Întreaga teorie a lui Marx este utopică și plină de probleme de la un capăt la altul. Poate cea mai dură critică ce i se poate aduce privind inconsistența sistemului economic pe care l-a gândit Marx este credința sa în teoria valorii muncă. Dovada clară a inconsistenței marxismului ca formă de organizare a societății este falimentul în lanț al economiilor comuniste. Faliment din care mulți de pe plaiurile mioritice nu au învățat nimic și continuă să propovăduiască fără discernământ vorbele pline de ”har” și ”înțelepciune” ale Tătucului.
Valoarea oricărui bun sau serviciu rezultat în piață în urma unui act antreprenorial este stabilită, conform lui Marx, în funcție de valoarea muncii înglobate în acel bun. Conform lui Marx, ”All commodities are non-use-values for their owners, and use-values for their non-owners. Consequently, they must all change hands. But this change of hands is what constitutes their exchange, and the latter puts them in relation with each other as values, and realises them as values. Hence commodities must be realised as values before they can be realised as use-values.” (K. Marx, Capitalul, vol. 1, ch. 2, pag. 59 – vezi aici). Schimbul de bunuri și servicii mijlocit de piață are ca rol trecerea din stare de non-utilizare în stare de utilizare a bunurilor și conferirea unei valori de schimb bunurilor și serviciilor din piață, valoare de schimb care diferă de valoarea de întrebuințare în accepțiunea lui Marx:
Capitalistul (antreprenorul) va produce bunuri pentru piață cumpărând munca salariaților săi. Va vinde aceste bunuri la valoarea muncii și va adăuga o marjă de profit care va reprezenta capitalul antreprenorului. În opinia lui Marx, capitalul este deci rezultatul exploatării nerușinate a antreprenorilor, capitalismul este un sistem feudal caduc comparabil cu sistemele economice dominate de lorzi bogați care prin forță, și nu prin inteligența lor antreprenorială, acumulau averi taxând pe cei aflați în servitute. Munca este singurul element care conferă valoare bunurilor și serviciilor din piață: ”just as when we estimate the value of any commodity by a definite quantity of the use-value of some other commodity, so in estimating the value of the former in gold, we assume nothing more than that the production of a given quantity of gold costs, at the given period, a given amount of labour” (K. Marx, Capitalul, vol. 1, ch. 3, pag. 68 – vezi aici). În consecință, muncitorul trebuie salvat întotdeauna și nu antreprenorul / capitalistul. Locurile de muncă contează într-o economie și nu cel care creează aceste locuri de muncă riscându-și familia sau averea. Muncitorul trebuie protejat prin salariu minim, prin sindicate, prin contracte colective de muncă. Toate puse în spinarea antreprenorului care este ”ticălos” și acumulează ca nesimțitul profit exploatând angajații săi. Multe politici publice nu au părăsit această paradigmă marxistă, chiar și în cele mai ”liberale” economii.
Legarea valorii de schimb a bunurilor de munca înglobată în aceste bunuri are probleme mari:
– În primul rând abordarea marxistă bazată pe teoria valorii muncă împarte incorect societatea capitalistă în sclavi (muncitorii) și stăpâni de sclavi (capitaliștii / antreprenorii). Ignoră complet faptul că atunci când produce ceva capitalistul o face pentru piață. El nu va cumpăra forță de muncă dacă nu va avea piață de desfacere, adică nu va avea consumatori. Din prima clipă, antreprenorul și nu muncitorul, se angajează în ”sclavie” la consumator. Dacă vreți, antreprenorul intermediază relația dintre cei care muncesc (muncitorii) și cei care consumă (consumatorii). Intermedierea aceasta însă se face sub spectrul incertitudinii și falimentului asumat integral de antreprenor. Nu poți fi ”stăpân de sclavi” dacă tu, la rândul tău, ești în sclavie față de consumator. Mai mult, muncitorii au completa libertate în capitalism să acumuleze capital și experiență și să devină ei, la rândul lor, antreprenori. Au această egalitate de șansă în permanență la dispoziția lor;
– Abordarea marxistă bazată pe teoria valorii muncă nu poate explica de ce anumite acțiuni antreprenoriale nu înregistrează profit, adică înregistrează faliment sau pierdere. Conform lui Marx, dacă într-un bun a fost înglobată munca cuiva, neapărat valoarea sa de schimb trebuie să fie peste valoarea acestei munci (măsurată arbitrar evident) plus o marjă de profit / capital. Și dacă totuși bunul respectiv nu are piață de desfacere? Dacă antreprenorul a greșit în estimările sale și nu poate vinde producția realizată cu râvnă de muncitori? Mai este ea valoroasă în acest caz? Valoarea unui astfel de demers antreprenorial este zero.
– Teoria valorii muncă nu poate explica valoarea diferită a unor bunuri pentru care s-a muncit în ore la fel: să zicem că un pictor de duzină pictează o floarea soarelui exact atâta timp cât a pictat un pictor celebru un tablou similar. Valoarea tablourilor nu va ține niciodată uneori de cât de multă muncă a cheltuit fiecare pictor pentru tablouri. Valoarea muncii este complet nesemnificativă în astfel de cazuri. Nu se explică nici valoarea unor bunuri moștenite sau valoarea unor bunuri câștigate drept premiu la loterie, pentru care nu a existat nici un pic de muncă sau pentru care timpul de muncă este infim. Abordarea marxistă nu poate explica suficient cum dăm valoare unui bun care nu conține muncă fizică ci muncă automatizată (roboți).
– Teoria valorii muncă pe care se bazează întreaga construcție teoretică marxistă nu poate să explice cum apare capitalul inițial cu care antreprenorul pornește la muncă prima dată într-un act antreprenorial. Atunci când mă apuc de o undiță, singur fiind pe o insulă, am nevoie ca în prealabil să economisesc niște pește pescuit manual și depozitat într-un heleșteu. Teoria marxistă neagă complet rolul capitalului într-o economie și importanța sa în actul antreprenorial (nu întâmplător politicile monetare pun accentul pe ”capitalul” tipărit cu costuri apropiate de zero).
– Atunci când afirmi că un bun are o valoare care depinde fundamental de munca înglobată în producția realizată, ignori faptul că prețul unui bun are la bază raritatea resurselor (și nu munca) sau preferințele consumatorilor. Ce să mai vorbim de concurența de pe piață sau de existența bunurilor substituibile în consum care și ele pot influența radical valoarea de schimb a unui bun. Degeaba muncești zeci de ore să produci ceva care este produs de foarte mulți alți antreprenori sau care conține resurse cu raritate redusă. Valoarea muncii depuse nu va conta foarte mult în stabilirea valorii unor astfel de bunuri.
– Nu se înțelege din teoria lui Marx de ce muncitorul (deținătorul muncii) nu este și el, la rândul său, un capitalist / antreprenor cu abilități limitate care știe doar să își vândă munca brută. Nu a învățat (nu vrea sau nu poate) să facă ceea ce face un capitalist autentic. Nu are capitalul necesar pentru că a dus o viață mai puțin cumpătată. Nu face calcule privind succesul demersului său antreprenorial dacă ar împrumuta capital din piață și l-ar risca într-o afacere și se limitează la salariu. Profitul obținut de antreprenor nu diferă cu nimic (prin natura sa) de profitul obținut de muncitor la finalul unei zile de muncă sau de profitul obținut de deținătorul unor resurse naturale (petrol, gaze).
Marx continuă să răvășească mințile multor oameni. Teoria sa este un bun suport pentru antreprenorul politic, cel care vântură astfel de utopii ce dau bine la cei mulți (muncitorii) și le creează iluzia unui protectorat benefic prin tot felul de drepturi universale iluzorii (dreptul la muncă, dreptul la o remunerație minimală etc.). Munca este un factor important în orice act antreprenorial. Dar nu este singurul și nici cel hotărâtor întotdeauna.
Munca poate fi privită și este privită astăzi în nenumărate feluri. Cea mai importantă rămâne însă perspectiva pe care o dă știința economică asupra muncii. Înaintea altor perspective. Munca este cu adevărat importantă pentru producție: prin muncă, resursele naturale sunt transformate în bunuri vitale pentru supraviețuirea noastră. Munca rămâne mult mai intens legată de om decât orice alt factor de producție. Munca e în tot și în toate: munca e în resursele naturale extrase din pământ, este prezentă în capital, prezentă în tehnologie etc.
Munca are multe fațete, omul poate ”munci” astăzi în felurite moduri. Fiind omniprezentă în toate, fetișizarea muncii umane a fost și rămâne evidentă în teoria economică. Foarte mulți economiști pun munca pe primul loc mereu, înaintea celorlalți factori de producție, adesea decuplând-o de la procesul de producție. În plus, ignoră sau consideră complet eronat orice discuție aplecată asupra valorii muncii în relație cu rezultatele ei. Economic vorbind, munca este o acțiune umană care are un scop în spate mereu. Muncești și te specializezi într-o anumită muncă dintr-un motiv anume: supraviețuirea ta și a familiei tale, prosperitatea ta și a celor din jurul tău. Muncești să îți fie bine.
Rezultatul muncii tale nu mai este însă de multă vreme strict limitat la consumul propriu. Muncești pentru a schimba cu alții rezultatele muncii tale. Este foarte rudimentar și anacronic să judeci și să valorizezi pe care o depui separat de utilitatea pentru alții a ceea ce rezultă la finalul unei zile de muncă. Primul (și cel mai important) care apreciază utilitatea muncii tale este antreprenorul care te angajează. În fața angajaților, antreprenorul este prezentat adesea ca un ”ticălos”, obsedat mereu de eficiență și productivitate. Mereu cu ochii pe calcule, pe profit și pe pierdere. Mereu și eronat, antreprenorul capitalist este prezentat ca un agresor, cu putere de negociere sporită în fața angajaților săi. În realitate, antreprenorul nu este decât reprezentantul consumatorului rezultatelor muncii depusă de acesta și de angajații săi. Cel care își asumă integral orice eroare legată de interpretarea nevoilor consumatorilor. Antreprenorul nu face altceva decât să transfere spre sine și spre angajații săi ”ticăloșia” consumatorilor, între care ne regăsim cu toții mereu (toți suntem și consumatori, nu doar muncitori). Când consumăm, ne place să fim ”ticăloși” cu cei care muncesc și produc bunuri și ne place să găsim antreprenori cât mai stricți și consecvenți cu angajații lor cărora le cumpără munca, fiindu-le dificil să producă singuri bunurile din piață. Când ne aflăm de partea cealaltă a baricadei, muncind pentru consumatori, brusc nu ne mai place ”asuprirea” și suntem mereu gata de ”luptă de clasă”.
Munca și valoarea ei devine foarte problematică atunci când nu există piață pentru rezultatele muncii. Bunurile publice, care nu se tranzacționează la piață și care sunt impuse cu forța consumatorilor prin agresiune instituțională, arunc complet în aer discuția despre valoarea și importanța muncii. Absența presiunii pe care o pot exercita consumatorii asupra antreprenorilor prin comportamentul lor de consum generează hazard moral semnificativ la nivel de angajator în relație cu salariații săi care muncesc. În astfel de cazuri, devine mult mai clar că nu contează ce și cum produci când muncești, când ceea ce produci tu este ”de stat”. E important doar să te prezinți zilnic la muncă și să semnezi condica. Cum presiunea pieței este minimă, pretenția angajaților legată de presiunea angajatorului este și ea corespunzătoare. Mecanismele de presiune ale angajatorului sunt și ele limitate. Nu poți da omul afară ușor dacă munca lui nu are valoare prin prisma unui consumator captiv. Nu îi poți cere productivitate mai mare sau eficiență mai mare, neputând argumenta cu un calcul economic clar de ce este nevoie de așa ceva. Munca la stat are mereu „valoare”, atâta timp cât se semnează condica și se vine la muncă. Ca să nu mai vorbim de obsesia pentru birocrație și pentru a încărca consumatorul de tot felul de ”servicii” publice de care nu are nevoie sau pe care nu le cere sau nu le-ar cere niciodată în acest mod. Evident, tot pentru a da de muncă unor sau pentru a alimenta și mai mult iluzia că prin control birocratic poți rezolva ceea ce piața rezolvă natural cu bunurile private.
Cu cât procesul de producție este mai îndepărtat de consumator (conține mai multe stadii de producție, bunul este mai prelucrat), cu atât cei care muncesc îi consideră mai abitir ”stăpâni de sclavi” pe cei care le cumpără munca în condițiile pieței. Cu toate acestea, migrația forței de muncă la nivel global se întâmplă întotdeauna către societățile care reușesc să adauge cele mai multe stadii de producție resurselor primare. Las deoparte și teza completă greșită că munca nu ar fi un bun economic ca oricare altul care complică și mai mult discuția pe acest subiect.
Concluzia este cât se poate de clară: munca este doar o fațetă a actului antreprenorial și valoarea ei este strâns legată de valoarea rezultatului final al întregului demers de a veni în întâmpinarea consumatorului. Valoarea muncii este la fel de subiectivă ca și valoarea oricărui bun sau serviciu din piață și nu poate fi stabilită corect decât prin mecanisme de piață cât mai libere și cât mai puțin încorsetate de restricții și bariere. Întotdeauna, când muncim pentru antreprenor, muncim, de fapt, pentru consumatori. Antreprenorul e veriga ce ne leagă de ei, o resurse adesea mai importantă ca munca în procesul de producție. Când începem o zi de muncă trebuie să ne întrebăm nu câte ore vom munci ci cât de apreciată va fi munca noastră de consumatorul prin prețul plătit de acesta pentru ceea ce producem. Atâta timp cât vom privi munca altfel, vom ajunge la concluzii depărtate rău de realitate și vom distorsiona societatea cu consecințe greu reversibile.
Antreprenoriatul înseamnă întotdeauna să produci ceva pentru tine sau pentru societate. Are în calcul care compară resursele intervenite în procesul de producție la momente diferite de timp (prezent versus viitor). Ca să se întâmple un proces de producție, calculul economic trebuie să conducă la un rezultat pozitiv – profitul. Maximizarea profitului înseamnă, cel mai adesea, specializarea în producție. Adică, înțelegerea diferitelor stadii de producție și implicarea în stadii de producție cât mai avansate pentru a putea adăuga cât mai multă valoare resurselor implicate în procesul de producție inițial.
Producția a început inițial pentru a acoperi consumul propriu. Omul a produs primele lucruri, destul de puține, pentru a supraviețui. Ceea ce producea, consuma în totalitate. Schimburile erau inițial inexistente. Toată dezvoltarea unei comunități se baza pe producția realizată prin surse proprii. Specializarea, în acest caz, viza capacitatea de a produce toate bunurile de care o comunitate avea nevoie. Producția pentru autoconsum era o producție rudimentară și limitată la factorii de producție pe care îi puteai găsi în apropierea comunității tale (familiei). Este o poveste despre supraviețuire și… cam atât. Nu prea puteai avea pretenții de foarte mult progres și dezvoltare. Și nici de foarte multă specializare în producție, mare parte transmițându-se din generație în generație.
Saltul cu adevărat important în viața economică s-a produs atunci când producția a început să fie conectată la nevoile altor comunități care, fie nu aveau resursele necesare în apropiere (nu aveau un lac sau o mare pentru pește, de exemplu), fie nu dețineau tehnologia sau competențele necesare. De la o simplă familie, comunitățile au ajuns să numere mai multe familii, fiecare cu talanții ei. Comunitățile învecinate au început să comunice între ele prin rute comerciale. Specializarea în producție a apărut, în acel moment, aproape instantaneu și și-a arătat roadele imediat. Societățile care s-au deschis comerțului și schimbului au cunoscut salturi extraordinare de bunăstare (nu întâmplător dezvoltarea a apărut mai ales în țări cu deschidere la mări și oceane). Producția s-a schimbat radical ca și concept dar și ca semnificație economică: nu mai produci totul, te specializezi și produci un singur bun sau serviciu iar, din profitul obținut, cumperi prin schimbul voluntar toate celelalte bunuri și servicii existente în piață.
Într-un astfel de context, omul a descoperit nu doar specializarea în producție ci și economisirea. Ca să poți să vinzi ceva pentru a consuma altceva trebuie să nu consumi inițial tot ceea ce produci. Din profitul astfel obținut, poți pune deoparte ceva ca să cumperi apoi un echipament care te poate duce la o producție suplimentară peste ceea ce consumi. Este clar însă că primul lucru pe care îl face cel ce produce este să economisească. Nu are cum să producă pentru alții fără să acumuleze capital, mai ales că la început alții nu prea au încredere în succesul tău. Nu întâmplător, primii care se alătură economiilor tale atunci când deschizi o afacere sunt apropiații tăi: ”prietenii, familia și alți nebuni”. Ulterior vor veni și alții… Dar, inițial, poți produce mai mult doar dacă te bazezi pe capitalul acumulat de tine și apropiații tăi prin ceea ce numim economisire.
Desigur, ideal ar fi ca, pe măsură ce afacerea ta crește tot mai mult, concentrarea pe capitalul acumulat de tine și apropiații tăi să scadă ca importanță. Afacerea să se conecteze tot mai mult la capitalul economisit de alții, atras prin instrumente și mecansime specifice care permit diminuarea costurilor și riscurilor semnificativ (mai ales când vorbim de termen mediu și lung). În acest fel scad semnificativ costurile și crește competitivitatea pe piață. Poți schimba o cantitate mai mare de bunuri din care poți cumpăra, la rândul tău, mai multe bunuri ulterior. Cu cât crește capacitatea ta de producție, cu atât crește capacitatea ta de consum. E calea cea mai sănătoasă de ”stimulare” a consumului.
Economisirea proprie este cea care demarează orice proces de producție. Economisirea altora este cea care dezvoltă, ulterior, orice proces de producție care a devenit credibil și a rezistat perioadei sensibile de început. Este clar că, fără economisire, nu ai cum să ai procese de producție complexe sau avansate. Fără un comportament rațional prin care oamenii să acumuleze capitalul de start și, apoi, fără oameni raționali care să furnizeze capitalul de dezvoltare prin intermediul piețelor financiare, națiunile nu avansează.
Din păcate, economisirea este văzută, mai nou, ca fiind însă ceva negativ. Pentru că este interpretată eronat și reducționist ca fiind amânarea unui consum. Prin economisire, cel care acumulează capital nu mai consumă dar transferă consumul său salvat (capitalul) către cel care vrea să consume acum și nu în viitor. Economisirea este, mai degrabă, un transfer intertemporal de consum între diferite entități din piață. Economisirea este un schimb de bunuri prezente cu bunuri viitoare. Un schimb de preferințe de consum. Arareori economisirea înseamnă însă anularea totală unui consum prezent. Exemplul cel mai clar de anulare totală a consumului fiind ”banii la saltea”, acele rezerve care nu intră în circuitul economic (sistemul financiar) ci rămân blocate la nivelul celul care economisește (pentru situații neprevăzute, de regulă). În cazul acesta (de ”bani la saltea”), ”A” nu mai consumă dar nici nu transferă capitalul acumulat către ”B” care consumă el în prezent în locul lui ”A”, urmând să returneze în viitor către ”A” capitalul împrumutat. Cazul acesta e însă mai rar pentru că banii păstrați la saltea au riscuri specifice ce pot fi cu greu surmontate: se pot pierde, se pot deteriora, nu reziști să nu îi consumi, ai dificultăți în a-i păstra, pot fi furați etc. Există multe stimulente pentru a-i duce către un profesionist în păstrarea economiilor noastre (băncile, casele de economii, fondurile de investiții, fondurile private de pensii etc.). Rareori mai vedem cazuri de ”saltele pline cu bani” ținute în casă, cu atât mai mult cu cât oportunitățile de păstrare și investiții s-au dezvoltat și diversificat enorm. Asta nu înseamnă că fenomenul nu e posibil sau nu există.
Chiar și așa,”banii ținuți la saltea” și extrași din circuitul economic (acele rezerve foarte lichide) continuă să producă efecte mai degrabă pozitive și nu negative, cum încearcă unii economiști să ne convingă. Când sunt capitalul de rezervă (care circulă sau se păstrează sub formă de bani din considerente de lichiditate) este ținut departe de sistemul economic, puterea de cumpărare a banilor rămași în piață crește pentru că ei sunt mai rari în comparație cu celelalte bunuri și servicii. Poți cumpăra mai multe bunuri prezente cu banii mai puțini rămași. Că acest efect este neglijabil în condiții de bani ”fiat”, e o altă discuție importantă dar separată de această chestiune.
Concluzionând, specializarea în producție nu putea fi descoperită și dezvoltată în absența economisirii. E imposibil să vorbești de producție fără să vorbești de economisire. Sau de importanța pentru producție și antreprenoriat a celor care au grijă de această acumulare de capital, intermediarii financiari. Obsesia legată de faptul că nu te poți dezvolta dacă nu există o susținere a consumului e falsă. Atenția noastră nu trebuie să cadă mai deloc pe consum ci pe opusul acestuia, pe economisire. Un comportament rațional și logic nu este cel care consumă tot ce produce produce prin munca sa. Dimpotrivă, oamenii trebuie educați și încurajați să pună cât mai mult deoparte din rezultatul muncii lor. Chiar dacă viitorul e incert și pe termen lung suntem cu toții morți. Etatistul este mereu obsedat de consumul tău pentru că îl taxează și trăiește din plin din asta. Tu trebuie să fii puterni și să reziști tentației de a consuma totul și să pui cât mai mult deoparte din ceea ce câștigi, tocmai pentru că ai în față un viitor incert și nesigur.
Una dintre temele predilecte ale etatistului este legată de neputința sau nepriceperea celor pe care acesta pretinde că îi păstorește. Etatistul, în mimarea grijii sale pentru semenii care îi susțin prin taxare existența, se consideră mereu deținătorul adevărului absolut și mereu știe el ce este mai bine pentru noi. Are impresia că transferarea acestui lucru în mâinile sale este o soluție mult mai bună decât asumarea individuală a consecințelor unor posibile greșeli. Destinul nostru se împlinește mult mai bine dacă e în mâna statului. Alegerile noastre sunt mult mai bune dacă le filtrează o instituție dedicată acestui lucru. Pentru care lucrează niște birocrați zeloși. Care impun standarde, avize, autorizații și alte cele.
Omul acționează mereu în viitor și adesea după principiul ”încercând și greșind”. Învață apoi din greșelile sale și ține minte acolo unde a dat greș, pentru a nu mai repeta, pe cât posibil, aceste greșeli în viitor. Evident că, uneori, e mai simplu să afli de la alții, care au încercat deja ceea ce vrei tu să încerci, posibilele erori. Că e bine să mergi pe cărări bătătorite. Dar, de cele mai multe ori, experimentarea pe propria piele este element de bază în acțiunea umană, la care renunțăm foarte greu. Asta, în primul rând, pentru că educația este ceva personal, intim. Ține de noi, nu de alții. În plus, caracterul unic al situațiilor cu care ne confruntăm în deciziile pe care le luăm (mai ales cele legate de consum sau de producție) face ca eroarea sau greșeala să fie adesea prezentă, chiar dacă am aflat de la alții sau din experiențele anterioare cum ar trebui să acționăm.
Un corolar al acestei griji pe care o mimează etatistul pentru cei pe care îi păstorește este cel legat de educația consumatorului. Când consumi trebuie să ai informația completă și perfectă cu privire la alternativele de consum disponibile. În plus, trebuie să ai educația necesară să interpretezi corect și în timp util (ai timp limitat mereu de luare a deciziilor) această informație. O problemă scoasă din pălărie și pusă, mai tot timpul, în cârca producătorului de bunuri sau servicii. Unul din argumentele pentru care statul trebuie să existe în viața noastră.
Informația completă și perfectă nu există însă. În plus, disponibilitatea informației presupune și un cost: cu cât informațiile se doresc a fi mai complete, cu atât apare și un cost mai mare ce trebuie plătit. De câtă informație avem nevoie ca să decidem corect în privința unui bun sau serviciu din piață? Până unde putem merge cu costurile obținerii acestei informații? Cine să și le asume, mai ales atunci când ele devin foarte mari? În privința informației lucrurile sunt însă cât de cât clare. Ține de producător, în bună măsură, să își informeze corect și cât mai complet consumatorii, dacă vrea să își vândă produsele. O cantitate rezonabilă de informații trebuie să fie puse în mod natural de producător la dispoziția consumatorului, alternativa fiind lipsa sau scăderea vânzărilor. Ține de vânzare și de relația ta cu consumatorul. Dacă consumatorul are nevoie de informații suplimentare le poate cere. Cu siguranță, refuzul producătorului de a oferi aceste informații va duce la blocarea tranzacției. Va genera suspiciuni și va îndepărta consumatorul de acel produs. În plus, concurenții abia așteaptă să ofere mai multe informații pentru produsele lor. E o cale foarte ieftină și rapidă de a fura clienți de la concurență. S-a dezvoltat chiar o latură a științei economice pe această direcție – marketing-ul cu foarte multe instrumente astăzi. Relația cu clienții, mai ales pentru produsele complexe (autoturisme de exemplu) nu se oprește doar la etapa de vânzare. Se prelungește mult după această etapă. Cu alte cuvinte, producătorul oferă astăzi exact atâta informație de câtă este nevoie pentru ca cel care este interesat să cumpere să poată să ia decizia repede și cu cât mai puține erori. Având în vedere că producătorul supraviețuiește doar dacă atrage un număr suficient de cumpărători, nu putem afirma că există o problemă reală în acest sens. Lipsa de informare înseamnă faliment în piața privată.
Nu același lucru însă se întâmplă pe parte de educație. Educarea consumatorului este un proces mult mai complex și de durată decât informarea consumatorului. Are un cost mult mai mare. Desigur, ne dorim cu toții consumatori cât mai educați în piață. Care să știe diferența dintre tehnologia bazată pe led-uri și tehnologia bazată pe plasmă, atunci când se uită la un televizor. Care să știe diferența dintre un credit rambursabil în anuități constante și unul rambursabil în serii de principal egale. Educarea consumatorilor este însă ceva imposibil de pus în cârca producătorilor. Care generează costuri enorme și rezultatele pot fi extrem de discutabile. A invoca lipsa de educație, consumator fiind, atunci când ai cumpărat un televizor sau ai luat un credit este ceva complet neserios. A pune la îndoială o tranzacție pe acest motiv este și mai neserios. A invoca nevoia de protecție a consumatorului și a obliga producătorul să educe consumatorii este la fel de problematic. Educația cuiva nu se limitează la a prezenta niște aspecte mai mult sau mai puțin tehnice pe înțelesul celor pe care îi dorești drept clienți. Trebuie să ai certitudinea că ai și rezultate palpabile din așa ceva. Se testează, se verifică nivelul de educație atins prin programele de pregătire. Educația nu trebuie confundată cu informarea. În plus, nu trebuie uitat că educația ține de fiecare individ în parte. Nu este ceva care se toarnă cu pâlnia prin ureche în creier de către un terț. Este ceva foarte costisitor. Obligând producătorul de televizoare sau de credite la un astfel de efort, crești enorm costurile produselor sau serviciilor vândute pe piață. În loc de televizor vândut pe piață, producătorii de televizoare sunt obligați de etatistul preocupat de protecția consumatorului să vândă televizor cu educație electronică înglobată la pachet. Sau pe bancheri să vândă credite cu educație financiară la pachet. Asta scumpește produsele și serviciile. Ajungem, în final, să nu ne mai permitem astfel de produse sau servicii. Prin grija etatistului, ajungem să cumpărăm bunuri sau servicii care sunt departe de ceea ce ne dorim în realitate. Educație financiară mai mult și nu credite. Educație electronică mai mult și nu televizoare.
Un ultim aspect care merită și el discutat este această grijă permanentă doar pentru educația și informarea consumatorului. Oare producătorul de ce nu are și el nevoie de exact aceleași lucruri atunci când intră în relație cu consumatorii săi? De ce nu este îngrijorat și de acest lucru etatistul? De ce nu există și o protecție a producătorilor pe acest subiect? Las deoparte faptul că, în piață, mereu avem dublă calitate: de producători și de consumatori. Întâi producători și apoi consumatori. Și că protecția consumatorilor de producătorii care nu informează sau nu educă cât trebuie se întoarce mereu împotriva ambilor în final.
Concluzia este cât se poate de clară. Chiar dacă etatistul se chinuie să ne convingă de faptul că suntem niște lemingi și avem nevoie imperioasă de el pentru a ne proteja de ”ticăloșii” de producători, realitatea este cu totul alta. Consumatorul este mereu cât trebuie de informat de către producător. Iar de educația lui nu trebuie niciodată să se ocupe producătorul. Nu este și nu trebuie să fie niciodată responsabilitatea lui. El nu produce educație. El produce bunuri și servicii. Educația e un serviciu separat, produs și livrat în piață de alți producători.
Piața este cel mai bun mecanism de alocare a resurselor, inventat de om. Nu există altul mai bun. A fost o descoperire care ne-a săltat enorm și ne-a transformat în ceea ce suntem astăzi. Una dintre obsesiile etatiștilor legate de piață este că piața ar fi ceva care, dacă scapă de sub control, duce la lucruri extrem de nasoale pentru cei care îndrăznesc să îi calce pragul. Controlul asupra piețelor face parte din argumentele din spatele existenței statului. Fără stat, piața se îndepărtează de la funcțiile și menirea sa. E taman pe dos. Încorsetarea de către stat a pieței (prin reglementări, controlul prețurilor, intervenții în contracte, limitarea accesului la piață etc.) duce la alterarea acestui mecanism de alocare perfect. Imperfecțiunea pieței este accentuată de intervenția statului și nu de libertatea piețelor.
Legat de acest subiect, una dintre cele mai mari iluzii din teoria economică recentă este cea legată de echilibrul piețelor. Mulți economiști pledează pentru un echilibru general între pieței, rezultatul acestui echilibru fiind un preț de echilibru. Mereu privim la cererea și oferta din piață și extragem acel preț când apare echilibrul dintre cele două componente ale pieței. Acest echilibru (și prețul din spatele său) este adesea văzut ca fiind ceva static, de durată. Care nu se schimbă prea ușor. Și spre care se poate tinde prin politici publice și intervenții bine gândite și bine țintite. Pe care doar etatistul le poate dibui și aplica, apoi, întru beneficiul tuturor.
În realitate, caracteristica esențială a piețelor nu este echilibrul lor ci dezechilibrul lor. Pentru actorii pieței (producătorii / consumatorii) este important dezechilibrul nu echilibrul. În plus, tendința normală a piețelor nu este să tindă către echilibru ci către dezechilibru. Prin alegerile din spate, prin raritatea resurselor, prin schimbările majore și peste noapte de preferințe (de producție, de consum), prin costul de oportunitate din spate, piețele nu stau niciodată ”la echilibru” nici măcar o fracțiune de secundă. Iar faptul că etatistul poate face această magie și poate ține pe loc acest dezechilibru este și iluzoriu, și păgubos. Iluzoriu pentru motivele menționate: și producția și consumul au o volatilitate naturală dictată de raritatea resurselor și de preferințe. Păgubos pentru faptul că o piață cu prețuri fixate ”la echilibru” nu generează profit și, în consecință, nici acțiune umană (economică). Fără dezechilibru din piață (starea naturală a pieței) am sta cu toții acasă. Orice politică publică ce își propune să corecteze aceste dezechilibre din exterior nu face decât să aducă atingeri iremediabile mecanismului prin care alocăm cel mai eficient resurse între noi.
Ideea aceasta că prețurile pieței, expresia dezechilibrului natural al pieței, trebuie să fie neapărat stabilizate, fixate sau controlate de un birou guvernamental ne distorsionează calculul economic, generează eroare care, dacă devine sistematică, ne împinge spre faliment general. E valabil pentru orice tip de preț din piață: de la salariul minim impus de stat la dobândă sau prețul la energie. Orice ”komisar” al pieței trebuie văzut ca o persoană care acționează împotriva intereselor noastre generale și care ne pune în pericol bunăstarea noastră viitoare. Desigur, el ne va prezenta punctul său de vedere mereu și nu se va da înapoi de la se înfățișa nouă drept un erou care stăvilește pornirile de necontrolat ale pieței. În realitate nu poate face nimic, și, chiar dacă poate, efectele acțiunilor sale ni se vor întoarce mereu împotrivă.
Nu putem contesta că dezechilibrul piețelor este ceva neplăcut. Și că ar fi mai bine să avem ceva predictibil în viața noastră. Sau că prețuri mai stabile ar fi mai de dorit decât prețuri care se schimbă din secundă în secundă. Dar, tot la fel de important este să înțelegem că FIXAREA ETATICĂ a acestor prețuri (prin diferite mecanisme deja menționate) nu este o soluție reală. Și că, în realitate, oamenii au găsit demult soluții mult mai bune la acest aspect mai puțin plăcut al existenței noastre cum ar fi instrumentele derivate sau utilizarea de clauze de preț (inclusiv valutare) care ancorează contractual prețurile de anumite aspecte relevante.
Incertitudinea este o stare naturală a lumii în care trăim iar asumarea ei îl deosebește pe antreprenor de ceilalți. Instabilitatea sau dezechilibrul piețelor ocupă o bună parte din ceea ce numim noi incertitudine. Echilibrul piețelor este ceva imposibil și incompatibil cu natura umană.
Comentarii recente