QE explained„Keynesismul” este una dintre cele mai mari sarlatanii in teoria economica replicata in zeci de mii de articole academice, carti si prelegeri la conferinte. A fost imbratisata foarte viral de o serie de economisti care imediat au trecut la imbunatatit, variat, interpretat intreg ansamblul pseudo-teoretic ce se potrivea ca o manusa interventionismului care sufoca pana la eliminare mecanismele pietei. Socialistii „de piata” aveau nevoie ca de aer de o confirmare teoretica pe care Keynes (si urmasii) le-au oferit-o pe tava. Fara o teorie consistenta a banilor, o teorie consistenta a capitalurilor si a preturilor, Keynes a generat mai degraba dileme si intrebari decat raspunsuri la problemele economice care framantau vremurile sale, evident pentru cei care aveau interesul sa priveasca critic opera Marelui Lord care privea spre aur ca spre ceva barbar si desuet.

Sunt foarte multe absurditati in tot acest demers aparent „stiintific” cu care au rezonat tot felul de ingineri, matematicieni, statisticieni. Absurditati care frizeaza logica economica cea mai elementara. Am sa ma opresc pentru inceput, intr-o operatiune mai ampla de a devoala inconsistenta teoriilor Marelui Lord, asupra inflatiei cauzata de cresterea nivelului ocuparii.

Conform (neo) keynesistilor, cauza inflatiei trebuie cautata neaparat altundeva decat in expansiunea monetara si a creditului. Inflatia prin costuri, inflatia prin oferta, inflatia prin cerere sunt doar cateva mostre de „cauze” care, chipurile, ar explica intotdeauna mai bine decat teoria cantitativa a banilor natura si dinamica inflatiei. Iata cum argumenteaza (neo) keynesistii inflatia prin cresterea nivelului ocuparii (relatia este regasita mai apoi in Curba Phillips):

– Economia incepe sa intre intr-o faza de crestere (de ce intra ea brusc intr-o faza de crestere nimeni nu poate sa spuna);

– Nivelul ocuparii este in crestere pentru ca economia creste;

– Angajatii au o putere de negociere mai mare in fata angajatorilor;

– Sunt tot mai multi angajatori (antreprenori) care cauta sa angajeze persoane (devenite mai rare pe piata) si tot mai putini dispusi sa isi ofere munca acestor angajatori;

– Datorita raritatii ofertei de munca salariile vor creste;

– Cererea de bunuri va creste pentru ca salariile cresc;

– Daca cererea de bunuri creste, preturile bunurilor pe piata vor creste si brusc apare inflatia;

– La nivel de companie va creste nivelul de utilizare al resurselor;

– Companiile vor avea profituri mai mari (acum daca salariile cresc nu stiu daca raman resurse si pentru cresterea profiturilor);

– Companiile vor creste investitiile lor adica va creste cererea pentru bunurile de capital si brusc apare inflatia si pe bunurile de capital;

– Apare apoi si efectul invers: daca preturile cresc, cererea de bunuri de consum va scadea, daca cererea scade, preturile vor avea si ele o tendinta de scadere. Daca companiile fac investitii pentru a face fata nivelului de utilizare in crestere, oferta de bunuri va creste ulterior, adica preturile vor scadea.

– Companiile atrase de profiturile mari ale salariatilor care consuma mai mult vor obtine profituri in crestere, vor fi mai optimiste fata de viitor si vor angaja mai multe persoane, nivelul ocuparii va fi si el in crestere.

Cam asa este explicata, in teoria keynesista relatia dintre nivelul ocuparii si inflatie: daca nivelul ocuparii creste (somajul scade) inflatia creste si invers (o relatie de inversa proportionalitate intre aceste doua variabile macroeconomice). Dintr-un astfel de rationament se deriva obsesia guvernantilor (inclusiv a celor din Romania) pentru cresterea ocuparii (evident ca in aceasta schema antreprenorul si incertitudinea lipsesc cu desavarsire).

Din toata argumentatia, care la prima vedere ar avea o logica si o coerenta demna de preluat in teste empirice cu iz de Nobel, nu putem intelege mai nimic: pana la urma daca creste ocuparea creste inflatia si apoi apare si un optimism la nivelul producatorilor care vor oferi mai multe bunuri pe piata, vor angaja mai multe persoane si vor face si mai rara forta de munca? Nu ni se explica din ce vor face antreprenorii investitii mai multe atrasi fiind de profiturile mai mari generate de consumul in crestere (ar trebui sa existe economisiri disponibile). Oare cresterile de salarii vor fi generalizate? Consumul in crestere va fi si el generalizat? Nue foarte clar de ce trebuie sa creasca simultan si salariile si profiturile companiilor care sa alimenteze optimismul acestora. Nu ni se explica de ce salariile in crestere trebuie sa duca neaparat la consum si nu la economisire in totalitate a acestor plusuri la salariu, caz in care intreaga putere de cumparare negociata de o forta de munca mai rara s-ar transfera in totalitate prin imprumut antreprenorilor. Prin cresterea economisirilor, si nu a consumului, pretul capitalului va scadea si preturile bunurilor de consum intr-o prima faza nu se vor modifica (e plauzibil si acest scenariu). Daca includem si pretul capitalului in inflatie (care ar trebui sa fie masura cresterii generalizate a preturilor) am avea deflatie intr-o prima faza si nu inflatie. Nu se explica in acest mecanism care este rolul tehnologiei: daca forta de munca este mai rara automatizarea si tehnologizarea fluxurilor de productie poate constitui o optiune clara. Nu se spune nimic despre profitabilitatea antreprenorilor prin comparatie cu profitabilitatea salariatilor (ambele sunt in crestere insa diferenta dintre ele poate justifica ca un salariat sa devina antreprenor si invers). Mai multe bunuri ofertate pe piata implica mai multe resurse naturale care vor deveni mai rare. La unele bunuri se va renunta pentru a putea produce altele mai cerute pe piata. Pentru unele bunuri va creste pretul (cele la care vom renunta) si la altele pretul va scadea (cele care vor deveni mai abundente in urma investitiilor suplimentare).

Cresterea nivelului ocuparii nu poate sa apara asa din senin. Este efectul unui lucru care se intampla in prealabil in piata: o modificare in nivelul preferintelor pentru anumite bunuri. Preferinte care implica si renuntarea la alte bunuri. Ocuparea va creste doar in domeniile mai preferate. Si va prelua in genere forta de munca din domeniile mai putin preferate. O crestere generalizata a ocuparii este greu de explicat economic. Consumatorii nu pot prefera brusc mai mult toate bunurile din piata pentru ca nu au resurse pentru toate bunurile din piata. Fapt pentru care ocuparea nu poate creste brusc si din senin pentru toate domeniile / sectoarele pietei.

Iata cate intrebari ridica acest demers „teoretic” al inflatiei explicata in relatie cu nivelul ocuparii. Obsesia (neo) keynesistilor de a cauta cauzele inflatiei in orice alta parte si de a ne deturna atentia de la singura cauza a inflatiei – cea monetara – este evidenta si este motivata de un singur lucru: acela de a ascunde faptul ca unii prospera din furtul de putere de cumparare. Aceea de a justifica de ce trebuie neaparat tiparit de stat banul si nu lasat la libertatea de alegere a pietei „ticaloase”.


13 Comments on “Absurditatea „keynesismului” – Episodul 1 (Nivelul ocuparii care cauzeaza inflatie)”

You can track this conversation through its atom feed.

  1. ionut says:

    Articol bun, cu care rezonez in totalitate. Mai am doar de adaugat ca ceilalti 2 mari sarlatani ce au populat domeniul economic sunt Fisher (un keynes monetar) si Marx.

  2. ionut says:

    Existenta directa cauzala intre somaj si inflatie (intelese corect) este aceeasi cu cea dintre somaj si … fazele lunii!

  3. Mihal says:

    Am un raspuns partial la intrebarea „de ce salariatii, odata cu cresterea veniturilor, vor spori consumul?”. Pentru ca anterior erau in saracie. Sporesc consumul pentru ca abia la acel moment ajung la un nivel sa-i spunem normal de trai.

    Niste intrebari ajutatoare:
    Q1. Dar cat timp sporesc acest consum? In mod logic, pana se umplu toti de plasme si masini de spalat, dupa aceea ar trebui sa intre in normal.

    Q2. Dar de ce erau anterior in saracie?

    R1. Corect, dar nu mai ajung sa se bucure de nivelul normal de trai, ca are grija inflatia de ei. Inflatia monetara, nu aia creata de consumul lor.

    R2. Erau anterior in saracie pentru ca au avut grija de aceasta keyneseistii de la butoate sa-i saraceasca prin inflatie monetara in ciclul anterior.

  4. sydneyone says:

    Articol foarte bun, dar nu inteleg ultima propozitie. Nu e bine ca statul sa tipareasca banii (ma rog prin banca centrala)? E bine ca piata „ticaloasa” sa „tipareasca” bani? Nu dumneavoastra vorbeati despre „imposibilitatea contractelor bancare”.

    @ionut

    As vrea sa stiu ce ai cu Fisher si de ce il numesti un keynes monetar.

  5. iosiP says:

    @sydneyone

    Piata tipareste bani [strong]care au acoperire[/strong] exclusiv ca mijloc de facilitare a schimburilor (altfel spus, entitatea emitenta are obligatia de a asigura echivalarea banilor in marfa – una „universal acceptata” cum este aurul sau una acceptata de catre piata locala).

    Spre deosebire de piata „ticaloasa”, statul tipareste doar hartii fara valoare intrinseca: valoarea lor depinde strict de acceptarea de catre piata, acceptare care se obtine prin coercitie (vezi obligativitatea de a accepta platile in moneda oficiala).

  6. sydneyone says:

    @iosiP

    Mersi pentru raspuns, dar tot nu inteleg.

    Care este mecanismul prin care piata tipareste bani si asigura echivalarea banilor in marfa? Ce vreau sa inteleg este cine obtine profitul de pe urma creerii de bani si cine are puterea de decizie.

    Statul asa cum inteleg eu lucrurile, nu tipareste hartii fara valoare, deoarece statul accepta acele harti pentru plata de taxe. In plus profitul de pe urma tiparirii ajunge la guvern, acolo unde este normal sa ajunga.

  7. iosiP says:

    @sydneyone

    Voi incerca un raspuns simplificat (cu scuze pentru trivializare): sa presupunem ca dumneavoastra produceti marfa X iar eu produc marfa Y. Eu doresc sa cumpar X… in mod normal, l-as schimba pentru Y (la un raport de schimb stabilit de comun acord), doar ca dumneavosatra nu aveti nevoie Y asa ca in locul acestuia va ofer „bani”, adica un bilet pe care scriu „bun pentru cantitatea … din marfa Y”. Cu acesti „bani” dumneavoastra mergeti la piata si ii schimbati pentru marfa Z (de care aveti nevoie) iar noul posesor al banilor poate veni oricand la mine sa ii schimbe pe marfa Y. Desigur, schimburile sunt mult mai complexe dar ceea ce trebuie retinut este faptul ca toti banii emisi (de catre mine sau de catre altii AU ACOPERIRE IN MARFA): daca eu tiparesc mai multe bancnote „bun pentru cantitatea … din marfa Y” decat pot acoperi cu marfa risc sa nu le pot preschimba pe marfa (la cerere), caz in care ajung la puscarie.

    Spre deosebire de piata, statul nu are obligatia sa acopere banii emisi cu marfa, astfel incat poate tipari oricati doreste. Intrucat, pe de alta parte, totalul banilor care circula in piata trebuie sa echivaleze valoarea totala a bunurilor si serviciilor care pot fi achizitionate cu acesti bani, tiparirea abuziva de bani inseamna automat devalorizarea banilor existenti (exista mai multi bani disponibili pentru a cumpara aceeasi cantitate totala de bunuri si servicii). Efectul imediat este devalorizarea tuturor economiilor populatiei, cu care statul „se joaca” dupa cum doreste.

  8. sydneyone says:

    @iosiP

    Un raspuns foarte clar si inteleg punctul de vedere. Problema mea e alta.

    Atat timp cat piata face ce descrieti (toti banii emisi au acoperire in marfa) sunt perfect de acord. La cum inteleg eu sistemele monetare asa ceva s-ar numi „full reserve”.

    Problema mea, pentru care am reclamat ultima propozitie a textului, este ca bancile nu practica „full reserve” ci „fractional reserve”, probleme descrise si de domnul Cristian Paun in textul „Imposibilitatea economică a contractelor bancare moderne”.

    Totodata daca vorbim doar de lei (nu de biletele „bun pentru cantitatea…”) cineva trebuie sa ii creeze si sa ii bage in piata, fie ca e cash, fie ca sunt numerele de pe card. Cum ar putea piata in mod legitim sa creeze asa ceva?

    Multumesc inca o data pentru raspunsuri, chiar am nevoie sa inteleg puncte de vedere, si sunt lucruri pe care mai nimeni nu le discuta.

  9. ionut says:

    @sydneyone

    Pai, pe Fisher il numesc exact ce este! Ca asta e monetarismul: keynesianism monetar. Adica alta sarlatanie prin care se redistribuie ilegitim bogatia de la unii la altii, prin metoda manipularii ofertei de „bani”. Ori irving fisher este „parintele” ideii (si al scolii de la Chicago, de altfel).

  10. Cris says:

    Pentru cei care au studiat si nu si-au batut joc de scoala, teoria economica actuala contine nu una ci mai multe fracturi de logica, precum si numeroase neconcordante grave intre teorie si practica, probate din plin in actuala criza financiara.

    In primul rand, in mai toate manualele inflatia este un proces care „pica din cer” adica porneste la un moment dat nu se stie de unde. Cine stie, insa, ca bancile produc bani, din nimic, pe calea creditului, prin simpla inscriere a unor sume in bilant, a descoperit si cauza inflatiei. Daca nu exista bani fara acoperire in economie, nu exista inflatie – daca producatorii urca, din burta preturile – asteptand castiguri mai mari restrang cererea cu mai mult decat au crescut preturile – situatie in care ne aflam chiar in prezent. In prezent lumea nu mai consuma nu ca nu ar avea nevoie ci pentru ca nu are incredere ca in viitorul previzibil isi va putea acoperi macar nevoile de baza – mancare, caldura si un acoperis deasupra capului.

    Doi. Economia politica actuala pleaca de la niste premise de concurentialitate care in realitatea nu se realizeaza. Economia e dominata de monopoluri (cateva firme gigant care domina piata si fixeaza preturile). In materie de energie, sa ai cateva firme mari care sa fixeze preturile resurselor e crima economico-financiara. Cat timp exista cativa baieti care fixeaza preturile la: energie electrica, gaze, etc… ei pot domina economia cum vor ei. Pot, de pilda urca preturile la cer si fixa curba cererii la ce nivel doresc, caz in care teoria cererii si a ofertei in conditii de concurenta pica. Cu alte cuvinte poti avea foarte bine niste preturi babane si stabile si cerere putina pe termen lung, fara ca acest lucru sa tinda neaparat spre un echilibru la alt nivel – situatie pe care, din nou, o intalnim in prezent.

    Trei. Economia politica pleaca de la premisa ca statul e stat si privatul e privat – lucru care nu se verifica in practica. In practica avem o imbinare de interese mafiote intre stat si privat care nu numai ca distorioneaza piata dar afecteaza grav interesul public si motivatia oamenilor de a mai contribui cu taxe si impozite la bunastarea generala (care de fapt nu prea exista).

    Patru. Bancile privite ca entitati divine – „to big to fail” doar pentru ca sunt banii pensionarilor acolo… Pai… orcine in lumea asta poate crea o schema Ponzi cu pensionari in ea, care nu va putea fi niciodata darmata.

    Cinci. Se pare ca statele (respectiv cei care ne conduc si iau decizii) au gasit o metoda foarte ingenioasa de a inlocui datoria privata la banca – respectiv comportamentul nesanatos de a trai dincolo de cat ne e plapuma cu un comportament similar dar al statului. Cu alte cuvine, daca omul a strans cureaua pe linia creditului de la banca, statul s-a imprumutat in numele lui si recupereaza datoria nu prin dobanzi ci prin viitoare taxe si impozite sufocante (vezi recentele preocupari ale FMI pentru viitoare taxe pe avere pentru reducerea deficitelor statelor).

    Sase. Fractura logica si practica a capitalismului descrisa de Marx se verifica in practica. Corporatiile nu platesc suficient masele de sclavi pe care le exploateaza ca munca salariata. Din 10-12 ore de munca, sclavul mediu de corporatie – „talpa” – nu reuseste decat sa-si acopere strict nevoile de baza si sa-si mentina statutul de sclav: biologic si fiziologic. Pentru toate celelalte necesare in viata – casa, masina, copii, scoala – atat corporatia cat si statul si bancile (aflate mana in mana) ne recomanda calduros un card de credit. Deci noi practic muncim ca iobagii pentru subzistenta, pentru toate celelelalte fiind necesar sa „decartam” in plus, pentru creditele pe care suntem nevoiti sa le luam de la banca.

    Sapte. In actuala criza nu s-a atacat fundamentul ci s-a inlocuit un posesor de datorie (cetateanul) cu altul (statul). E tot un mod de a ne fura caciula numai ca se vede altfel. Nu mai apare niciun Isarescu sa ne bata obrazul ca prea ne-am obraznicit si am luat frigidere pe credit (ia uite bai nene ce opulenta)… toata lumea priveste direct spre datoriile publice ale statelor, recomandand noi cresteri de taxe.

    Felicitari pentru acest articol, dle Paun.

  11. sydneyone says:

    @Cris

    Si eu vreau sa zic felicitari pentru mesaj Cris. L-am citit cu placere, asa vad si eu lucrurile.

  12. Diocletian says:

    Cum explicati faptul ca faimoasele universitati,academii isi insusesc aceste teorii economice aberante,lansand concepte,constructe,axiome fara o analiza minimala dpdv logic,raport cauza-efect etc.Concluzia ar fi ca”marii,celebrii”economisti detinatori de premii de prestigiu sunt simpli impostori.Eu cred ca”stiintele” economice pt a-si merita aceasta denumire ar trebui sa isi redefineasca conceptele gaunoase,sa se circumscrie unor modele matematice,pt a deveni predictibile.

  13. Motanul Incaltat says:

    Sa stiti ca eu am citit cu mare atentie ce a scris laureatul Premiului Nobel pentru Economie, Dl. Paul Krugman, in editorialele sale din The New York Times. Dl. Krugman este um neokeynesian declarat. Si o sa va spun cum vedea el problema inflatiei, legat si de ce aratati Dvs despre „Obsesia (neo) keynesistilor de a cauta cauzele inflatiei […] „. Ideea lui era foarte simpla. In momentul in care NU exista o stare de criza economica, inflatia trebuie tinuta sub control de asa maniera incat valoarea sa sa fie mica, redusa. Problema intervine intr-o situatie de criza si atunci ar trebui ca inflatia sa fie ridicata, sa aiba o valoare mai mare, in acest caz avand un rol pozitiv. Deci, practic, era vazuta ca o solutie anticriza, ca o parghie folosita intr-o situatie de criza economica: o sporire a masei monetare – deci inflatie pe aceasta cale – in vederea restabilirii echilibrului economic. Deci nu neaparat inflatie cu orice pret, doar pentru a se reduce somajul, gandindu-ne la Curba Phillips. Ci tinuta sub control pentru a nu provoca costuri negative, cum se spune. Nu imi amintesc sa fi vorbit despre ingheterea preturilor, in lupta cu inflatia. Atunci ar inseamna ca masurile s-ar lua pe cale monetara.

Dă-i un răspuns lui sydneyone

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Nevermind, I don't want to reply to this person