Socialismul și echitatea socială

Aud pe tot mai mulți socialiști cum acaparează conceptul de ”echitate socială” și  îl asociază obligatoriu doctrinei de stânga: numai socialismul este cel care urmărește echitatea socială în timp ce liberalismul, prin opoziție, se presupune automat că urmărește contrariul. E nevoie de o stângă puternică și unită pentru că numai doctrina de stânga are în vedere echitatea socială: ”Schimbarea o facem pentru că avem nevoie de ea, nu pentru că aşa vor unii sau alţii, care nu au legătură cu realităţile de zi cu zi.  Schimbarea nu este un scop în sine. Ea trebuie să aducă bună guvernare, eficienţă economică, echitate socială, prosperitate pentru cât mai mulţi şi protecţie celor care au nevoie de sprijinul celorlalţi.” V. Ponta, 2014 despre schimbarea până la capăt din România  (vezi aici). Oare așa să fie?

În primul rând aș fi curios ce înțeleg socialiștii prin acest concept ambiguu dar suficient de pretențios numit ”echitate socială”. Echitatea socială este subsumată dreptății sociale, un concept mai larg care include acea ”dreptate” în privința distribuirii bunăstării, a privilegilor și a oportunităților între membrii societății. Echitatea socială, alături de asumarea unor obligații reciproce, ar forma această dreptate socială. Cu alte cuvinte, spun doctrinarii de stânga, echitatea socială este asociată, cel puțin în teorie (Rawls, 2003), accesului egal la libertățile, drepturile și oportunitățile oferite de societate dublate de o asumarea unor responsabilități față de cei mai defavorizați oameni din societate. Fundamentul ”echității sociale” îl constituie contractul social care trece între paranteze dreptul natural de proprietate și înzestrează membrii societății cu o serie de ”drepturi” pozitive iluzorii: dreptul la muncă, dreptul la sănătate, dreptul la educație, dreptul la securitate socială, dreptul la o casă etc. Aceste drepturi arbitrare asociate conceptului de ”echitate”  sunt iluzorii pentru că aceste drepturi, economic vorbind, ar trebui să cadă în sarcina cuiva, adică să devină obligații pentru cineva din societate. Adică cineva, forțat de lege și de instituții, ar trebui să plătească din banii săi pentru aceste drepturi pe care le are altcinva. Agresiunea are nevoie de instituții sociale care să ”mijlocească” această împărțeală de ”drepturi” / obligații (Miller, 2003) care vor avea în fruntea lor antreprenori politici puși pe propria căpătuială. Iluzia este cu atât mai mare cu cât ne punem problema, dacă vorbim de dreptul la securitate socială sau de dreptul la o casă, cât de mare să fie această casă la care ”avem dreptul cu toții” sau cât de mare să fie beneficiul conferit de un sistem de securitate socială (a se vedea bizarerii de tipul ”prima casă” sau ”prima mașină” care pot fi continuate la nesfârșit cu ”primul laptop” sau ”primul telefon” și alte astfel de drepturi stupide).

De fapt socialistul vinde iluzii pe bandă rulantă atunci când aduce în discuție problema ”echității sociale”. Socialistul minte și promite lucruri pe care nimeni nu le poate oferi tuturor pentru că acest lucru nu este economic posibil fără o agresiune instituțională și fără încălcarea altor drepturi elementare (dreptul la proprietate). Nu poți să dai unora resurse fără să le iei de la alții pentru că nimic nu este gratuit (resursele nu pot fi create din nimic)  și pentru că toate resursele suferă de problema rarității. Socialistul face acest lucru având în minte un singur scop precis: promovarea sa în funcția acestei piramide de ”drepturi” sociale pentru a fi mâna care redistribuie resursele, cu precădere întru beneficiul personal și cel al apropiaților direcți.

Socialismul nu este singura doctrină care se ocupă de ”echitatea socială”, așa cum lasă socialiștii să se înțeleagă în discursurile lor. De fapt ei nici nu se ocupă de așa ceva vreodată. Din contră, doctrina socialistă este principalul inamic al acestei, promovează inechitatea socială și accentuează inegalitățile în interiorul unei societăți (socialismul monetar, cea mai avansată și mai complexă formă de socialism este dovada cea mai clară în acest sens). Liberalismul autentic (cel bazat pe cooperare socială, mecanisme de piață în alocarea resurselor mijlocite de un mijloc de schimb aflat în afara oricărui control politic) este singura doctrină care poate asigura o echitate socială autentică:

– Prin specializarea în producție sunt obligat să cooperez cu clienții mei de a căror satisfacție depinde fundamenta supraviețuirea mea. Prin schimbul de bunuri în care suntem obligați de nevoi clare de supraviețuire, contribuim la distribuirea echitabilă a resurselor în economie: eu primesc la schimb exact ceea ce îmi doresc (contravaloarea bunurilor produse de mine)  și celălalt primește exact ceea ce își dorește (bunurile produse de mine).

– Liberalii nu propun instituții suplimentare care să se interpună în alocarea de bunăstare între membrii societății sau care să redistribuie arbitrar drepturi și obligații între aceștia. Piața acționează în locul acestor instituții imperfecte și asigură corect și eficient redistribuirea de bunăstare, corectând imediat orice derapaj și orice imperfecțiune apărută. Costuri instituționale sunt evitate. Aparenta și imperfecta protecție a instituțiilor sociale de redistribuire sunt eficient înlocuite de mecanisme de piață cu virtuți net superioare acestora, în ciuda imperfecțiunilor sau externalităților negative de care sunt permanent acuzate.

– Cooperarea voluntară  în interiorul piețelor pe care se fundamentează doctrina liberală este mult mai echitabilă decât cooperarea bazată pe agresiune instituțională propusă de stângiști. Obligarea cuiva să cotizeze pentru a finanța drepturile altcuiva la ”prima casă” sau ”prima mașină” nu este deloc echitabilă pentru nici una dintre părți: cel de la care se iau cu forța resursele respective clar rămâne fără ele și se va gândi mai bine dacă merită pe viitor să mai producă aceste resurse punând la bătaie totul; cel către care se îndreaptă aceste resurse primește gratuit un stimulent negativ generator de hazard moral: mai bine stau liniștit în ”prima casă” și aștept ”primul televizor” cumpărat din ”profiturile” oferite de ”prima afacere” cofinanțată din bani europeni și dintr-un ”prim credit”.

”Echitatea socială” presupune un acces egal la resurse și oportunități. Aparent conceptul atribuit doctrinei socialiste pare a fi unul nebelicos. În realitate socialiștii împart arbitrar societatea în ”bogați” și ”săraci”, în ”tineri” și ”bătrâni”, în ”mici” și ”mari”, în ”puternici” și ”slabi”, în ”mulți” și ”puțini” și apoi declanșează o serie de războaie între aceste categorii cu simplu scop de a redistribui resurse în mod arbitrar între aceste clase din care se extrag rente politice substanțiale care îngrașă buzunarele celor aflați în fruntea piramidei sociale (nu întâmplător antreprenoriatul politic generează cel mai rapid miliardari de top mondial în toate țările în care mecanismele de piață și cooperarea socială este inhibată). Atunci când este dublat de naționalism, socialismul devine și mai periculos (a se vedea fascismul). Socialismul propune agresiunea instituționalizată ca mecanism fundamental de alocare a resurselor în locul cooperării sociale pașnice propusă de doctrina liberală clasică. Socialiștii propun o echitate arbitrară (doar pentru unii dintre membrii societății)  în locul unei echități autentice și generalizate pe care o generează o societate liberală.

Socialiștii mint atunci când își atribuie fără argumente virtuți pe care nu le au. Ei nu fac decât să denatureze ideea de egalitate de șansă transformând-o într-o jalnică egalitate de rezultat: în loc să lupte pentru mai puține bariere instituționale în calea cooperării sociale voluntare care ar permite șanse egale tuturor, socialistul luptă pentru intensificarea și rafinarea acestor bariere menite să redistribuie rezultate (costuri) către cei mulți și ținuți voit în sărăcie și lipsă de educație pentru a vota permanent astfel  de scheme sociale aparent echitabile dar complet falimentare într-un final pentru societate în ansamblul său. Liberalii nu ar trebui să renunțe la lupta doctrinară pe problema ”echității sociale” și să explice și mai vocal de ce echitatea socială propusă de un sistem bazat pe libertatea contractuală și libertatea piețelor e una autentică, mai aducătoare de pace socială, nefalimentară și generatoare de bunăstare și, într-un final, aducătoare de mult mai puțină inegalitate între membrii societății.

După cum nu putem fi toți la fel, nu putem fi nici toți egali. Dealtfel nici nu trebuie să fim toți egali, tocmai în aceasta constă frumusețea naturii umane.

Recomandări de lectură pe acest subiect:

L. v. Mises, ”Socialism. An Economic and Social Analysis” – clic

L. v. Mises, ”Liberalism. In the classical tradition” – clic