#28 Educația și consumatorul

Una dintre temele predilecte ale etatistului este legată de neputința sau nepriceperea celor pe care acesta pretinde că îi păstorește. Etatistul, în mimarea grijii sale pentru semenii care îi susțin prin taxare existența, se consideră mereu deținătorul adevărului absolut și mereu știe el ce este mai bine pentru noi. Are impresia că transferarea acestui lucru în mâinile sale este o soluție mult mai bună decât asumarea individuală a consecințelor unor posibile greșeli. Destinul nostru se împlinește mult mai bine dacă e în mâna statului. Alegerile noastre sunt mult mai bune dacă le filtrează o instituție dedicată acestui lucru. Pentru care lucrează niște birocrați zeloși. Care impun standarde, avize, autorizații și alte cele.

Omul acționează mereu în viitor și adesea după principiul ”încercând și greșind”. Învață apoi din greșelile sale și ține minte acolo unde a dat greș, pentru a nu mai repeta, pe cât posibil, aceste greșeli în viitor. Evident că, uneori, e mai simplu să afli de la alții, care au încercat deja ceea ce vrei tu să încerci, posibilele erori. Că e bine să mergi pe cărări bătătorite. Dar, de cele mai multe ori, experimentarea pe propria piele este element de bază în acțiunea umană, la care renunțăm foarte greu. Asta, în primul rând, pentru că educația este ceva personal, intim. Ține de noi, nu de alții. În plus, caracterul unic al situațiilor cu care ne confruntăm în deciziile pe care le luăm (mai ales cele legate de consum sau de producție) face ca eroarea sau greșeala să fie adesea prezentă, chiar dacă am aflat de la alții sau din experiențele anterioare cum ar trebui să acționăm.

Un corolar al acestei griji pe care o mimează etatistul pentru cei pe care îi păstorește este cel legat de educația consumatorului. Când consumi trebuie să ai informația completă și perfectă cu privire la alternativele de consum disponibile. În plus, trebuie să ai educația necesară să interpretezi corect și în timp util (ai timp limitat mereu de luare a deciziilor) această informație. O problemă scoasă din pălărie și pusă, mai tot timpul, în cârca producătorului de bunuri sau servicii. Unul din argumentele pentru care statul trebuie să existe în viața noastră.

Informația completă și perfectă nu există însă. În plus, disponibilitatea informației presupune și un cost: cu cât informațiile se doresc a fi mai complete, cu atât apare și un cost mai mare ce trebuie plătit. De câtă informație avem nevoie ca să decidem corect în privința unui bun sau serviciu din piață? Până unde putem merge cu costurile obținerii acestei informații? Cine să și le asume, mai ales atunci când ele devin foarte mari? În privința informației lucrurile sunt însă cât de cât clare. Ține de producător, în bună măsură, să își informeze corect și cât mai complet consumatorii, dacă vrea să își vândă produsele. O cantitate rezonabilă de informații trebuie să fie puse în mod natural de producător la dispoziția consumatorului, alternativa fiind lipsa sau scăderea vânzărilor. Ține de vânzare și de relația ta cu consumatorul. Dacă consumatorul are nevoie de informații suplimentare le poate cere. Cu siguranță, refuzul producătorului de a oferi aceste informații va duce la blocarea tranzacției. Va genera suspiciuni și va îndepărta consumatorul de acel produs. În plus, concurenții abia așteaptă să ofere mai multe informații pentru produsele lor. E o cale foarte ieftină și rapidă de a fura clienți de la concurență. S-a dezvoltat chiar o latură a științei economice pe această direcție – marketing-ul cu foarte multe instrumente astăzi. Relația cu clienții, mai ales pentru produsele complexe (autoturisme de exemplu) nu se oprește doar la etapa de vânzare. Se prelungește mult după această etapă. Cu alte cuvinte, producătorul oferă astăzi exact atâta informație de câtă este nevoie pentru ca cel care este interesat să cumpere să poată să ia decizia repede și cu cât mai puține erori. Având în vedere că producătorul supraviețuiește doar dacă atrage un număr suficient de cumpărători, nu putem afirma că există o problemă reală în acest sens. Lipsa de informare înseamnă faliment în piața privată.

Nu același lucru însă se întâmplă pe parte de educație. Educarea consumatorului este un proces mult mai complex și de durată decât informarea consumatorului. Are un cost mult mai mare. Desigur, ne dorim cu toții consumatori cât mai educați în piață. Care să știe diferența dintre tehnologia bazată pe led-uri și tehnologia bazată pe plasmă, atunci când se uită la un televizor. Care să știe diferența dintre un credit rambursabil în anuități constante și unul rambursabil în serii de principal egale. Educarea consumatorilor este însă ceva imposibil de pus în cârca producătorilor. Care generează costuri enorme și rezultatele pot fi extrem de discutabile. A invoca lipsa de educație, consumator fiind, atunci când ai cumpărat un televizor sau ai luat un credit este ceva complet neserios. A pune la îndoială o tranzacție pe acest motiv este și mai neserios. A invoca nevoia de protecție a consumatorului și a obliga producătorul să educe consumatorii este la fel de problematic. Educația cuiva nu se limitează la a prezenta niște aspecte mai mult sau mai puțin tehnice pe înțelesul celor pe care îi dorești drept clienți. Trebuie să ai certitudinea că ai și rezultate palpabile din așa ceva. Se testează, se verifică nivelul de educație atins prin programele de pregătire. Educația nu trebuie confundată cu informarea. În plus, nu trebuie uitat că educația ține de fiecare individ în parte. Nu este ceva care se toarnă cu pâlnia prin ureche în creier de către un terț. Este ceva foarte costisitor. Obligând producătorul de televizoare sau de credite la un astfel de efort, crești enorm costurile produselor sau serviciilor vândute pe piață. În loc de televizor vândut pe piață, producătorii de televizoare sunt obligați de etatistul preocupat de protecția consumatorului să vândă televizor cu educație electronică înglobată la pachet. Sau pe bancheri să vândă credite cu educație financiară la pachet. Asta scumpește produsele și serviciile. Ajungem, în final, să nu ne mai permitem astfel de produse sau servicii. Prin grija etatistului, ajungem să cumpărăm bunuri sau servicii care sunt departe de ceea ce ne dorim în realitate. Educație financiară mai mult și nu credite. Educație electronică mai mult și nu televizoare.

Un ultim aspect care merită și el discutat este această grijă permanentă doar pentru educația și informarea consumatorului. Oare producătorul de ce nu are și el nevoie de exact aceleași lucruri atunci când intră în relație cu consumatorii săi? De ce nu este îngrijorat și de acest lucru etatistul? De ce nu există și o protecție a producătorilor pe acest subiect? Las deoparte faptul că, în piață, mereu avem dublă calitate: de producători și de consumatori. Întâi producători și apoi consumatori. Și că protecția consumatorilor de producătorii care nu informează sau nu educă cât trebuie se întoarce mereu împotriva ambilor în final.

Concluzia este cât se poate de clară. Chiar dacă etatistul se chinuie să ne convingă de faptul că suntem niște lemingi și avem nevoie imperioasă de el pentru a ne proteja de ”ticăloșii” de producători, realitatea este cu totul alta. Consumatorul este mereu cât trebuie de informat de către producător. Iar de educația lui nu trebuie niciodată să se ocupe producătorul. Nu este și nu trebuie să fie niciodată responsabilitatea lui. El nu produce educație. El produce bunuri și servicii. Educația e un serviciu separat, produs și livrat în piață de alți producători.