Stilul românesc de a înţelege capitalismul şi mecanismele pieţei este unul aparte. În loc să încercăm să dezvoltăm un capitalism autentic bazat pe piaţă şi pe proprietate privată, aderăm la tot felul de „soluţii” intervenţioniste menite să ţină statul cât mai departe de reformele structurale, atât de necesare unei economii mult prea politizate. Ultima soluţie menită să „rezolve” cică rapid şi eficient (în opinia guvernanţilor şi nu numai) problemele legate de licitaţiile trucate, de achiziţiile la preţuri nesimţite pe care le operează statul, de lipsa de transparenţă în politicile publice din România, de falimentul aproape sigur al celor mai mari companii de stat, de datoriile acumulate de aceste companii de stat este managementul privat impus instituţiilor publice (o idee năstruşnică apărută şi cu concursul FMI). În esenţă, managementul privat în instituţiile publice din România înseamnă angajarea pe bază de contract a unei echipe de oameni care să conducă aceste instituţii în „favoarea şi binele poporului”.

Unde se greşeşte în acest caz? Problema în aceste instituţii publice nu este absolut deloc legată de calitatea celui care administrează aceste active ale statului şi care, natural, va pune întotdeauna mai presus interesele sale şi nu interesele unui popor ţinut mult prea departe de a exercita vreodată vreun control direct (de aici şi permanenta iluzie a socialiştilor că dacă înlocuiesc persoana care administrează prost activele statului ele vor fi mai bine administrate sau că alegerile vor aduce administratori mai buni pentru acestea). Şi acum în spatele acestor active ale statului (companii de stat şi regii autonome) se află persoane private adică un management privat (statul este doar o construcţie amorfă care în spatele său are indivizi instituiţi politic cu putere de decizie economică totală asupra activelor pe care le administrează). Şi cu actualii manageri (persoane private) se poate semna dacă se doreşte un contract de management foarte strict care să conţină clauze de performanţă ce trebuie asumate şi respectate întocmai. Şi cu managementul privat se poate ajunge la arierate şi mai mari dacă politicul intervine permanent în administrarea acestor active.

Soluţia, de care se feresc toţi aceşti socialişti deghizaţi în liberali, este privatizarea rapidă a tuturor acestor active devenite pentru ei „vaci de muls” şi surse de îmbogăţire pentru cei care le administrează întotdeauna în folosul unor interese private (sau de grup) şi mai puţin în folosul public. Ce nu se înţelege deloc în România alterată de anii grei de comunism este că atâta timp cât lipseşte proprietatea privată din ecuaţie, cel care are „norocul” să fie numit pe criterii politice (şi nu de performanţă) la conducerea (sau în consiliul de administraţie) a unor astfel de obiective „strategice” va căuta să obţină maximum de avantaje şi va uza de forţa sa pentru a transforma, cel puţin temporar, instituţia administrată într-o instituţie privată în care deja vorbim de un management privat. Nici partidele politice nu sunt străine de aceste „bune” practici şi e puţin probabil că vor dori vreodată uşor privatizarea masivă a activelor statului (o bună parte din banii delapidaţi fiind direcţionaţi către sistemul politic pentru a susţine nevoi electorale specifice).

Acolo unde s-a privatizat semnificativ (să luăm spre exemplu serviciile stomatologice comparativ cu alte servicii medicale, sau serviciile de transport rutier de persoane) observăm o îmbunătăţire radicală a serviciilor oferite pieţei, o diversificare a lor şi o permanentă ajustare la nevoile consumatorilor. Deşi vehement contestată de socialiştii (este evident de ce) piaţa liberă ajustează cel mai bine economia şi oferă o bază sănătoasă tuturor deciziilor de alocare a resurselor. Prezenţa acestor companii şi faptul că cele mai mari afaceri în România continuă să se facă doar cu statul încurcă foarte mult economia reală şi creează acele stimulente perverse, contrare dezvoltării autentice (ce sens are să ne deschidem afaceri ce se adresează pieţei libere cât vedem cât de profitabil e să ai relaţii în mediul politic).

Atâta timp cât o să ne ferim de proprietatea privată (sau vom continua să o agresăm prin tot felul de mecanisme intervenţioniste) nu vom avea arierate mai puţine (aproape s-au dublat în ultimii trei ani), nu vom avea deficite mai mici, nu vom ieşi din criza structurală în care ne aflăm de la instaurarea comunismului şi nu vom avea servicii de calitate şi nici preţuri (sau tarife) reduse. Vom continua să subvenţionăm din bunăstarea noastră personală îmbogăţirea celor care sunt apropiaţi statului şi puterii politice. Managementul privat în instituţiile publice nu este decât o soluţie aberantă menită să legalizeze (sau să albească) o parte din scurgerea de fonduri din companiile statului. Este o formă de parteneriat public-privat din care tot statul (adică noi) va ieşi în pierdere.


0 comentarii la “Aberatia cu managementul privat in institutiile publice”
  1. Alexandra a spus:

    Un articol interesant, dar din pacate, poate prea vag pentru a surprinde mult mai direct sensul aberant al acestei masuri adoptate (parearea mea!). Ar trebui totusi sa nu omiti faptul ca managementul privat nu este o noutate pentru statul roman. Ar trebui, de asemenea, sa categorizezi importanta obiectului manageriat – exista, intr-adevar, anumite obiective strategice ale caror trecere in „parteneriatul public-privat” reprezinta in traducere libera „vindere de tara”!. Indiferent cine este cumparatorul. Dar in aceasta discuti trebuie sa accepti ca tranzitia spre o piata libera trebuie sa o realizezi fie prin privatizare, fie prin desfiintare totala (care comporta ambele anumite riscuri).
    Cu toate acestea,problematica si felul in care a fost adoptata este parca rupta din alt film….
    Mai mult, poti sa iti aduci aminte de faptul ca Fondul Proprietatea este „manageriat” privat, ba mai mult, privat ne-autohton.

  2. Paun Cristian a spus:

    @ Alexandra

    Există aici două probleme distincte:
    1. Proprietatea asupra activelor, care, dacă rămâne în mâna statului, va genera scurgeri şi sifonări de fonduri perpetue fără a exista vreun criteriu economic în spatele deciziilor managerilor privaţi sau neprivaţi. Nici nu mă deranjează că după trecerea în privat ele se desfiinţează sau se distrug. Măcar nu mai plătesc eu pentru ţinerea lor în viaţă şi îmbogăţirea celor care le căpuşează.

    2. Poziţia de monopol pe care ulterior statul o conferă sau o apără prin reglementări de piaţă sau ajutoare de stat pentru entitatea privatizată (fără o liberalizare a pieţei energiei degeaba privatizăm entităţile energetice pentru că ele vor activa tot într-o schemă a statului; fără privatizarea banilor degeaba privatizăm entităţile statului pentru că el va putea altera monetar economia în continuare ş.a.m.d.).

  3. Deceneu a spus:

    Aici problema se pune pentru domenile care au monopol, respectiv intr-un oras apa si canalizarea, sau distributia de energie si gaze nu sunt concurentiale.

    Privatizarea este o solutie dar si managemntul privat ar fi o solutie.

    De ce managementul strain si nu romanesc?

    Din acelasi motiv pentru care politicienii au adus un domnitor strain, sa inceteze luptele pentru putere.
    Ca sa inceteze luptele pentru functii de manager la regii se poate apela la un management care sa fie desemnt in urma unui concurs organizat de o firma straina.

    Cineva imi spunea ca in anii ’60, cand s-a ales primul presedinte de CAP intr-o comuna, criteriul a fost cate rude au candidatii. A fost ales cel care avea cele mai putine rude, pe considerentul ca nu va fi supus la atatea presiuni ca unul cu multe legaturi de rudenie.
    Situatia este similara.

    Guvernele si clasa politica nu pot asigura o competitie de selectie a managerilor corecta si atunci arbitru trebuie sa fie neutru, si daca si castigatiorul este fara obligatii politice cu atat mai bine.

    Sigur ideal ar fi sa existe criterii de performanta impuse, dar clasa politica a demonstrat ca nu le doreste, si ca prefera sa stoarca regiile de fonduri. Franks a semnalat ca managerii sunt si hoti si fara pregatire. El a acceptat ca sa fie rezolvata problema pregatirii, si a lasat impresia ca cedeaza politicenilor sa aleaga managerii, dintr-o lista de candiati competenti.

    Se aplica strategia de la vot, se alege raul cel mai mic din ce se ofera.

  4. Alexandra a spus:

    @ Cristi
    nu cred ca surprinzi bogatia de prostie (hotie) in toata splendoarea ei… Nu este vorba despre privatizare neaparat (schimbarea din actionar stat in actionar privat) ci despre conducere privata la o institutie de stat. Cu alte cuvinte, suntem suficient de tampiti incat sa dam altora bani (multi) ca sa faca conducerea asa cum o faceam si noi. Singura diferenta este ca mai marim un picut costurile. Un picut mai mult.
    Iar asta cu privatizarea…eu stiu daca este corecta?! Gandindu-ma ca privatizarea unei intreprinderi de stat, bun public, adica ceva pentru care parintii mei au muncit (pe vremuri) si eu (prin contibuabilitate) la fel, este facuta „pe sub mana”, adica se da pe 2 poli, asta mi se pare furt grosolan.
    Discutia se poate particulariza.

    @ Deceneu
    Cu toata stima si respectul cuvenit, Franks nu este un exemplu de inteligenta/integritate demn de luat in calcul.

  5. Deceneu a spus:

    @Alexandra O idee se sustine cu argumente.
    Nu putem respinge o idee pentru ca dispretuim autorul!

Comentariul tau