#20: Capcana lichidității este o capcană reală?

Această lecție aduce în discuție o altă temă falsă a ”teoriei” economice moderne (enunțată de Keynes): capcana lichidității. Pe scurt, spune Keynes, dacă dobânda scade foarte mult către zero, oamenii nu mai investesc în obligațiuni și preferă să rămână cu banii lichizi la saltea.

Sunteți mereu supărați pe capitalismul modern care salvează băncile de la faliment, care permite băncilor moderne să cumpere direct cu bani din tiparniță activele toxice ale băncilor sau ale statului. Numite pompos: politici monetare neconvenționale. După ce politica monetară convențională a prăbușit artificial dobânda către zero (chiar negativă în cazul Euro, ”capcana lichidității” oferă justificarea ”teoretică” etatiștilor să utilizeze direct tiparnița pentru a acoperi direct nevoia de bani a unor guverne tot mai îndatorate. Pentru că, la dobândă zero (sau negativă) nimeni nu mai dă doi bani pe obligațiunile de stat.

Conceptul de ”capcană a lichidității” este un concept fals din următoarele motive (cel puțin):

[1] Simpla deținere de bani de către o persoană nu poate fi un scop în sine pentru nimeni. Nu ești mai bogat dacă deții mai mulți bani, banii fiind un mijloc de schimb. Un facilitator al cumpărării de bunuri și servicii. Acumulezi bani din ceea ce produci pentru a cumpăra cu ei tot ceea ce nu poți produce. Specializarea în producție este singura cale logică prin care poți acumula mai mult din toate produsele și serviciile din piață, mijlocitorul fiind banul. Păstrezi foarte puțini bani lichizi, de regulă pentru nevoi urgente. Este și foarte costisitor să stai pe un munte de bani lichizi;

[2] Dobânda este determinată de preferința de timp: când toți preferăm să consumăm acum nu în viitor dobânda nu are cum să fie egală cu zero. Și invers: când toți preferă, mai degrabă, să consume în viitor dobânda are șanse să scadă. Dar nu poate fi zero. Pentru că nu putem să preferăm cu toții să consumăm în viitor. E imposibil acest lucru;

[3] Dobânda din piață nu poate fi niciodată egală cu zero și din alt motiv. Pentru că ea include nu doar preferința pentru lichiditate pe care o poți anula inundând piața cu bani (cu cât un instrument este mai puțin lichid cu atât el este mai puțin dorit în portofoliu) ci include și alte lucruri: riscul individual, riscul sistemic și inflația. Riscul apare pentru că cel care dă bani cu împrumut renunță la un cosum cert acum pentru un consum incert din viitor. Doar artificial dobânda poate să tindă către zero. Mai ales pe termen mediu și lung;

[4] Când dobânda scade, prețul activelor financiare crește. Investitorii nu cumpără titlurile financiare doar pentru dobânda oferită de acestea ci și pentru diferența de preț (acel câștig de capital). Deci și cu dobânzi ce tind către zero atracția pentru plasamente financiare poate fi în creștere;

[5] Multe titluri financiare oferă și alte argumente pentru a fi deținute în portofoliu de active financiare. Care nu au legătură cu dobânda: dreptul de proprietate, dreptul de a participa la luarea deciziei etc.;

[6] Prăbușirea artificială a dobânzii dublată și de mai multă expansiune monetară justificată ”teoretic” de ”capcana lichidității” generează și mai multă presiune pe inflație și produce mutații ireversibile și deloc benefice pentru economie prin efectul redistributiv din spate (resursele ajung la stat și la politicieni);

[7] Keynes pledează, de fapt, pentru socializarea investițiilor: statul să devină masiv investitor în economie prin fonduri suverane și bănci de stat finanțare direct de la băncile centrale care să aibă mână liberă să cumpere activele acestora, să emită titluri financiare care să direcționeze bani către așa ceva și să salveze de la faliment și criză aceste constructe de stat. Chiar dacă investițiile din spate au erori enorme. Sunt, mai degrabă, risipă generalizată și duhnesc a faliment general de la distanță.

Concluzia este cât se poate de clară. Dobânda nu ar trebui să aibă de a face cu cantitatea de bani din economie. Preferința de lichiditate e doar o mică parte din ecuația dobânzii. Prea mică. Iar dacă o rezolvăm prin expansiune monetară punem presiune pe celelalte componente care contează din dobândă: preferința de timp, risc sistemic, inflație. În final, ajungem la probleme mult mai mari.

Iar crizele de ne tot complică existența în ultima perioadă se datorează și fricii induse de a nu cădea în această capcană.