Cazul Cipru este încă un exemplu (din multe altele) în care politicienii (europeni sau nu) ne arată că, la nevoie, nu dau doi bani pe proprietatea noastră și că sunt în stare să meargă foarte departe cu ”intervenționismul” (a se citi haiducia instituționalizată). Este pentru mine un exemplu clar de marxism monetar. Marx este cel care a construit o pseudo-teorie, utopică din punct de vedere economic, care arunca la gunoi ideea de capital, de acumulare de resurse. Obsesia lui Marx era pentru munca poporului și atât. Capitalul și capitaliștii erau adevărați asupritori ai claselor de muncitori, niște ticăloși și un element inutil pentru economie. În același spirit asistăm în momentul de față la politici monetare obsedate de manipulare artificială a dobânzilor care să tindă neapărat către 0%. Cum putem interpreta o astfel de obsesie decât în spiritul aceleași ”viziuni” marxiste… Nu există nimic gratuit în economie.
Acești marxiști monetari care nu dau doi bani pe economisirile private nu înțeleg că bunurile de capital nu pot apărea din neant. Capitalul este consecința unui comportament vital pentru economie: unii preferă să consume mai degrabă mai târziu (furnizorii de capital) în timp ce alții preferă să consume mai degrabă acum (beneficiarii finanțării). Prin economisire și cu ajutorul pieței de capital se mută putere de cumpărare viitoare în prezent și invers. Dobânda este prețul pe care cei care își amână consumul îl percep pentru preferința de timp mai mică (preferă mai târziu). Toți preferăm de fapt mai degrabă acum decât mai târziu. Dar contra unui preț (nenul – dobânda) vom accepta să ne amânăm consumul. Atunci când dobânda crește (și este mult peste zero) de fapt asistăm la o penurie de capital, adică foarte mulți care preferă mai degrabă acum decât în viitor. E un semnal vital pentru economie care va genera o schimbare de comportament și va duce către un nou preț de echilibru. Manipularea dobânzii este, deci, foarte problematică și bulversează pe toți cei care economisesc și pe cei care se decid să acceseze capitaluri acum. Capitalul, ca orice resursă, are și el o raritate similară oricărei resurse economice (muncă, materii prime etc.). Prețul rarității capitalului este DOBÂNDA și nici o teorie economică corectă nu poate milita pentru a o face egală cu zero. Acești marxiști monetari aruncă la gunoi această preferință de timp, incriminând pe toți cei care pun departe capitaluri, le investesc în activități productive care să le aducă resurse viitoare mai mari. Consecința acestui marxism monetar este prăbușirea economisirilor pe majoritatea piețelor dezvoltate (SUA, Marea Britanie, EU 27):
A existat o mare bucurie anul trecut când Banca Centrală Europeană a lui Mario Draghi a pompat în piața europeană o cantitate impresionantă de Euro care a prăbușit semnificativ dobânzile. Bucuria era mare pentru că a scăzut semnificativ costul pentru finanțarea guvernelor europene. A apărut repede și nota de plată. Cineva trebuie să plătească pentru aceste cadouri otrăvite pe care (și) le fac antreprenorii monetari (politici) poporului votant. Acum a venit momentul să plătească deponenții privați din Cipru din depozitele lor un procent consistent – 6% pentru cei cu depozite sub 100.000 Euro și 9% pentru cei cu depozite peste 100.000 Euro. această intervenție e cu atât mai problematică cu cât Italiei, Spaniei sau Greciei (care au fost salvate cu sume mult mai mari decât avea nevoie Cipru) nu li s-au cerut astfel de măsuri abuzive. Mai mult, sunt și alte paradisuri fiscale în Europa care nu sunt vizate (încă) de asemenea măsuri disperate (Andora, Luxemburg).
Ce consecințe va avea o astfel de situație:
1. Erodarea încrederii în sectorul bancar în general la nivelul Uniunii Europene prin crearea acestui precedent periculos. După ce că depozitele (economisirile) beneficiază de o dobândă tot mai scăzută (real negativă în multe țări europene), mai nou există și această perspectivă de supra-taxare a lor de către guvernele supra-îndatorate, incapabile de a-și reduce costurile cu care operează. Tot mai mulți se vor gândi de două ori în a mai duce banii la bancă. Cu siguranță nu îi vor consuma. Vor găsi alte metode de plasament mai lichide și mai certe;
2. Exemplul din Cipru arată cât de lipsiți de lichiditate sunt banii depuși într-o bancă. Dacă vrei să îți transferi / lichidezi un cont nu poți să faci acest lucru. Băncile pot face ce vor cu proprietatea noastră, având sprijinul total al statului în a abuza de agoniseala noastră. Chiar dacă aparent nu pare așa, devine tot mai incert să îți ții toată agoniseala într-o bancă, în mai multe bănci, în sectorul bancar în general;
3. Economisirile vor scădea. Pe piață capitalul va deveni și mai rar, deci mai scump. Rata naturală a dobânzii se va depărta și mai mult de rata monetară a dobânzii (cea manipulată de banca centrală și dusă obsesiv către zero). Diferența tot mai mare între această rată naturală și rată monetară e sursă de eroare imensă, va produce o criză de proporții și o mutație și mai pronunțată a resurselor dinspre piață spre economia etatizată. Dependența de stat și de intervenționismul politic în economie va crește semnificativ;
4. Vor exista retrageri masive de capitaluri din Cipru care în final va deveni o economie și mai dependentă de alocările de la Uniunea Europeană (Grecia). Dacă până acum țara trăia din capitaluri adăpostite pe insulă (nici nu prea avea din ce să trăiască altfel, fiind o insulă puternic încercată de un război civil, divizată în două, sub pază ONU, cu o industrie problematică, dependentă de turism), acum va trebui să facă apel și mai mult la alocări de la centru. Dintr-o țară care se descurca cât de cât, va deveni și mai mult o țară de asistați. În realitate, germanii și englezii vor plăti și mai mult din impozitele lor transferate ”cu grijă” de europeni către această țară.
5. Să nu uităm că Cipru e în Zona Euro. Cipru folosește moneda Euro. Chiar dacă e o țară mică poate avea un rol de ”buturugă mică”. Poate declanșa niște efecte adverse și ostilități periculoase din partea investitorilor din afara Uniunii Europene (Rusia, Orientul Mijlociu). Prin comparație, țări ca Turcia încep să devină o țintă tot mai atractivă pentru investiții care inițial erau localizate în Grecia, Italia, Cipru. În final, Zona Euro va slăbi și mai mult. Riscul sistemic al Zonei Euro nu e îmbunătățit de ceea ce se întâmplă acum în Cipru ci, dimpotrivă.
Cipru îmi sună mai degrabă a experiment diabolic, pus la punct de foarte multă vreme și cu multă minuțiozitate (sunt unii care spun că știau de câteva luni de problemă). Uniunea Europeană ”inovează” în căutarea de soluții (stupide) de ieșire din criză. Atunci când vrei să vezi ce se întâmplă (nu ești convins), începi cu o țară mică și apoi, dacă experimentul merge, îl aplici pe o țară mai mare (Grecia, Italia etc.).
Mai mult, problema din Cipru e un semnal foarte serios dat celor care doresc să treacă cât mai repede la moneda unică Euro, considerând-o o monedă mai puțin politică decât leul (ambele sunt politice). Dacă până acum leul a fost mai inflaționist decât Euro, s-ar putea ca în perioada următoare leul să fie mai puțin inflaționist. Cu toate acestea, nu putem remarca faptul că, stând deoparte de Euro, vom importa destul de multă inflație de acolo (vrem un curs stabil). Dacă suma dintre inflația importată și cea creată intern (a se vedea câți lei a creat BNR-ul în 2012!!?) va fi mai mică decât inflația creată în Zona Euro merită să intrăm mai repede în Euro. Dacă nu, e bine să mai stăm deoparte. Cum multe țări din Zona Euro au probleme mai mari decât România acum (deficite mai mari, datorii mai mari), e foarte probabil să merite să ”pariem pe leu”. Oricum, argumente economice în favoarea unei monede politice (leu sau euro) pot fi găsite cu mare dificultate. Deci opțiunea (euro / leu) are un mare grad de eroare. În final nu vom înlocui decât o monedă politică cu o altă monedă politică.
Articolul a fost publicat și pe Contributors (20 martie, 2013)
În ultima perioadă a fi eurosceptic este asociat unui lucru neapărat rău (a se vedea aici cazul președintelul ceh acuzat de înaltă trădare pentru o amnistiere cu cântec dar poate și pentru orientările sale de dreapta și adesea supărător îndreptate împotriva celor de la Bruxelles față de care a avut comentarii tăioase – vezi aici, aici sau aici) sau un lucru neserios (a se vedea cazul italianului Beppe Grillo interpretat ca un clovn de doi bani, populist care nu are un proiect concret pentru comunitatea sa – vezi aici). Din reacțiile pe care le vedem, inclusiv la o bună parte din specialiștii români, rezultă clar că cei care se opun proiectului european sau îl critică se află de partea greșită a baricadei. Desființarea unui astfel e proiect este văzută ca fiind ceva similar unui dezastru și produce foarte multe frisoane, în primul rând la nivelul antreprenorilor politici obișnuiți cu frecventele vizite și cine de lucru festive de la Bruxelles.
Euroscepticismul nu a pornit și nici nu s-a acutizat în ultima perioadă întâmplător. Proiectul european a fost și continuă să fie propovăduit de specialiștii în integrare europeană ca un proiect economic cu multe ”beneficii” în spatele său: piață unică pentru cetățenii săi, monedă unică, libertate de circulație într-un spațiu enorm de mare etc. Inițial, proiectul a pornit sectorial (cărbune și oțel) și pe un grup restrâns de țări și de libertăți (libera circulație a bunurilor din cele două sectoare la care s-a adăugat repede și energia nucleară). În mai mult de 50 de ani proiectul a evoluat de la o simplă zonă de liber schimb sectorială la o uniune vamală, apoi la o piață comună și tinde către o uniune economică și monetară, în paralel făcându-se eforturi semnificative pentru o uniune politică. La prima vedere Europa Unită înseamnă libertate mai mare. Privind fără prea mare atenție, mai multă Europă (integrare pe verticală și orizontală) înseamnă mai multe beneficii pentru cetățenii care se regăsesc în interiorul acestei grupări. Din păcate nu putem să nu remarcăm faptul că Proiectul European a încetat demult să mai fie un proiect economic iar beneficiile cu care el vine la pachet nu poate să nu dea frisoane multora dintre noi pe bună dreptate (a se vedea ultimul Eurobarometru pe problema încrederii în Proiectul European – aici, paginile 14, 15, 16 din raport).
Următoarele motive care stau la baza acestui euroscepticism în creștere pot fi ușor identificate:
1. Înseamnă Uniunea Europeană mai multă piață, inițiativă privată, măsuri îndreptate spre ușurarea mediului de afaceri? Evident că nu. Uniunea Europeană consumă cea mai mare parte a bugetului său pentru a menține în viață o agricultură demult depășită de concurența externă. Acest proiect nu face decât să ascundă un mare protecționism față de concurența globală, să mențină în viață soluții ineficiente prin tot felul de subvenții și ajutoare directe date celor din agricultură. Uniunea Europeană nu înseamnă decât o distorsionare continuă și tot mai puternică a mecanismelor de piață, cu un sistem sofisticat de instrumente și mecanisme de intervenție care mai de care mai problematice;
2. Deși la prima vedere nu observăm ușor, fondurile de coeziune și fondurile de dezvoltare regională nu fac decât să amplifice în Piața Unică conectarea și dependența de stat a unor economii care găsesc tot mai greu calea spre competitivitate și eficiență. Haosul din piață creat de aceste intervenții masive este tot mai greu de explicat și de înțeles (de exemplu, în martie 2012 Comisia Europeană a admis că ajutorul mascat de 20 miliarde de lire sterline dat de guvernul britanic sectorului IMM nu este ajutor de stat – a se vedea aici, în schimb condamnă cu vehemență orice alt ajutor de acest gen dat unei companii anume). Intervenționismul dictat de la Bruxelles atrofiază piețele și diminuează semnificativ capacitatea de răspuns și de reglare automată a acestora. Eroarea antreprenorială pe care o ascunde toată această planificare de la centru este tot mai mare.
3. Proiectul european ascunde în spatele său inițiative care altfel ar fi fost mult mai greu de realizat individual de fiecare țară în parte. Din păcate, aceste proiecte pot fi bune sau pot fi mai puțin bune. În momentul de față concentrarea este pe deturnarea proiectului UE spre lucruri mai puțin bune: întărirea uniunii fiscale, întărirea controlului și monopolului financiar – bancar, întărirea luptei împotriva evaziunii fiscale. Austeritatea este tot mai greu de apărat. Corupția este tot mai mare, birocrația este tot mai sufocantă. În momentul de față asistăm la un adevărat paralelism instituțional foarte costisitor pentru fiecare țară în parte: avem parlamente locale (chiar bicamerale în unele țări), avem consilii locale la care se adaugă și un Parlament European cu toate structurile sale aferente. E foarte greu de spus ce decide fiecare și dacă există o separație a puterilor în acest caz chiar la nivel european.
4. Proiectul european are nevoie de resurse. Aceste resurse sunt importante și nu pot fi produse la nesfârșit din acumularea de deficite și datorii în țările care compun această grupare economico-politică. Cum aceste deficite și datorii au ajuns periculos de mari, corecțiile se fac prin inflație și prin menținerea unei fiscalități care erodează orice inițiativă antreprenorială și care ține deoparte de economia reală pe mulți dintre noi. Proiectul ”a deveni producător de cartofi” e înlocuit de proiectul ”a deveni politician la Bruxelles”. Activismul politic este preocuparea tot mai intensă a tinerilor care nu sunt lăsați să își deschidă o afacere și nici nu au unde altfel să se angajeze dacă afacerile nu se deschid.
5. Europa până acum a însemnat o oază de stabilitate și de ceva mai multă libertate, mai ales pentru țările din Europa de Est. Costurile includerii acestor țări în grupare au fost imense. Stabilitatea uniunii este greu încercată în momentul de față de concesiile politice repetate făcute unor țări care de la bun început au gândit integrarea ca pe o formă de redistribuție fără condiționalități sau eforturi prea mari (e mult mai simplu să iei germanului din profituri decât să încerci să le obții tu sau să le economisești prin abținere de la consum). Uniunea a devenit o grupare cu mai multe viteze (nu că nu ar fi fost de la bun început așa ceva): unele țări sunt în Euro, altele refuză sistematic să participe la uniunea monetară (Marea Britanie, Suedia); unele țări au libertatea circulației forței de muncă totală, altele sunt încă ținute deoparte prin restricții și bariere nejustificate; unele țări cheltuiesc din plin resursele uniunii fiind beneficiare net de fonduri, altele plătesc sistematic facturile și lista de nevoi ale altora. Aceste viteze diferite cu care țările participă la proiectul european sunt mai degrabă sursă de instabilitate în momentul de față. Pe lângă stabilitatea mai mare cu care chipurile a venit Uniunea Europeană la pachet, și libertatea noastră este pusă serios sub semnul întrebării. Deși nu vedem direct, taxele și inflația iminentă ne împresoară pe zi ce trece asemănător unor garduri de sârmă ghimpată. Suntem luați, fără să percepem, în sclavie cu arcanul. Lucrăm acum pentru doi stăpâni: cei locali și cei europeni. Avem libertate de exprimare, avem libertate de mișcare prin lagărul european. Dar ce folos dacă rodul muncii noastre este confiscat într-o proporție tot mai mare.
Avem deci toate motivele să fim mai degrabă eurosceptici decât eurofanatici, mai ales când vedem cât de puține lucruri bune ni se mai întâmplă de pe urma acestui proiect ambițios, care pare împotmolit în propria birocrație și condamnat mai degrabă la dezintegrare. Încercarea unora de a arunca cu noroi în curentul eurosceptic și de a-i considera pe cei care se îndoiesc de virtuțiile integrării ca fiind nebuni sau lunateci este tot o formă de activism politic. În fond nu facem decât să apărăm niște politicieni și birocrați care în viața lor nu au făcut o afacere reală și nu și-au câștigat pâinea vânzând poporului altceva decât vise și idealuri. Un euroscepticism puternic și bine afirmat este de dorit, mai ales în aceste momente. Pentru că el ar pune presiune suficientă pe politicienii din spatele acestui proces să ia decizii mai repede, să aplice reformele reale absolut necesare în astfel de momente.
Politicienii se învârtoșează în jurul temei cu aderarea României la Spațiul Schengen. Ba e importantă, ba nu e importantă tema aceasta pentru România. Argumentele aduse în discuție sunt însă pe potriva încrâncenării: unii (cei din tabăra Președintelui) doresc să obținem o victorie în această bătălie cât mai repede pentru a arăta românilor că au putere de negociere în Europa, că au credibilitate, că pot obține lucruri mărețe pentru România; alții (cei din tabăra Premierului) sunt disperați de cerințele cu care vine la pachet eventuala acceptare în Spațiul Schengen și care presupun o mai multă implicare a europenilor în mediul politic dâmbovițean. Stresați de atâta încordare, unii au cedat și, ca niște copii supărați pe întorsătura jocului, s-au ofticat și și-au luat jucăriile, plecând acasă boscorodind de mama focului (în gașcă).
Integrarea în Europa a fost vândută (și continuă să fie vândută) ca un proiect liberal, cu multă ”libertate de mișcare” asociată capitalurilor, forței de muncă, bunurilor și serviciilor, cel puțin într-un spațiu limitat de Acordul cu pricina. Odată cu acceptarea de noi membri, povestea frumoasă din jurul proiectului european a început să pălească. Țări ca România erau tentante ca piețe de desfacere pentru bunurile și serviciile europene dar și periculoase ca furnizoare de forță de muncă dispusă să accepte orice muncă doar să scape din lagărul infernal care există în România. În loc ca integrarea în Piața Unică să se facă fără condiționalități, acestea au devenit vitale pentru țările care riscau un șomaj structural datorită acceptării țărilor din Estul Europei.
De ce povestea cu Spațiul Schengen nu ar trebui totuși să conteze atât de tare pentru România? Pentru că nu pot să nu observ faptul că politicienii români, în loc să fie concentrați pe îmbunătățirea condițiilor în care se deschid și se dezvoltă afaceri aici și nu în Schengen, sunt concentrați să elibereze plecarea noastră cât mai rapidă din țară, să lucrăm cât mai departe de casă. E mult mai ușor să sufoci România în taxe (cumulat avem printre cele mai mari taxe din UE) și inflație (în 2012 am avut cea mai mare inflație din UE), e mult mai ușor să îți bați joc de banul public și să îl deturnezi eficient înspre buzunarele tale, e mult mai ușor să nu dai doi bani pe cel care se chinuie să producă și să vândă ceva pieței când primești buget de cazare de 8000 lei pe lună. Și e mult mai ușor apoi ”să lupți” pentru românii care vor să fugă de acest infern. Sau cel puțin să mimezi că te interesează acest subiect sau, mai rău, să îl transformi în instrument de luptă politică internă.
Acceptarea noastră în Spațiul Schengen nu va aduce prosperitate semnificativ mai multă României. Dimpotrivă, va crea dificultăți și dezechilibre și mai mari pe piața muncii de la noi. Vom pierde și mai mulți bani din finanțarea unui sistem cvasi de stat de educație pentru a exporta eficient forță de muncă înalt calificată în Europa (ex: medici pregătiți pe banii din taxele tuturor românilor care pleacă apoi să lucreze pentru alte țări fără ca ele să fi suportat din taxele lor acest efort). Cu atât mai mult cu cât cei care pleacă, foarte rar, sunt angajați pe competențele și pe domeniile pe care au fost pregătiți (sunt cunoscute cazuri de oameni cu facultate terminată în România care lucrează în posturi cu mult sub pregătirea lor care au fugit de acasă că aici nu găseau nimic de făcut).
Mai mult, observăm foarte ușor că nu sunt foarte mulți care au plecat în Spațiul Schengen să muncească și care apoi s-au întors repede în țară cu ce au învățat și ce au acumulat pentru a-și deschide o afacere aici. De ce? Pentru că aici e un adevărat iad birocratic și fiscal și pentru că aici îți trebuie multă răbdare și energie (mai multă decât oriunde în Europa) să prosperi fără să ai suport politic. În plus, antreprenoriatul mai mult se fură decât se învață și pentru așa ceva îți trebuie o înzestrare anume, o cultură și o mentalitate care se construiește greu în timp.
Dacă ne uităm și la remitențele trimise de muncitorii români în perioada de avânt economic din Europa s-au consumat preponderent pe consum alimentat de importuri (case, mașini). Efectul asupra dezvoltării României al acestor remitențe a fost unul relativ redus. El este permanent anulat de plățile care se fac pentru nerezidenții care muncesc în România (care nu vin aici să culeagă căpșuni ci să conducă multinaționale pe bani mulți). Dacă antreprenorii români ar fi lăsați să lucreze cum trebuie, ceea ce am obținut deja de la UE ar fi suficient (accesul pe Piața Unică cu bunuri și servicii). Remitențele ar fi înlocuite de profituri din afacerile dezvoltate aici.
Concluzia e una foarte clară: politicienii ar trebui să își seteze corect obiectivele politice pe care și le propun și cu care se laudă în fața electoratului. În loc să te arăți atât de grijuliu cu plecarea cât mai liberă din țară a românilor la muncă în străinătate (contează și asta nu zic nu), mai bine ai lua deciziile corecte ca ei să rămână să muncească și să prospere aici. Acesta este motivul pentru care subiectul taxelor, libertății economice, austerității sunt mult mai importante decât Spațiul Schengen și ar trebui poziționate ca atare pe agendă. Această temă este, din punctul meu de vedere, o grijă falsă și inutilă care are în spate doar capital și miză politică. Cu sau fără Spațiul Schengen, vom rămâne în continuare la fel de săraci și la fel călcați în picioare de o clasă politică complet întoarsă de la nevoile noastre. Vom fi la fel de departe de casă și de cei dragi muncind pe brânci și purtând cu ”mândrie” eticheta de ”emigrant român”. Vom fi mai prost tratați în spitalele pe care statul se încăpățânează să le reformeze și să le privatizeze dar din care doctorii vor pleca mai ușor pentru că am aderat în Schengen și pentru că aici supraviețuirea a devenit imposibilă.
Articol publicat ca editorial pe Ziarul Alb (21 februarie).
O veste bună din economie: Petrom sfidează criza și se încăpățânează să obțintă profituri importante într-o piață de care foarte mulți fug în ultima perioadă sau pe care nu o mai bagă în seamă mulți investitori. În ciuda mesajelor belicoase pe care unii le au la adresa companiilor multinaționale care ”sug sângele poporului” și care nu plătesc cât ar trebui să plătească bugetului statului român, faptul că astfel de companii există în România este îmbucurător. De ce? În primul rând pentru că în spatele Petrom stă o poveste de privatizare de succes, nu doar pentru România, ci pentru întreg Estul Europei. O companie căpușată intens cât timp s-a aflat în ograda statului (e suficient să menționăm scandalul Petromservice care s-a lăsat cu arestări în final), a trecut din mâna antreprenorilor politici care extrăgeau rente serioase din proprietatea ”tuturor” în mâna investitorilor privați. În loc să mai producă pierderi importante statului, produce acum profituri / pierderi unor antreprenori privați. Bugetul statului, și implicit taxele plătite de noi, nu mai sunt grevate de rentele extrase cu forța de cei care roiau fără nerușinare în jurul acestui activ, din câte se vede, prețios. Petrom este un model pentru piață și sper să fie urmat și de alte companii (multinaționale sau nu). Este unul din vehiculele care tractează economia românească greu încercată. Este un activ prețios și pentru piața de capital plătind randamente / acțiune importante. Bursa din Polonia și economia poloneză o duce mult mai bine tocmai pentru că are câteva zeci sau sute de astfel de povești de privatizare de succes.
Mulți nu privesc cu ochi buni succesul Petrom. Îi consideră ticăloși, exploatatori, că plătesc prea puțin pentru bugetul statului. Abia așteaptă 2014 să le dubleze sau tripleze redevența pentru petrolul exploatat din subsolul României. Înainte de a discuta despre redevență și alte taxe aplicabile Petrom-ului și profiturilor sale ”nesimțite”, ar trebui să fim atenți la beneficiile nete pe care această companie le produce în economie (în afară de a fi poveste de succes sau model pentru ceilalți din piață cum am arătat mai sus):
- Petrom plătește pentru acest profit 16% doar pentru simplu fapt pentru că s-a încăpățânat să îl obțină, exploatând și vânzând pieței produsele sale. În plus, dacă va da dividend va mai trebui să plătească statului încă 16%. Adică vreo treime în final (o treime) din profit care se adaugă la redevența plătită.
- Mai mult, Petrom angajează o mulțime de oameni (circa 22.000 oameni) care pleacă acasă lunar cu salarii importante pentru ei și familiile lor. Prin salariile plătite, angajații pot consuma bunuri și servicii din piață. Pentru aceste salarii Petrom a plătit o cantitate importantă de taxe pe muncă (circa 47% din salariul brut). Pentru fiecare om angajat și salariu net plătit, Petrom a mai plătit încă un salariu net către stat. Adică circa 22.000 de salarii nete care nu sunt mici sub formă de impozite și taxe. Și asta lunar.
- În prețul final de vânzare al litrului de motorină și benzină cea mai mare parte sunt impozite indirecte (accize, TVA) importante. Adică, pe spinarea Petrom statul încasează impozite indirecte importante care sunt sursa principală la bugetul statului. Cel care muncește în Petrom trebuie să știe că circa 60% din valoarea vânzărilor sale sunt de fapt taxe și impozite colectate pentru stat. Pentru care statul nu plătește mare lucru către Petrom. Ba dimpotrivă, mai nou se gândește să îi pună noi taxe pentru că are profituri prea ”nesimțite”. E cu atât mai de admirat acest profit, cu cât statul a crescut constant presiunea fiscală (accizele) în ultima perioadă. Ceea ce arată clar că profitul nu provine dintr-o redevență mică sau incorectă sau din alte privilegii. Dimpotrivă, redevența mică a venit la pachet cu multe pretenții din partea statului. În plus, trebuie să înțelegem că resursele subsolului nu au nici o valoare economică dacă rămân în pământ și nu le extrage nimeni pentru a le introduce în circuitul economic (în piață). Extragerea din pământ presupune costuri și eforturi. Care, din ce vedem, ar fi mai bine să fie alocate în privat mai degrabă decât la stat.
- Petrom creează sau menține locuri de muncă. Nu guvernul sau nu vreo instituție a statului. Nu politicianul, care nu a făcut niciodată afaceri în piață fără a avea susținerea din partea statului, creează locuri de muncă (sau, dacă le creează politicianul, le va menține atâta timp cât e la putere sau cât controlează bugetul public). Mai mult, Petrom creează locuri de muncă și obține profiturile într-un sistem de concurență puternic (benzinăriile sunt ca ciupercile în jurul nostru).
- Petrom este dovada clară că managementul privat autentic (și nu numit de stat sau aflat sub controlul direct sau indirect al celui care te-a numit) produce rezultate mai devreme sau mai târziu. Doar prin privatizare se poate ajunge la management privat autentic care are toate stimulentele să performeze real.
- Petrom girează un program de responsabilitate socială generos (Think Ahead, Olimpicii Petrom, Parcurile Viitorului, Resurse pentru viitor etc.). Sunt sume importante alocate pe proiecte dezvoltate în parteneriat cu societatea civilă.
- Petrom a anunțat un program impresionant de investiții pentru 2013 – circa 1 miliard de euro. E o creștere de aproape de 1% care se va reflecta în PIB. Aceste investiții se adaugă la cele deja realizate. Vor genera noi locuri de muncă și noi oportunități de afaceri pe orizontală pentru cei care vor fi implicați în acest program.
- Statul român a rămas acționar la Petrom pentru 20% din acțiuni (alocate către Ministerul Economiei). Adică, din profitul net (după ce o treime a fost dat statului sub formă de impozite pe profit) Ministerul Economiei mai încasează încă 1/5 din profitul net (în total cam jumătate din profitul net al Petrom se duce către statul român, pe lângă redevențele aferente).
Keep reading…
Omul acționează întotdeauna pentru că are în minte un scop precis și resurse (mijloace) limitate în atingerea acestui scop. Timpul alocat luării deciziei este și el limitat. Omul nu poate fi implicat în mai multe acțiuni simultane. Trebuie deci să aleagă între mai multe acțiuni în funcție de preferințele (prioritățile sale). Deci întotdeauna în acțiunile sale omul prioritizează, scoțând în față acțiuni mai urgente față de alte acțiuni pe care le amână pe o perioadă mai apropiată sau mai îndepărtată de momentul prezent. Adică aleg să merg la film în loc să merg la teatru. Nu le pot face simultan pe ambele fiind imposibilă prezența mea fizică în același timp în ambele locuri.
Ce se întâmplă atunci când alegem? Discriminăm toate celelalte opțiuni pe care nu le alegem. Adică discriminăm între actorul de film și actorul de teatru, preferându-l pe actorul de film și asumându-mi toate neplăcerile dacă filmul pe care l-am ales în locul teatrului nu se ridică la nivelul așteptărilor mele. La fel se întâmplă și cu cel din piață de la care cumpăr cireșe sau pere. Alegând între cireșe și pere, cel care vinde cireșe câștigă din relația cu mine în timp ce cel care vinde pere pierde. Discriminarea / alegerea între mai multe opțiuni face parte din mecanismul atingerii scopului pe care individul îl are în vedere. Acțiunea umană fără discriminare / alegere este imposibilă pentru că resursele sunt limitate și pentru că este imposibil să facem parte simultan din mai multe acțiuni. Individul trebuie să rămână liber în a discrimina pentru a putea acționa în atingerea scopurilor sale. Evident că trebuie și responsabilizat pentru consecința alegerilor sale eronate. Din alegerea sa cel care acționează trebuie să extragă atât profitul cât și pierderea integral.
De ce are miză discuția cu discriminarea? Foarte simplu: pentru că sistemele de drept pozitiv încearcă cu orice preț să limiteze această discriminare a noastră. În discuțiile argumentate cu norme de drept pozitiv, discriminarea are neapărat conotație negativă: dacă în barul meu (adică pe proprietatea mea) vreau să includ doar pe cei care fumează sau doar pe cei de o anumită culoare a părului, statul nu îmi dă voie. Fără nici o justificare, un bun privat conectat la piață (barul meu) devine brusc bun public în care ar trebui să intre doar aceia pe care îi stabilește cineva care nu are legătură cu proprietatea mea sau cu afacerea mea. Altcineva din afara afacerii mele îmi spune cum să mi-o organizez (a se vedea contabilitatea stocurilor de exemplu), cum să mi-o structurez și ce tip de clienți să accept pe această proprietate. Această formă de intervenționism este foarte nocivă și, în anumite cazuri, poate fi o piatră de moară pentru unii afaceriști care au identificat o nișă de piață (aceea a fumătorilor de pipă de exemplu).
Acțiunea antreprenorială este viciată și încurcată de forme perverse de norme și reglementări impuse fără a avea noimă de cele mai multe ori. Pe proprietatea noastră (fie că este vorba de un bar, de o grădiniță, de un restaurant) trebuie să avem voie să discriminăm asumându-ne integral costurile deciziei noastre. Discriminarea face parte din acțiunea umană și nu trebuie îngrădită în nici un fel. Nu avem argumente clare să împărțim discriminarea în discriminare pozitivă și negativă. Statul în dorința sa de a corecta discriminarea ”negativă” nu face decât să altereze rolul pozitiv și necesar pe care discriminarea îl are în acțiunea umană. Resursele sunt limitate, nu putem acționa simultan în mai multe acțiuni deci trebuie să fim lăsați să discriminăm, pardon să alegem. Toate aceste ”corecții” pe care statul le aduce discriminării pe care o facem în fiecare clipă vor devia într-un final în situații tot mai absurde: statul ne va spune câți și ce prieteni ne pot călca pragul casei; câți dintre ei să fie femei și câți bărbați; câți vegetarieni și câți non-vegetarieni; câți fumători și câți nefumători etc. Îngrădind discriminarea îngrădim și alegerile pe care le facem. Consecința nu este una tocmai benefică: un haos total în viața noastră alimentat permanent de statul ”protector”.
Interesant este și faptul că însuși statul discriminează în acțiunile sale: când depreciază cursul îi discriminează pe importatori, când crește taxele îi discriminează pe cetățenii care le plătesc în favoarea politicienilor care cheltuiesc aceste taxe, când îi ajută pe agricultori discriminează pe toți ceilalți care nu sunt agricultori, când manipulează dobânda și o face egală cu zero statul discriminează pe cei care economisesc în favoarea celor care doresc să ia credit etc. Uneori lucrurile se complică și mai mult: discriminând pe producători în favoarea consumatorilor (tot felul de drepturi ale consumatorilor inventate), statul nu observă că pe piață acționăm de pe ambele poziții și că în final îi discriminează pe aceeași în dublu sens. În final economia care contează abia mai pâlpâie sufocată de zelul celor care luptă cu discriminarea.
Comentarii recente