De ce fuzionează băncile comerciale grecesti?

Trăim într-o lume parcă întoarsă cu susul în jos. Nimic din ceea ce este logic economic nu mai functionează si nu mai are valoare. Mai porniti ca niciodată, aservitii statului si interventiei acestuia în economiei nu mai stiu cum să recâstige ”credibilitatea” unui sistem financiar-bancar construit pe minciună şi bazat pe o serie de inepţii keynesiste pe care puţini le înţeleg şi le preiau fără să le „mestece” corespunzător. Aşa-zisul capitalism modern nu mai are demult de a face cu capitalismul autentic, piaţa liberă sau proprietatea privată agresată tot mai mult de o politică perversă a statului care îşi ascunde foarte bine efectele în faţa celor mai puţin pregătiţi în ale economiei – politica monetară.

Două sunt greselile majore în politica monetară (promovată mai ales de ţările dezvoltate) care au condus către criza actuală şi care au creat un adevărat haos în economie (vezi aici): 1. acceptarea ca băncile să opereze cu rezervă fractionară (pot da credite din banii la vedere depusi de noi, doar o fractiune din acesti bani fiind păstrati în conturi la banca centrală sub formă de rezervă obligatorie) si 2. folosirea tiparniţei pentru a inunda sistemul cu bani ieftini crezând că ei vor creşte nivelul ocupării, vor produce progres şi prosperitate (de multe ori aceşti bani au fost folosiţi pentru a acoperi deficitul de fonduri din băncile comerciale sau pentru a le salva de la un faliment iminent). La multiplicarea banilor (foarte păguboasă pentru fiecare dintre noi) participă în două etape două instituţii care au conexiune directă CU STATUL (şi nu cu piaţa liberă de care socialiştii încearcă stupid şi din răsputeri să lege crizele din economiile moderne): băncile centrale într-o primă fază pentru că permit rezerva fractionară si actionează ca împrumututător de ultimă instanţă si băncile comerciale care actionează ca un veritabil antreprenor privat care vinde un bun al statului (banul) din care trebuie să scoată profit maxim. Băncile comerciale sunt prima verigă în procesul de multiplicare a banului ieftin si cele mai avantajate de această pozitie (după băncile centrale sunt cele care încasează profitul cel mai mare si sunt si primele pe lista a fi salvate). În imediata vecinătate sunt intermediarii financiari, fodurile pensii si investitii care sunt finantate de acesti bani ieftini multiplicati prin rezerva fractionară inzecit de băncile comerciale. Evident că cel care actionează exclusiv în privat (de exemplu vinde napolitate pe piata liberă) este cel mai afectat de acest sistem distributionist, are profiturile cele mai mici si plăteste deja inflatie pe toate bunurile si serviciile din piată. Acest sistem atipic, anti-economic si antisocial este creator de haos total si de crize.

Într-o astfel de lume financiar-bancară este clar cât de importantă este credibilitatea: pentru o bancă comercială ce poate împrumuta la termen bani pe care nu are dreptul să îi împrumute pentru că ar trebui să îi păstreze în conturile la vedere ale clientilor săi este fundamental ca panica să nu se instaleze pentru că altfel există riscul ca banca să intre în incapacitate de plată. Este fundamental să credem cu totii într-un sistem în care banii nu au valoare intrinsecă, în care sărăcim cu forţa si fără voia noastră cu fiecare secundă pentru a accepta fără să vrem fanteziile unor state asistenţiale (sau sociale, sau protecţioniste) care îşi propun într-o manieră falimentară mereu să cheltuiască mai mult decât pot încasa din taxe si impozite. Este fundamental să credem în semnăturile de pe bancnota de 100 u.m. si elementele de securitate ale acesteia chiar dacă în secunda imediat următoare statul LEGAL are grijă să mai tipărească încă câteva bancnote ”originale” cu aceeasi semnătură. Este fundamental să rămânem legati cu forta de un sistem care ne impune utilizarea pe post de mijloc de schimb a unor active imperfecte din acest punct de vedere si care în piata liberă nu ar fi folosite niciodată în acest scop.

În momentul în care băncile comerciale operează cu rezervă fractionară si rezerva obligatorie tinde către zero forta băncilor comerciale de a multiplica banii este imensă. Si credibilitatea de care are nevoie sistemul este imensă. Dacă o masă critică de deponenti ar dori să retragă ÎN NUMERAR sumele de bani din depozite sistemul ar intra rapid în colaps (cu toate garantiile oferite de fondurile de garantare ale depozitelor). Băncile sunt avide pentru a-i determina pe clienti să nu ceară extrageri de bani în numerar (comisionează această operatiune, blochează suma maximă pe care o poti extrage de la bancomat din contul curent, impun tot felul de restrictii si limite).

Atâta timp cât banii rămân în conturi şi în sistemul bancar, frauda comisă de băncile comerciale care folosesc permanent cea mai mare parte din fondurile existente în conturile curente ale deponenţilor  este mai greu de depistat. Oricum în spatele acestei fraude se află băncile centrale care sar imediat în sprijinul băncilor comerciale în cazul în care au probleme cu lichiditatea. Capacitatea de expansiune a banilor din sistemul bancar modern pentru o bancă creste semnificativ când dimensiunea acestei bănci este mai mare. În acest fel banii rămân în aceeaşi bancă în conturile curente ale acesteia şi ea poate credita mai mult. Adică, dacă Banca X atrage un depozit la vedere în valoare de 1000 u.m. depune 10% rezervă obligatorie de 100 u.m. la banca centrală si, CU ACORDUL EXPLICIT AL ACESTEIA, poate da cu împrumut 900 u.m. pe care o Companiei A îl contractează pentru plata salariilor. Dacă împrumutul ar fi extras rapid ÎN NUMERAR din contul curent al companiei A sau ar fi transferat către o Bancă Y, Banca X ar fi privată de un depozit la vedere de 900 u.m. si nu ar mai putea da cu credit bani (suma ar fi 900 u.m. – 90 u.m. = 810 u.m.). Pentru această bancă procesul de multiplicare al celor 1000 lei depozit la vedere iniţial încetează aici şi Banca X trebuie să aştepte un alt depozit (la vedere sau la termen) pentru a fi din nou racordată la sistem şi implicată într-un proces foarte profitabil din care câştigă toţi mai puţin cei care depun bani deoparte, economisesc şi au un comportament normal cu privire la viitorul lor, la investiţiile sau consumul de bunuri de folosinţă îndelungată. Din acest motiv Banca X îsi doreste foarte mult o fuziune cu Banca Y si, eventual cu alte bănci de pe piată. Banii rămân în interiorul aceleiasi bănci care va putea să folosească la maxim rezerva fractionară si să multiplice de cat mai multe ori banii, de multe ori in favoarea statului care le vinde titluri de stat la randamente interesante. Mai mult, puterea de negociere cu statul a avantajelor ce decurg din rezerva fractionară dar si forta de a cere un bail-out la nevoie la fondurile europene este mult mai mare pentru o bancă mai mare rezultată în urma fuziunii. Când lichiditatea este o problemă pe piată, depozitele (chiar si la vedere) sunt greu de contractat pentru a putea fi baza unor noi împrumuturi profitabile, băncile mai mari vor avea alte sanse. Încetul cu încetul se întâmplă ceea ce Gresham anticipa prin legea care îi poartă numele: statul va acapara tot sistemul monetar si va prelua monopolul si controlul total asupra acestei industrii (în fapt nu este vorba de o lipsă de reglementare a sistemului financiar cum recită peste tot socialistii ci de o proastă reglementare care oferă pe tavă băncilor centrale, băncilor comerciale şi statului avantaje nedrepte, în răspărul pieţei libere, capitalismului şi iniţiativei private sănătoase). În mod nenatural şi nesănătos, în economiile moderne „capitaliste” tot mai mulţi se ocupă de producţia, multiplicarea şi distribuţia banilor ieftini, întreţinând minciuna de rigoare şi falimentul celor care nu se pricep sau nu au acces la aşa ceva.

În concluzie, haosul şi criza în care economia grecească a fost împinsă de nişte guvernanţi inconştienţi generează un comportament natural al băncilor comerciale care operează cu rezervă fractionară şi aflate sub oblăduirea directă a băncilor centrale. Fuziunea lor nu face decât să complice şi mai mult lucrurile şi să amâne pentru foarte scurt timp deznodământul clar: falimentul socialismului monetar şi al statelor asistenţiale pe care acesta le-a finanţat cu încăpăţânare în ultimele decenii, nu înainte de a rupe orice legătură între bani şi aur.