swiss-franc-crisisCreditele în valută (CHF în mod particular) au generat și continuă să genereze destul de multă suferință. În general creditul presupune suferință pentru că el sacrifică consumuri viitoare (nu consum pentru că plătesc rate) pentru un consum inițial mai mare (o casă). Omul care are un credit nu poate fi fericit. Are o grijă permanentă, iar dacă vorbim de creditele ipotecare (20-30 ani) grija se întinde pe mulți ani. Cu toate acestea, soluția propusă de Parlament nu poate fi nici pe departe una echitabilă sau corectă. Și nu pentru cei cu credite în CHF, cât pentru noi ceilalți.

Statul condamnă din răsputeri discriminarea. Nu e deloc etic sau moral, în viziunea etatiștilor, să discriminezi între cei din societate. De aceea nefumătorii trebuie să aibă drepturi egale cu fumătorii, femeile cu bărbații, înalții cu scunzii sau albii cu negrii. Las deoparte faptul că discriminarea nu contează atunci când vorbim de ”bogați” versus ”săraci”, obligatoriu bogatul trebuie să plătească mai mult decât săracul când vine vorba de costuri sociale. Las deoparte ambiguitatea conceptului de discriminare într-o lume a alegerii și unde se presupune că e bine să ai libertatea de a alege pe cine accepți și cum accepți pe cineva pe proprietatea ta. Este clar că nu e bine să discriminăm și că orice inițiativă legislativă care face acest lucru generează haos și inechitate în societate.

De ce legea conversiei creditelor din CHF în lei la un curs istoric este o lege care discriminează, în varianta propusă spre promulgare de Parlamentul României? Din următoarele considerente:

  1. Pentru că discriminează între cei care au luat credite în CHF și cei care au luat credite în alte valute (Euro, USD). Practic, legea dă naștere la un tratament preferențial pentru o anumită categorie de ”privilegiați” din societate deși natura și poate chiar amploarea problemelor sociale este similară și pentru celelalte credite în valută. Este nedrept să dai privilegii doar celor în CHF deși risc valutar și depreciere a leului există în bună măsură și la creditele în Euro și la cele în USD (și orice altă valută ar mai exista). Astfel că, foarte probabil, curând vom asista la o revenire pe această lege și discriminarea va fi cu siguranță eliminată. De fapt, miza conversiei este la creditele în Euro, mult mai consistente.
  2. Legea discriminează între cei care au luat credite în valută și cei care au luat credite în lei. Conversia creditelor este imperfectă și se face la curs de schimb istoric fără însă să se spună nimic despre dobândă. Negocierea dobânzilor a fost lăsată la latitudinea părților contractante. Logic ar fi fost ca cei care au luat credit în franci elvețieni și vor acum lei la curs istoric să primească la pachet și dobânda de la lei. E complet atipic, ilogic și aiurea să ai acum un credit în lei pentru care s-a plătit dobânda aferentă creditelor în franci elvețieni (LIBOR) sau aferentă euro (EURIBOR). Practic, un român care s-a împrumutat de la bun început în lei pentru că nu a vrut să își asume riscul valutar (știind că are venituri în lei) a plătit o dobândă mai mare la lei comparativ cu cel care are un credit în CHF și îl convertește la curs istoric plătind o dobândă semnificativ mai mică. E o discriminare clară ce generează un dezechilibru contractual în mod arbitrar.
  3. Legea discriminează între cei care nu au luat credite deloc și cei care au luat credite (în valută). În mod normal statul prin politicile sale ar trebui să promoveze acumularea de capital și economisirea nu să faciliteze sau să privilegieze pe cei care duc o viață pe credit. Acordând acest privilegiu acum, statul român discriminează între cei care s-au ferit de credite și cei care au optat benevol pentru acest lucru. Cei care nu au luat un credit atunci și au preferat să continue să stea în chirie regretă acum amarnic acest lucru.
  4. Legea discriminează între un comportament economic sănătos și unul problematic. Această lege premiază nedrept pe cel care alege creditul pe termen lung fără să economisească prea mult în prealabil și îl penalizează pe cel care evită creditul și apelează sistematic la economiile sale și / sau ale familiei. Această lege îl premiază nedrept pe cel care alege creditul în valută și nu creditul în moneda în care obține veniturile sale. Această lege îl premiază nedrept pe cel care alege să se împrumute inițial mai mult în lei (denominând creditul într-o valută forte care are o dobândă mică) și în penalizează pe cei care s-au împrumutat mai puțin optând pentru lei (cel cu credite în valută a putut să își ia o cameră în plus la apartamentul său decât cel cu credite în lei). Legea îl premiază nedrept pe cel care a greșit (cu sau fără bună știință) optând pentru creditarea într-o monedă forte (e clar că într-o astfel de monedă economisești nu te împrumuți) și îi penalizează pe cei care nu au făcut acest lucru.

O lege discriminatorie este o lege proastă. O lege discriminatorie mută arbitrar și injust povara într-o singură parte a contractului plecând de la premisa falsă că debitorii erau niște persoane lipsite de orice apărare și complet needucate în ale economiei și finanțelor (mă întreb aici cum de au știut de avantajul CHF versus leu privind suma ce putea fi împrumutată).

Închei prin a spune că e complet greșit să credem că dacă dăm aceste lovituri sistemului bancar (nelipsit clar de probleme – vezi aici) existența noastră nu va avea de suferit. Intermedierea financiară (cu binele și cu relele sale) e vitală pentru sistemul economic pentru că intermediază o resursă fundamentală fără de care activitatea economică nu e posibilă – CAPITALUL. A crede că lovind în bănci și punând un cost care nu era al lor exclusiv în cârca lor nu are urmări e o iluzie ce denotă o cultură financiară precară. Băncile vor da faliment poate, se vor retrage de pe piața românească definitiv sau își vor restrânge activitatea pentru a internaliza aceste costuri (care vor crește exponențial dacă se va extinde conversia la Euro). În final, concurența bancară va scădea, accesul la finanțare se va îngreuna, costul capitalului va crește. Toate acestea se traduc, mai devreme sau mai târziu, în încetinirea dezvoltării economice de ansamblu. E nedrept ca toți să plătim în final la pachet pentru eroarea sau pentru lăcomia unora dintre noi care s-au făcut că nu înțeleg ce riscuri implică să te împrumuți într-o monedă despre care nu știai prea multe sau care nu e moneda în care tu obții venituri.


Stagiu militar in lumeRomânia involuează de la o zi la alta. Culmea, sub o guvernare denumită comod ”tehnocrată”, susținută politic într-un fel sau altul de un partid istoric cu titulatura de ”liberal” în spate. Cu un președinte ”alt-fel” venit tot pe filieră ”liberală”. Ultima aberație puțin comentată în spațiul public dar care poate avea consecințe complexe: reintroducerea stagiului militar obligatoriu (vezi aici știrea). Aberația este la fel de periculos susținută de tot felul de ”reprezentanți” ai societății civile (vezi aici poziția lui Alexandru Cumpănașu,  Președintelui Coaliției Naționale pentru Modernizarea (culmea!) României). Evident că susținătorii publici ai acestei aberații aduc pe tapet argumente pline de patos care îți fac să îți tremure intens pielea obrazului și te îndeamnă să duci mâna la inimă și să cânți involuntar imnul de deșteptare: interes național, iubirea de patrie, siguranța națională, asigurarea supraviețuirii noastre etc.

De ce nu are România nevoie de un astfel de serviciu militar obligatoriu în momentul de față? De ce reintroducerea acestui stagiu militar înseamnă un pas înapoi și nicidecum o evoluție demnă de un stat modern și avansat?

Stagiul militar obligatoriu înseamnă, în primul rând, resurse economice importante irosite într-un proiect cu rezultate îndoielnice. Vom cheltui bani importanți pentru a caza, hrăni, înarma (evident cu puști doar că de submarine atomice nu va fi cazul), transporta și antrena (tras la țintă pe un deal) un număr impresionant de oameni. Aceste resurse ar trebui, mai degrabă, redirecționate către servicii publice vitale care ne pot crește speranța de viață (sănătate), capacitatea și șansele de angajare (educația) sau care ne conectează mai bine cu lumea din jurul nostru (infrastructura).

În al doilea rând, acest serviciu militar obligatoriu, vrem nu vrem, înseamnă un cost social important: delocalizarea unor oameni din sistemul economic care temporar vor trage cu pușca (arcul) la țintă pe un deal pentru a fi pregătiți în cazul în care o bombă atomică trasportată de o rachetă supersonică ar ataca România. După ce că ei nu vor mai lucra (produce bunuri și servicii), statul vrea să le asigure și salariul (îl plătește angajatorul privat oare?) și o indemnizație suplimentară raportată la salariul minim / mediu (de la guvern oare?).

În al treilea rând, în loc să întărim armata de specialiști care să asigure cooperarea socială eficientă a României cu țările din jur, unii dintre noi militează tot mai intens pentru o poziție beligerantă și belicoasă. România este o economie de piață de câțiva ani buni, chiar dacă mai mult declarativ sau ”pe hârtie”. Acest lucru înseamnă schimburi de bunuri și nu război cu cei din jur. Înseamnă competitivitate externă, înseamnă sistem economic privat funcțional, înseamnă industrii care se dezvoltă și angajeaz ”armate” de oameni capabili să ofere lumii lucruri de valoare. Chiar dacă tu declari că duci oamenii obligatoriu să facă armata în loc să producă bunuri și servicii în scopuri defensive, mișcarea nu va scăpa neobservată de cei din jurul tău care și așa sunt destul de crispați pe acest subiect. Înarmarea ta va atrage, implicit, înarmarea vecinilor tăi și, circular, o și mai mare înarmare a ta ulterioară. E ca la barierele tarifare și netarifare în calea comerțului internațional.

Următorul argument (unul decisiv zic eu) ține de gradul precar de înzestrare (prezent și viitor) al armatei române. Nu vom avea multă vreme, fără o economie privată funcțională, resursele publice pentru a achiziționa echipament de luptă de ultimă generație (submarine atomice, tancuri atomice, drone atomice, bombardiere atomice, pitici atomici etc.). Să convoci acum milioane de oameni să tragă obligatoriu cu pușca (a se citi arcul) pe un deal e o aberație imensă. Nu obții nici un plus de securitate. Ce vom face cu această măsură. Vom avea milioane de oameni bine pregătiți să tragă cu o pușcă ce bate sub 500m (cu eroare imensă) sau să arunce cu o grenadă defensivă (maxim 20m) care să lupte contra unor rachete nucleare balistice ce vin de la mii de metri din cer sau de sub mare. Să fim serioși că râd și curcile de noi.

Aș aduce în discuție și argumentul că un stat modern cooperează la nivel global. Adică lumea globală în care trăim este o lume a tratatelor, o lume a negocierilor, a discuțiilor. O lume care a înțeles ce înseamnă drama războiului, ce înseamnă moartea stupidă pentru idealuri inexistente sau pentru capriciile unor politicieni incapabili să accepte aceste valori.

Orice stat care întărește armata, care sărăcește populația pentru a aloca resurse pentru militarizare excesivă (chiar și pe motive de apărare sau securitate) sau un stat care pune preț pe cooperarea cu arma la purtător decât cooperarea voluntare și specializarea în producția de bunuri și servicii arată că nu înțelege sursa reală a prosperității, că nu este interesat real de binele cetățenilor și că pune mai presus interesele unor caste politice privilegiate care trebuie să fie mai bine apărate de potențiale revolte (mai degrabă din interior decât din exterior). România este o țară prea săracă și prea mult sărăcită de politicieni ca să își mai permită proiecte de ”modernizare” bazate pe arme și fapte de vitejie.

PS: Vă invit în final să dați un ochi și pe harta de mai sus să vedeți ce țări aplică acest stagiu militar obligatoriu în prezent.


Salariile din BNR…

central_bank_independenceZilele acestea am tot fost întrebat de oameni din mass-media ce cred despre salariile din Banca Națională a României. Sunt mari, sunt potrivite, sunt mici? Subiectul se înscrie în eterna dezbatere despre anumite salarii din instituțiile publice din România, țara cea mai săracă din Uniunea Europeană, cu o dezvoltare economică oscilantă și lentă. Au mai apărut cu o anumită frecvență în spațiul public discuții despre salariile din Autoritatea de Supraveghere Financiară, salariile din anumite ministere sau anumite servicii conexe.

Înainte de a porni o discuție pe acest subiect trebuie stabilit de la bun început care este natura băncii centrale. Este o instituție publică sau una privată? În România, conform reglementărilor, banca centrală este o instituție publică responsabilă cu una dintre politicile publice – politica monetară. Al doilea lucru pe care trebuie să îl stabilim este natura veniturilor băncii centrale. Băncile centrale pot avea, în principal câteva surse de venituri: veniturile generate de gestionarea rezervei internaționale (conține aur, devize, DST etc.), gestionarea plasamentelor financiare (foarte restricționate, de regulă în titluri ale altor bănci centrale sau în titluri ale instituțiilor financiare internaționale cum ar fi FMI, BERD, BEI sau BRI), taxa de senioraj (procent din valoarea tipăririi de monedă ca urmare a deciziilor de expandare a masei monetare fizice) și eventuale taxe / comisioane aplicate sistemului bancar pe care îl controlează / supraveghează și reglementează. Sunt aceste venituri, venituri private? În nici un caz, ele nu sunt obținute în condiții de piață, nu vizează active private (rezerva internațională este un bun public) și au în spate monopolul garantat de lege cu privire la emisiunea monetară. Sunt venituri proprii dar sunt încadrabile în categoria ”taxelor”, având în spate statul căruia îi aparține această bancă centrală. Profitul băncii centrale nu este în realitate un profit similar unei afaceri private autentice. Este un privilegiu pe care doar banca centrală îl are,

Sunt aceste salarii devenite publice după mulți ani de presiune asupra băncii centrale mari sau mici? Aș spune, ca să fiu elegant, că sunt, cel puțin, necorelate cu situația din România. Argumentele ar fi următoarele:

  1. În primul rând o comparație cu salariile guvernatorilor din alte bănci centrale nu este un argument pentru nivelul actual al salarizării din banca noastră centrală. Nu știm dacă în acele bănci centrale există, ca și la noi, o structură piramidală salarială: de salariul guvernatorului depinde în mare măsură salariile celor din subordine, calculate în cascadă. Mai mult, nu știm dacă și în acele țări europene la care se face referire există același sistem de compensații adițional generos (prime de vacanță, participații la ”profit” etc.).
  2. În al doilea rând, o minimă corelație cu puterea de cumpărare ar fi de dorit. Salariul guvernatorului de la noi este ușor sub media europeană însă prețul apartamentelor sau terenurilor (ca exemplu) este cu mult sub media europeană. Dacă în România guvernatorul (vreo 13.000 Euro / lună sau viceguvernatorii (care ar avea salariu net de vreo 10.000 Euro / lună) își pot cumpăra o garsonieră medie în capitală în vreo 4-5 luni, nu același lucru se poate spune despre ceilalți guvernatori din Marea Britanie, Cehia sau Polonia. Coșul de bunuri (că tot se raportează mereu la el când țintesc inflația) ce ar putea fi cumpărat de guvernatorul nostru în România este semnificativ mai mare decât coșul de bunuri cumpărat de guvernatorul băncii centrale a Elveției.
  3. O altă corelație logică care ar trebui făcută, atunci când vorbim de nivelul salarizării celor din banca noastră centrală, este cea cu alte salarii bugetare pe poziții de decizie similare. Guvernatorul băncii centrale are în grijă o singură politică publică, cea monetară. Primul-ministru are în grijă înzecit mai multe politici publice. Nu poți să salarizezi primul ministru cu un salariu de 5-6 ori mai mic decât guvernatorul băncii centrale, sau, mai degrabă invers. Președintele țării, funcția cu cea mai mare greutate publică (cel puțin așa o percep eu), are semnificativ mult mai puțini bani în mâna sa pe lună.
  4. O corelație importată ar trebui să fie făcută cu  salariul minim / mediu pe economie. Nu poți să ai o discrepanță atât de mare între un salariu de 200 de Euro / lună și unul de 13.000 de Euro pe lună (65 de ori mai mare). Oricât de mult am aprecia volumul de muncă al guvernatorului sau responsabilitatea acestuia, cred că o corelație ar trebui făcută, cel puțin cu nivele de pregătire similare (un profesor universitar cu 20 de ani vechime câștigă net cam 800 de Euro doar din norma de bază, un medic cam tot pe acolo etc.).
  5. O altă corelație greșit făcută și adusă ca justificare a acestor salarii este aceea cu sectorul de activitate. Ceva de genul, nu putem plăti guvernatorul mai puțin decât un director de bancă sau decât directorul unui fond de investiții. Greșit, băncile și fondurile de investiții își asumă înzecit mai multe riscuri și pot da faliment (e drept că, în momentul de față, vorbim de un cartel al băncilor patronat de băncile centrale și înzestrat cu o sumedenie de privilegii). Guvernatorul băncii centrale și cei din subordine, chiar dacă încearcă să ne convingă de contrariul, nu fac ceea ce fac operatorii financiari privați (îmi zboară gândul la operațiunile speculative FOREX). Ei plasează foarte limitat o rezervă internațională generoasă în anumite instituții de la care încasează o dobândă minimală dar foarte sigură. La o rezervă impresionantă cum este cea a României (din rezerva internațională pe care am ”acumulat-o” în BNR am face vreo 3 rânduri de autostrăzi prin toată România, o treime din rezervă fiind suficientă rezolvării acestei probleme vitale pentru noi), ”veniturile” ce rezultă sunt și ele impresionante. De aici și dorința permanentă a băncii centrale de a expanda semnficativ rezerva, chiar și prin împrumuturi ”generoase” de la FMI. Argumentul este complet fals pentru că el nu se aplică și la alte sectoare publice: ce ar însemna să corelăm salariul directorului de la RAR cu cel al directorului general de la Dacia Renault România?
  6. O corelație cu volumul de muncă și cu ceea ce face fiecare din Banca Națională raportată la competențe și la rezultate ar fi și ea de dorit. Banca Națională este o instituție publică foarte netransparentă și puțin comunicativă cu cei care vor să afle mai multe lucruri de dincolo de zidurile imaculate și impunătoare ale clădirii sale.

Subiectul este unul important și mie îmi demonstrează încă odată haosul general care domnește în salarizarea din sectorul public, unde cine are puterea cea mai mare obține privilegiile cele mai mari, nici pomeneală de competențe sau de merite. Un sistem public mereu agresat de grupuri de interese care prosperă din sărăcirea sistematică a majorității populației, incapabilă să înțeleagă sursa problemelor sale. Subiectul deschide, implicit, și alte discuții importante legate de rolul real al băncii centrale pentru sistemul economic, complexitatea operațiunilor monetare pe care îl derulează astfel de instituții sau responsabilitățile pe care și le asumă în mod autentic cei care lucrează pentru băncile centrale. Subiectul redeschide, chiar și numai indirect, eterna întrebare: oare nu este mai bine să aderăm la Zona Euro și oare opoziția față de acest proiect (în mare parte din partea celor din Banca Națională, dacă priviți declarațiile ultimului deceniu) nu poate fi motivată de aceste salarii?

Salariile din Banca Națională a României devenite publice recent nu sunt nici mari și nici mici. Ca în orice instituție publică, nu putem face un calcul economic bazat pe productivitate, eficiență sau rentabilitate. Nu putem măsura, așa cum putem face în sectorul privat, succesul muncii celor de acolo, și apoi să calculăm remunerația celor care muncesc pentru această ”afacere”. Hazardul moral generat de absența falimentului și absența unei răspunderi reale în cazul unei decizii greșite aruncă în aer orice calcul de acest gen. Ce putem spune despre aceste salarii este că ele sunt evident necorelate cu foarte multe lucruri din jurul nostru și că o corecție în acest sens se impune cu celeritate.

Banca Națională a României, prin salariile sale publicate recent, pare a fi un lux pe care România și-l permite tot mai greu. Banca Națională, prin comportamentul său (reticență, comunicare slabă, rigiditate) arată că înțelege greșit și deturnează incorect ”independența” de care ar trebui să se bucure în cadrul societății. Independența nu trebuie transformată în privilegii și ”drepturi” de care cei mai mulți dintre noi nu beneficiem și la care cei mai mulți dintre noi nici nu putem visa vreodată. Riscăm să transformăm banca centrală (și nu doar pe ea) în citadele ale luxului și prosperității cu eforturi minime. Consecințele societale sunt dramatice: tot mai mulți români care privesc cu invidie la aceste salarii își vor dori tot mai puțin să producă ceva în țara aceasta și își vor dori mai mult să acceadă politic spre astfel de privilegii. În final vom deveni toți angajați în astfel de ”întreprinderi” ale statului și vom cunoaște un nou faliment răsunător. Cu costurile de rigoare!


redistribution is theftProprietatea privată devine tot mai mult o glumă amară într-o societate concentrată sistematic pe redistribuirea veniturilor și pe reducerea pe criterii arbitrare a inegalităților între membrii societății. Sărăcia este o preocupare intensă pentru ingineri sociali care nu au căutat niciodată să dea de muncă celor pe care pretind că îi protejează, nu au căutat niciodată să pună la punct un mecanism privat de ajutorare al săracilor sau nici măcar nu se chinuie să înțeleagă cauza reală a sărăciei. Mimând grija pentru cei săraci, inginerii sociali eșuează lamentabil în a rezolva sărăcia prin redistribuire de resurse. Incapabili să înțeleagă consecințele directe ale redistribuționismului de resurse (cei care primesc vor cere mai mult complăcându-se în sărăcie, cei de la care se extrag resursele vor deveni tot mai puțin interesați să producă aceste resurse), inginerii sociali continuă să smintească prin deciziile lor și prin iluziile pe care le propun drept panaceu la sărăcie.

Ultima găselniță într-un stat puternic social (Italia) este legalizarea furtului de alimente de către cei săraci din magazine. Decizia justiției italiene împotriva proprietarului unui magazin de alimente victimă a furtului de alimente în valoare de 4,5 Euro de către Roman Ostriakov (un emigrant de origine ucraineană) este complet aberantă și generatoare de mari semne de întrebare (vezi aici știrea). Instanța a stabilit practic că cei foarte săraci, care nu au nicio sursă de venit pot intra, pur și simplu, în orice magazin de alimente și se pot alimenta după bunul plac cu ce doresc ei fără ca proprietarul alimentelor să poată să îl întrebe de sănătate. Dimpotrivă, ar trebui chiar să îl îmbie cu niscaiva oferte sau să-i indice anumite raioane care îl pot sătura mai bine.  Într-o Europă asediată sistematic de cohorte de emigranți potențial abonați la acest gen de acțiuni, decizia Italiei este generatoare de frisoane. Oare inginerii sociali s-au întrebat, în momentul în care au decis această aberație, ce e în sufletul deținătorului de magazin alimentar? S-au gândit care va fi efectul direct și rapid al unei astfel de legi: mai mulți ”săraci” care se vor servi direct din alimentară fără să fie deranjați și mai puține magazine alimentare dispuse să finanțeze astfel de comportamente? Eu cred că nu.

Rezolvarea sărăciei prin legalizarea furtului de alimente merge deja dincolo de redistribuționism. Redistribuționismul este filtrat de către stat. Și el se bazează tot pe agresiune instituționalizată: prin sistemul fiscal resursele sunt extrase agresiv din buzunarul unora și deplasate (cu costurile de rigoare) către buzunarele altora. La baza extragerii agresive de resurse se ascund concepte generoase: solidaritate socială, pace socială, contract social, umanism etc. Când inginerii sociali exagerează cu redistribuționismul pot fi sancționați prin vot. Se pare că, în momentul de față, redistribuționismul eșuează lamentabil în a da o supă caldă unor săraci. Este prea costisitor să pui la punct un sistem prin care niște taxe sunt direcționate către supa săracilor, în prealabil o sumedenie de ingineri sociali fiind plătiți să administreze sistemul (să facă rost de oale, să facă rost de legume, să supravegheze bucătarul și în final servirea în liniște a supei). Inginerii sociali preferă legalizarea furtului de alimente ca panaceu la sărăcie, continuând să propună scheme redistributive complexe care merg mult mai în profunzime decât ”supa săracului”. Inginerul social nu ne spune nimic despre risipa din spatele fondurilor publice (inclusiv fondurile și subvențiile europene) dar legalizează furtul motivat de ”sărăcie”. Las deoparte imposibilitatea definirii teoretice a conceptului de ”sărăcie”.

Legalizarea furtului de alimente de către ”săraci” arată clar eșecul declarat al statului asistențial în Europa. Arată cât de greșit înțeleg inginerii sociali europenei necesitatea ordinii proprietății private. Arată cât de greșit înțeleg acești ingineri cauzele sărăciei și inegalității veniturilor și de aici soluțiile greșite pe care le propun. Această situație nefericită pune sub un semn mare de întrebare viitorul modelului european pe care britanicii acum cred greșit că îl sancționează prin BREXIT (vezi articolul anterior care discută despre o altă încălcare a dreptului de proprietate). Genul acesta de măsuri, combinat cu deschiderea granițelor către potențiali beneficiari direcți dau fiori reci multor cetățeni europeni care încă mai cred că piața și schimbul pot rezolva sărăcia. Păcat!


brexitBREXIT dă mulți fiori reci tuturor taberelor afectate de o astfel de decizie. Marea Britanie va avea un referendum decisiv pe această problemă pe data de 23 Iunie. Suntem sfătuiți în dreapta și în stânga, în disperare de cauză, să convingem cetățenii britanici să nu voteze pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (vezi aici). De parcă britanicii ar fi niște oi necivilizate și needucate suficient ca să poată fi convinși pe șest de ceva sau altceva. De parcă noi am avea un istoric democratic relevant încât să fim în măsură să dăm lecții de democrație altora.

Marea Britanie oricum a rămas deoparte în câteva proiecte esențiale ale Uniunii Europene. Iată câteva episoade scurte: Marea Britanie a intrat mult mai târziu în Uniunea Europeană (în 1961 Franța s-a opus prin veto, admiterea s-a făcut propriu-zis în 1967); la scurt timp de la aderare (anii 70-80), Marea Britanie a început o negociere dură cu Uniunea Europeană pe diferite probleme (agricultură, apărare, politica externă etc.), cuvântarea ținută de Margaret Thatcher la College of Europe, cunoscută și sub numele de ”The Bruges Speach”devenind un text relevant pentru curentul eurosceptic; în 16 septembrie 1992, în urma atacului speculativ asupra lirei sterline (cunoscut sub numele de ”Miercurea Neagră”), Marea Britanie a decis retragerea din Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM 2) propus pentru adoptarea monedei unice, părăsind proiectul Euro și păstrând (similar cu Danemarca) un statut special în această privință (pot decide oricând intrarea în Zona Euro, nefiind obligatorie această condiție).

Britanicii mereu au fost asociat mai degrabă unui curent anti-UE și reprezentând de multe ori poziția Statelor Unite de care s-au simțit mult mai aproape, mai ales în politica externă și cea de apărare. Evoluția recentă a Uniunii Europene a alimentat și mai mult curentul eurosceptic: în loc să promoveze piața unică și libertățile fundamentale (libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor), Uniunea Europeană s-a transformat într-un puternic pol intervenționist cu instituții proprii și cu legislație proprie pe care încet-încet o impune țărilor membre care sufocă tot mai mult indivizii și comunitățile locale / regionale. Uniunea Europeană a devenit un puternic proiect redistributiv de resurse de la cei ”bogați” sau ”performanți” din punct de vedere economic către cei ”săraci”. Uniunea Europeană este un proiect tot mai împotriva antreprenoriatului și a liberei inițiative. Este clar că mulți britanici au observat acest lucru și sunt complet deranjați de acest proiect care îi sărăcește sistematic și le impune cote de tot felul (cote de producție, cote de emigranți, cote de cheltuieli asumate etc.).

BREXIT-ul pare la prima vedere o poziție incorectă politic dar corectă din punct de vedere economic și social. O știre însă m-a făcut să am serioase dubii cu privire la acest demers, puternic alimentat de o parte din politicienii britanici și foarte bine administrat de liderii momentului. Deunăzi am aflat (vezi aici știrea) că un pensionar din Marea Britanie, care deținea o casă în Newbury Park, a pierdut casa în favoarea lui Keith Best care a intrat abuziv în casă, a început să locuiască în ea și a reclamat instanței că are dreptul să devină proprietar pentru că proprietarul în drept (pensionarul Colin Curtis) a nu a mai locuit acolo începând cu 1998 (după ce a renovat-o un an înainte) pentru că a moștenit o casă în altă parte. Cel care a ocupat-o abuziv a solicitat să devină proprietar și a obținut acest lucru în instanță, în baza unei legi care spunea că după 12 ani poți cere așa ceva. Dreptul de proprietate a fost anulat complet de instanță iar proprietarul în drept riscă să își piardă și casa moștenită pentru că trebuie să plătească cheltuielile de judecată.

BREXIT-ul, în acest context, își pierde clar din sens și din valoare în fața unei asemenea știri. În loc ca BREXIT-ul să fie o reacție clară a britanicilor împotriva intervenționismului tot mai sufocat de la Bruxelles (care încalcă sistematic proprietatea britanicilor), BREXIT-ul pare a fi un simplu joc politic în care, niște politicieni nemulțumiți că nu împart ei singuri plăcinta, susțin secesiunea de alți politicieni cu care este tot mai greu să negocieze propria îndestulare. Agresiune care nu dă sistematic doi bani pe dreptul de proprietate și care calcă în picioare individul și averea sa (moștenită sau acumulată). Miza nu este nicidecum o Mare Britanie mai liberă și mai prosperă ci o Mare Britanie controlată exclusiv de niște politicieni băștinași și nu în cârdășie cu cei cu ”gulere albe” și ”ecusoane” care plimbă hârtii prin birourile instituțiilor europene. BREXIT e un simplu joc de imagine și un simplu exercițiu ”democratic” cu interese politice clare în spate. Și atât… În continuare pensionarul va rămâne fără casă, contribuabilul britanic fără o mare parte din veniturile sale plătind pentru un stat tot mai îndatorat și tot mai ineficient.