brexitBREXIT dă mulți fiori reci tuturor taberelor afectate de o astfel de decizie. Marea Britanie va avea un referendum decisiv pe această problemă pe data de 23 Iunie. Suntem sfătuiți în dreapta și în stânga, în disperare de cauză, să convingem cetățenii britanici să nu voteze pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (vezi aici). De parcă britanicii ar fi niște oi necivilizate și needucate suficient ca să poată fi convinși pe șest de ceva sau altceva. De parcă noi am avea un istoric democratic relevant încât să fim în măsură să dăm lecții de democrație altora.

Marea Britanie oricum a rămas deoparte în câteva proiecte esențiale ale Uniunii Europene. Iată câteva episoade scurte: Marea Britanie a intrat mult mai târziu în Uniunea Europeană (în 1961 Franța s-a opus prin veto, admiterea s-a făcut propriu-zis în 1967); la scurt timp de la aderare (anii 70-80), Marea Britanie a început o negociere dură cu Uniunea Europeană pe diferite probleme (agricultură, apărare, politica externă etc.), cuvântarea ținută de Margaret Thatcher la College of Europe, cunoscută și sub numele de ”The Bruges Speach”devenind un text relevant pentru curentul eurosceptic; în 16 septembrie 1992, în urma atacului speculativ asupra lirei sterline (cunoscut sub numele de ”Miercurea Neagră”), Marea Britanie a decis retragerea din Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM 2) propus pentru adoptarea monedei unice, părăsind proiectul Euro și păstrând (similar cu Danemarca) un statut special în această privință (pot decide oricând intrarea în Zona Euro, nefiind obligatorie această condiție).

Britanicii mereu au fost asociat mai degrabă unui curent anti-UE și reprezentând de multe ori poziția Statelor Unite de care s-au simțit mult mai aproape, mai ales în politica externă și cea de apărare. Evoluția recentă a Uniunii Europene a alimentat și mai mult curentul eurosceptic: în loc să promoveze piața unică și libertățile fundamentale (libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor), Uniunea Europeană s-a transformat într-un puternic pol intervenționist cu instituții proprii și cu legislație proprie pe care încet-încet o impune țărilor membre care sufocă tot mai mult indivizii și comunitățile locale / regionale. Uniunea Europeană a devenit un puternic proiect redistributiv de resurse de la cei ”bogați” sau ”performanți” din punct de vedere economic către cei ”săraci”. Uniunea Europeană este un proiect tot mai împotriva antreprenoriatului și a liberei inițiative. Este clar că mulți britanici au observat acest lucru și sunt complet deranjați de acest proiect care îi sărăcește sistematic și le impune cote de tot felul (cote de producție, cote de emigranți, cote de cheltuieli asumate etc.).

BREXIT-ul pare la prima vedere o poziție incorectă politic dar corectă din punct de vedere economic și social. O știre însă m-a făcut să am serioase dubii cu privire la acest demers, puternic alimentat de o parte din politicienii britanici și foarte bine administrat de liderii momentului. Deunăzi am aflat (vezi aici știrea) că un pensionar din Marea Britanie, care deținea o casă în Newbury Park, a pierdut casa în favoarea lui Keith Best care a intrat abuziv în casă, a început să locuiască în ea și a reclamat instanței că are dreptul să devină proprietar pentru că proprietarul în drept (pensionarul Colin Curtis) a nu a mai locuit acolo începând cu 1998 (după ce a renovat-o un an înainte) pentru că a moștenit o casă în altă parte. Cel care a ocupat-o abuziv a solicitat să devină proprietar și a obținut acest lucru în instanță, în baza unei legi care spunea că după 12 ani poți cere așa ceva. Dreptul de proprietate a fost anulat complet de instanță iar proprietarul în drept riscă să își piardă și casa moștenită pentru că trebuie să plătească cheltuielile de judecată.

BREXIT-ul, în acest context, își pierde clar din sens și din valoare în fața unei asemenea știri. În loc ca BREXIT-ul să fie o reacție clară a britanicilor împotriva intervenționismului tot mai sufocat de la Bruxelles (care încalcă sistematic proprietatea britanicilor), BREXIT-ul pare a fi un simplu joc politic în care, niște politicieni nemulțumiți că nu împart ei singuri plăcinta, susțin secesiunea de alți politicieni cu care este tot mai greu să negocieze propria îndestulare. Agresiune care nu dă sistematic doi bani pe dreptul de proprietate și care calcă în picioare individul și averea sa (moștenită sau acumulată). Miza nu este nicidecum o Mare Britanie mai liberă și mai prosperă ci o Mare Britanie controlată exclusiv de niște politicieni băștinași și nu în cârdășie cu cei cu ”gulere albe” și ”ecusoane” care plimbă hârtii prin birourile instituțiilor europene. BREXIT e un simplu joc de imagine și un simplu exercițiu ”democratic” cu interese politice clare în spate. Și atât… În continuare pensionarul va rămâne fără casă, contribuabilul britanic fără o mare parte din veniturile sale plătind pentru un stat tot mai îndatorat și tot mai ineficient.


Piketty

Cartea lui Thomas Piketty intitulată ”Capital in the twenty-first century” este o lucrare pe val și suscită interesul multor specialiști, nu doar din domeniul economic. Numit ”noul Marx” sau un ”Keynes modern”, Piketty a alimentat prin această lucrare toate așteptările stângiștilor, oferindu-le o lucrare cu aparentă consistență teoretică și cu o evidentă tentă ideologică în spatele ei.

Ca observație generală, cartea te intrigă de la început prin faptul că, încă din titlu, lucrarea anunță o temă de foarte mare actualitate și importanță pentru teoria economică: capitalul. Când pui mâna pe această carte te aștepți să găsești răspunsuri la o serie de întrebări dificile pentru mulți dintre economiști: ce este capitalul, cum se formează capitalul, cum se transferă capitalul, prețul capitalului, de ce este important capitalul pentru economie. De fapt cartea (ca și ”Capitalul” lui Marx) nu dă răspuns la nici una din aceste întrebări și nu aduce în discuție problema capitalului ci a inegalităților sociale ca rezultat al faptului că randamentul capitalului este mai mare decât rata de creștere economică.

Din introducerea cărții Piketty recunoaște că inegalitatea este oarecum benefică pentru societate: ”inequality is not necessarily bad in itself: the key question is to decide whether it is justified, whether there are reasons for it” (Introduction, p. 20). De fapt, Piketty ne arată încă din start că are un plan mai degrabă legat de etică și de moralitate, mai puțin de economie, pentru a găsi suficiente justificări / argumente împotriva acestei inegalități. Este clar că Piketty nu are o miză economică în spate și cartea sa nu este o carte de economie adresată economiștilor. Cartea are o temă non-economică în spate plasată nedrept în umbra unor teme economice tari (capitalul, acumularea de capital, economisirea). Oamenii sunt natural inegali și inegalitatea între indivizi este o stare naturală a societății care ar trebui să fie o falsă problemă între oamenii de știință. Prin faptul că inegalitatea este naturală, ea nu ar trebui să aibă o încărcătură morală. Inegalitatea naturală între indivizi are, evident, și consecințe economice (de rezultat): indivizii dotați inegal de natură ajung inegal la bunăstare și acumulează inegal bunăstare. Egalitatea (opusul problemei inegalității) trebuie limitată strict la egalitatea de șansă înțeleasă strict ca egalitate în fața unor reguli care apără drepturi strict naturale (dreptul de proprietate în speță) și nu înțeleasă ca egalitate de rezultat. Egalitatea înțeleasă ca egalizare a veniturilor unui profesor cu veniturile studenților săi are o natură complet diferită (și consecințe diferite) de egalizarea șanselor studenților în fața unui examen cu acel profesor care înseamnă eliminarea oricărei posibilități de a trișa, copia sau de a obține o notă fără a învăța mare lucru pentru acel examen. Orice privilegiu creat arbitrar de profesor (un student mai puțin capabil știe subiectele dinainte) nu egalizează ci, mai degrabă, accentuează inegalitățile.

Pericolele cărții, așa cum reies ele încă din partea sa de început, sunt următoarele:

  • Este o carte cu o consistență teoretică îndoielnică: Piketty pleacă de la niște surse bibliografice limitate (pleacă de la problema suprapopulării discutată de Thomas Malthus, introduce problema creșterii permanente a prețurilor terenurilor și chiriilor evocată de David Ricardo și Karl Marx care introduce conceptul de acumulare infinită de capital) fără să își pună foarte multe întrebări teoretice legat de conceptele preluate din aceste materiale. De exemplu, Piketty nu își pune problema imposibilității acumulării infinite de capital: acumularea de resurse de către o singură entitate sau persoană conduce în final la costuri și erori care face imposibil calculul economic și alocarea resurselor care, inevitabil, duce la dispariția (falimentul) celor care intenționează să acumuleze toată bunăstarea în mâna lor. Piketty pleacă în discuția sa de la observația că există o rată de rentabilitate a capitalului mai mare decât rata de creștere economică apare o inegalitate a veniturilor. Conceptele cu care operează Piketty (capital, bunăstare) sunt insuficient sau incorect explicate (vezi p. 37-38 pentru definiția capitalului și p. 38 – 42 pentru relația între capital și bunăstare). Piketty exclude aurul sau capitalul uman (spiritul antreprenorial de exemplu) din conceptul de capital. Piketty include în capital clădirile sau mașinile (active non-financiare) fără a avea în vedere utilizarea acestor bunuri (o casă sau o mașină folosită în interes personal este consum nu capital). Capitalul nu poate apărea decât printr-un proces clar de economisire despre care Piketty nu vorbește deloc. Caracterul științific / academic al lucrării este puternic diminuat și de faptul că Piketty nu prezintă și argumentația alternativă ideilor sale: vorbește (fără argumente clare) despre faptul că voluntariatul nu este o soluție viabilă și că redistribuirea resurselor colectivizate inițial este singura variantă de diminuare a nedreptăților sociale; Piketty nu prezintă (critic eventual) și pozițiile alternative legate de bogați / săraci; redistribuirea voluntară prin contracte private este ignorată; problema antreprenoriatului este ignorată (cu bună știință).
  • Este o carte cu o inconsistență clară privind aparatul metodologic de analiză prin care sunt relevate / argumentate problemele esențiale prezentate: Piketty vorbește de concentrarea bunăstării în mâna unui procent redus din populație (1%). Observăm însă că acel top este frecvent în schimbare, ceea ce înseamnă că ”bogații” de azi sunt complet diferiți de ”bogații” de mâine (vezi aici sursa). Săracii din Franța sau SUA sunt bogați în alte țări din lume ceea ce face ca agregarea datelor sau extrapolarea datelor la nivel global să devină problematică. Deși rata de creștere a randamentelor capitalului (r) au fost mai mari decât rata de creștere economică (g) în țări precum Germania, Franța sau Suedia, inegalitatea între venituri nu a crescut foarte mult (vezi aici sursa care critică figura 9.7. de la pag. 323). Alți specialiști au pus sub semnul îndoielii statisticile lui Piketty legate de rata capital / venit (vezi Figura 1.2. de la pag. 25) afirmând corect că, spre deosebire de activele reale (terenuri de exemplu) avem un cadastru relativ bine pus la punct, în cazul activelor financiare nu avem așa ceva fiind imposibil să calculăm cu acuratețe valoarea de piață totală a acestor active, lăsând la o parte inflatarea semnificativă a aceste valori ca urmare a politicilor monetare expansioniste din ultimele decenii de când am renunțat la aur sau etalonul aur (vezi aici sursa). Piketty compară adesea în cartea sa SUA cu Europa însă Europa este limitată doar la câteva țări (Franța, Germania, Marea Britanie și, uneori, Suedia), extrapolând apoi concluziile sale asupra tuturor țărilor din lume (în țările comuniste foarte multă bunăstare / capital exista informal în afara statisticilor oficiale). Piketty afirmă că a putut estima ceva imposibil: rata de creștere a capitalului pentru 20 de secole. Alți specialiști au arătat că, dacă se introduc și statistici cu privire la valoarea clădirilor (nu doar a terenurilor) nu avem o scădere a raportului capital venituri ci, dimpotrivă (vezi aici sursa). Piketty nici măcar nu își pune problema inconsistenței aparatului statistic pentru științele sociale și, implicit legile și teoriile economice. Piketty a măsluit, în opinia altor specialiști, o parte din statisticile sale atunci când a vorbit de inegalități: a folosit venitul înainte de impozitare și înainte de redistribuționismul social (ajutoare sociale) (vezi aici sau aici sursele care arată aceste erori). În final, dovada cea mai grăitoare că Piketty nu are această consistență metodologică este că în 2015 a revenit asupra statisticilor sale într-un articol în care a recunoscut (vezi aici articolul).
  • Piketty este periculos pentru că ne propune o carte seducător de bine scrisă și seducător de bine împănată cu false exemple și statistici problematice: cartea folosește limbajul mainstream și este foarte accesibilă specialiștilor de o anumită formare și factură. Fiind o carte bine scrisă și bine tradusă (în engleză dar și în alte limbi cum ar fi româna), este o carte care place și care te acaparează. Este o carte care trezește pasiuni și admirație (are peste 4000 de citări) care explică, pe deplin, ”succesul” editorial al acesteia. Este o carte care ajunge foarte ușor la oameni cu pregătire teoretică economică îndoielnică. O carte care spune ceea ce foarte mulți doresc să audă și care, în spatele unor mesaje seducătoare (inegalitatea există și reprezintă o problemă, capitaliștii sunt ticăloși și acumulează nepermis de multe bogății, sărăcia este tot mai problematică în lume etc.), ascunde interese și mize nebănuite.
  • Ca și cartea lui Keynes, ea oferă un suport pseudo-teoretic periculos curentului de gândire etatist, care are tot mai puțin legătură cu știința economică și tot mai mult cu științele politice sau administrative. Etatiștii (politicieni, experți, policy makers etc.) au îmbrățișat cu admirație această carte care le oferă muniție aparent științifică pentru argumentarea deciziilor lor intervenționiste. Concluzia finală a cărții este delirantă: impunerea unor cote de impozitare asupra averii fiecăruia (wealth) care neapărat trebuie să fie progresivă, cu o cotă ”optimă” de peste 80% pentru bogați. Taxa optimă pentru contribuabili este o taxă cât mai mică (către 0%) și cât mai egală per capita (pool tax de care vorbește Rothbard, la vot egal taxa trebuie să fie egală). Această concluzie servește de minune antreprenorilor politici aflați tot mai mult în război cu antreprenorii reali (sau puri). Nu este de mirare de ce entuziasmul și exaltarea unora generate de apariția cărții cunosc nivele nebănuite.

Este clar pentru mine că această carte nu este una cu miză sau substrat economic. Este o carte care nu are legătură cu subiectul pe care pretinde că îl analizează. Este o carte plină de erori și inconsistență teoretică care, în loc să clarifice probleme economice complexe, le plasează într-o ceață pronunțat ideologică. Este o carte cu masive erori pe parte de analiză și aparat metodologic care nu contenesc să iasă la iveală și să implice tot mai multe explicații, corecții și reveniri din partea autorului. Este clar că această carte este un instrument ideologic de justificare și întărire a intervenționismului și agresiunii instituționale împotriva celor care cu adevărat sunt creatori de valoare într-o societate – antreprenorii puri și care sunt complet ignorați de demersul său aparent academic. Piketty are o înțelegere deformată a dreptății sociale excluzând definitiv din sfera sa de înțelegere dreptatea contractuală sau dreptatea obținută prin voluntariatul privat. Este o carte cu un mesaj pronunțat demagogic și politizată intens.


Consumer-Protection (1)Discuțiile la care am asistat în ultima perioadă legat de ”darea în plată” au implicat și problema protecției consumatorului. Consumatorii de servicii financiare ar fi insuficient apărați și complet vulnerabili în fața unor bănci ”lacome” și ”ticăloase”, și de aici implicarea în discuție a ideii de protecție a consumatorilor. În consecință, ar fi util să privim mai îndeaproape această protecție să vedem dacă este consistentă și plină de virtuțiile de care cei înregimentați încearcă să ne convină.

Protecția consumatorului (în general) ca activitate suferă de câteva probleme de logică grave care ridică serioase semne de întrebare cu privire la finalitatea unui astfel de demers (fie el și chiar privat):

[1] Între consumatorii pe care pretind că îi reprezint și îi protejez se pot găsi Consumatori X care să aibă interese contrare Consumatorilor Y. O poziție în apărarea / protejarea unei categorii de consumatori ar atrage după sine încălcarea intereselor celeilalte categorii de consumatori. Consumatorii care au luat credite și care acum, din motive variate, doresc să ”dea în plată” casa luată cu credit au interese contrare consumatorilor care au depozite bancare care au finanțat aceste credite ipotecare și care ar fi puse în pericol printr-o astfel de măsură. Cu alte cuvinte, apărarea intereselor unor consumatori de servicii financiare (cei care vor să dea în plată creditele ipotecare) lovește în interesele altor consumatori de servicii financiare (cei din ale căror depozite au fost finanțate aceste credite ipotecare). Un alt exemplu: cei care au luat credite în franci elvețieni au interese contrare celor care au luat credite în lei sau care au depozite în franci elvețieni la băncile din România. Acești consumatori nu pot fi protejați niciodată în același timp. Și exemplele pot continua…

[2] A doua inconsistență logică ține de un lucru mult mai profund. Prosperitatea noastră vine din implicare în procese productive care au ca scop final schimbul voluntar de bunuri și servicii apelând la mecanismele de piață. Înainte de a fi consumatori, cu toții trebuie să fim implicați într-o formă sau alta într-un proces de producție. Funcția de producător și cea de consumator se regăsește simultan în interiorul fiecăruia dintre noi. Mai mult, putem afirma că funcția de producător ia (sau ar trebui să ia) fața funcției de consumator pentru că nu putem să consumăm ceva dacă în prealabil nu am produs și schimbat ceva cu ceilalți (Legea lui Say, o lege fundamentală în știința economică). În momentul în care cineva pretinde că vrea să protejeze consumatorul, el nu poate să o facă fără să protejeze și producătorul care ar trebui să existe în fiecare dintre noi. Când protecția consumatorului este transformată într-o luptă la baionetă cu producătorii de bunuri și servicii, practic asistăm la protejarea consumatorului de el însuși sau de atacarea producătorului de către el însuși. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, protecția consumatorului se transformă în complet altceva: educarea consumatorului, informarea consumatorului etc.

La cele două inconsistențe logice se mai adaugă și o altă inconsistență legată de arbitrarul din spatele acțiunilor celor care pretind că doresc protecția consumatorului. Pentru că nu poți să aperi pe toți consumatorii sau pentru că nu poți apăra consumatorii fără să lovești implicit în producători, cei care pretind acest tip de protecție trebuie să aleagă arbitrar ce consumator protejează sau ce producător doresc să atace prin acțiunile lor. Las la o parte situația în care anumiți producători folosesc ”protecția consumatorului” ca armă de luptă cu alți producători din piață care este și a un subiect de discuție aparte. Activitatea de protecție a consumatorului, prin inconsistența sa logică, vinde iluzii consumatorilor și este doar sursă de putere pentru anumiți oengiști ”privați” care caută să câștige cât mai mult din această activitate care, dacă este vândută bine, poate fi destul de profitabilă.

Mai mult, protecția consumatorului oferită de stat are probleme suplimentare pe care merită să le discutăm separat. În cele mai multe dintre cazuri, ea se limitează a fi sursă de birocrație, barieră în calea afacerilor, sursă de costuri adiționale sau sursă de corupție (plătesc o șpagă ca să fiu iertat sau să fie controlat cineva anume de către stat). Cel mai bine ne protejăm noi înșine asumându-ne integral consecințele deciziilor noastre.


Credit RiskÎn jurul subiectului ”darea în plată” a fost plasat și cel al riscurilor asumate de părțile implicate în operațiunea de creditare: debitorul (cel care preferă să consume acum și nu mai târziu) și creditorul (care intermediază capitalurile investitorilor care preferă să consume mai târziu și nu acum). Intermedierea financiară (inclusiv cea bancară) operează cu această preferință de timp, cu cele două comportamente diferite și perfect raționale care stau la baza economisirii și, mai apoi, creditării și investițiilor.

Când apelezi la finanțare o faci pentru a cumpăra bunuri prezente contra unor bunuri viitoare. Venitul viitor pe care nu îl vei mai consuma pentru bunuri viitoare va fi transferat către cel care te-a finanțat. Cel care te finanțează nu este interesat sub nicio formă de ceea ce faci tu cu capitalul astăzi. E problema ta atâta timp cât vei fi capabil în viitor să dai acei bani înapoi. Evident că el își face un calcul legat de capacitatea fiecărui debitor de a da capitalul împrumutat inițial înapoi. Are o incertitudine clară derivată din faptul că rambursarea se va produce la un moment viitor. În activitatea de creditare al persoanelor fizice (cu sau fără garanții reale în spate așa cum sunt gajul sau ipoteca), venitul viitor al indivizilor este elementul esențial al deciziei de a da drumul sau nu la acel capital. Similar, la companii este capacitatea lor de a genera venit (cifră de afaceri) și, în subsidiar, profit. Prezența garanțiilor (un colateral blocat în conturi în bancă, un pachet de acțiuni listate la bursă, un teren, ipoteca pe apartamentul cumpărat cu credit) vine în subsidiar pentru a facilita acordarea creditului (avans mai mic, scadență mai mare, cost de finanțare mai redus etc.). Banca se uită întâi la veniturile viitoare ale persoanelor fizice și apoi la valoarea și calitatea garanțiilor reale prezentate de acestea.  Similar, bonitatea unei afaceri apreciată inițial prin volumul și profitabilitatea sa poate fi semnificativ îmbunătățită de contracte semnate în avans, de calitatea activelor fixe sau de good-will-ul companiei. Darea în plată schimbă radical această fire a lucrurilor în cazul unor credite deja problematice pentru bănci prin durata mare a lor: creditele ipotecare.

În motivarea legii în Parlament în zilele trecute am auzit invocat un argument complet fals: băncile nu își asumă riscul de dobândă și nici riscul valutar și, în consecință, trebuie să își asume riscul legat de prețul (valoarea de piață) a activului ipotecat (casă, teren). Inițiatorul legii este clar pe lângă subiect atunci când scoate din buzunar această aberație pe post de argument. Riscul de dobândă și riscul valutar sunt riscuri atât ale debitorului cât și ale creditorului. Riscul de dobândă afectează atât creditele în monedă locală cât și pe cele în monedă străină în timp ce riscul valutar afectează doar creditele în monedă străină. Debitorul cu dobândă fixă se teme de scăderea dobânzilor, cel cu dobândă variabilă de creșterea lor. Creditorul invers. Debitorul în valută se teme de deprecierea monedei locale, creditorul invers. Deci băncile și cei creditați au deopotrivă expunere la cele două riscuri. Dimpotrivă, în cazul creditului ipotecar (și nu doar al acestui credit pe termen lung) băncile au câteva riscuri suplimentare pe care debitorii nu le au: riscul de neplată (default risk), riscul de lichiditate și riscul suveran. Riscul de neplată constă în incapacitatea debitorului (persoană fizică) de a menține un nivel al veniturilor care să îi permită să își achite ratele la bancă fără probleme pe întreaga durată a contractului de creditare. Acest risc este un risc eminamente al creditorului. Riscul de lichiditate este derivat din faptul că banca dă împrumut cu scadențe foarte mari (20-30 ani la creditul ipotecar) din resurse pe termen scurt și foarte scurt (1-2 ani). Dacă depozitul bancar nu este reînnoit la scadența sa banca nu se poate duce peste debitor (cel care și-a luat casa pe credit ipotecar) și să îi ceară banii înapoi ca să poată restitui depozitul. Al treilea risc ține de finanțările care vin din străinătate spre o țară mai puțin dezvoltată (România nu e nici țară OCDE și nici țară emergentă deocamdată având un risc suveran ridicat). Băncile din România cele mai multe au capital străin și finanțările vin preponderent din afară (în anumite momente cel puțin). Transferurile internaționale de capital sunt expuse la acest risc specific doar creditorului. Derivat din această ultimă observație, s-a spus că filialele băncilor străine din România nu au risc valutar pentru că ele aduc valuta din străinătate. Corect, aceasta dar este un instrument de management al riscului valutar (netting sau compensarea încasărilor cu plățile în valută) simplu și util. El se află și la îndemâna debitorilor: nimic nu îi împiedica pe cei care au luat credit în Euro sau franci elvețieni să încerce să obțină venituri în aceste monede. Să nu mai vorbim de contracte futures sau alte metode mai mult sau mai puțin sofisticate de management al riscului valutar. Dacă e să privim strict la riscurile aferente finanțării balanța înclină net în favoare băncilor și nu în favoarea debitorilor.

Revenind acum la darea în plată, ea impune în mod eronat un risc suplimentar băncii care nu este un risc ce ține de mecanismul de finanțare. Este un risc specific bunului care este achiziționat de către debitor cu capitalul împrumutat de acesta. A pune băncile responsabile gratuit de acest risc care nu este al lor și nu se referă la un bun aflat în proprietatea lor este contra oricărei logici economice. E ca și cum, în cazul unei afaceri creditată de o bancă, banca răspunde de echipamentul adus drept gaj în mecanismul de creditare pentru a îmbunătăți riscul de neplată (default) aferent. E ca și cum ai pune banca să răspundă de valoare de piață a unui pachet de acțiuni / obligațiuni pe care nu le poate vinde sau nu le poate optimiza pentru că nu este proprietara acestora. Pentru a păstra echilibrul contractual, atunci când creezi un astfel de drept pentru debitor trebuie să creezi și obligațiile aferente (care devin drepturi pentru bancă). În aceste condiții, aceste obligații (o primă, o plată suplimentară care să acopere costurile de gestionare a problemelor legate de imobil) lipsesc cu desăvârșire.

În concluzie, a spune că a da capital cu împrumut sau a investi capital are riscuri mai puține decât activitatea de a lua cu împrumut acest capital este o aberație și denotă lipsă crasă de cultură economică / financiară elementară. Cei care gândesc că pot împrumuta capitaluri pe care să le consume acum pe te miri ce și pot fi iertați de datorii pentru că temporar ulterior sunt în stare de faliment (putem discuta aici pe îndelete cauzele) au o mare problemă de logică economică. O lege care să stimuleze un astfel de comportament nu va face decât să producă și mai mult haos și daune unui sistem financiar local sub-dezvoltat, slab diversificat și destul de expus la crize externe. Foarte puțini discută despre hazardul moral din spatele acestei legi sau despre dificultatea reală a băncilor de a gestiona un risc care nu e al lor. Riscul legat de valoarea ipotecii nu este și nu poate fi niciodată risc operațional în mecanismul de creditare.


DemocratsGuvernul actual format din tehnocrați (mulți veniți pe filiera ONG-urilor) a scos pe piață cu multă emfază un pachet național anti-sărăcie care conține o serie de măsuri ”interesante” care să ne salveze din sărăcia reală în care ne zbatem de câteva decenii bune. Măsurile sunt clasificate pe grupe de vârstă ale potențialilor ”beneficiari” începând cu 0-3 ani (oare săracii de ei nu sunt prea mici pentru a fi invocați într-o astfel de chestiune?) și finalizându-se cu persoanele cu vârste de peste 65 ani. Pentru a fi mai convingătoare, măsurile sunt apoi ”transversale”, ”oblice”, ”longitudinale”, ”orizontale” etc.

O analiză atentă a acestui Pachet Antisărăcie relevă următoarele aspecte:

  1. Guvernul și tehnocrații săi au o mare problemă cu definirea conceptului de sărăcie. Nu îmi este clar din pachetul de măsuri când vom putea fi beneficiari și când nu mai suntem săraci pentru a nu mai intra sub incidența acestui pachet ”generos”. Nu este precizat nicăieri cu ce definiții ale sărăciei se operează în acest caz, de ce se operează cu acele definiții și nu cu alte definiții. Orice definiție a sărăciei este arbitrară și, din acest motiv, orice politică publică bazată pe un concept arbitrar nu poate fi decât tot arbitrară, nerezolvând cu adevărat problema (ba chiar o complică în cele mai multe dintre cazuri). Inițiatorii proiectului ne-au asigurat că au operat cu cinci definiții diferite ale sărăciei dar nu s-au obosit să ne dea detalii care sunt acelea, de ce sunt ele bune sau nu: ”Au fost implicați oameni din mediul academic în consultări și unii chiar au scris bucățele mici înainte de a fi integrate, pentru că marea problemă nu este definiția, avem vreo cinci definiții ale sărăciei, ci cum anume îi targetezi pe cei mai săraci.” (Cristian Ghinea, unul dintre inițiatori într-un interviu pe Hotnews);
  2. Obiectivele din spatele Pachetului Antisărăcie sunt derivate direct din Obiectivele 2020 promovate de Bruxelles. Nu înțeleg ce legătură are cu sărăcia reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% sau creșterea eficienței energetice cu 19%. Nu pricep nici de ce părăsirea timpurie a sistemului public de educație (rupt de realitate prin programe școlare îmbâcsite, neinteresante și generatoare de depresie timpurie) sau de ce înregimentarea populației în sistemul de educație terțiar (cvasi-public și el sau populat de fabrici ”private” de diplome) ne împietează accesul la bogăție. Din modul în care au fost setate obiectivele din spatele acestui program intervenționist se vede că nu prea se știe ce este aceea ”sărăcie” și că operăm cu concepte absolut arbitrare de care putem să agățăm orice;
  3. Pachetul conține o sumedenie de măsuri de tip redistributiv, în care statul (prin instituțiile sale și din bugetul său) oferă sprijin financiar substanțial: finanțarea creării de creșe comunitare, plata îngrijitorilor în mediul rural, cumpărarea din bani publici de haine și rechizite pentru copii care beneficiază de tichete sociale, finanțarea școlilor din zonele defavorizate, program finanțat public de angajare a tinerilor fără loc de muncă, finanțarea antreprenorilor tineri, garanții de stat pentru pensionari, finanțarea îngrijirii la domiciliu a persoanelor vârstnice. Toate aceste măsuri de tip redistributiv suferă de o justificare prealabilă: de ce consideră guvernul că panaceul la toate problemele vizate (lipsa de crește, lipsa de rechizite, lipsa unui loc de muncă, lipsa unui interes antreprenorial etc.) trebuie să fie neapărat statul și bugetul public. Este interesat de analizat și dezbătut argumentul (care nu există) ca toate aceste activități generoase să fie finanțate din banul public provenit din taxe și inflație sau datorie publică (taxe și inflație viitoare). E important de știut de ce nu o relaxare și simplificare fiscală a sectorului privat de educație și creștere a copiilor, de exemplu, sau o deducere fiscală atractivă la nivel de familie cu mulți copii nu ar putea fi mai degrabă soluția la aceste probleme. De ce continuăm să credem că doar statul ne poate scăpa de sărăcie în condițiile în care el nu are banii săi proprii ci se bazează pe resurse extrase din bugetul fiecărei familii și, cu cât își propune mai multe lucruri, cu atât acele bugete sunt mai abitir văduvite de resurse importante.
  4. Printre măsuri sunt unele dintre ele care nu au nici o legătură cu sărăcia. Nu văd cum vom scăpa de sărăcie dacă vom avea copii mai bine vaccinați sau mai bine ecografiați înainte de naștere. De ce sărăcia noastră va fi diminuată prin faptul că vom avea toți copii în grădiniție (cvasi de stat) sau de ce îmbunătățirea locuinței asistată de stat sau reducerea violenței în familie / prevenirea separației copilului de familie ne face mai bogați decât suntem în momentul de față.

Evident că acest pachet cvasi-intervenționist nu ne va scăpa de sărăcie. Argumentele sunt cât se poate de clare: acești politicieni aparent tehnocrați și aparent independenți nu se pot dezbăra de o ideologie falimentară. Ideologia Tătucului salvator, mereu ”bine” intenționat și mereu plin de ”virtuți”. Pachetele lor (Antisărăcie, Competitivitate și altele care or mai veni) nu fac decât întrețină dependența de stat, să genereze noi și noi fire nevăzute prin care statul aparent protector ne seduce și ne vinde iluzii. Pachetul ratează sistematic înțelegerea cauzelor care stau la baza sărăciei și apoi eșuează radical în soluțiile pe care le propune. Într-un stat plin de săraci nu ai cum să rezolvi sărăcia prin mai mult intervenționism / redistribuționism și mai multă dependență de stat. Nu poți scăpa de sărăcie un popor luând resurse de la niște săraci și dându-le arbitrar la alți săraci. Nu faci decât să plimbi inutil resursele în societate mereu întru profitul politicianului care, te scapă sau nu de sărăcie, își încasează salariul (deloc lipsit de consistență) și bonificațiile aferente. Nu faci decât să te limitezi la a fi diseminatorul unor obiective generos de falimentare promovate de tehnocrații europeni actuali care au alterat demult spiritul originar ce a dus la crearea Uniunii Europene (dacă a existat vreodată) prin tot felul de Agende și Orizonturi care mai de care mai socialiste.

Niște aparent tehnocrați ne-au dovedit că nu pot fi independenți de mâna care îi plătește și nu pot propune măsuri care cu adevărat ne scapă de sărăcie: liberalizarea piețelor, diminuarea birocrației, diminuarea fiscalității, ușurarea schimburilor, privatizarea structurilor resursofage, impulsionarea antreprenoriatului (nu prin finanțări ”gratuite” dar îmbibate de corupție și birocrație), conectarea economiei la piața internațională a capitalurilor, reducerea sistematică și de amploare a corupției, impulsionarea economisirilor și acumulării de capital etc.. Sărăcia nu se datorează faptului că e prea puțin stat în viața noastră, ci dimpotrivă (top 15 companii private din lume produc cât 20 de Românii la un loc). Într-un sistem economic populat de antreprenori politici (fiscali și monetari) e foarte ușor să dai lecții de anti-sărăcie pe banii săracilor. Prin acest pachet pompos intitulat anti-sărăcie ne vom adânci și mai mult în sărăcie.

Pachetul cu pricina nu este altceva decât o colecție de politici publice, haotic grupate după criterii absolut arbitrare, împachetate frumos de niște oengiști talentați și vândute pe post de panaceu la o problemă complet străină de aceste măsuri. Până la urmă, pachetul putea fi numit la fel de bine Pachetul Anti-îmbogățire că nu greșeau foarte tare.