E bine sau e rău să aderăm la Euro?

Este în momentul de față o mare dilemă pentru noi. Dilema e și mai mult accentuată de faptul că ne apropiem cu pași repezi de momentul de intrare în linie dreaptă pentru a atinge ținta asumată de 2015 (deocamdată este momentul asumat oficial de trecere la Euro care până în momentul de față nu a fost modificat, deși se preconizează tot mai mult modificarea sa, în condițiile în care și 2015 a rezultat în urma unor amânări succesive – vezi declarația dl. Florin Georgescu pe acest subiect): cu 2 ani înainte de acel moment trebuie să intrăm într-un mecanism de stabilitate a cursului de schimb care presupune un leu suficient de stabil care să nu iasă natural (adică fără intervenții de la BNR) dintr-o marjă de variație de +/- 15% (dacă a ieșit, perioada de doi ani va curge din acel moment din nou). Începând cu 2013 BNR nu va mai avea voie să intervină direct pe cursul de schimb în piață (poate așa se și explică de ce cursul începe încetul cu încetul să tindă către o valoare mai realistă și mai apropiată de conjunctura locală – o economie care a făcut pași importanți în spate revenind la nivele din 2003 / 2004).

De ce ar fi bine să aderăm la Euro și de ce nu? Argumentele economice sunt cele clasice la umbra cărora a fost vândut acest proiect monetar: [1] costuri de tranzacționare mai mici; [2] riscuri valutare inexistente pe relația cu parteneri din Zona Euro (rămâne totuși riscul valutar pe relația cu partenerii din afara Zonei Euro care și-au păstrat propria monedă sau nu au aderat încă la acest proiect); [3] o mai bună comparabilitate a prețurilor; [4] o impulsionare a liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor (ceea ce numim piața unică a UE). În realitate, aceste argumente să le spunem economice pălesc în fața adevăratelor argumente politice sub care a existat încă de la început proiectul Euro: expandarea statului și supra-statului (instituțiile comunitare) din producția de monedă (și tipărită dar și expandată prin băncile comerciale). Proiecte fabuloase începând de la sedii de instituții europene, opulența birocraților de la Bruxelles până la proiecte de dezvoltare cu forța pentru mediul rural (clasicele parcuri de la sate) nu puteau fi demarate fără acest proiect mai degrabă politic care a fost și este Euro. Faptul că Euro a fost mai degrabă un proiect politic o confirmă și aderarea Greciei prin minciună (nu îndeplinea criteriile) dar și faptul că la foarte scurt timp criteriile de convergență nominală au fost trecute sub preș (în momentul de față abia mai există 2 – 3 țări care cu greu le mai îndeplinesc). Minciuna care a ascuns europenilor adevărata față a acestui proiect (faptul că niciodată nu vor conta criteriile de convergență de exemplu și că nimeni nu va fi pedepsit dacă le încalcă) a dus la susținerea în masă a sa. Statele au renunțat la un sistem de monede care aducea costuri de tranzacționare mai mari și riscuri suplimentare dar măcar tempera pofta guvernelor de a trăi pe datorie, deficit și producție de bani din nimic prin concurența internă care exista între monede și care sancționa destul de repede orice derapaj în acest sens. Argumente contra adoptării Euro de tipul că ”nu suntem suficient de dezvoltați” sau că ”nu suntem suficient de pregătiți” (vezi aici, aici sau aici) nu cred că își au locul în acest caz: și în România sunt regiuni, sate, orașe, familii care nu sunt omogene ca venit, profit, productivitate și leul nu suferă cu nimic (e deci o falsă problemă care poate fi folosită ca poveste și argument în orice sens de discuție; până la urmă starea naturală în economie e să nu fim omogeni)

Orice monedă fiduciară este mai degrabă un proiect politic și mai puțin unul economic (din acest punct de vedere, banii fiduciari creați din nimic încalcă cele mai elementare legi economice, având și o puternică problemă etică în spate – cel care crează banii ne fură practic din venit). În acest caz, proiectul politic numit Euro înlocuia un proiect politic numit monedă locală călcând în picioare concurența monetară care mai atenua din problemă. Singurul argument pentru care Euro ar fi o soluție mai bună pentru România constă în faptul că Euro a rămas încă mult mai puțin inflaționistă decât a fost leul (cu creșteri de prețuri de peste 30000 de ori în ultimii 20 de ani ascunse în diferite reforme monetare cum ar fi tăierea celor 4 zerouri – vezi aici).  Euro, cu tot proiectul politic în spate, rămâne mai stabil decât leul atâta timp cât Germania nu va ceda presiunilor similare celor de pe la noi. Politica monetară din România, adesea dusă la presiunea factorilor politici, a făcut concesii enorme sectorului de stat și a celor care orbitează în jurul său. Producția de bani din nimic a distrus sistematic orice gând antreprenorial și a menținut sectorul privat într-o stare de letargie permanentă (antreprenorii autentici fiind sufocați de cei politici și de cei monetari). Ea a fost acoperită adesea de argumente de tipul: să scădem dobânda pentru a oferi economiei un stimul monetar necesar relansării (scăderea se făcea prin infuzie de bani); să depreciem ușor cursul ca exportatorii români să aibă de câștigat (tot prin tipărire de bani); să finanțăm proiectele statului creatoare de locuri de muncă (tot prin producție de bani difuzată de băncile comerciale care achiziționează titluri ale statului) etc. În final nici nu au fost create locuri de muncă, nici nu ne-am reformat și am rămas și mai săraci (cei mai mulți dintre noi). Cei mai apropiați de robinetul de bani au extras profituri masive și le-au transferat rapid afară.

Va rămâne Euro un proiect mult mai puțin inflaționist decât este leul în momentul de față? Greu de spus… pentru că și în Zona Euro s-au acumulat probleme similare României, mai ales din partea unor economii care sunt conduse într-o optică identică: mult stat asistențial, puțin sector privat, piață puternic reglementată și controlată de la butoane. Criza din Zona Euro nu este una a piețelor sau a capitalismului ci una a statelor, a risipei, a proastei guvernări, a asumării de probleme de către sectorul public care ar fi fost mult mai bine rezolvate de către sectorul privat. Nota de plată pentru așa ceva nu e ușoară iar cei care roiesc în jurul statelor și a celor care au provocat această criză nici nu vor să audă de pierderi ci, mai degrabă, de socializarea lor prin inflație (producție de bani). E clar că dacă totul se va duce în hiperinflație nu ai ce să cauți în Zona Euro și oricum intrând acolo vei ieși instantaneu datorită acestui fapt. Dacă punem cap la cap aceste lucruri putem da un răspuns lucid întrebării grele referitoare la adoptarea sau neadoptarea Euro în România: dacă efectele economice și inflația mai redusă decât cea produsă de banca centrală din România în istoria ei vor fi peste riscul de hiperinflație atunci merită să intrăm în acest proiect. Problema e totuși că riscul de hiperinflație e foarte mare cu țări ca Grecia, Italia, Spania sau Portugalia incluse într-un astfel de proiect (la care ne adăugăm și noi), cu lipsa de concurență între monede fiduciare și cu un proiect european tot mai costisitor și tot mai ineficient. Pare că totuși e mai bine să stăm deoparte. Chiar dacă am fi tentați să credem în Euro ca soluție (având în vedere mai ales argumentele economice), până la urmă se dovedește încetul cu încetul a fi o alegere foarte proastă.

Materiale suplimentare:

– Philip Baggus: The Tragedy of the Euro

– Nigel Farage: Collapsing Euro