va genera restrângere de activitate, insolvență sau faliment pentru foarte multe companii mici: dacă eu vând de 10000 lei și costurile mele sunt de 9900 lei, profitul brut va fi de 100 lei pentru care se aplica un impozit de 16% și apoi impozitele aferente dividendelor distribuite (care acum nu dispar ci sunt mutate către impozitul pe venitul ce va fi globalizat). Impozitul aferent profitului va fi de 16 lei. Un impozit pe cifra de afaceri de 1% înseamnă fix 100 lei. Adică o afacere care vinde de 10000 lei și are costuri operaționale de 9900 lei, cu impozitul pe cifra de afaceri nu scoate profit (e pe zero) însă cu impozitul pe profit de 16% rămâne cu 84 lei profit. Drama crește atunci când vorbim de 3% impozit pe cifra de afaceri. Dacă aceste companii nu vor putea reduce costurile, nu vor putea crește prețurile de vânzare (cifra de afaceri) sau nu vor putea vinde mai mult în piață vor fi sortite falimentului. Cum multe companii din România încă se află la stadiu incipient de dezvoltare și produc lucruri pe care le produc mulți (e.g. sare de bucătărie sau scobitori), adaosul lor comercial este foarte redus și capacitatea de a vinde mai mult sau mai scump e foarte redusă. Având în vedere că statul va crește și salariul minim pe economie la valori semnificative (2400 lei net înseamnă cam 4600 lei cost total cu un loc de muncă plătit la salariul minim cu toate contribuțiile incluse) presiunea va fi una și mai mare.
  6. Impozitul pe cifra de afaceri adăugat fiecărui stadiu de producție va crește exponențial costul de producție și prețul final al oricărui bun cu prelucrare avansată și va afecta competitivitatea sectorului de producție românesc. De exemplu, atunci când cumpăr materii prime se plătește un astfel de impozit. Când se vând produsele intermediare produse prin prelucrarea acestor materii prime se plătește de fiecare dată acest procent din valoarea lor de facturare. Un bun care este produs prin 20 de etape de producție succesive va avea asociat un astfel de impozit aplicat de 20 de ori. Mai mult, companiile vor căuta să intre în relații de afaceri doar cu companii mici care se încadrează la 1% și nu la 3% (impozitul va fi aplicat în cotă progresivă). El va discrimina între companii și va exclude din piață companiile furnizoare de dimensiuni mai mari, care cel mai probabil se vor sparge în companii mai mici cu costuri de operare suplimentare. Competitivitatea unui bun complex produs exclusiv în România va scădea semnificativ în comparație cu piețele externe.
  7. Impozitul pe cifră de afaceri dublează inutil și nedrept taxa pe valoare adăugată (dubla impozitare a aceluiași lucru). Este practic o cotă de TVA nedeductibilă care se aplică fiecărui stadiu de producție și nu se deduce. Acest tip de impozit nu se mai aplică demult în nicio țară dezvoltată sau emergentă decât cu titlu de excepție pentru anumite sectoare din considerente de simplificare (e.g. microîntreprinderi) și este prezent în momentul de față în doar două țări africane (vezi aici sursa).
  8. Atâta timp cât în lume majoritatea țărilor taxează profitul companiilor și nu cifra de afaceri va exista o reacție clară de mutare a producției în afara țării unde cheltuielile de investiții se pot deduce fiscal și limitarea activității economice la simpla desfacere de produse. Există șanse foarte mari ca nu doar companii străine să își relocalizeze producția în afara României ci chiar companii românești să facă acest lucru în foarte scurt timp.
  9. Impozitul este incompatibil cu legislația europeană (Directiva 112 cu privire la TVA). Există clar diferențe care vor fi create și care nu vor fi acceptate de celelalte țări membre din Piața Unică a UE (vezi aici sursa). O inițiativă de acest gen va fi clar însoțită de o reacție din partea Uniunii Europene care poate merge foarte departe.
  10. Nu este încă clar dacă impozitul se va aplica exclusiv la cifra de afaceri sau se va aplica la veniturile totale (unde intră și veniturile financiare și veniturile excepționale dar și diferențele din valoarea stocurilor sau valoarea altor active).

Orice specialist în economie știe următorul lucru: dezvoltarea unei afaceri presupune capital și investiții care se amortizează în timp. Pentru a produce valoare economică orice companie care nu are o profitabilitate ridicată va trebui să insiste mai întâi pe îmbunătățirea profitabilității sale prin investiții și apoi pe dezvoltarea cifrei sale de afaceri. Companiile care sunt deja profitabile vor pune accent pe dezvoltarea cifrei de afaceri. Atunci când aplici un impozit pe cifra de afaceri și nu pe profit descurajezi ambele tipuri de companii: cele care au nevoie de investiții pentru îmbunătățirea profitabilității nu le vor mai face pentru că nu se mai deduc fiscal prin amortizare și cele care vor să crească cifra de afaceri fiind suficient de profitabile nu o vor mai face pentru că li se aplică un procent progresiv.

În final, nu sunt convins că impozitul va fi de 1%, nici măcar de 3%. Va fi mai mare pentru că statul, pe estimări pornind de la datele financiare raportate de companiile Românești pierde semnificativ dacă schimbă forma actuală de impozitare (vezi aici sursa). Sunt sigur că în urma calculelor procentele vor ieși mult peste cele vehiculate pentru că de ce ar mai fi atunci toată această tevatură? Doar ca să scoatem complet din joc cota unică?

Este foarte dificil să porți o discuție legată de cât de optimă este o taxă. Totuși înclin să cred că atunci când aplicăm măsuri fiscale trebuie să fim foarte atenți la ce schimbări structurale produc aceste politici publice. Nicio taxă nu este neutrală și modifică din temelii structura producției. În plus, e de dorit ca aceste taxe să fie nu doar scăzute ci și ușor de plătit / înregistrat / raportat / controlat. Dacă tot se dorea simplificare poate că ar fi fost mai bine să lăsăm TVA la 22% și să scoatem definitiv impozitul pe profit nu să creăm tot acest haos fiscal din nimic. România nu se poate dezvolta dacă este în permanență un poligon pentru experimentele sociale generate de laboratoarele de partid.