#14: Consumă românește și lasă-te pătruns de mândria de român! Sau nu!

Protecționismul este o metehană veche. Eliminată cu argumente demult din teoria economică. Nu are nicio relevanță în dezvoltarea economică. Dimpotrivă, teoria economică a demonstrat că protecționismul împiedică dezvoltarea. Cu cât o economie sau un operator economic este mai angrenat în specializarea în producție și în schimbul voluntar, cu atât beneficiile economice pe care le extrage sunt mai mari. Un corolar al protecționismului este naționalismul economic.

Argumentul economic intră mereu în coliziune cu “interesul național” și naționalismul prost înțeles. Naționalismul pleacă de la mândria de apartenență la un grup național, la o națiune. Fără a avea prea mult de a face cu asta. Este doar o întâmplare că ne-am născut români sau nu. În consecință, nu prea a-i avea de ce să te mândrești cu această apartenență întâmplătoare cu care ai avut prea puțin de a face. Sentimentul național este alimentat de tot felul acțiuni ale politicienilor: defilarea cu ogivele militare, atârnarea de drapele pe stâlpi, recitarea imnului național cu orice ocazie sau colorarea băncilor sau coșurilor de gunoi în culori naționale. S-a împământenit în mentalul colectiv că, dacă cumperi un bun făcut în țara ta, ajuți economia ta și, în final, te ajuți tot pe tine. E o încurajare la boicotarea produselor făcute în altă parte și favorizarea producătorilor interni. Consecințele fiind similare oricărei forme de protecționism: ca răspuns la astfel de îndemnuri la boicotul bunurilor ”străine” adresate propriului popor te poți trezi rapid că ”străinii” fac la fel cu bunurile tale.

Un astfel de boicot pe motiv de apartenență a bunului la o țară și nu pe motive economice (preț, calitate) nu are nicio ancoră în teoria economică. Economic vorbind, consumatorul se uită întotdeauna la două lucruri: preț și calitate. Vrea să obțină maxim de satisfacție de pe urma resurselor rare / limitate de care dispune. Este speculator, cum vorbeam cu o altă ocazie. Nu recomand nimănui să facă altfel atunci când consumă, având în buzunare resurse extrem de limitate. Oricât de tricoloră pare situația, suntem obligați de raritatea resurselor să acționăm economic. Atunci când cumpără din alte rațiuni decât preț sau calitate, consumatorul nu acționează neapărat economic. Nu acționează însă nici irațional. Până la urmă, dacă el vrea să plătească mai scump sau să cumpere la același preț o calitate inferioară doar pentru că bunul e românesc e problema sa. Dar e bine să știe că există acest cost suplimentar pe care voluntar este dispus să îl plătească în plus. Pentru cei săraci, acest cost suplimentar poate fi vital. Problema mare apare atunci când statul intervine și obligă magazinele sau chiar consumatorii prin diferite mecanisme să aibă un procent semnificativ de produse de o anumită origine. Să plătească mai scump bunuri locale fără a avea libertatea de a decide.

A doua linie de argumentație are în vedere faptul că nu prea mai poți spune despre multe bunuri că sunt neaoșe. Ele sunt produse, adesea, cu capital străin, cu echipamente din alte țări, cu management străin, materii prime din import, fonduri europene sau fonduri împrumutate din exterior etc. De multe ori, și în bunurile străine se poate găsi munca unor conaționali, mai ales pentru țările cu emigrație ridicată.

În concluzie, un consumator econom cu buzunarul său ar trebui să acorde mai multă importanță calității și prețului și, în subsidiar originii bunurilor (și doar ca un corolar al calității). Nu înseamnă că nu vă iubiți țara dacă alegeți să consumați ”eficient” și în limita bugetului limitat și nu “local” sau ”național”. Când cumpărați mai ieftin și mai bun din altă țară sunteți primul român pe care îl ajutați. Vă rămân bani pentru alte lucruri. Românești sau nu. Sau pentru economisire, caz în care alți români pot beneficia de resursa păstrată în rezervă. Dacă mai sunt și bunuri la care au contribuit românii din străinătate sentimentul național poate fi semnificativ îmbunătățit.