Sectorul financiar-bancar modern este tot mai sensibil la acţiunea unor factori exogeni, intrând în crize tot mai profunde, tot mai dese şi tot mai globalizate. Toată lumea încearcă să găsească şi să propună acum tot felul de soluţii prin care să se limiteze amploarea şi efectele crizelor actuale. Aceste soluţii pleacă de la tot felul de potenţiale cauze: ticăloşia şi lăcomia bancherilor, lipsa lor de moralitate, profitabilitatea prea mare în sectorul financiar-bancar comparativ cu valoarea adăugată a acestor servicii, guvernanţa proastă în sistemul financiar, manipularea pieţelor, manipularea rating-urilor. Multe dintre aceste cauze sunt însă doar simple consecinţe ale problemelor reale din sistem: expansiunea monetară, rezervele fracţionare cu care operează băncile comerciale, caracteristicile contractelor de depozit la termen.
Atunci când se discută despre sistemul financiar-bancar modern se uită faptul că odată cu renunţarea la orice etalon prin care să se ancoreze emisiunea monetară (de facto acest lucru a încetat în 1971 prin căderea Sistemului de la Bretton-Woods, de iure acest lucru a încetat odată cu izbucnirea Primului Război Mondial când marile imperii implicate în conflict au renunţat la acoperirea în aur a monedei lor) băncile centrale ale marilor puteri au primit liber la emisiunea monetară şi la a-şi pune în aplicare tot felul de fantezii cu titlu de politică monetară sau politică a cursului de schimb (ţintirea inflaţiei, ţintirea cursului de schimb, ţintirea agregatelor monetare). Sistemul financiar-bancar este dominat în prezent de o cantitate impresionantă de „fiat money” care creşte exponenţial, adică de monedă tipărită în neştire de către marile puteri monetare şi distribuită foarte eficient de instituţiile financiare internaţionale prin băncile centrale ale ţărilor mici la nivel global. Aceasta ar fi prima mare problemă a sistemului financiar-bancar modern: faptul că banii tipăriţi uşor şi fără a avea în spate un criteriu obiectiv de dimensionare a masei monetare de către bancile centrale intervin pe piaţă şi bulversează complet costul capitalului (reflectat de nivelul dobânzilor) şi cursul de schimb. Un efect direct al acestei expansiuni monetare practicată concurenţial de marile puteri monetare este bulversarea balanţei de plăţi externe în ţările mici (nu poţi fi competitiv pe pieţele internaţionale dezvoltate în condiţiile în care dobânda acolo tinde nenatural către 0, nu poţi să exporţi mai mult în condiţiile în care deprecierea dolarului favorizează masiv exportatorii americani, nu poţi acorda credite comerciale clienţilor externi cu un sistem dependent de băncile mamă din ţările dezvoltate). Expansiunea monetară este justificată de băncile centrale de trei motive: furnizarea de lichiditate într-un sistem bazat pe rezerve fracţionare, furnizarea de lichiditate statului pentru a finanţa proiectele sale publice (de multe ori invocate ca soluţie de ieşire din criză), furnizarea de lichiditate pentru a contracara efectele adverse ale cursului de schimb asupra balanţei de plăţi externe.
O altă problemă majoră ce necesită o remediere rapidă este deci cea a rezervelor fracţionare cu care operează băncile din sistemul financiar-bancar modern. Băncile atrag două tipuri de depozite: depozite la vedere şi depozite la termen. În mod eronat, băncile consideră depozitele la vedere surse de finanţare pe termen lung (presupunând că noi avem o tendinţă naturală de a păstra nişte bani în rezervă pentru clipe dificile). În realitate aceste resurse la vedere nu pot fi considerate surse de finanţare pentru că ele aparţin de drept deponenţilor care pot să le retragă fără nici o restricţie în orice moment. Băncile, considerând aceste depozite la vedere surse de finanţare, păstrează doar o mică parte din ele în rezervă, mergând de cele mai multe ori pe rezerva minimă obligatorie impusă de banca centrală (dacă nu ar impune-o probabil că unele bănci ar fi tentate de da toţi banii din depozitele la vedere cu împrumut). În condiţiile în care o mare parte din aceste depozite la
vedere sunt împrumutate pe termene mai lungi de bancă altor persoane, în acelaşi timp cu aceşti bani pot participa la o licitaţie de resurse şi deponentul la vedere şi cel creditat din banii la vedere. În mod artificial preţul acestor licitaţii creşte. De unde are banca bani să onoreze ambele plăţi ulterior? Foarte simplu: băncile centrale refac lichiditatea acestor bănci prin emisiune monetară (există facilităţi de credit de la banca centrală care au dobânzi foarte reduse), dacă nu cumva există şi alte căi de refacere a rezervelor (majorare de capital, împrumut de la o altă bancă, atragerea de noi depozite la termen sau la vedere). În realitate, cea care permite expansiunea monetară este banca centrală – principalul vinovat de cantitatea de bani cu care, în mod generos, alimentează sistemul financiar. Aceşti bani (şi nu capitaluri acumulate prin economisiri = sacrificiul unor consumuri prezente sau trecute) intervin în piaţă şi produc inflaţie (care în mod paradoxal duce apoi la creşterea dobânzilor). În plus de efectul inflaţionist, împrumuturile pe care băncile comerciale le fac din depozitele la vedere sunt, din punct de vedere legal şi moral, fraudă pentru că încalcă dreptul de proprietate al deponentului. Foarte mult din expansiunea monetară prin sistemul rezervelor fracţionare s-a cantonat nu în bunurile de larg consum, ci în petrol sau în instrumente financiare (cotaţii la bursă). Aşa se creează ciclurile de creştere puternică (pe fondul unor surse imense de bani care ajung pe bursă) şi ciclurile de descreştere puternică (pe fondul retragerii în grabă a acestor surse de bani pentru a licita pe piaţa reală a bunurilor şi serviciilor). Când aceste resurse exponenţial multiplicate de tiparniţele băncilor centrale se mută de pe piaţa petrolului pe piaţa imobiliară sau pe piaţa acţiunilor apar crizele. Cu cât efectul psihologic (panica) mută mai rapid aceste resurse între pieţe, cu atât volatilitatea creşte şi amplitudinea crizei creşte.
O problemă aparte au şi depozitele la termen nu doar cele la vedere (ce nu sunt păstrate în rezervă 100% aşa cum ar fi normal). Multe dintre depozitele la termen nu sunt o cedare reală de proprietate asupra capitalului pe o perioadă de terminată de timp. Când facem un depozit la termen la o bancă ne păstrăm dreptul de a retrage depozitul când dorim noi. Acest lucru face ca băncile să fie puternic expuse unui risc de lichiditate care este invocat drept argument pentru existenţa băncilor centrale şi a expansiunii monetare prin care se reface lichiditatea băncilor comerciale atunci când apar retrageri de depozite la termen. Băncile primesc doar dreptul de a folosi aceste capitaluri din depozitele şi de a beneficia de o parte din foloasele generate de aceste capitaluri. Aş mai adăuga la acest subiect al depozitelor la termen şi lipsa unei corelaţii între termenelor depozitelor şi termenele creditelor acordate de bănci. Presiunea tot mai mare a creditelor pe termen lung (creditele ipotecare mai ales) face ca băncile să fie puternic expuse la riscul de lichiditate deoarece ele atrag depozite pe termen mult mai scurte decât creditele pe care le acordă. Finanţarea acestor credite ipotecare trebuie să se face nu prin expansiune monetară (refinanţarea de la banca centrală direct sau indirect) ci prin piaţa de capital.
Nu doar sistemul rezervelor fracţionare a stat la baza expansiunii monetare. În foarte multe cazuri, guvernele au acţionat pentru a ieşi din criză tot prin expansiune monetară promovând proiecte publice ale statului pentru care erau emise titluri de stat cumpărate de băncile comerciale cu refinanţare de la banca centrală. Sub presiunea unor proiecte publice care invocă „interesul naţional” băncile centrale au fost nevoite să accepte această expansiune monetară.
Un efect interesant al expansiunii monetare este cel asupra dobânzilor. Deşi această expansiune monetară duce la o aparentă scădere a nivelului dobânzilor pe termen scurt (prin prezenţa unei cantităţi suplimentare de lichiditate în economie), caracterul său inflaţionist face ca dobânda să crească (atunci când inflaţia aşteptată creşte dobânda creşte). Deşi foarte mulţi adepţi ai politicilor monetare de tip keynesist consideră expansiunea monetară ca având un efect benefic pentru că reduce dobânzile, stimulează investiţiile şi creşte ocuparea forţei de muncă, pe termen lung vedem că efectul e invers faţă de aşteptările lor: dobânda creşte pentru că inflaţia creşte (datorită prezenţei unei cantităţi mai mari de bani ce licitează aceleaşi resurse limitate), investiţile scad pentru că dobânda creşte şi şomajul creşte pentru că investiţiile scad.
Pentru a diminua aceste crize trebuie acţionat rapid în următoarele direcţii:
- Găsirea unui etalon de ancorare a politicii de emisiune a masei monetare practicată de toate băncile centrale din lume;
- Renunţarea la sistemul rezervelor fracţionare şi impunerea regulii ca depozitele la vedere să fie păstrate 100% în conturile clienţilor de către bănci, cu plata de către aceştia a unor comisionane de custodie;
- Impunerea de restricţii asupra depozitelor la termen pentru ca ele să nu mai poată fi retrase de către deponenţi înainte de scadenţa lor (de exemplu utilizarea certificatelor de depozit să devină singura formă de a depune bani la termen în băncile comerciale). Dezvoltarea unei pieţe secundare globale pentru aceste certificate de depozit.
- Limitarea implicării statelor în proiecte publice (inclusiv conflicte armate) finanţate inflaţionist prin expansiune monetară). Băncile comerciale să nu mai poată cumpăra titluri de stat decât în limita unui procent din totalul activelor lor sau totalul capitalurilor lor (procent mult mai mic decât cel din prezent).
- Scumpirea drastică a condiţiilor de refinanţare de la banca centrală astfel încât împrumutul de ultimă instanţă de la aceasta să devină unul punitiv şi nu unul favorizat şi generator de hazard moral, aşa cum este el în prezent.
- Limitarea politicilor monetare strict la controlul activităţii bancare. Nu mai trebuie găsite soluţii monetare la probleme economice (de competitivitate a exporturilor, de ocupare a forţei de muncă). Exporturile nu trebuie stimulate prin cursul de schimb şi şomajul nu mai trebuie diminuat prin inflaţie (curba Philips). Trebuie acceptat faptul că politicile monetare nu sunt şi nu trebuie să fie soluţie la problemele din economia reală.
Abia după ce aplicăm aceste măsuri radicale sistemului financiar – bancar actual putem începe apoi să ne gândim la greşelile de guvernanţă din bănci, la ticăloşia şi lipsa lor de moralitate. Până una alta, băncile comerciale sunt organizate şi funcţionează ca afaceri private, dar vând un bun al statului: BANUL. Statul trebuie să fie foarte atent, în acest caz, câtă cantitate de bani emite în economie şi pentru ce, adică câtă putere lasă discreţionar pe mâna acestor bănci aparent private. Cu cât băncile vor fi conştiente că statul le salvează indiferent de ce se va întâmpla cu atât ele, vor continua să fie mai „ticăloase” rafinându-şi metodele de a multiplica banul în economie şi urmărind cu precădere maximizarea profitului lor şi nu maximizarea profitului la care se gândeşte statul sau societatea că ar fi unul de „bun simţ” sau „moral” pentru ele.
Acordurile BASEL 2, 3 şi altele care vor urma nu ne vor proteja de criză pentru că ele nu iau în calcul cauzele prezentate mai sus. Astfel de acorduri impuse de marile puteri sunt, de cele mai multe ori, încălcabile şi insistă prea mult pe ideea de efect (ticăloşie, imoralitate) şi prea puţin pe cauză (banul ieftin, expansiune monetară, rezerve fracţionare).
No Comments on “Unde se greseste in sectorul bancar actual”
You can track this conversation through its atom feed.
Multumesc pentru articol! Nu sunt chiar de specialitate, dar am inteles cateva probleme pe care nu prea le-am gasit in manuale.
Posted on 18 aprilie 2010 la 4:20 pm.
cat credeti ca va mai exista acest sistem imoral, mincinos, lacom, fraudator?
Posted on 18 aprilie 2010 la 4:46 pm.
Felicitari!!!
Cel mai bun articol…de criza…”financiara”…sau ‘economica…
Posted on 18 aprilie 2010 la 4:53 pm.
@ angelina
Este foarte dificil să corectăm un sistem care este tot mai periculos pentru economiile naţionale (mai ales cele mici). Statul din păcate a câştigat demult bătălia pe plan monetar.
Mai mult, tot felul de socialişti (de exemplu Michael Moore este unul dintre ei) încearcă să impună ideea că un „sistem privat” al Rezervei Federale din SUA a acţionat împotriva „interesului naţional” creând criza. Greşit! Sistemul monetar american este tot unul de stat, aparent independent care a finanţat puternic prin expansiune monetară tot „războiul anti-terorişti” dus de SUA în ultimii ani. Statul american a vândut titluri de stat care au fost în mare parte cumpărate de băncile comerciale cu banii pe care FED a fost lăsată să îi emită. În plus, atâta timp cât FED are monopol asupra monedei apărat prin lege este tot de stat. E instituţie publică.
E foarte greu pentru băncile centrale să recunoască faptul că pot face foarte puţin pentru noi. Şi că ceea ce au făcut până acum a produs mai mult rău decât bine. E vorba de putere – cea monetară şi nu numai, la care nu vor renunţa prea uşor. Cu ajutorul statului au ajuns să folosească această putere în interesul celor care roiesc în jurul statului şi deţin informaţia necesară (cei mai mulţi dintre noi nici nu ştim ce se întâmplă în spatele uşilor închise, aflăm prea târziu sau aflăm numai ce trebuei să aflăm). E greu să lupţi împotriva unei cangrene în care pacientul ar trebui să fie propriul său doctor. Nici un doctor nu îşi tratează singur bolile. Nici un stomatolog nu îşi scoate singur măselele stricate. Nici statul nu va accepta să îşi aplice singur vreun tratament care să fie real anti-criză.
Ne aflăm într-un mare impas din care vom ieşi numai dacă vom înţelege că avem totuşi nişte mecanisme democratice (votul) prin care putem promova nişte lideri care să aibă în planul lor de acţiune astfel de măsuri. Dacă nu, inclusiv democraţia este pusă în pericol.
Soluţiile pe care le propunem cei din afara sistemului există însă sunt considerate utopice sau neaplicabile de către cei care lucrează în băncile centrale pentru stat. E şi normal de ce. Cât astfel de curente de gândire… zic eu corecte sunt minoritare ele nu vor fi serios luate în seamă şi dezbăzute public. Vor fi prea uşor catalogate drept tâmpenii.
Posted on 18 aprilie 2010 la 10:38 pm.
Ai perfect dreptate privind mecanismului cresterii artificiale a masei monetare.Metodele pe care folosesc bancile centrale sunt rezultatul politicilor globale, pe care marile puteri ai lumii folosesc pentru a expluata si redirectiona valuarea adaugata produsa de tarile sarace.Pe plan local valoarea adaugata produsa de populatia se transforma in profit la banci.
La astfel de probleme s-a scris mai de mult, de cand au aparut bancile si bursele. Scritorii aniilor 70, ca Leslie Wohler, Ag Morgan etc. au descris cum intra o banca comerciala in incapacitate de plata datorita vanzarii banilor depozitati si panicului creat in public. De exemplu,la romanul „Banchierul”, banca a iesit din faliment datorita unor speculatii de bursa.
Privind mijlocelor democratice pentru a corecta politica financiara prin vot, cred ca este o iluzie. Stim cu toti cum functioneaza mecanismul votului, cine apare la lista de candidati, si ce interese au partidele politice.
Lucrurile asta se vor reglementa in viitor probabil, dupa o „explozie” cand incurcatura asta cu sistemul financiar va arunca in aer tot sistemul construit pina acum. Pina atunci trebuie sa supravietuim si in cel mai bun caz sa avem grija cum planificam rata de inflatie si cea de actualizare in studiile noastre de fezabilitate la proiectele mai marisoare si cu perioade mai lungi de implementare.
Posted on 19 aprilie 2010 la 10:38 am.
Din nou felicitari, super articol!
Cred si eu ca numai printro implozie sistemul va fi reformat din temelii.
Am trecut deja de point of no return …
Posted on 19 aprilie 2010 la 12:28 pm.
Daca ar fi sa fiu foarte pedant (ceea ce imi place sa cred ca nu sunt) sau foarte riguros (din pacate, nici asta nu-mi iese mereu) as reformula usor anumite fragmente.
Cred ca trebuia punctat mai bine rolul hazardului moral, trecut cumva in plan secund de discutia rezervelor fractionare. Personal, cred ca rezervele fractionare au o importanta secundara in ciclurile actuale. Daca ar fi sa adaugam si provizioanele, in cazul unui sistem bancar relativ lichid cum a fost cel romanesc inainte de criza (rezerve de 30%), coeficientul total salta destul de mult pt. a mai justifica amploarea boom-ului.
Cred ca disrosionarea are loc in buna masura prin ignorarea riscului. Cand BCR are 2 mild. proaste din 11 total credite, asta spune tot. Daca guvernul ar da afara 100 000 de bugetari cum spune Croitoru, sau 300 000 cu ar fi mai normal, din banci nu ar mai ramane decat un imens morman de putregai. Deh, creditul cu buletinul…
Deci, cred ca politica monetara ca sursa de hazard moral (pe langa politica de bail-out traditionala) e in principal de vina pt. boom-urile actuale.
Revenind la rezervele fractionare, cred ca reforma ar trebui sa constea in delimitarea clara a contractelor. Adica sa i se spuna omului la ghiseu:
1. daca iti pui banii in cont curent, atunci nu se stie daca ii mai gasesti pe toti cand vrei sa ii scoti.
2. daca vrei sa fi sigur ca ii potri scoate oricand, atunci pune-i in depozit, plateste comision si pleaca linistit si te culca.
3. daca vrei sa-i „depui” la termen, atunci baga de seama ca banca nu-si asuma obligatia de a-ti pune la dispozitie toti banii daca tu vrei sa-i retragi inainte de expirarea termenului. Incearca, dar nu se stie.
Vom vedea care e rezultatul. E posibil ca toata lumea sa mearga pe conturi curente, adica sa zica, OK, it works for me! Si atunci totul devine loterie. Dar, evident, sa nu apara statul in schema pe urma si sa zica, hai ca va salvez eu, va dau banii inapoi la toti. Ca la Bingo nu e asa: ai pus banul, ai tras chitanta, vezi ce iese.
Posted on 19 aprilie 2010 la 2:27 pm.
Ah, am uitat!
Marea observatie este ca nu se pomeneste nicaieri de concurenta monetara. Cred ca reforma trebuie sa inceapa de aici.
Posted on 19 aprilie 2010 la 2:29 pm.
@ Bogdan
Eu totuşi merg pe ideea că dacă nu ar exista bancă centrală nu ar exista nici rezerve fracţionare. Adică pe o piaţă liberă vor fi două tipuri de depozite: cele la vedere cu onorare 100% (cu rezerve 100%) pentru care plăteşti comision şi nu încasezi dobândă şi cele la vedere cu onorare incertă (cele cu rezerve fracţionare) pentru care vei primi o mică dobândă.
Deoarece cei mai mulţi suntem aversivi la risc dar avem şi preferinţă de lichiditate, atunci când vom fi informaţi că un astfel de depozit cu rezerve fracţionare comportă un risc imens probabil că nu vom mai vrea să ne păstrăm lichidităţile în depozite cu rezervă fracţionară (cele care ne asigură nouă fonduri tampon pentru momente dificile). Pe o piaţă liberă fără bancă centrală rezerva fracţionară dispare aproape natural.
Absenţa hazardului moral e cheia problemei. Adică, putem avea rezerve fracţionare şi fără bancă centrală doar că nu se vom mai justifica în acest caz. Dispariţia hazardului moral poate rezolva multe… inclusiv problema rezervelor fracţionare. Este însă eficientă şi impunerea de rezerve 100%. Mai uşor lupţi cu sistemul limitându-i într-o primă fază acţiunile. Apoi va dispărea natural.
Posted on 19 aprilie 2010 la 5:17 pm.
Frumos articol, dom’Profesor.
Din pacate, ai tendinta de a omite unele aspecte (asa cum si eu am tendinta de a dori sa iti amintesc de ele!). Unul dintre aspectele de care ai uitat, pentru ca vorbesti tot timpul despre tiparnita statului, este cu privire la instrumentele financiare emise si utilizate in sistemul bancar, dar care nu au forma tiparita a banilor. Desi reprezinta tot masa monetara, acestea nu apar sub forma fizica cunoscuta populatiei dar au adus un maxim de efect la criza actuala a sistemului financiar. Vorbim aici despre diferitele tipuri de instrumente financiare (inclusiv derivative de generatia a 4 a)care au facut ca lichiditatea generala sa explodeze fara suport fizic.
Totodata, tinzi sa uiti despre impactul pe care l-a avut schimbarea etalonului aur in dolarul american, general acceptat, atunci cand a inceput repatrierea fluxurilor din partea asiatica spre SUA (aduca inapoi acasa) si lipsa unei acoperiri viabile in acest flux. Din nou, tinzi sa uiti, chiar daca sunt de acord cu tine (la faza aceea cu politicaly imposed – permisivitate financiara vs. geopolitica mondiala, de facto rolul SUA in toata tarasenia!)de fatul ca taman SUA este cea care se opune vehement propunerii (deja formulate la nivel international in anumite cercuri financiare) de a gasi un nou etalon care sa inlocuiasca aurul. Deci aceasta solutie nu stiu cat de adoptata va fi (si eu nu votez in SUA, deci…). Basel 2, si hai sa zicem 3 are in continuare anumite aspecte ce nu sunt acoperite, desi au fost sesizate de finantisti de top. Motivul? Foarte simplu. gandeste-te ca SUA aplica in continuare Basel 1 si chiar si asa comenteaza. Sa dezvolt? Cred ca ai inteles.
Dar vorbind despre hazardul moral (sau vezi spirala de lichiditate – Brunnermeier!), nu vei putea niciodata sa fi cu reglementarea inaintea pietei, dec, extrapoland, nu te va feri nimic de o noua criza financiara. Iar urmatoarea va fi cu siguranta diferita de cele dinaintea ei.
Nu stiu ce sa cred despre ceea ce raspunzi tu pe aici. Fara banca centrala? As fi ultima care ar sustine o institutie atat de reglementata, dar cred ca lipsa unei banci centrale nu ar face ca lucrurile sa fie mai bine. Nu vreau sa intru intr-o discutie reglementare vs. dereglementare, dar lipsa unei banci centrale te va conduce la lipsa unor rezerve si a unor limite impuse bancilor comerciale, fara de care garantarea sigurantei unui anumit plafon pentru tine, un simplu investitor, ar deveni o utopie. Avem nevoie de aceasta garantare? Depinde de definitia de piata libera pe care suntem in stare sa o acceptam. Dar asa cum ai spus, suntem indivizi aversivi la risc, asa ca ne dorim ca acolo, undeva sus, cineva sa ne iubeasca! A, si exista piata secundara pentru certificatele de depozit…
Posted on 19 aprilie 2010 la 10:03 pm.
@ Alexandra
Am mai primit întrebarea aceasta: fără bancă centrală sau cu bancă centrală?
Răspunsul meu e clar, cel puţin deocamdată: cu bancă centrală puternic controlată şi restricţionată pe partea de emisiune monetară.
Acele instrumente care au apărut şi s-au dezvoltat au apărut pentru a acoperi fraudele masive din sistemul financiar generate de rezerva fracţionară. Băncile aveau nevoie să acopere cât mai mult lipsa de lichidiate (până la scadenţa creditului dat din depozitele la vedere). În plus expansiunea lui M1 dă o expansiune şi mai mare la M2, M3, M4 doar ştii şi tu de viteza de rotaţie a banilor. Problema începe cu M1. Restul sunt generate de viteza de rotaţie a banilor tipăriţi iniţial.
Posted on 20 aprilie 2010 la 12:21 am.
@Paun Cristian
„Este însă eficientă şi impunerea de rezerve 100%.”
Cine sa faca impunerea de rezerve 100%?
Sunt mai degraba de acord cu bogdan, eu sunt n-am nimic impotriva schemelor ponzi, cu 2 observatii:
– sa stiu despre ce e vorba (si aici singurul „profesor” nu e nici pe departe statul, ci „pragul de sus” in care dai cu capul pana inveti sau mori). Apropo , singurii creditori cu rezerva 100% sunt „camatarii” (adica nu bancile si ifn-urile!), care, in plus, au cele mai bune „departamente” de evaluare ale riscurilor si garantiilor si te si invata rapid cei aia „disciplina contractuala”.
– cand esueaza (inexorabil ca orice shema ponzi) sa nu fie refinantata din banii mei (contribuabil).
@Alexandra
„nu vei putea niciodata sa fi cu reglementarea inaintea pietei, dec, extrapoland, nu te va feri nimic de o noua criza financiara.”
E exact invers, secretul reusitei e … dereglementarea, cea care va duce la eliminarea hazardului moral.
„Fara banca centrala?”
Nu neaparat, da’ sigur fara monopol detinut (oferit discretionar de catre guvern) de banca centrala…
„Depinde de definitia de piata libera pe care suntem in stare sa o acceptam.”
Ca sa zic asa, nu stiu ce e neclar: ori e libera (100%) ori … nu e. 😀
Posted on 20 aprilie 2010 la 12:41 am.
Ecuatia valorii banului depinde de masa monetara dar si de viteza de circulatie a banilor. Pastrarea fixa a masei monetare ar face ca valoarea banilor sa varieze enorm in functie de viteza de circulatie. De exemplu teama de a mai credita ar produce o deflatie mult mai brusca cu consecinte foarte grave (faliment generalizat).
Trecand peste aspectele tot mai abstracte ale sistemului financiar, creditul imi pare in esenta acordarea unei permisiuni de a consuma acum si a produce echivalent in urmatorii ani.
Consumul in avans tinde sa creasca pe termen scurt economia. Cand se generalizeaza insa acest consum in avans se creste artificial cererea, deci scumpeste unele produse (vezi casele, petrolul) fara a devaloriza banul in prima etapa.
Cand fiecare consuma de 2 ori cat poate produce, este clar ca bula se va sparge pana la urma. Sistemul functioneaza doar cat timp creditarea creste exponential. Cand creditarea se incetineste, sistemul monetar se gripeaza iar singura solutie de a nu face stop cardiac este perfuzia cu masa monetara, platita in final cu inflatie ne-discriminatorie. Poate raul cel mai mic ?
Cred ca echivalarea banilor in Energie ar fi o solutie de a ancora valoarea banilor de ceva palpabil. De curand insa mi-a trecut prin minte o alta teorie, cum ca valoarea banilor nu este daca de raportul cantitatii lor fata de cantitatea de produse ci fata de … cantitatea de datorie/munca din sistem. E o teorie atat de seducatoare incat am nevoie sa-mi spuna cineva ca e gresita sau are deja un nume 🙂
http://mihvoi.blogspot.com/2010/03/comportarea-banilor-datorie.html
Posted on 20 aprilie 2010 la 12:43 am.
@Alexandra
„Vorbim aici despre diferitele tipuri de instrumente financiare (inclusiv derivative de generatia a 4 a)care au facut ca lichiditatea generala sa explodeze fara suport fizic.”
Alexandra, „viteza de circulatie a banilor”, de fapt problema e expansiunea M1…
Posted on 20 aprilie 2010 la 12:44 am.
Mihai Voicu
Ai un mod extrem de „keynesianist” de a vedea lucrurile, in plus, ne poti explica de ce deflatia are „efecte foarte grave”? Si pentru cine?
Posted on 20 aprilie 2010 la 12:48 am.
@ Mihai Voicu
Energia poate fi etalon ca orice bun din economie. Din păcate are nişte probleme: e greu stocabilă, nu e chiar palpabilă, nu se poate transmite atât de uşor. Cel mai palpabil rămâne metalul preţios. Oricum piaţa liberă a demonstrat că metalele preţioase sunt cele care îndeplinesc cel mai bine rolul de etalon.
Legat de M x V = P x T (Fisher)… formula are o serie de probleme legate de masurarea lui M, P şi T (toate sunt foarte difici de măsurat în economia reală).
Oricum din formulă se vede clară că atunci când M scade scade P. Cand M e constanta P e constanta (dacă admitem că V si T raman pe loc). De regulă V si T se influenteaza direct si M si P se influenteaza direct in aceasta formula.
Posted on 20 aprilie 2010 la 10:03 am.
Un articol clar si absolut extraordinar! Sincere felicitari!
Posted on 20 aprilie 2010 la 11:51 pm.
@Ionut : Keines nu sta pe strada mea, orice asemanare este doar intamplatoare 🙂
Problema pe care o vad la deflatie este ca da toate planurile de afaceri peste cap. Creditul contractat nu se ieftineste, dar castigurile scad. Pana se autoregleaza piata, firmele falimenteaza si scade capacitatea de productie sub minimul necesar. Dureaza mult mai mult sa re-creezi capacitatile de productie cand pretul creste la loc.
Mai exista un fenomen al sincronizarii care este mai probabil intr-o societate globalizata. Daca toata lumea are aceleasi informatii si estimeaza la fel momentul sa faca „sell”, atunci socul ofertei sincronizate nu mai permite reglarea fina a pretului, ci duce la o oscilatie amplificata care nu mai converge la pretul „corect”. Este ca podul care se prabuseste cand o coloana de soldati trece in cadenta.
Reglarea asta „automagica” nu converge intotdeauna la optimul alocarii resurselor, si ajuns aici am observat ca urmeaza anatema cu „keynesianist”.
Eu sunt convins ca sistemul economic actual este bolnav si este necesara o regandire a lui pe baze noi, din temelii.
Chestiunea este ca daca sistemul actual de intermediere a bunurilor este construit pe baza acestor principii, s-ar putea sa se supuna pe termen scurt exact legilor pe baza carora a fost creat. Si este nevoie de existenta unui sistem de intermediere schimb bunuri functional. Dupa ce il stabilizezi poti sa incepi tranzitia la ceva nou (mai bun), dar nu arunci motorul cu abur pana nu il construiesti pe cel cu benzina.
Posted on 21 aprilie 2010 la 12:39 am.
@Paun Cristian
Energia ca etalon ar avea nevoie de cineva care sa garanteze schimbul bancnotelor in energie, in anumite termene, conditii. Implementarea unui astfel de sistem o vad fezabila tehnic doar in conditiile unui sistem … total utopic in ziua de astazi : daca statul ar fi principalul proprietar al resurselor naturale, ar putea sa emita moneda convertibila in diverse surse de energie. Cum energia este necesara tuturor si poate fi transformata in multe tipuri de bunuri, ar fi mai obiectiv valoroasa decat metalele pretioase, care nu satisfac nevoi atat de vitale.
Avantajul ar fi ca economia s-ar ajusta direct cu disponibilitatea surselor de energie, ar creste doar cat exista energie disponibila. Dezavantajul este ca tot nu scapi de fluctuatia valorii energiei pe termen lung, doar pe termen scurt se pot amortiza niste socuri. Statul trebuie sa regleze pretul energiei, si iar intram in cercuri vicioase. Bineinteles, din pacate sau din fericire sistemul este … improbabil de implementat.
Sunt sceptic in privinta monedelor emise privat. Practic orice producator de energie ar putea emite moneda convertibila in energie, dar ar fi un cosmar sa faci un cos de monede care sa atenueze efectul falimentelor, al diverselor accidente sau al variatiei cererii de o anumita forma de energie in economie.
Posted on 21 aprilie 2010 la 12:53 am.
Excelent articolul.
Ceea ce as fi vrut sa comentez s-a discutat deja, asa ca as face o singura observatie: termenul de „hazard moral” suna bine, dar nu este cel mai potrivit atunci cand se vorbeste despre actiunile bancilor centrale.
Cred ca, in realitate, in loc de „hazard moral” avem de-a face cu o „predictibilitate imorala”.
Posted on 23 aprilie 2010 la 10:53 am.
Unde se greseste in sectorul bancar actual.. Reposted it 🙂
Posted on 9 iunie 2011 la 12:54 pm.