În lecțiile anterioare ați văzut o serie de ”argumente” prin care statul își justifică prezența în viața noastră: imperfecțiunea pieței ce ține de natura umană imperfectă. Frica de imperfecțiunile pieței își găsește repede adepți. Niciun economist serios nu afirmă că piața nu ar fi imperfectă ba, dimpotrivă, susține imposibilitatea pieței pure și perfecte. Ce putem susține cu argumente teoretice este că: 1. Intervenția etatică în piață pentru corectarea ”imperfecțiunilor” pieței este la fel de imperfectă și 2. Imperfecțiunile intervenției etatice sunt întotdeauna peste imperfecțiunile pieței pe care statul are pretenția că le corectează prin prezența sa acolo.

Intervenționismul etatic presupune întotdeauna redistribuire de resurse. Statul nu are venituri proprii. El doar plimbă resurse rare dintr-un buzunar în altul. Statul este ca un haiduc, unul rău: ia cu forța resurse de la unii și le dă la alții. Primul gând ce ar trebui să ne vină în minte, atunci când etatistul ne susură suav și duios în urechi despre cum o “să ne dea”, este că statul ne dă din ce ia de la alții, de cele nai multe ori la fel de necăjiți. Poate ia chiar tot de la noi ca să ne dea tot nouă, după ce reține și el o parte din ce ia pentru întregul ”efort”. Într-o țară săracă, statul nu face decât să plimbe sărăcia dintr-o parte în alta. Mai mereu, statul ajută niște sărmani nenorocind alți sărmani. Pentru a perpetua la nesfârșit sărăcia.
În al doilea rând, statul intermediază ajutorul fără un interes direct nici față de cei de la care ia cu forța resursele și nici cei către care le alocă. Nu îl prea interesează nici de necazul celor de la care se extrag resursele și nici de nevoile celor către care direcționează resursele. Etatistul-politician are însă un interes personal evident în asta: înainte de a-i salva pe sărmani furând de la alți sărmani, etatistul se ajută întâi pe el și ai lui. Deci mesajul lacrimogen al etatistului ascunde un lucru care nu se vede: profitul etatistului din spatele ajutorului social.
Adică, în viața de zi cu zi, avem patru situații diferite: 1. Să cheltuim banii proprii pentru noi (vreau să iau o masă în oraș sau să îmi iau un costum); 2. Să cheltuim banii proprii pentru altcineva (vreau să iau un cadou cuiva din banii mei; 3. Să cheltuim banii altora pentru noi (patronul meu mi-a dat niște bani să iau masa în oraș); 4. Să cheltuim banii altora pentru alții. Comportamentul nostru în a cheltui suma de bani în cauză diferă semnificativ în cele 4 situații: când e vorba de banii mei pentru mine, sunt extrem de grijuliu și chivernisit, încercând să obțin maxim din suma cheltuită; când cheltuiesc banii altora pentru alții sunt complet dezinteresat de rezultate sau efecte.
Hazardul moral e maxim în ultima situație: cheltuiesc banii altora pentru alții. Etatistul de ne plânge pe umăr, când ne vrea votul se află în această situație. E complet dezinteresat. Pe lângă faptul că jecmănește violent pe un sărman ca să ne ajute, pe lângă faptul că o face mai ales pentru el și prietenii săi, o face fără să se preocupe consecințe.
Din toate aceste motive, soluția asistenței sociale mai bune, soluția diminuării inegalităților (naturale) sau cea a limitării sărăciei nu se află niciodată la etatist. Rezolvarea acestor probleme este în altă parte. Etatistul minte în cea mai mare parte a timpului său, oricât de dulce îți vorbește. Etatismul vinde doar iluzii!

No Comments on “#13: Binele iluzoriu din spatele intervenționismului etatic”

You can track this conversation through its atom feed.

No one has commented on this entry yet.

Lasă un răspuns

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>