Politicienii și războiul

Mă uit siderat la cum escaladează conflictul în Ucraina fără ca noi ceilalți să putem interveni cu ceva sau să putem să ne opunem stării conflictuale în care suntem încetul cu încetul atrași. Războiul este cea mai avansată formă de conflict între oameni, fiind la polul opus celei mai avansate forme de cooperare între oameni care este schimbul voluntar prin intermediul piețelor. Resursele pot fi obținute în ambele moduri: prin jaf și prin cucerire de teritorii (adică prin război) sau prin specializare în producție și apoi prin schimbarea acestor produse pe altele produse de alții. Prin schimb cucerești pașnic resurse și îți pui în valoare toate calitățile pe care le ai (mai multe sau mai puține, mai simple sau mai complexe). Prin implicarea noastră în războaie (cu tot ce înseamnă ele, de la jaf, viol, omor, genocid, distrugere de bunuri) ne asemănăm cu animalele. Prin implicarea noastră în schimburi voluntare ne deosebim de animale (nici un animal nu schimbă bunuri pe alte bunuri, nu are prețuri pentru schimburile sale, nu se specializează în producție, nu creează piețe).

Politicianul are rolul său în această ecuație. El este acel ”antreprenor” care niciodată nu a prosperat prin schimburi voluntare ci prin limitarea acestora prin tot felul de bariere (taxe, avize, tipărire de monedă etc.). Calea politică de prosperitate nu este deloc una pașnică ci, dimpotrivă, se aseamănă foarte mult cu războiul propriu zis. Lupta politică sacrifică oamenii și destine, calcă în picioare principii, demolează instituții etc. Politicianul inventează tot felul de ”proiecte” cu iz național sau comunitar cum ar fi refacerea unor teritorii istorice, interesul național, mândria de țară și de steag. În jurul acestor proiecte adună repede fanatici și adepți dintre cei care nu înțeleg ce înseamnă calea sănătoasă de prosperitate și care votează cu toate mâinile haiducia prin taxe cât mai sofisticate și cât mai mari din care apoi să finanțeze armate, poliții, structuri de forță care ”să mențină pacea și securitatea tuturor”. Mulți dintre cei care roiesc în jurul statului găsesc că e mai ușor de înțeles și aplicat jaful, instituționalizat sau nu, decât specializarea în producție (cu toată incertitudinea din jurul său). Acești antreprenori politici sunt în primul rând în război cu proprii cetățeni de mult prea multă vreme pe care îi agresează cu taxe și inflație întru ”interesul național”. Un război ascuns și bine disimulat în care apărarea e greu de pus în practică (evaziunea e la ordinea zilei pe toate canalele de știri, paradisurile fiscale sunt ceva demonic etc.).

La umbra grijii sale disimulate pentru fiecare dintre noi și pentru țară, politicianul ne vinde permanent rețeta conflictului cu ochii pe numărul de voturi care să îl mențină la putere. Ne împarte în bogați și săraci, în albi și negri, în creștini și musulmani, în unguri și români, în femei și bărbați, în tineri și bătrâni, emigranți și autohtoni etc. și apoi ne îndreaptă unii împotriva altora printr-un sistem arbitrar de redistribuție a resurselor. Atunci când stă mai prost cu popularitatea politicianul pornește și mai abitir un război între noi. Războiul cu alții intră și el în aceeași rețetă. Politicianul niciodată însă nu iese în prima linie și niciodată nu iese în pierdere. El împinge națiunile în război și apoi privește cum tinerii ”se sacrifică pentru țară” sau sunt împușcați / spânzurați de prietenii lor dacă refuză lupta pentru țară și dezertează. Politicianul deturnează resurse importante din bunăstarea noastră pentru a sofistica și întări armele cu care vom fi omorâți pe câmpul de bătălie. Gloanțele cu care ne omorâm între noi au fost plătite tot de noi. A încerca să găsim cauze economice războiului pornit și alimentat de politicieni (cum ar fi raritatea unor resurse, raritatea unor piețe de desfacere, probleme legate de forța de muncă) nu arată decât că nu înțelegem diferența dintre mijloacele economice (piața, schimbul voluntar, specializarea în producție) și mijloacele politice (jaful instituționalizat, redistribuirea arbitrară de resurse, egalizarea veniturilor, limitarea dreptului de proprietate, agresiunea fizică, confiscarea, naționalizarea) de prosperitate. Întotdeauna resursele sunt rare și piețele (consumatorii)  sunt greu de găsit în condiții de concurență liberă. Iar un război nu poate fi niciodată panaceu la așa ceva și nici nu poate fi motivat prin așa ceva. Războiul nu poate fi niciodată soluția ieșirii din nici o criză, orice natură ar avea ea.

Noi toți ceilalți care privim la acești antreprenori politici trebuie să ne împotrivim cu toată forța acestor porniri belicoase ale lor. Să nu îi lăsăm sub nici o formă să ne atragă în aceste jocuri periculoase din care tot noi vom ieși în final mai săraci și mai fără viață. Războiul nu a rezolvat niciodată nimic ci, dimpotrivă, a creat și mai multe răni imposibil de vindecat. Nu întâmplător marile războaie au fost pornite de monarhi despotici sau de dictatori fanatici. Cu cât o țară se opune mai mult libertății individuale (incluzând aici mai ales libertatea economică și nu doar libertăți de fațadă cum sunt libera exprimare)  și alege calea de dezvoltare ”prin stat” și prin antreprenoriat politic, cu atât e mai probabil să se ajungă în final la o dictatură pusă pe harță și rele cu propriul popor și cu cei din jur. Mecanismele de opresiune, subtile sau nu, vor induce încet teamă și ”respect” și vor paraliza orice inițiativă de opunere. Războiul nu are nimic glorios sau eroic în el așa cum propaganda politică încearcă să ne convingă. Este doar o risipire inutilă de resurse fără un rezultat final concret. Războaile vor da naștere la alte războaie întotdeauna.

Citez în final din F. Oppenheimer (The state, 1914, p. 15): ”The State, completely in its genesis, essentially and almost completely during the first stages of its existence, is a social institution, forced by a victorious group of men, on a defeated group, with the sole purpose of regulating the dominion of the victorious group over the vanquished, and securing itself against the revolt from within and attacks from abroad. Teleologically, this dominion had no other purpose, than the economic exploatation of  the vanquished by the victors.”

În opoziție cu acest citat îl citez și pe J. M. Keynes (The General Theory of Employment, Interest and Money, 1936, Ch. 24, partea IV, paragraful 2) care pleda pentru faptul că libertatea piețelor este cauza economică fundamentală pentru care națiunile intră în conflict: ”War has several causes. Dictators and others such, to whom war offers, in expectation at least, a pleasurable excitement, find it easy to work on the natural bellicosity of their peoples. But, over and above this, facilitating their task of fanning the popular flame, are the economic causes of war, namely, the pressure of population and the competitive struggle for markets. It is the second factor, which probably played a predominant part in the nineteenth century, and might again, that is germane to this discussion.”