Obsesia de ultimă oră a guvernanților actuali este ”spațiul fiscal”. Goana după acest spațiu însă nu se face într-o manieră logică de bun simț și ușor de înțeles și de cineva cu pregătire de grădiniță: începi cu cheltuielile statului și le reduci pentru ca ce obții de acolo să folosești în a reduce presiunea fiscală. La noi e permanent taman invers: cheltuielile rămân tabu și statul luptă pe două fronturi – introducere de taxe noi (mărirea bazei de impozitare) și creșterea gradului de colectare (lupta cu evaziunea fiscală).
Una dintre măsurile cele mai simple, mai logice și mai sănătoase de a reduce cheltuielile statului și să obții ”spațiu fiscal” este SĂ PRIVATIZEZI. Să scoți de pe ștatele de plată ale statului companii care, într-o economie de piață, ar trebui să fie puse în concurență autentică, să depindă de client și nu de alocările de fonduri de la stat (sau iertările consistente de datorii prin preluarea acestora la bugetul de stat – vezi aici). Așa cum arată la ora actuală companiile de stat ele sunt adevărate găuri negre în buzunarul fiecăruia dintre noi. Nici nu mai contează dacă iei sau nu ceva pe aceste companii. Important e să poți să nu le mai pui pe nota de plată a fiecărui cetățean. Cu economisirile pe care le obții (nu uitați, CFR a fost iertată de 1 miliard de Euro datorii de foarte curând), poți diminua drastic fiscalitatea și poți da o gură de aer antreprenorilor autentici, greu încercați în ultima perioadă de criză.
Noi am ales însă o altă cale. Calea politică de rezolvare a problemei. O cale care păstrează aparențele și care nu rezolvă deloc problema. Am scos din joben povestea cu MANAGEMENTUL PRIVAT în companiile de stat. Am trecut cu elan muncitoresc la treabă, plini de speranța socialistului că omul nou și independent de interese private (personale sau nu) va rezolva problema acestor companii. Cu entuziasm de brigadieri, politicienii au contractat firme private de recrutare de ”inteligență vie” fără a fi atenți în nici un fel la baierile pungii (că doar nu dădeau de la ei). Sume frumușele au fost plătite pentru ca selecția unor oameni ”noi” și ”de valoare” să fie posibilă (vezi aici). Oameni care să vină cu soluții și care să acționeze independent de factorul politic.
Supriza însă nu a întârziat să apară, deși în repetate rânduri am atras atenția asupra imposibilității rezolvării problemei prin ”omul nou” pus în fruntea unor mijloace de producție controlate politic. Dimitris Sophocleus și-a dat demisia de la CFR la foarte curând timp de când a fost numit acolo cu surle și trâmbițe (vezi aici). La prima sa confruntare cu un consiliu de administrație numit, mai degrabă, politic care i-a respins programul managerial. Un alt manager i-a urmat la scurt timp exemplul – Mustafa Aysun (vezi aici) ocupa funcția de Președinte al CA de la CFR Marfă invocând ”probleme personale” pentru a fi elegant. Este clar pentru mine că vor urma și alte demisii / renunțări. Presiunile politice sunt prea mari. Politicienii nu sunt dispuși să renunțe ușor la controlul asupra acestor surse importante de rente politice.
Dacă se dorea evitarea problemei politice cu adevărat și nu abureala poporului cu această pseudo-soluție s-ar fi propus de la bun început PRIVATIZAREA UNUI PROCENT SEMNIFICATIV prin bursă a acestor companii de stat (bursa din România, burse din afară). Un procent important de investitori privați (alături de care ar fi putut rămâne și statul într-o măsură mai redusă – vezi cazul Petrom) ar fi asigurat NATURAL (fără nici o selecție costisitoare pentru statul român) managerii privați autentici. Care ar fi avut și puterea de decizie în spate cu adevărat. Din păcate rămânem cramponați în același dogma a SOCIALISMULUI DE PIAȚĂ pe care politicieni fără viziune și curaj ne obligă să îl trăim pe termene care devin deja insuportabil de lungi. O iluzie care vine la pachet cu costurile aferente… pentru noi și pentru generațiile care vor veni. Eu am o curiozitate de final: dacă recunoaștem că modul de gestionare a afacerilor în sectorul privat e mai bun întotdeauna decât în sectorul de stat de ce ne chinuim să copiem modelul în companiile de stat în loc să le privatizăm? De ce nici o companie privată nu se arată dispusă să copieze managementul public?
Socialiștii din România iau obsesiv drept model țările nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda) sau Franța atunci când fac front comun în a apăra fiscalitatea împovărătoare sau orice altă formă de interventionism pe care o aplică cu vârf și îndesat mediului de afaceri de pe la noi. Sunt sătul deja de mereu aceleași argumente bazate pe experiența acestor țări. Nu mai știm de unde să mai copiem măsuri fiscale care mai de care mai bizare (impozitul forfetar, impozitul pe proprietăți nefolosite, impozit pe fast-food). Ne scremem efectiv când vine vorba să reducem vreo taxa în România, de parcă se prăbușește sistemul economic (a se vedea TVA). Este mai puțin evident faptul că socialiștii de pe la noi spun doar jumătate din adevăr sau că din experiența acestor țări extrag doar ce le convine (taxele mari de regulă). Exemplul cu țările nordice sau cu Franța e bun numai pentru taxe. Nu și pentru libertatea economică a acestor țări, nivelul redus de corupție, ușurința cu care poți dezvolta o afacere sau competitivitatea lor.
Dar să lăsăm cifrele să vorbească de la sine:
Legat de ușurința cu care poți să îți deschizi sau să îți dezvolți o afacere în aceste țări prin comparație cu România observăm că în țările nordice e de circa 10 ori mai ușor să faci acest lucru, iar în Franța de vreo 2 ori mai ușor.
În ceea ce privește libertatea economică, România ocupă în 2013 locul 59 față de locul 9 ocupat de Danemarca, locul 16 ocupat de Finlanda, locul 18 ocupat de Suedia sau locul 31 ocupat de Norvegia. Este drept că ne aflăm pe o poziție similară Franței (stăm puțin mai bine decât această țară care ocupă locul 62). Scorurile sunt și ele representative (vezi graficul de mai sus).
Competitivitatea economică este și ea relevantă în acest caz: din nou țările nordice se află pe locuri fruntașe (Finlanda pe locul 3, Suedia pe locul 4, Danemarca pe locul 12, Norvegia pe locul 15). Franța ocupă și ea un loc fruntaș aproape de țările nordice – locul 21 din 144 de țări. România se află abia pe locul 78 în acest clasament.
Dimensiunea corupției este și ea un indicator care face diferența într-o astfel de analiză comparativă. Din nou țările nordice sunt fruntașe în clasament: Danemarca și Finlanda își dispută locul 1 în clasament cu cel mai redus nivel de corupție, Suedia ocupă locul 4, Norvegia ocupă locul 7 și Franța ocupă locul 22. România se află abia pe locul 66 cu o corupție peste cea din Ghana, Leshoto, Namibia sau Brunei. Corupția de la noi este de vreo 5 ori mai mare decât în țările nordice.
Concluzia este cât se poate de clară: spre deosebire de ”socialistele” țări nordice și Franța, România este o țară în care libertatea economică lasă mult de dorit, o țară în care este mult mai greu să inițiezi și să dezvolți o afacere datorită piedicilor imense pe care un stat foarte corupt și birocratic le impune cu brutalitate și pe care politicieni slabi se încăpățânează să le elimine pentru că nu găsesc (culmea!) ”spațiu fiscal”, crează deficite și datorii. Consecința este clară: România este o țară tot mai puțin competitivă, o țară care stagnează economic și în care sărăcim sistematic. Orice măsură fiscală nouă (taxă, inflație, deficit) trebuie să țină cont de această realitate. Politicienii trebuie determinați să se înhămeze rapid la un efort susținut de liberalizare economică autentică pe care să o mențină pe termen lung. Altfel nu avem nici o șansă. Să încetăm să mai preluăm de la țările din jurul nostru doar ceea ce ne convine și doar ceea ce servește cel mai bine interesului politic. Haideți să facem România mai liberală și mai puțin coruptă decât țările nordice și apoi să discutăm despre statul asistențial suedez, despre taxele din Franța sau despre bursele pentru studenți din Norvegia.
Socialiștii strâng rândurile și atacă în forță. Au pus gând rău la unison paradisurilor fiscale. Motivațiile care staul în spatele acestei lupte la baionetă contra paradisurilor fiscale sunt înduioșătoare: la adăpostul acestor țări mici și foarte liberale din punct de vedere fiscal se spală bani, se ascund oligarhi ticăloși sau se fac tranzacții dubioase.
Ura pe paradisurile fiscale pleacă de la antreprenorii politici care roiesc în jurul statului și care nu vor să piardă ciolanul cu nici un preț. Care nu dau doi bani pe reformarea statului, pe retragerea lui dintr-o economie pe care o căpușează și o sufocă sistematic. Este tema predilectă a celor care urăsc (sau nu înțeleg) austeritatea, de dragul zilelor când își făceau de cap împărțind în stânga și dreapta cadouri politice finanțate din deficite și datorie. Cei care sar în sus de bucurie cu fiecare paradis fiscal desființat (vezi cazul Cipru) arată că nu înțeleg nimic din cauza crizei actuale (prea mulți antreprenori fiscali și monetari prin comparație cu antreprenorii reali; prea mulți care produc bani din nimic și taxe prin comparație cu cei care produc cartofi).
Plata taxelor este văzută de acești ”vânători” ai paradisurilor fiscale ca fiind o obligație fundamentale a fiecărui cetățean al unei țări. O obligație care însă nu vine la pachet cu foarte multe drepturi (drepturi care ar trebui să fie obligații la fel de ferme ca plata taxelor pentru cel care le extrage din buzunarele noastre cu forța). Fuga de taxe într-o altă țară care are taxe mai mici este o faptă reprobabilă. O lașitate, o precaritate a individului. Pur și simplu acești politicieni nu înțeleg de ce nu ai fi de acord cu rapacitatea statului care îți ia chiar și 75% din avere sau din moștenirile transmise din generație în generație. Ura față de paradisurile fiscale vine pe aceeași ură față de ”bogați”, fără a înțelege importanța acestei bogății pentru societate în ansamblul său. S-a ajus până într-acolo încât unii chiar alimentează ideea că fuga de taxe ascunde o problemă de lipsă dragoste de țară (între patriotism și taxare ar fi o legătură directă – vezi aici).
De ce sunt atractive paradisurile fiscale? Pentru că există tot mai multe lagăre fiscale. Pentru că taxele și inflația care ne înconjoară își arată în sfârșit adevărata față – sunt sârme ghimpate în jurul picioarelor noastre. Acei jurnaliști de investigație care au pornit campania împotriva lagărelor fiscale (vezi aici) nu au nici o reacție (sau au o reacție mult prea slabă) față de nivelul sufocant al taxelor. Nu au nici o reacție împotriva cheltuielilor inutile pe care politicienii le fac. În schimb consideră că salvarea din criza în care am intrat este distrugerea acelor zone economice pentru care singura șansă de a supraviețui este de a fi locație sigură și atractivă pentru capitaluri. Atacul la adresa paradisurilor fiscale este disproporționat și arată, mai degrabă, ca un atac furibund asupra unor exemple de țări mici care se încăpățânează să fie insule de libertate economică și fiscală.
Evident că rămâne în discuție problema politicienilor care își duc banii în paradisuri fiscale, fiind în țara lor luptători înfocați împotriva celor care nu își plătesc taxele sufocante pe care ei le impun. La fel și problema celor care în urma unor contracte cu statul sifonează sume importante pe care apoi le ascund în astfel de zone avantajoase din punct de vedere fiscal, pentru a rămâne cu cât mai mult din prada pe care au pus mâna. Lipsa de moralitate a unor astfel de politicieni este dezgustătoare. Nu la fel se pune însă problema celor care au câștigat banii legal și care au decis ca să își protejeze proprietatea obținută din activități economice corecte. Dacă se urmărește corectarea unor comportante deviante ale politicienilor lovind în paradisurile fiscale și în toată lumea care și-a adăpostit averile acolo se face însă o mare greșeală. Mai bine s-ar dovedi că sumele obținute ilegal prin hoții politice au această calitate și, fie sunt confiscate pur și simplu, fie se elimină sursa acestor rente politice ilegale apărute din prea multă imixtiune a statului în economie. Nu poți răspunde la o problemă creată de prea mult stat în economie cu și mai mult control și mai multă intervenție etatică.
Haideți mai bine să facem din întreaga lume un paradis fiscal în loc să ducem această luptă perdantă pentru noi toți pe termen lung. Paradisurile fiscale (libertatea economică mai mare) nu au cum să fie nocive, dimpotrivă.
Foarte mulți aduc exemplul Franței atunci când vorbesc despre socialism, intervenționism, rolul statului în economie (alături de alte exemple pe care m-am săturat să le tot aud și pe care le voi relua pe fiecare separat – Danemarca, Suedia). Foarte mulți jinduiesc după socialismul din Franța și încearcă să îl copieze și în România. Evident că încearcă să copieze doar ceea ce le place (ce le-ar mai plăcea unora un impozit de 75% și în România pus ”bogaților”). Dacă invoci fiscalitatea din România ca fiind foarte mare este dat exemplul fiscalității din Franța. În sensul că e loc de și mai rău decât ceea ce se întâmplă la noi. Să fie oare așa? Este oare modelul fiscal francez mai dur decât cel din România?
Am luat fiscalitatea pe muncă la puricat, alături de TVA, două taxe majore pe care majoritatea oamenilor de rând le plătesc combinat atunci când nu sunt antreprenori și se pun în slujba antreprenorilor.
În România, la ora actuală, fiscalitatea pe muncă aplicată este următoarea (vezi aici):
– Salariul complet (ceea ce percepe antreprenorul drept cost cu forța de muncă): 2.945 lei
– Impozite plătite de angajator: 645 lei
– Impozite plătite de angajat: 674 lei
– Salariul net în mână: 1.626 lei (nu întâmplător am ales această sumă, ea corespunde salariului mediu net în România în 2012 – vezi aici)
Statul încasează din munca noastră suma totală de 1.319 lei care raportată la venitul brut inițial de 2.945 lei înseamnă un procent de 44.79%. După ce rămâi în mână lunar cu suma netă de 1.626 lei și vrei să mergi să iei cumperi un bun de folosință îndelungată (să zicem un televizor sau o mașină de spălat), statul român încasează suma de 314.71 lei (vezi aici). Adică în final, dacă ai vrea să cumperi ceva din orice magazin poți să faci acest lucru doar după ce statul român a luat cu japca din 2.945 lei suma totală de 1.634 lei (adică 55.47% din suma inițială merge către stat). Las deoparte celelalte impozite care se plătesc în fiecare lună în plus de cetățenii din România și faptul că pentru orice serviciu public (sănătate, educație, drumuri) mai plătim în plus din suma netă rămasă (dacă dau în gropi cu mașina, gropi neasfaltate la timp de primărie vina e exclusiv a mea și trebuie să repar mașina din banii mei).
În Franța avem următoarea impozitare pe muncă:
– un impozit diferențiat pe venit după cum urmează (mergem pe varianta de 1 adult singur – vezi aici): venituri anuale de sub 5.875 Euro nu se impozitează (au impozitul pe venit de 0%); venituri anuale de la 5.875 Euro la 11.720 Euro se impozitează cu 5.5%; venituri anuale de la 11.720 Euro la 26.030 Euro se impozitează cu 14% pe an; veniturile de la 26.030 Euro la 69.783 Euro pe an se impozitează cu 30% și veniturile de peste 69.783 Euro se impozitează cu 40%. Începând cu 2013 gospodăriilor (cele care au două persoane) care obțin venituri totale între 193.000 Euro și 1.280.000 Euro li se aplică un impozit de 45% și pentru un venit ce depășește 1.280.000 Euro un impozit de 75%.
– contribuțiile la asigurările sociale sunt de 8% pentru veniturile din salarii și pentru ajutorul de șomaj, de 7.1% pentru pensii și de 12.1% pentru ce se câștigă de pe bursă sau din chirii.
În Franța nivelul actual de TVA este de 19.6% pentru majoritatea bunurilor, de doar 7% pentru cărți și pentru mâncarea servită în restaurante, 5.5% pentru alimente și de 2.1% pentru medicamente.
Deci ce observăm? Că un român care în medie câștigă net 400 Euro (echivalentul a 1.626 lei în România) în Franța nu este impozitat deloc, nici măcar pentru contribuțiile la asigurările sociale. Ar fi considerat prea sărac. O uniune fiscală cu Franța ne-ar scuti pe cei mai mulți dintre noi de plata oricărui impozit. Nici dacă am câștiga net 450 Euro pe lună, statul francez nu ne-ar lua deloc impozit. Cumulând contribuțiile sociale cu impozitul pe venit în Franța am obține o cotă de impozitare peste 44.79% doar dacă vorbim de venituri aflate în penultima / ultima grupă de venit (adică românul mediu din România este impozitat ca un bogat în Franța). Dacă adăugăm și TVA-ul din România de 24% față de 19.1% (dar diferențiat pentru alimente, medicamente, cărți) obținem o imagine și mai clară asupra infernului fiscal din România. Francezii rămân cu mult mai mulți bani din munca lor decât românii, sărăciți sistematic de un aparat de stat conduși de oameni care se încăpățânează să înțeleagă de ce e bine ca taxele să scadă. Foarte rapid.
Iată de ce lucrurile nu merg cum trebuie și nu au cum să meargă cum trebuie în România. E mult mai ieftin să produci orice în afara României, chiar și în țări considerate foarte ”socialiste” cum este Franța. În fapt, prin comparație cu România, Franța pe impozitarea muncii pare a fi chiar foarte liberală. Poate acum înțelegeți mult mai bine de unde vine sărăcia noastră. De unde vine izolarea economică în care ne adâncim pe zi ce trece. Poate e cazul să pricepem cu toții cât de falimentar este modelul economic pe care nu reușim să îl abandonăm de câteva decenii încoace. Nu reușim să ne rupem de trecut și nu reușim să ne descătușăm de aceste lanțuri și mentalități care ne țin legați de picioare și care ne împiedică să prosperăm. Nu reușim să scădem nici o taxă, dar ne întrecem să le creștem și să le menținem mari pe cele crescute de predecesorii. Guvernare după guvernare. Aviz celor care aleargă după ”spațiu fiscal”…
Mâine e o zi ”mare” pentru existența noastră. Taxele vor crește din nou. Printre majorările cu care începe luna aprilie se numără: 1. Taxa pe serviciile medicale în regim de coplată devine activă la externarea din spital (între 5 și 10 lei); 2. Cresc accizele pe țigări de la 79.19 Euro la 81.78 Euro la 1000 de țigarete. Cum TVA se aplică la prețul cu acciză, creșterea preconizată va fi în fapt mai mare. 3. Accizele la bere vor crește cu 10%. Se estimează un efect de creștere al prețului mai mare pentru că TVA se aplică și la acciză și în acest caz. 4. Taxa de pod pentru podurile din România de peste Dunăre în direcția Marea Neagră (Vadu Oii, podul peste Dunăre de la Cernavodă) se măresc începând de mâine la 11 lei pentru autoturismele mici. În condițiile în care se plătește o rovinietă anuală sau de tranzit destul de consistentă și 5. Taxele pentru eliberarea pașapoartelor cresc și ele de la 84 lei la 100 lei pentru pașaportul temporar și de la 240 lei la 277 lei pentru pașaportul electronic.
Nu scade în schimb nici o altă taxă. Taxele mărite de guvernele anterioare se mențin neschimbate, adică mari (avem al doilea TVA din Uniunea Europeană ca mărime, nu avem TVA diferențiat decât pentru foarte puține bunuri). Rămânem cu aceleași multe taxe, multe dintre ele inutile. Sunt absolut convins că există taxe la care guvernul este în pierdere netă raportând ceea ce se încasează la buget și ce se cheltuiește pentru funcționarea sistemului (taxa de cazier de exemplu ar putea fi înlocuită cu accesul personal al fiecăruia pe o bază de date on-line fără a mai fi nevoie să mergem până la poliție). Povestea cu reducerea TVA la pâine a rămas împotmolită undeva între Ministerul Finanțelor și Ministerul Bugetului. Un proiect care în aprilie se va lovi de opoziția vehementă a celor de la FMI. Guvernanții au făcut front comun împotriva acestei măsuri anunțată cu surle și trâmbițe.
Dar de ce tot cresc taxele în România? Dintr-un motiv foarte simplu: creșterea taxelor este semnul clar al incapacității guvernului de a lupta cu nivelul necorespunzător / sufocat al cheltuielilor bugetare. Orice taxă mai mare pusă pe capul cetățenilor este dovada că guvernul nu are soluții sau nu le găsește fără costuri politice pe care nu vrea să și le asume. E mai greu să faci reforme structurale, să promovezi cumpătarea și austeritatea atunci când e vorba de banul public. E mai la îndemână să mai pui o taxă sau să mărești una existentă. E foarte complicat să faci studii de impact pe cele mai mult de 100 de taxe diferite aplicate acum românilor și să încerci să elimini cele mai multe dintre ele, simplificând statul (și, implicit existența noastră).
Calculul pe care guvernul îl face când ia decizia să mărească taxele este unul simplist și pe termen scurt: Să luăm de exemplu taxa la bere mărită cu 10% (mărirea va fi ceva mai mare). Berea se produce în mare parte în România (e drept, cu hamei din import în bună măsură). Dar forța de muncă, apa și restul provin de aici. Creșterea cu 10% poate avea 3 reacții la nivel de producători de bere, toate cu efect dezastruos pentru economie: A. Scade consumul de bere pentru că prețul va fi mai mare dacă producătorii încearcă să ducă toată creșterea de fiscalitate în preț . Dacă scade consumul, va trebui să scadă producția pentru că nu mai rentează activitatea. În final vor fi dați oameni afară care vor intra în șomaj. B. Producătorul decide să recupereze prin scăderea cheltuielilor de operare banii pe care statul îi ia cu japca din buzunarele afacerii sale. În final va tăia salarii, va da oameni afară, mai ales din zona indirect productivă. Tot o presiune asupra bugetului statului. C. Producătorul de bere decide să se retragă definitiv de pe piața românească, devenită mult prea ostilă fiscal. În acest caz dezastrul va fi maxim pentru toți, inclusiv pentru consumatori care vor găsi produsul mai greu și mai scump. Toate acestea pentru ce? Pentru ca guvernul să aibă suficiente fonduri pentru a le împărți politic. Pentru ca guvernul să nu se apuce de treabă și să nu facă nici o reformă la care s-a angajat în fața alegătorilor săi. Guvernele care s-au succedat parcă ne invită la evaziune fiscală.
Guvernele care cresc taxele sunt guverne slabe. Oricine poate guverna așa, nu ai nevoie de prea multă școală pentru acest lucru. Ajungem la putere mințind sau amăgind oamenii, lăsăm lucrurile nereformate și neschimbate și ”mărim baza de impozitare” printr-un adevărat război fiscal împotriva contribuabililor (cărora le oferim tot mai puțin față de cât plătesc). Invocăm permanent lipsa spațiului fiscal necesar pentru a reduce taxele. În final vom deveni și mai vulnerabili la orice șoc, încât o criză în Cipru ne poate doborî într-o clipită. Nu vă e clar că nu vom crește nici în acest an? Și nici în anii următori? Să fie oare de la prea multă libertate economică?
Comentarii recente