România are multe modele care îi inspiră pe politicienii zilelor noastre. Ne-am creat o meteahnă proastă de a prelua din teoriile ce se vehiculează în piața publică sau din politicile publice aplicate de vecinii noștri mai mult sau mai puțin apropiați cele mai proaste idei sau cele mai proaste politici publice. Vrem taxe ca în țările nordice (uitând că ele sunt cele mai libere țări din lume sau cele mai puțin corupte țări), vrem impozit pe moștenire sau impozit pe donații ca în Franța (uitând să vedem cum fug pe capete de această țară cei mai bogați oameni) sau vrem impozit progresiv ca în SUA (uitând că ei nu au TVA). În loc să luăm ce e bun în aceste țări, politicienii români se încrâncenează constant să exceleze în a da lovituri constante de topor fundamentului economiei românești. Efectul este o ”îngrășare” constantă a statului manifestată prin: creșterea constantă a cheltuielilor publice (ca volum și ca pondere în PIB), prin expandarea datoriei publice, prin creșterea numărului de funcționari publici, prin creșterea numărului și nivelului taxelor, prin creșterea constantă a masei monetare (inflația) sau prin expandarea continuă și sofisticată a reglementărilor și politicilor publice. Uniunea Europeană și modelul de stat pe care îl apără înseamnă: 10% din populația mondială, 20% din PIB-ul mondial și aproape 60% din cheltuielile sociale mondiale. România, ca parte a Uniunii Europene, nu face notă discordantă de acest model.

De ce sunt statele (inclusiv cel din România) tot mai ”grase”? Este o întrebare la care trebuie să încercăm să găsim răspuns dacă vrem să pornim pe drumul reformării statului. Demersul, ca orice demers teoretic, ar trebui să plece de la înțelegerea naturii statului. Întrebările în acestă direcție vizează: caracterul agresor al statului, caracterul monopolist al statului (cea mai mare ”companie” dintr-o țară mereu interesată de a învinge și a-și elimina competitorii), arbitrarul politicilor publice, redistribuirea arbitrară și injustă de resurse, un instrument coercitiv menit să alimenteze constant cu resurse antreprenorii politici, o construcție socială aflată în afara oricărui calcul economic etc.

Statul este o emanație a indivizilor, a comunității de oameni. Este o construcție socială la fel de imperfectă ca orice altă construcție socială și care nu poate acționa independent de interesele celor care îl susțin și îi validează direct sau indirect existența. Nu poți aplica o ”dietă” a statului menită să reducă dimensiunea sa fără să lucrezi la nivel de indivizi. Dimensiunea actuală a statului este consecința directă a unei mentalități la nivel de individ de care trebuie să ținem clar seama. Indivizii, noi cu toții, iubim mai mult sau mai puțin statul. Dieta aplicată statului trebuie să se bazeze fundamental pe educația indivizilor care să conducă la o schimbare radicală de mentalitate. Statul trebuie repoziționat acolo unde este locul de către indivizii care îl susțin financiar prin taxele lor.

Educația indivizilor ca dietă a statului ar trebui să vizeze următoarele aspecte:

[1]. Indivizii au o frică naturală de viitor: Viitorul ne este, cel puțin, parțial cunoscut și înseamnă incertitudine. Toate acțiunile noastre se întâmplă în viitor. Toate deciziile noastre vizează viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Statul promite multe în legătură cu acest viitor. El se erijează, prin acțiunile și politicile sale, în panaceu mai ”bun” decât piața în a rezolva o bună parte din aceste probleme viitoare fundamentale ale indivizilor (casă, familie, bătrânețe etc.).  Uităm să arătăm că intervenția statului este cel puțin la fel de imperfectă ca și piața în a rezolva problemele derivate din incertitudinea la care acțiunile noastre sunt permanent expuse. Cei care apără intervenționismul au un miopism natural în a arăta viciile și imperfecțiunile redistribuționismului arbitrar și coercitiv de resurse. Mai mult, statul face tot posibilul să apere absența unei alternative reală de alegere (opțiune) la nivel de individ cu privire la soluția sa versus soluția privată.

[2]. Rolul statului care s-a alterat și denaturat continuu: Frica de viitor și incertitudinea la nivel de individ ne-a condus natural către o construcție socială care inițial presupunea punerea la comun voluntară de resurse. Punerea la comun ridică problema controlului asupra acestor resurse comune. Statul modern nu mai este astăzi nicidecum o punere la comun de resurse și nici o construcție care să permită controlul direct și transparent asupra acestor resurse. Inițiativa privată în foarte multe domenii (infrastructura, de exemplu) a fost substituită de cea publică fără ca cei care o impun cu forța să ne convingă și de problemele din spatele acestei inițiative. Mai mult, controlul nostru asupra deciziei de a aloca resurse pentru „investiția X” (într-o autostradă) versus alocarea de resurse pentru ”investiția Y” s-a diminuat continuu. Odată, pentru că decizia nu se mai ia cu unanimitate ci cu majoritate simplă. Cum la vot merg tot mai puțini, legitimitatea celor care decid pentru noi e în continuă scădere. După ce sunt aleși, politicienii uită sau blochează sistematic controlul societății asupra lor. Pe de altă parte, statul este tot mai puțin transparent în deciziile sale și în modul în care implementează aceste decizii. Extinderea statului se face constant prin exproprierea continuă de resurse a indivizilor din spatele său. Punerea la comun de resurse menține dreptul de proprietate privată asupra resurselor. Acapararea de resurse prin coerciție (statul modern) nu mai menține dreptul de proprietate privată asupra resurselor. Statele moderne care ne expropriază sistematic de resurse la adăpostul democrațiilor netransparente și bazate pe o ”majoritate” semnificativ simplificată au devenit ”obeze”, mult peste limita sustenabilității și suportabilității. Reformarea democrațiilor prost înțeleasă ridică riscul unui derapaj spre tiranie sau dictatură.

[3]. Antreprenoriatul politic și ”virtuțiile” sale: Discuția stat versus piață se lovește de următorul lucru dureros – este mult mai ușor să obții resurse smulgându-le cu forța de la cei din jurul nostru decât producându-le printr-un act antreprenorial complex și schimbându-le apoi voluntar cu alții pentru a obține alte bunuri. Dacă acest ”furt” devine și legal este cu atât mai bine. Problema ”legalității” în statele moderne ghidate de ”contracte sociale” și ”drepturi pozitive” este sensibilă: este ”ilegal” să xeroxezi bani într-o pivniță și este ”legal” să faci acest lucru în pivnițele băncii centrale.

[4]. Teorii în favoarea intervenționismului versus teoriile economice clasice: Economia clasică este perimată într-un stat modern. Banul clasic (aurul) este o ”relicvă barbară”. Teoreticienii economiști actuali își irosesc energia și virtuți pentru a crea ”teorii” ce servesc de minune obezității statului. Dau doar 2 exemple: teoriile ce susțin neutralitatea banilor și a rigidității prețurilor și salariilor (Keynes)  care susțin că expansiunea monetară ar avea efect neutral asupra economiei (consum, producție) sau teoriile ce discută echilibru macroeconomic general (IS-LM sau IS-LM-BP) care discută de impactul pozitiv al expansiunii monetare (masă monetară mai mare) sau a expansiunii fiscale (taxe mai mari) asupra creșterii economice (în anumite condiții). Economiștii care critică, cu sau fără evidențe empirice, aceste pseudo-teorii (în linia de argumentație a teoriei economice clasice) își găsesc tot mai greu loc în spațiul economic actual. Statul se bucură, în momentul de față, de mult mai mulți suporteri academici (profesori sau cercetători) ai acestor teorii. Ești mult mai rapid apreciat și ”scos în fața careului” dacă produci teorii și cercetări care ajută statul și intervenția sa. Ești marginalizat (inclusiv de publicațiile academice) dacă menții o poziție care ilustrează contrariul.

[5]. Inconsecvența logică în intervenționismul etatic: Când explici oamenilor imperfecțiunile intervenționismului etatic trebuie insistat nu doar pe ineficiența acestor politici publice în planul comunității locale sau pe lipsa de efecte reale sau deturnarea intervenționismului spre directa înavuțire a antreprenorilor politici ci și pe haosul generat de inconsecvența logică a politicilor publice. Pe de o parte, statul subvenționează masiv sectoare definite arbitrar ca fiind sensibile și, în același timp, condamnă vehement ajutorul de stat (vezi politica în domeniul concurenței a Uniunii Europene). Statul condamnă vehement monopolul privat dar el însuși este un mare monopol (chiar mai periculos decât cel privat pentru că are în spate agresiunea și coerciția). Statul iubește concurența dar face tot posibilul să scape sau să descurajeze orice concurență venită din partea mediului privat în materie de bunuri publice: educație, sănătate, securitate etc.

Fără un program educațional masiv care să vizeze clarificarea (cel puțin) a acestor aspecte la nivel de indivizi ce compun statul (inclusiv cel român) dieta statului ce devine tot mai obez este imposibil de aplicat. Așa cum nu poți aplica o dietă cuiva care nu o înțelege sau care nu o acceptă, la fel nu putem aplica dieta nici statelor. Mai mult, politicienii și contribuabilii vor fi întotdeauna pe poziții complet opuse în materie de dieta contra acestei obezități. Antreprenorii politici își vor apăra cu dinții privilegiile deja obținute, vor continua permanent să le rafineze și să le dezvolte întru prosperitatea lor ”legală”. Cu fiecare zi ce trece dieta este tot mai greu de aplicat. Din păcate, la fel ca și obezitatea fizică a indivizilor, și obezitatea statelor este letală. Cu costuri sociale imense.

(Idei exprimate în cadrul Dezbaterii ”Eșecul statului” organizată de Facultatea de Economie și Administrare a Afacerilor din cadrul Universității din Iași, 5 Mai 2017 organizată de prof. univ. dr. Gabriel Mursa pe marginea cărții ”L’échec de l’État: pour une société de libre choix” / Autori: Jean-Philippe Delsol și Nicolas Lecaussin unde am participat în calitate de profesor invitat).


Capitalul este prezentat de socialiști ca fiind ceva ”ticălos” și ”malefic” pentru dezvoltarea societății. Acumularea de capital, spun socialiștii, este împotriva naturii umane și scoate ce e mai rău din omul modern. ”Capitalistule!” a devenit o înjurătură la ordinea zilei într-o lume tot mai populată de ”săraci” și ”proletari” mânați ca oile în luptă de politicieni la ”revoluție”, politicieni care de fapt îi doresc cât mai dependenți de ”tătucul” grijuliu. Companiile multinaționale, purtătoarele stindardului capitalului globalizat, nu sunt nici ele iertate.

De unde această ură împotriva capitalului și a celor care îl acumulează? Răspunsul este foarte simplu: cel care acumulează capital face saltul din poziția de ”sclavul” politicianului în poziția de ”stăpâni de sclavi”. Investitorii, antreprenorii, deținătorii de active (pământuri, case, mașini) devin independenți (economic, financiar, social) și au pretenții rafinate de la politicieni. Capitaliștii încep să sesizeze mai bine natura statului, agresiunea din spatele fiscalității sau inconsistența asistenței sociale promovată de acesta la adăpostul unor concepte lipsite de consistență cum ar fi ”solidaritatea socială” sau ”interesul național”.

În aceeași notă se înscrie și frământarea lipsită de sens legată de ”remunerarea capitalului” mai consistentă decât ”remunerarea muncii” identificată, mai nou, ca fiind sursa multor rele și neajunsuri în societatea românească (vezi aici, pag. 16 sau aici, o ediție mai veche a temei de discuție). De unde pleacă această concluzie? De la structura veniturilor care formează PIB-ul (avem trei metode de determinare a PIB-ului, metoda veniturilor fiind una dintre ele). Am prezentat în tabelul de mai jos calculul (simplist) bazat pe ponderea salariilor (inclusiv contribuții angajat și angajator) în PIB-ul total.

După cum observăm, în România ponderea cheltuielilor cu salariile în PIB este de doar 32.2% față de 47.4% în UE (28). Este clar o diferență ce nu poate scăpa vederii cu ușurință. Diferența ar fi alte venituri decât salariile: dividende, profitul net al afacerilor care este reinvestit, dobânzi, chirii, rente, drepturi de autor etc., în total circa 68% din PIB în cazul României. De aici o concluzie simplistă și pripită: capitalul este mai bine remunerat decât munca.

De ce nu este corect să asumăm, plecând de la aceste cifre, că avem un capital mai bine remunerat decât munca? Aș (re)începe discuția de la faptul că nu există nicăieri o rețetă optimă legată de cât să fie ponderea veniturilor din salarii în total PIB. Intuiția și logica ne-ar spune că, atunci când ponderea veniturilor salariale în PIB, avem de a face fie cu salarii mici, fie cu sectoare de activitate mai puțin intensive în muncă și mai intensive în bunuri de capital. Faptul că, în anumite sectoare, vorbim de o pondere a cheltuielilor salariale redusă în total venituri nu înseamnă neapărat că salariile sunt reduse și capitalistul pleacă cu mai mulți bani acasă prin comparație cu angajații săi ci poate însemna și că vorbim de procese de producție automatizate (intense în bunuri de capital) care lucrează cu un număr foarte restrâns de angajați. Un calcul de acest tip este inutil, mai ales pe cifre agregate: în anumite sectoare poate fi o problemă de salarii mici în alte sectoare poate fi o problemă de automatizare a proceselor de producție.

Un alt argument ar fi că, din diferite considerente (mai ales fiscale), multe venituri care astăzi apar în statistici în altă categorie decât salariile ele sunt de fapt salarii mascate. Dau doar două exemple: un SRL care închiriază spațiu de la proprietarul (acționarul) SRL-ului plătind chirie acestuia pentru sediul său social (în loc să încaseze salariu mai mare ca administrator preferă chiria care este impozabilă mai puțin); un SRL care angajează acționarul principal ca administrator și care este plătit pentru munca sa cu salariul minim, restul fiind transferat spre profit și scos ca dividend sau reinvestit. Este cazul multor venituri din România care în realitate sunt salarii: drepturi de proprietate intelectuală, cheltuieli cu mașina de serviciu (combustibil, întreținere și reparații), cheltuieli cu sediul (în care eventual și locuiesc), cheltuieli cu telefoanele mobile etc. Sunt mulți angajați care preferă un salariu mai mic dar mașină de serviciu și telefon mobil de serviciu pe care să îl poată folosi (cu anumite limite) și în interes personal. Este cazul multor micro-întreprinderi, PFA, SRL-uri unipersonale care ascund în veniturile generate de ele mai degrabă salarii decât dividendele sau cheltuielile operaționale pe care le finanțează. În acest context, este foarte greu să tragi linia și să concluzionezi cum îți convine ție: salariile sunt mici și capitalul duce mai mulți bani acasă.

Următorul argument ține de economia informală. Sunt multe salarii / venituri asimilate salariilor în România plătite informal. Multe companii plătesc un salariu minim pe economie și întregesc apoi aceste salarii din plăți la negru către angajați. Tot din considerente fiscale (avem printre cele mai mari fiscalități aplicate muncii din Uniunea Europeană, locul 6 în 2016 între cele 28 de țări). Aceste plăți informale nu se văd în statistici și mențin nivelul veniturilor salariale în PIB la un nivel mai scăzut decât în alte țări. Munca la negru ar fi estimată în România, conform cifrelor estimate de Consiliul Fiscal, undeva la 4 miliarde de euro, 1.5 milioane de români lucrând fără forme legale (vezi aici sursa). Dacă ajustăm procentele de mai sus cu acești 4 miliarde euro anual procentul urcă către 35% în 2015, în loc de 32%.

O problemă aparte cu veniturile noastre salariale mai mici ca în alte țări este că mulți români muncesc în străinătate (UE mai ales) și trimit salariile lor câștigate acolo înapoi în România. Salariile lor nu se văd în PIB-ul României fiind venituri obținute în alte țări și regăsite în PIB-ul acestora. Dacă am aduna remitențele procentele se mai corectează cu câteva cifre în sus (din păcate Eurostat nu are date decât pentru 2007 – 2012) – în loc de 36.8% în 2007 procentul crește la 41.5% dacă adăugăm și aceste remitențe (ceea ce înseamnă că, cel puțin pentru anumiți ani, remitențele au un impact relevant asupra acestui calcul). Din calcul am omis sumele pe care românii din afară nu le mai trimit în țară și le cheltuiesc în țările unde muncesc. Mai observăm că în boom diferențele între cele două procente cresc semnificativ (românii trimit mai mulți bani acasă).

Mai mult, măsurile sociale generoase luate de stat încurajează și mai mult această discrepanță. Programele de tipul: Prima Casă, Prima Afacere, Prima Chirie, alocația pentru copiii nou-născuți etc. vin să agraveze și mai mult discrepanța între salarii și alte venituri decât salariile. Atunci când statul mă subvenționează masiv să îmi deschid o afacere mică (nici nu contează dacă sunt profitabil sau eficient), când statul îmi subvenționează o bună parte din chirie când sunt șomer ca eu să îmi găsesc loc de muncă în alt oraș (acceptând un salariu mai mic) sau când îmi subvenționează masiv din costul unei locuințe luată pe credit voi fi dispus să accept venituri salariale mai mici. Natural, aceste subvenții diminuează din salariul pe care suntem dispuși să îl negociem. Multe dintre subvențiile respective pot fi asociate, la rigoare, cu venituri de natură salarială și ele au un procent în PIB care merită luat în calcul (mai ales că volumul subvențiilor ține pasul cu dinamica PIB):

Observăm că dacă ajustăm procentele cu munca la negru, cu subvențiile și cu remitențele celor care au ales să muncească afară dar să trimită venitul lor în țară procentele se apropie semnificativ de media europeană. Am lăsat afară procentele (și ele semnificative) derivate din venituri mascate sub alte forme decât salariile din considerente fiscale, mai greu de estimat.

În concluzie, este foarte periculos să dăm curs unor calcule simpliste de acest tip bazate doar pe procentul salariilor oficial declarate în PIB-ul sau venitul național net. Deși miza discuției pare a fi neclară pentru mulți (sau nevinovată), în realitate ea ascunde un interes în creștere de a lovi fiscal și mai mult în profitul companiilor (străine sau nu) care operează în România. De la a condamna remunerarea capitalului până la a-i aplica niște corecții fiscale usturătoare mai e foarte puțin. Sunt sigur că mințile ”luminate” scotocesc deja în cotloanele ideologice să scornească măsuri corective (de preferabil cât mai coercitive și cât mai greu de evitat).

O variantă mai veche a temei o puteți accesa aici:

Remunerarea muncii vs. remunerarea capitalului: o falsă problemă a socialiștilor

Și argumente în completare puteți găsi și într-un material publicat de colegul meu Bogdan Glăvan:

De ce este mică, Mitică, remunerarea forței de muncă în PIB?

 


 

swiss-franc-crisisCreditele în valută (CHF în mod particular) au generat și continuă să genereze destul de multă suferință. În general creditul presupune suferință pentru că el sacrifică consumuri viitoare (nu consum pentru că plătesc rate) pentru un consum inițial mai mare (o casă). Omul care are un credit nu poate fi fericit. Are o grijă permanentă, iar dacă vorbim de creditele ipotecare (20-30 ani) grija se întinde pe mulți ani. Cu toate acestea, soluția propusă de Parlament nu poate fi nici pe departe una echitabilă sau corectă. Și nu pentru cei cu credite în CHF, cât pentru noi ceilalți.

Statul condamnă din răsputeri discriminarea. Nu e deloc etic sau moral, în viziunea etatiștilor, să discriminezi între cei din societate. De aceea nefumătorii trebuie să aibă drepturi egale cu fumătorii, femeile cu bărbații, înalții cu scunzii sau albii cu negrii. Las deoparte faptul că discriminarea nu contează atunci când vorbim de ”bogați” versus ”săraci”, obligatoriu bogatul trebuie să plătească mai mult decât săracul când vine vorba de costuri sociale. Las deoparte ambiguitatea conceptului de discriminare într-o lume a alegerii și unde se presupune că e bine să ai libertatea de a alege pe cine accepți și cum accepți pe cineva pe proprietatea ta. Este clar că nu e bine să discriminăm și că orice inițiativă legislativă care face acest lucru generează haos și inechitate în societate.

De ce legea conversiei creditelor din CHF în lei la un curs istoric este o lege care discriminează, în varianta propusă spre promulgare de Parlamentul României? Din următoarele considerente:

  1. Pentru că discriminează între cei care au luat credite în CHF și cei care au luat credite în alte valute (Euro, USD). Practic, legea dă naștere la un tratament preferențial pentru o anumită categorie de ”privilegiați” din societate deși natura și poate chiar amploarea problemelor sociale este similară și pentru celelalte credite în valută. Este nedrept să dai privilegii doar celor în CHF deși risc valutar și depreciere a leului există în bună măsură și la creditele în Euro și la cele în USD (și orice altă valută ar mai exista). Astfel că, foarte probabil, curând vom asista la o revenire pe această lege și discriminarea va fi cu siguranță eliminată. De fapt, miza conversiei este la creditele în Euro, mult mai consistente.
  2. Legea discriminează între cei care au luat credite în valută și cei care au luat credite în lei. Conversia creditelor este imperfectă și se face la curs de schimb istoric fără însă să se spună nimic despre dobândă. Negocierea dobânzilor a fost lăsată la latitudinea părților contractante. Logic ar fi fost ca cei care au luat credit în franci elvețieni și vor acum lei la curs istoric să primească la pachet și dobânda de la lei. E complet atipic, ilogic și aiurea să ai acum un credit în lei pentru care s-a plătit dobânda aferentă creditelor în franci elvețieni (LIBOR) sau aferentă euro (EURIBOR). Practic, un român care s-a împrumutat de la bun început în lei pentru că nu a vrut să își asume riscul valutar (știind că are venituri în lei) a plătit o dobândă mai mare la lei comparativ cu cel care are un credit în CHF și îl convertește la curs istoric plătind o dobândă semnificativ mai mică. E o discriminare clară ce generează un dezechilibru contractual în mod arbitrar.
  3. Legea discriminează între cei care nu au luat credite deloc și cei care au luat credite (în valută). În mod normal statul prin politicile sale ar trebui să promoveze acumularea de capital și economisirea nu să faciliteze sau să privilegieze pe cei care duc o viață pe credit. Acordând acest privilegiu acum, statul român discriminează între cei care s-au ferit de credite și cei care au optat benevol pentru acest lucru. Cei care nu au luat un credit atunci și au preferat să continue să stea în chirie regretă acum amarnic acest lucru.
  4. Legea discriminează între un comportament economic sănătos și unul problematic. Această lege premiază nedrept pe cel care alege creditul pe termen lung fără să economisească prea mult în prealabil și îl penalizează pe cel care evită creditul și apelează sistematic la economiile sale și / sau ale familiei. Această lege îl premiază nedrept pe cel care alege creditul în valută și nu creditul în moneda în care obține veniturile sale. Această lege îl premiază nedrept pe cel care alege să se împrumute inițial mai mult în lei (denominând creditul într-o valută forte care are o dobândă mică) și în penalizează pe cei care s-au împrumutat mai puțin optând pentru lei (cel cu credite în valută a putut să își ia o cameră în plus la apartamentul său decât cel cu credite în lei). Legea îl premiază nedrept pe cel care a greșit (cu sau fără bună știință) optând pentru creditarea într-o monedă forte (e clar că într-o astfel de monedă economisești nu te împrumuți) și îi penalizează pe cei care nu au făcut acest lucru.

O lege discriminatorie este o lege proastă. O lege discriminatorie mută arbitrar și injust povara într-o singură parte a contractului plecând de la premisa falsă că debitorii erau niște persoane lipsite de orice apărare și complet needucate în ale economiei și finanțelor (mă întreb aici cum de au știut de avantajul CHF versus leu privind suma ce putea fi împrumutată).

Închei prin a spune că e complet greșit să credem că dacă dăm aceste lovituri sistemului bancar (nelipsit clar de probleme – vezi aici) existența noastră nu va avea de suferit. Intermedierea financiară (cu binele și cu relele sale) e vitală pentru sistemul economic pentru că intermediază o resursă fundamentală fără de care activitatea economică nu e posibilă – CAPITALUL. A crede că lovind în bănci și punând un cost care nu era al lor exclusiv în cârca lor nu are urmări e o iluzie ce denotă o cultură financiară precară. Băncile vor da faliment poate, se vor retrage de pe piața românească definitiv sau își vor restrânge activitatea pentru a internaliza aceste costuri (care vor crește exponențial dacă se va extinde conversia la Euro). În final, concurența bancară va scădea, accesul la finanțare se va îngreuna, costul capitalului va crește. Toate acestea se traduc, mai devreme sau mai târziu, în încetinirea dezvoltării economice de ansamblu. E nedrept ca toți să plătim în final la pachet pentru eroarea sau pentru lăcomia unora dintre noi care s-au făcut că nu înțeleg ce riscuri implică să te împrumuți într-o monedă despre care nu știai prea multe sau care nu e moneda în care tu obții venituri.


Stagiu militar in lumeRomânia involuează de la o zi la alta. Culmea, sub o guvernare denumită comod ”tehnocrată”, susținută politic într-un fel sau altul de un partid istoric cu titulatura de ”liberal” în spate. Cu un președinte ”alt-fel” venit tot pe filieră ”liberală”. Ultima aberație puțin comentată în spațiul public dar care poate avea consecințe complexe: reintroducerea stagiului militar obligatoriu (vezi aici știrea). Aberația este la fel de periculos susținută de tot felul de ”reprezentanți” ai societății civile (vezi aici poziția lui Alexandru Cumpănașu,  Președintelui Coaliției Naționale pentru Modernizarea (culmea!) României). Evident că susținătorii publici ai acestei aberații aduc pe tapet argumente pline de patos care îți fac să îți tremure intens pielea obrazului și te îndeamnă să duci mâna la inimă și să cânți involuntar imnul de deșteptare: interes național, iubirea de patrie, siguranța națională, asigurarea supraviețuirii noastre etc.

De ce nu are România nevoie de un astfel de serviciu militar obligatoriu în momentul de față? De ce reintroducerea acestui stagiu militar înseamnă un pas înapoi și nicidecum o evoluție demnă de un stat modern și avansat?

Stagiul militar obligatoriu înseamnă, în primul rând, resurse economice importante irosite într-un proiect cu rezultate îndoielnice. Vom cheltui bani importanți pentru a caza, hrăni, înarma (evident cu puști doar că de submarine atomice nu va fi cazul), transporta și antrena (tras la țintă pe un deal) un număr impresionant de oameni. Aceste resurse ar trebui, mai degrabă, redirecționate către servicii publice vitale care ne pot crește speranța de viață (sănătate), capacitatea și șansele de angajare (educația) sau care ne conectează mai bine cu lumea din jurul nostru (infrastructura).

În al doilea rând, acest serviciu militar obligatoriu, vrem nu vrem, înseamnă un cost social important: delocalizarea unor oameni din sistemul economic care temporar vor trage cu pușca (arcul) la țintă pe un deal pentru a fi pregătiți în cazul în care o bombă atomică trasportată de o rachetă supersonică ar ataca România. După ce că ei nu vor mai lucra (produce bunuri și servicii), statul vrea să le asigure și salariul (îl plătește angajatorul privat oare?) și o indemnizație suplimentară raportată la salariul minim / mediu (de la guvern oare?).

În al treilea rând, în loc să întărim armata de specialiști care să asigure cooperarea socială eficientă a României cu țările din jur, unii dintre noi militează tot mai intens pentru o poziție beligerantă și belicoasă. România este o economie de piață de câțiva ani buni, chiar dacă mai mult declarativ sau ”pe hârtie”. Acest lucru înseamnă schimburi de bunuri și nu război cu cei din jur. Înseamnă competitivitate externă, înseamnă sistem economic privat funcțional, înseamnă industrii care se dezvoltă și angajeaz ”armate” de oameni capabili să ofere lumii lucruri de valoare. Chiar dacă tu declari că duci oamenii obligatoriu să facă armata în loc să producă bunuri și servicii în scopuri defensive, mișcarea nu va scăpa neobservată de cei din jurul tău care și așa sunt destul de crispați pe acest subiect. Înarmarea ta va atrage, implicit, înarmarea vecinilor tăi și, circular, o și mai mare înarmare a ta ulterioară. E ca la barierele tarifare și netarifare în calea comerțului internațional.

Următorul argument (unul decisiv zic eu) ține de gradul precar de înzestrare (prezent și viitor) al armatei române. Nu vom avea multă vreme, fără o economie privată funcțională, resursele publice pentru a achiziționa echipament de luptă de ultimă generație (submarine atomice, tancuri atomice, drone atomice, bombardiere atomice, pitici atomici etc.). Să convoci acum milioane de oameni să tragă obligatoriu cu pușca (a se citi arcul) pe un deal e o aberație imensă. Nu obții nici un plus de securitate. Ce vom face cu această măsură. Vom avea milioane de oameni bine pregătiți să tragă cu o pușcă ce bate sub 500m (cu eroare imensă) sau să arunce cu o grenadă defensivă (maxim 20m) care să lupte contra unor rachete nucleare balistice ce vin de la mii de metri din cer sau de sub mare. Să fim serioși că râd și curcile de noi.

Aș aduce în discuție și argumentul că un stat modern cooperează la nivel global. Adică lumea globală în care trăim este o lume a tratatelor, o lume a negocierilor, a discuțiilor. O lume care a înțeles ce înseamnă drama războiului, ce înseamnă moartea stupidă pentru idealuri inexistente sau pentru capriciile unor politicieni incapabili să accepte aceste valori.

Orice stat care întărește armata, care sărăcește populația pentru a aloca resurse pentru militarizare excesivă (chiar și pe motive de apărare sau securitate) sau un stat care pune preț pe cooperarea cu arma la purtător decât cooperarea voluntare și specializarea în producția de bunuri și servicii arată că nu înțelege sursa reală a prosperității, că nu este interesat real de binele cetățenilor și că pune mai presus interesele unor caste politice privilegiate care trebuie să fie mai bine apărate de potențiale revolte (mai degrabă din interior decât din exterior). România este o țară prea săracă și prea mult sărăcită de politicieni ca să își mai permită proiecte de ”modernizare” bazate pe arme și fapte de vitejie.

PS: Vă invit în final să dați un ochi și pe harta de mai sus să vedeți ce țări aplică acest stagiu militar obligatoriu în prezent.


Salariile din BNR…

central_bank_independenceZilele acestea am tot fost întrebat de oameni din mass-media ce cred despre salariile din Banca Națională a României. Sunt mari, sunt potrivite, sunt mici? Subiectul se înscrie în eterna dezbatere despre anumite salarii din instituțiile publice din România, țara cea mai săracă din Uniunea Europeană, cu o dezvoltare economică oscilantă și lentă. Au mai apărut cu o anumită frecvență în spațiul public discuții despre salariile din Autoritatea de Supraveghere Financiară, salariile din anumite ministere sau anumite servicii conexe.

Înainte de a porni o discuție pe acest subiect trebuie stabilit de la bun început care este natura băncii centrale. Este o instituție publică sau una privată? În România, conform reglementărilor, banca centrală este o instituție publică responsabilă cu una dintre politicile publice – politica monetară. Al doilea lucru pe care trebuie să îl stabilim este natura veniturilor băncii centrale. Băncile centrale pot avea, în principal câteva surse de venituri: veniturile generate de gestionarea rezervei internaționale (conține aur, devize, DST etc.), gestionarea plasamentelor financiare (foarte restricționate, de regulă în titluri ale altor bănci centrale sau în titluri ale instituțiilor financiare internaționale cum ar fi FMI, BERD, BEI sau BRI), taxa de senioraj (procent din valoarea tipăririi de monedă ca urmare a deciziilor de expandare a masei monetare fizice) și eventuale taxe / comisioane aplicate sistemului bancar pe care îl controlează / supraveghează și reglementează. Sunt aceste venituri, venituri private? În nici un caz, ele nu sunt obținute în condiții de piață, nu vizează active private (rezerva internațională este un bun public) și au în spate monopolul garantat de lege cu privire la emisiunea monetară. Sunt venituri proprii dar sunt încadrabile în categoria ”taxelor”, având în spate statul căruia îi aparține această bancă centrală. Profitul băncii centrale nu este în realitate un profit similar unei afaceri private autentice. Este un privilegiu pe care doar banca centrală îl are,

Sunt aceste salarii devenite publice după mulți ani de presiune asupra băncii centrale mari sau mici? Aș spune, ca să fiu elegant, că sunt, cel puțin, necorelate cu situația din România. Argumentele ar fi următoarele:

  1. În primul rând o comparație cu salariile guvernatorilor din alte bănci centrale nu este un argument pentru nivelul actual al salarizării din banca noastră centrală. Nu știm dacă în acele bănci centrale există, ca și la noi, o structură piramidală salarială: de salariul guvernatorului depinde în mare măsură salariile celor din subordine, calculate în cascadă. Mai mult, nu știm dacă și în acele țări europene la care se face referire există același sistem de compensații adițional generos (prime de vacanță, participații la ”profit” etc.).
  2. În al doilea rând, o minimă corelație cu puterea de cumpărare ar fi de dorit. Salariul guvernatorului de la noi este ușor sub media europeană însă prețul apartamentelor sau terenurilor (ca exemplu) este cu mult sub media europeană. Dacă în România guvernatorul (vreo 13.000 Euro / lună sau viceguvernatorii (care ar avea salariu net de vreo 10.000 Euro / lună) își pot cumpăra o garsonieră medie în capitală în vreo 4-5 luni, nu același lucru se poate spune despre ceilalți guvernatori din Marea Britanie, Cehia sau Polonia. Coșul de bunuri (că tot se raportează mereu la el când țintesc inflația) ce ar putea fi cumpărat de guvernatorul nostru în România este semnificativ mai mare decât coșul de bunuri cumpărat de guvernatorul băncii centrale a Elveției.
  3. O altă corelație logică care ar trebui făcută, atunci când vorbim de nivelul salarizării celor din banca noastră centrală, este cea cu alte salarii bugetare pe poziții de decizie similare. Guvernatorul băncii centrale are în grijă o singură politică publică, cea monetară. Primul-ministru are în grijă înzecit mai multe politici publice. Nu poți să salarizezi primul ministru cu un salariu de 5-6 ori mai mic decât guvernatorul băncii centrale, sau, mai degrabă invers. Președintele țării, funcția cu cea mai mare greutate publică (cel puțin așa o percep eu), are semnificativ mult mai puțini bani în mâna sa pe lună.
  4. O corelație importată ar trebui să fie făcută cu  salariul minim / mediu pe economie. Nu poți să ai o discrepanță atât de mare între un salariu de 200 de Euro / lună și unul de 13.000 de Euro pe lună (65 de ori mai mare). Oricât de mult am aprecia volumul de muncă al guvernatorului sau responsabilitatea acestuia, cred că o corelație ar trebui făcută, cel puțin cu nivele de pregătire similare (un profesor universitar cu 20 de ani vechime câștigă net cam 800 de Euro doar din norma de bază, un medic cam tot pe acolo etc.).
  5. O altă corelație greșit făcută și adusă ca justificare a acestor salarii este aceea cu sectorul de activitate. Ceva de genul, nu putem plăti guvernatorul mai puțin decât un director de bancă sau decât directorul unui fond de investiții. Greșit, băncile și fondurile de investiții își asumă înzecit mai multe riscuri și pot da faliment (e drept că, în momentul de față, vorbim de un cartel al băncilor patronat de băncile centrale și înzestrat cu o sumedenie de privilegii). Guvernatorul băncii centrale și cei din subordine, chiar dacă încearcă să ne convingă de contrariul, nu fac ceea ce fac operatorii financiari privați (îmi zboară gândul la operațiunile speculative FOREX). Ei plasează foarte limitat o rezervă internațională generoasă în anumite instituții de la care încasează o dobândă minimală dar foarte sigură. La o rezervă impresionantă cum este cea a României (din rezerva internațională pe care am ”acumulat-o” în BNR am face vreo 3 rânduri de autostrăzi prin toată România, o treime din rezervă fiind suficientă rezolvării acestei probleme vitale pentru noi), ”veniturile” ce rezultă sunt și ele impresionante. De aici și dorința permanentă a băncii centrale de a expanda semnficativ rezerva, chiar și prin împrumuturi ”generoase” de la FMI. Argumentul este complet fals pentru că el nu se aplică și la alte sectoare publice: ce ar însemna să corelăm salariul directorului de la RAR cu cel al directorului general de la Dacia Renault România?
  6. O corelație cu volumul de muncă și cu ceea ce face fiecare din Banca Națională raportată la competențe și la rezultate ar fi și ea de dorit. Banca Națională este o instituție publică foarte netransparentă și puțin comunicativă cu cei care vor să afle mai multe lucruri de dincolo de zidurile imaculate și impunătoare ale clădirii sale.

Subiectul este unul important și mie îmi demonstrează încă odată haosul general care domnește în salarizarea din sectorul public, unde cine are puterea cea mai mare obține privilegiile cele mai mari, nici pomeneală de competențe sau de merite. Un sistem public mereu agresat de grupuri de interese care prosperă din sărăcirea sistematică a majorității populației, incapabilă să înțeleagă sursa problemelor sale. Subiectul deschide, implicit, și alte discuții importante legate de rolul real al băncii centrale pentru sistemul economic, complexitatea operațiunilor monetare pe care îl derulează astfel de instituții sau responsabilitățile pe care și le asumă în mod autentic cei care lucrează pentru băncile centrale. Subiectul redeschide, chiar și numai indirect, eterna întrebare: oare nu este mai bine să aderăm la Zona Euro și oare opoziția față de acest proiect (în mare parte din partea celor din Banca Națională, dacă priviți declarațiile ultimului deceniu) nu poate fi motivată de aceste salarii?

Salariile din Banca Națională a României devenite publice recent nu sunt nici mari și nici mici. Ca în orice instituție publică, nu putem face un calcul economic bazat pe productivitate, eficiență sau rentabilitate. Nu putem măsura, așa cum putem face în sectorul privat, succesul muncii celor de acolo, și apoi să calculăm remunerația celor care muncesc pentru această ”afacere”. Hazardul moral generat de absența falimentului și absența unei răspunderi reale în cazul unei decizii greșite aruncă în aer orice calcul de acest gen. Ce putem spune despre aceste salarii este că ele sunt evident necorelate cu foarte multe lucruri din jurul nostru și că o corecție în acest sens se impune cu celeritate.

Banca Națională a României, prin salariile sale publicate recent, pare a fi un lux pe care România și-l permite tot mai greu. Banca Națională, prin comportamentul său (reticență, comunicare slabă, rigiditate) arată că înțelege greșit și deturnează incorect ”independența” de care ar trebui să se bucure în cadrul societății. Independența nu trebuie transformată în privilegii și ”drepturi” de care cei mai mulți dintre noi nu beneficiem și la care cei mai mulți dintre noi nici nu putem visa vreodată. Riscăm să transformăm banca centrală (și nu doar pe ea) în citadele ale luxului și prosperității cu eforturi minime. Consecințele societale sunt dramatice: tot mai mulți români care privesc cu invidie la aceste salarii își vor dori tot mai puțin să producă ceva în țara aceasta și își vor dori mai mult să acceadă politic spre astfel de privilegii. În final vom deveni toți angajați în astfel de ”întreprinderi” ale statului și vom cunoaște un nou faliment răsunător. Cu costurile de rigoare!