Criza a redus semnificativ opțiunile guvernanților cu privire la cadourile politice pe care le făceau în stânga și în dreapta. Statul e într-un adevărat război cu contribuabilul sufocat de taxe și permanent pus pe evaziune. Lupta merge până într-acolo că se sugera aducerea armatei de partea funcționarilor puși să lupte cu evaziunea fiscală. Amânarea la nesfârșit a reformelor structurale a obligat orice nouă guvernare să acționeze sub o presiune socială și mai mare. Deși la prima vedere economia românească pare că ”a fost stabilizată”, ea stă pe un butoi de pulbere (socială) care e gata să explodeze dintr-un moment în altul: un sistem de pensii falimentar și producător de deficite cronice care cresc exponențial de la un an la altul; un sistem de sănătate cu o rată tot mai îngrijorătoare complicațiilor apărute în urma unor diagnostice îndoielnice, deficitar în medicamentele de ultimă generație și limitat în soluțiile și intervențiile medicale normale în alte sisteme; un sistem de educație complet deconectat de la nevoile pieței tot mai slab finanțat și cu profesori aflați întotdeauna pe ultimele locuri în materie de salarizare (alături de cei din serviciile medicale). Privatizarea serviciilor sociale (pensii, educație, sănătate) sunt subiecte tabu în societatea românească, hulite fără argumente și aruncate într-un derizoriu costisitor pentru fiecare dintre noi.
Cea mai împovărătoare fiscalitate este pe muncă (la 1014 de lei salariu net astăzi se plătesc contribuții totale în valoare de 779 lei). Între toate contribuțiile pe care statul le-a împărțit ”șmecherește” și fără vreun argument economic între ”angajator” și ”angajat” (de parcă nu tot pentru angajat se plătesc și de parcă nu se ocupă pentru toate formalitățile și plățile doar angajatorul), există trei taxe unde este posibil să se producă o reformă structurală rapidă și cu efecte benefice, inclusiv pentru bugetul statului: A. Contribuția pentru șomaj de 1% împărțită între angajat și angajator în mod egal (la un salariu net de 1014 lei se plătește lunar suma de 14 lei către stat pentru șomaj); B. Contribuția pentru fondul de risc și accidente reținută diferențiat în funcție de codul CAEN plătită doar de angajator la o valoare medie de 0.4% (la un salariu net de 1014 lei se plătesc 6 lei în contul acestei contribuții) și C. Contribuția pentru fondul de creanțe salariale de 0.25% plătită și ea doar de angajator (la un salariu net de 1014 lei se plătesc circa 4 lei în contul acestei contribuții).
Soluția ar fi una foarte simplă: riscul de accidente de muncă, riscul de șomaj și riscul de neplată a creanțelor salariale sunt riscuri pure asigurabile 100%. Ideea ar fi ca aceste riscuri să fie preluate de piața privată a asigurărilor și statul să nu se mai ocupe de colectarea, controlul, administrarea acestor fonduri / probleme. Care ar fi avantajele imediate: 1. Ar dispărea unele structuri ale statului care colectează și administrează problema șomerilor în teritoriu (această problemă ar trebui trecută în seama asociațiilor / organizațiilor non-guvernamentale / companiilor de resurse umane etc. pe partea de plasament de forță de muncă, târguri de locuri de muncă, pregătire în vederea angajării în cazul unui șomaj care vor fi susținute financiar din asigurare); 2. Sistemul ar fi mult mai eficient administrat de către structuri private care, pe lângă asigurarea acestor riscuri, se ocupă și de alte riscuri; 3. Suma pe care o poate primi pentru riscurile menționate o persoană poate fi semnificativ mai mare sau pe o perioadă mai îndelungată; 4. Se simplifică semnificativ de mult procedurile fiscale și birocrația asociată unei afaceri (stresul antreprenorilor e mai mic); 5. Există un contract clar care prevede drepturi și obligații în favoarea celui angajat și care pot fi mult mai protective decât ceea ce există în momentul de față.
Aplicarea acestor soluții ar fi un pas important în reformarea sistemului fiscal al României care ar putea aduce o implicare mai mare a sectorului privat diminuând rolul excesiv al statului și ar responsabiliza și mai mult individul (angajatul) cu privire la viitorul său sau la securitatea sa. În plus, protecția oferită de aceste sisteme de asigurări private poate fi una reală și de durată mult mai mare decât cea oferită în prezent de sistemul public.
Articolul publicat și în Ziarul Alb
E clar pentru fiecare dintre noi că e mai bine să fii prosper decât să fii sărac. E mai bine să ai bani decât să nu îi ai. La fel de important este însă și cum poți obține această prosperitate. Într-o piață liberă doar dacă ai ceva de vândut pieței. Doar dacă ceea ce ai promis este și ceea ce ai oferit. Nu este loc de minciună și nici de păcăleală. Dacă nu poți fi cel care își asumă riscurile pieței poți să te pui la adăpostul antreprenorului și să îți vinzi munca acestuia (evident în condițiile pe care doar acesta le poate impune pentru că doar el este cel conectat direct la piață). Prosperitatea nu trebuie însă obținută cu orice preț. Cu prețul unui război pe față cu antreprenorii (singurii care își asumă riscurile și care plătesc pentru necazurile din piață). O cale facilă de îmbogățire este să iei de la unii și să dai la alții. Dacă privim problema din punct de vedere politic, e important să iei de la cei puțini și să dai la cât mai mulți (după ce îți oprești și tu o halcă sănătoasă din pradă). Dacă privim problema din punct de vedere economic, e important să îi protejezi pe cei capabili să creeze valoare și care pot, prin acțiunile lor, da de muncă celor mulți. Dacă gândești pe termen scurt, vei aborda problema politic. Dacă gândești pe termen lung, vei aborda problema economic.
Românii sunt săraci. Nu e o noutate sau un lucru dificil de constatat. Mai greu e însă să explicăm de ce sunt românii săraci. Sunt ei săraci pentru că antreprenorii sunt lacomi și nu dau doi bani pe sclavii pe care îi angajează în firmele lor? Evident că nu. Dacă am avea suficient de mulți antreprenori care să se bată pentru forța de muncă existentă, probabil că mulți nu ar mai pleca în străinătate și ar rămâne aici. Cu afaceri care nu ar mai prididi să se deschidă forța de muncă ar deveni rară și antreprenorii ar fi mult mai grijulii în a o păstra și a o remunera corespunzător. Problema sărăciei noastre nu e deci ticăloșia și lăcomia antreprenorilor ci, mai degrabă, absența antreprenorilor într-un număr suficient de mare. De ce lipsesc antreprenorii în România? În primul rând pentru că sunt priviți cu o ostilitate vădită de antreprenorii politici care nu înțeleg modul natural de prosperitate prin mecanismele de piață și care mențin caldă ura claselor asuprite aducătoare de voturi negative (e suficient să se înfoaie puțin politicienii la ”ticăloșii” de antreprenori, ăia care mai există, și masele sunt în delir). În al doilea rând pentru că antreprenorii politici plimbă ostentativ prin fața ochilor schemele lor politice de prosperitate individuală (consilii de administrație, licitații dedicate, nepotismul din funcțiile publice, contracte oneroase), tăind orice elan de a deschide o afacere și de a prospera cinstit. Totul este conectat la tătuc prin fire nevăzute și nebănuite. Antreprenorii lipsesc și pentru că ne lipsește educația pieței. Vina e împărțită între școlile de economie din România (concentrate mai degrabă pe fiscalitate, monetarism, macroeconomie, politici publice, diplomație și mai puțin pe discipline pronunțat antreprenoriale) și indivizii cărora sistemul comunist le-a alterat orice inițiativă antreprenorială. În plus, disciplinele economice au fost populate de tot felul de teoreticieni cu serioase probleme de logică economică pentru care prețurile ar fi mai bine să fie fixate sau rigide decât decât să rămână variabile, pentru care e bine ca dobânda să fie cât mai aproape de zero, pentru care impozitele sunt mai bine mai degrabă mari și progresive decât mai degrabă mici și în sumă fixă per individ pentru că altfel ar afecta spațiul fiscal sau pentru care statul e mai bun investitor decât privatul cel ticălos.
Există vreo cale de ieșire din impasul acesta al sărăciei în care ne afundăm tot mai tare pe zi ce trece? Evident că da. Ridicarea vălului de pe ochii noștri și renunțarea la credința în iluzii deșarte: salariul minim cât mai mare, investiții publice cât mai mari, bani europeni cât mai mulți, consum mai degrabă pe credit fără ca cineva să economisească în prealabil resursele, bani cât mai mulți produși din nimic și cu costuri zero, impozite cât mai progresive pe care doar bogații să le plătească. Întotdeauna să ne gândim de două ori atunci când cădem în plasa politicienilor care ne îmbie cu fonduri, subvenții și facilități. Ele vin întotdeauna la pachet și cu deficite, datorii și taxe mai multe și mai mari. E greu să explici oamenilor cât de otrăvite sunt cadourile politicienilor. La fel de greu este să reziști în piața publică explicând aceste lucruri. Cu cât sărăcia e mai mare și asistații sociali sunt mai numeroși, cu atât mai ciudat pare mesajul pe care vrei să îl transmiți. Diferența dintre politician și antreprenorii reali este clară: [1] Politicianul depinde de voturi și de liniștea electorală pe care le poate cumpăra cu promisiuni pentru cei cu carte (nefiind niciodată obligat să le respecte ulterior sau fiind foarte ușor să le stingă cu alte promisiuni sau cu justificări ale nerespectării lor) sau le poate cumpăra cu pungi de alimente pentru cei săraci; [2] Antreprenorul real depinde de clienții săi care nu pot fi amăgiți cu promisiuni ci doar cu surprize plăcute (reduceri de prețuri, oferte atractive, raport calitate – preț etc.). Antreprenorul real nu minte și nu înșeală așteptări, iar dacă o face își asumă costul integral al acestor fapte sau atitudini. Cu cât mai mulți antreprenori, cu atât mai multe surprize plăcute, locuri de muncă și prosperitate. Cu cât mai mulți politicieni, cu atât mai multă minciună, iluzie, promisiuni și sărăcie. Oare putem decide noi cu adevărat în ce lume am vrea să trăim? Cum altfel decât tot politic?
După experiențele neplăcute cu CARITAS, statul interzice cu desăvârșire orice joc de tip piramidal în care cineva promite altora niște bani bazându-se pe faptul că alții (mai mulți) vor fi atrași în sistem. Sistemul public de pensii din România este un joc piramidal legal: noi plătim pentru pensia altora și alții vor plăti pentru pensia noastră. Sistemul funcționează doar dacă banii noștri care merg către alții acoperă nevoile actuale (pensiile în plată) și dacă banii care vor veni din urmă vor fi mai mulți și acoperitori pentru nevoile viitoare. Ca orice joc piramidal, sistemul public de pensii actual este falimentar structural. Orice i-ai face nu funcționează și produce natural doar deficite. Acest sistem este dependent de două lucruri: 1. de câți oameni se nasc (e bine ca rata natalității să fie cât mai mare pentru ca în viitor să existe mai mulți oameni care să plătească pensiile celor care îi nasc); 2. chiar dacă pare cinic, sistemul este dependent de cât de greu murim (e bine ca rata mortalității să fie cât mai mică pentru ca fiecare dintre noi să contribuim din plin la sistem și să beneficiem cât mai puțin de asistența sa ulterior). Sistemul este sensibil și la nivelul salariilor / veniturilor: dacă ele au o creștere reală și statul va încasa mai mult (de aici și permanenta grijă de a crește cu forța salariul minim pe economie, de cele mai multe ori împotriva voinței antreprenorilor).
Ca și chitanțele fără valoare de la Caritas (care la faliment nu au produs nimic pentru cei care le dețineau), în spatele sistemului public de pensii stau aceleași promisiuni fără valoare: când ajungi la pensie statul este obligat să îți plătească ceva. Nu e foarte clar cât și în ce mod. Neclaritatea este dată de absența contractului concret care să conțină clauze precise imposibil de încălcat fără a fi penalizat într-o formă sau alta. Exemplul cel mai clar este acela cu indexarea pensiilor cu rata inflației: în destule momente statul a găsit portița legală să evite această indexare sau să o amâne suficient de mult, fără să existe penalități de nici un fel (doar votul negativ la alegeri). Prin contract am căpăta siguranța că vom primi concret o sumă la pensie și vom putea seta condițiile în care vom putea primi acești bani. Sistemul actual nu poate oferi acest contract pentru că nu presupune acumulare ci o schemă piramidală precum spuneam. Banii noștri pleacă din buzunar fără să mai rămână ai noștri. Pierdem definitiv proprietatea asupra lor ca în cazul oricărei taxe. Dacă stau să mă gândesc mai bine sistemul public de pensii actual e chiar mai rău decât un joc piramidal pentru că la jocul piramidal ai libertatea de a participa (sistemul public de pensii e obligatoriu), banii sunt folosiți în jocurile piramidale aproape exclusiv pentru jucători iar la sistemul public de pensii o bună parte sunt cheltuiți și cu administrarea sistemului și jocul piramidal dă faliment mult mai ușor (imediat ce nu mai poate atrage noi fraieri) în timp ce sistemul de pensii este permanent susținut de creșteri de taxe, de deficite și datorii publice tot mai mari.
Calculele pe care le-am făcut (vezi aici) arată clar că, în condițiile actuale, cel care intră în sistem acum va primi doar 30% din suma pe care o cotizează lunar la sistem. Adică, dacă ar fi lăsat să își depună banii într-un depozit bancar (care între noi fie vorba nu necesită foarte mari abilități investiționale) suma finală pe care am putea obține drept pensie ar fi de trei ori mai mare. Există estimări care arată că, dacă luăm în calcul și factorul demografic (scăderea ratei natalității, creșterea speranței medii de viață), suma primită în final va fi de doar 15% din cât am putea primi dacă sistemul public de pensii actual ar fi unul cu acumulare (adică unul autentic – vezi aici).
Ce e de făcut? O privatizare totală a contribuțiilor la sistemul de pensii ar fi soluția de dorit. În acest caz, statul nu va mai lua deloc bani pentru pensiile altora (circa 30% din venitul brut lunar, adică o sumă importantă) și ne va lăsa libertatea totală de a opta pentru o schemă privată 100% de pensii. Adică ar fi corect ca statul să lase individului acea responsabilitate cu privire la viitorul său. În acest fel, bătrânețea fiecăruia dintre noi nu va mai fi o problemă a tuturor (socială adică). E greu însă să obții așa ceva în momentul de față având în vedere numărul mare de pensionari și suma imensă pe care o necesită anual sistemul de pensii (circa 11 miliarde euro). O variantă de avarie rămâne pensia privată obligatorie (Pilonul 2) care are virtutea că transferă spre administrare privată banii noștri de pensie și că sistemul devine unul de pensii autentic (cu acumulare, cu contract individual la bază, cu opțiunea de a te muta de la un fond la altul). Rămâne problema cu caracterul obligatoriu care incubă o anumită doză de hazard moral fără îndoială. O analiză a situației din 2012 arată destul de bine (vezi aici): ratele de rentabilitate actualizate pentru Pilonul 2 s-au situat între un nivel minim de 5.2% și 7.7% și ratele de rentabilitate pentru Pilonul 3 între 3.7% și 8.46%. Media ponderată pe Pilonul 2 s-a situat undeva în jurul a 6.2% și pe Pilonul 3 în jurul a 5.4% (nu există diferențe semnificative ceea ce e foarte bine). Este salutar în acest context (pe principiul decât nimic mai bine și așa) decizia guvernanților actuali de a mări contribuția la Pilonul 2 de pensii către 4%. E o creștere însă mică, nesemnificativă având în vedere că acest procent ar trebui să ajungă undeva către 100% cât mai repede cu putință (am înțeles că s-ar discuta chiar de o limitare către maxim 6%).
Reformarea sistemului de pensii este obligatorie și trebuie să aibă urgență zero în acțiunile oricărei guvernări (de dreapta sau de stânga). Continuarea minciunii din jurul schemei piramidale actuale pe care o numim impropriu sistem de pensii este falimentară pentru fiecare dintre noi. Sunt bani aruncați pe fereastră care nu fac decât să alimenteze o mare iluzie: că statul va avea grijă de noi la bătrânețe. Abandonați-vă în mâinile statului protector cu totul și o să vedeți ce o să primiți.
Îmi aduc aminte perfect momentele de acum un an în care oameni mai mult sau mai puțin instruiți în ale economiei de piață făceau zid împotriva privatizării sistemului de salvare în caz de urgență. Întâmplarea parcă prevestea ce avea să se întâmple. Iată că nu a durat prea mult și ”liberalii” din guvernarea USL își arată adevărata lor față. Arată că de fapt își merită cu vârf și îndesat locul alături de socialiști și că au ajuns repede să gândească în același mod (ce bine ar fi fost să fie invers). Ministrul Sănătății a decis: contribuția noastră la fondul de sănătate trebuie să meargă obligatoriu în sistemul de stat. Un sistem public muribund, cu oameni prost plătiți, cu echipamente învechite, ce se confruntă cu lipsa acută de finanțare. Un sistem cu spitale publice care nu mai îndeplinesc demult nici cele mai elementare criterii de siguranță și care sunt departe de condițiile obligatorii pe care Uniunea Europeană le impune oricărui investitor care dorește să își deschidă un spital privat (bloc alimentar, spălătorie, morgă obligatoriu separate de unitățile de primire pentru pacienți). Din acest motiv nici un spital public din România nu poate fi privatizat ca atare.
Înseamnă această măsură un lucru bun pentru sistemul public? În nici un caz. Ca orice bun aflat în administrația statului, nici spitalele nu scapă de corupție și de risipă în alocarea resurselor. Mai mulți bani către acest adevărat sac fără fund nu înseamnă calitate mai bună a serviciilor. Nu înseamnă că vei ieși cu problema de sănătate reparată sau că nu mai trebuie să dai șpagă doctorilor de la stat prost plătiți dacă vrei ca ei să nu uite un bisturiu în tine (din greșeală evident). Problema e că acest sistem are o concurență foarte scăzută din partea sectorului privat de sănătate (100.000 de paturi în sistemul public și doar 1.000 în sistemul privat; multe servicii mai complicate se rezolvă tot în sistemul de stat). Mulți ar replica următorul lucru: pentru că impozitul din salariu pentru sănătate are considerente sociale el trebuie să meargă doar la stat. Îmi pare rău să o spun dar contribuția din salariu e prea mare pentru a avea conotație socială așa cum ar fi înclinați unii să argumenteze măsura. Mai mult, dacă dorim ca sistemul public să trateze doar cazurile sociale, atunci nu ar trebui să aibă această dimensiune. În plus, nu ar trebui ca contribuția la sănătate să fie aplicată pe toate câștigurile pe care le obține un individ. Ar trebui plafonată pentru ca orice persoană să poată alege între un serviciu public sau un serviciu privat iar pentru cei aflați în dificultate sugerez câteva soluții adiționale: a. un pachet minimal oferit de spitalele de stat; b. dezvoltarea unor fundații cu scop caritabil care să trateze bolnavii aflați la periferia societății și c. biserica poate prelua și ea această activitate într-o mare măsură. Suma pe care fiecare dintre noi o plătim din considerente sociale la un astfel de sistem social de sănătate ar trebui plafonată. Coplata rezolvă în bună măsură această problemă dar tot nu lasă prea mare libertate individului de a decide dacă vrea să fie tratat într-un spital public sau într-un spital privat. Ar trebui chiar să avem libertate totală în a alege un spital din altă țară din Uniunea Europeană (că doar există libertatea de circulație a serviciilor).
Sistemul privat de sănătate, spre deosebire de cel public, operează în baza unui contract clar între furnizorul de servicii medicale și pacient. E un contract voluntar pe care pacientul îl poate refuza atunci când nu îi mai convine. Supraviețuirea furnizorului privat de servicii medicale depinde fundamental de câte contracte semnează și de cum își menține clienții care au aderat la sistemul propus de el. Hazardul moral este imens mai mic decât într-un sistem public de sănătate unde nu există un astfel de contract. În sistemul public alocarea resurselor se face politic și cu foarte multă ineficiență în spate la toate nivelele. Doctorii știu că pacientul nu are nici un contract clar pe care să îl poată aduce în fața sa și se poartă ca atare: cere șpagă sub amenințarea că dacă pacientul nu e generos poate uita vreo ustensilă în el. Dacă greșește (uneori chiar și cu șpaga plătită), doctorul care lucrează în sistemul public este iertat adesea sau nu e pedepsit așa cum l-ar pedepsi un patron de spital privat. Mulți ar spune că spitalele private ar fi foarte concentrate pe profit și nu pe pacient. Evident că da însă cele două nu se exclud: profitul mai mare nu provine decât din pacienți mai mulți și mai bine tratați. Profituri nesimțite nu se vor face dacă vom asigura un mediu concurențial puternic și o liberalizare completă a pieței în care spitalele publice să nu mai dețină monopolul total.
Prin această măsură, ministrul liberal al sănătății arată că nu înțelege mare lucru din ce înseamnă reformă structurală în sănătate. Din nou ratăm ceea ce unele țări din jurul nostru nu au ratat: dezvoltarea unui sistem privat de sănătate care să ofere servicii de sănătate performante în această parte de Europă. În loc să alergăm la Viena sau la Istambul să ne tratăm mai bine, mai bine am căuta să încurajăm această piață privată de sănătate care, în România, are un potențial imens și insuficient exploatat. Mai bine am acorda scutiri de impozite și facilități fiscale spitalelor private. Plafonarea contribuției la sistemul public de sănătate la o sumă fixă și libertatea individului de a alege între un sistem public (prin coplată – adică plata unei sume suplimentare peste contribuția minimală pentru servicii suplimentare) sau între un sistem privat 100% ar fi reforma structurală care ar putea repara sistemul. Întărirea sistemului falimentar de sănătate actual nu face decât să complice și mai mult situația și să ne reducă șansele de a supraviețui unei vizite în spitalele românești. Încăpățânarea noastră de a înțelege virtuțile pieței și a inițiativei private chiar și în cazul acestor tipuri de servicii precum și blocarea din fașă a inițiativelor de a crea parteneriate între sectorul public și cel privat ne costă enorm și ne ține întoarce cu ani în urmă.
Publicat în Ziarul Alb (14 ianuarie, 2013).
Am asistat cu mare atenție la spectacolul mediatic pus în scenă de ”oamenii noi” (care au venit să schimbe modele și paradigme de dezvoltare) cu privire la bugetul pompos numit al ”cetățeanului” neapărat ”român”. De fapt nu era vorba de un buget și nici măcar de o schiță a bugetului. Era imposibil de făcut așa ceva în condițiile în care abia a fost inventat un Minister al Marilor Lucrări Publice ce încă nu funcționează și care nu prea știe ce să propună la capitolul de investiții (un capitol important din buget) sau în condițiile în care ministerele economice au fost sparte în bucăți pentru a mulțumi pe toată lumea. Tot spectacolul nu a avut decât rolul de a ameți și mai mult pe săracul contribuabil român care a votat ”schimbarea” și constată tot mai mult că nu va avea deloc parte de ea.
Așa numitul ”buget” a fost vândut poporului ca fiind ceva ce îi aparține. A fost servit de politicieni ca pe ceva ce poate fi controlat direct de poporul neapărat român. Ceva cu care cetățeanul nu poate fi de acord la nevoie (dacă nu are banii de taxe sau de datorie). Ceva pe care îl poate în orice moment schimba cu altceva. Absolut eronat și doar un fraier neinstruit ar mai fi înduioșat de o astfel de poveste. Acest buget, oricât s-ar chinui guvernarea socialistă să ne facă să credem, este și va rămâne doar un buget al politicienilor care extrag cu forța resursele din buzunarul nostru sub formă de taxe, deficite, datorii, inflație. Din momentul în care banii din taxe au ieșit din buzunarele noastre nu îi mai putem controla. Chiar dacă politicienii aruncă sub preș ideea de arbitrar / ineficiență în alocarea resurselor, acest lucru există cu oamenii ”noi” sau ”vechi” la putere. Guvernul (orice culoare ar avea el) ia de la unii bani (de la foarte mulți) și îi distribuie după bunul plac la unii, pe criterii pe care doar el le știe. Întotdeauna guvernul este mai tentat să aloce banii cât mai direct și cu cât mai puține licitații deschise în spate.
Confuzia din spatele ”bugetului poporului” neapărat ”român” a fost și mai mult accentuată de decizia guvernului de a calcula producția, cât colectează statul de la fiecare dintre noi în medie pe an și cât cheltuiește statul în medie cu fiecare dintre noi. Un astfel de calcul este absolut bizar și e foarte greu de citit de către noi. Prezentarea făcută de Primul Ministru are o sumedenie de confuzii și inadvertențe care merită semnalate și discutate:
1. Calculul fiind făcut pe cap de locuitor înseamnă de fapt că o familie cu 2 adulți, 2 copii și 4 pensionari are de plătit o datorie de 150 Euro / 8 = 1200 Euro pe acest an pentru funcționarea statului (adică săracii de adulți care muncesc sunt obligați fără să vrea să se împrumute fără să vadă un ban cu 1200 de Euro pe care îi fac apoi cadou unor politicieni pentru a fi distribuiți ”întru folosul poporului”). De ce ar fi această datorie a mea sau a altora? De ce trebuie să ne împrumutăm ”noi, poporul” pentru fanteziile politicienilor pe care nu vom avea cum să le sancționăm? E clar că soluția de creștere din acest an vine din sporirea datoriei publice. Nu mi-e clar dacă acei 3 miliarde Euro datorie publică vin în plus după ce rambursăm cei 5 miliarde Euro (caz în care datoria publică ar fi de 8 miliarde și nu de 3) sau din cei 5 miliarde vom rambursa doar 2 din rezerva internațională de la BNR și vom împrumuta alte 3 miliarde Euro. În prezentare se vorbește de 1.2 miliarde Euro împrumuturi de la FMI care vor fi refinanțate. Parcă era vorba de un serviciu al datoriei total de circa 5 miliarde Euro.
2. Același calcul ne arată că statul colectează 2300 Euro în medie de la fiecare cetățean: calculul e cât se poate de greșit, pentru că o parte din aceste taxe provin indirect de la cetățeni (intermedierea este făcută de către firmele care dezvoltă afaceri). În condițiile acestui tip de agregare a taxelor, rezultatul trebuie să ne pună pe gânduri: aceeași familie de mai sus (8 membri) este forțată să cedeze anual statului român impozite în valoare de 2300 Euro x 8 persoane = 18.400 Euro. E cam mult pentru o familie și pentru puterea de cumpărare din România. Cum să nu faci evaziune fiscală cu o asemenea sumă anuală? Cum să lupți cu evaziunea fiscală în aceste condiții?
3. Nu știu cum a calculat Primul Ministru beneficiul net per cetățean al măsurilor noi introduse prin acest proiect de buget. Ar fi interesant de detaliat acest calcul din care a reieșit suma de 175 Euro net pentru că mie mi se pare a fi imposibil de calculat, mai ales că este vorba de o sumedenie de servicii care nu se tranzacționează pe piață și nu au un preț sau o valoare concretă.
4. Tot calculul e făcut în Euro la cursul de 4.5 lei / Euro. Adică guvernul și-a propus ca față de 132.6 miliarde Euro în 2011 să obțină 139.8 miliarde Euro în 2012. Adică obținem din calcul o creștere economică de 5.43% nominală determinată pe PIB-ul în Euro. Un astfel de calcul nu se face în Euro. PIB-ul nominal e în lei și cel real se obține tot în lei din acest PIB nominal cu corecția cu inflația. Dacă inflația este mare atunci PIB-ul real poate chiar să scadă. În 2012 am avut o inflație peste 4.5% și, probabil, vom avea și în 2013 aceeași situație, cu atât mai mult cu cât se preconizează liberalizări de prețuri, creșteri de accize etc. iar inflația (un indice de prețuri) le va capta destul de repede. Cu o inflație de 4.5% creșterea de 2% a PIB pe care o estimează guvernul presupune o creștere în termeni nominali de cel puțin 6.5% – 7%. Un lucru dificil de obținut și greu de determinat din calculele în Euro pe care ni le-a prezentat Primul Ministru. Ideea e că această prezentare încurcă mai mult decât clarifică și în această chestiune. Chiar nu am înțeles de ce s-a optat pentru un calcul în Euro și cu un curs fix de 4.5 lei / Euro.
5. Ni se spune că bugetul e construit pe o ”schimbare de paradigmă”, pe un ”model complet nou”. Austeritatea nu a fost bună și a dus la ”inechitate” și ”subdezvoltare” se spune în prezentare. De fapt, acest buget e tot unul de austeritate: taie din cheltuielile pe care ”oamenii noi” le vor considera arbitrar inutile (a și apărut deja o reacție a Premierului la adresa Festivalului ”George Enescu”). Salariile bugetarilor nu cresc nici în acest an (nici măcar cu rata inflației) deci tot austeritate se cheamă. Posturile în sectorul public se vor reduce și ele, deci tot austeritate se cheamă și aceasta. Taxele vor crește (cele locale deja au început) sau vin alte taxe noi (reintroducerea impozitului forfetar pe care ”oamenii noi” l-au blamat cu vehemență e iminentă; taxa auto e deja pe masa guvernului).
6. Guvernul actual mizează pe fonduri europene atrase în valoare de 2.5 miliarde Euro pentru acest an. Aceasta în condițiile în care în 2012 am atras doar 450 milioane. Mai mult, în 2013 contribuția noastră la bugetul UE va fi de 1,4 miliarde Euro și cofinanțarea statului la proiectele europene este de 1 miliard de Euro (adică ne propunem să atragem cu doar 100 milioane Euro mai mult decât plătim pentru aceste fonduri în acest an). Cum putem considera că fondurile europene ar fi motorul de creștere al anului 2013 în condițiile în care ceea ce vrem să atragem e aproape egal cu ceea ce plătim în contul acestor fonduri? De ce trebuie să plimbăm astfel de fonduri până la UE și înapoi pentru a le arunca tot arbitrar în economie?
În concluzie, singurele lucruri bune pe care le aflăm din prezentarea bugetului politicienilor și nu al cetățeanului român sunt cele legate de menținerea deficitului bugetar sub 3% și de continuarea austerității pe partea de cheltuieli ale statului român (eventual chiar și faptul că nu ne vom forța prea tare pe partea de fonduri europene). Acest buget nu diferă semnificativ de cele din ultimii ani. ”Oamenii noi” de acum, care se presupune că sunt ”altfel” decât cei de dinainte, conservă aceleași taxe mari impuse de guvernările anterioare, adaugă datorie suplimentară celei existente (încă 3 miliarde de euro în plus), măresc taxele existente și se gândesc la noi taxe cât mai progresive. Acest buget nu va asigura nici o creștere economică pentru că nu e făcut cu fața la cetățean, în ciuda eforturilor disperate de a fi vândut populației ca atare. E un buget făcut în același stil: întâi adunăm toate cheltuielile pe care le are statul, nu reformăm mare lucru (doar ne propunem în termeni generali acest lucru) și apoi adecvăm veniturile la cheltuieli, iar dacă avem un deficit împrumutăm bani în numele poporului neapărat român.
Articolul a fost publicat și pe Contributors (11 ianuarie, 2013)
Comentarii recente