Într-o lume în care producția de bani (din nimic) a întrecut demult dinamica și profitabilitatea producției de cartofi, băncile centrale au devenit instituții cheie pentru toți antreprenorii monetari și politici care, într-o formă sau alta, extrag rente imense din această activitate. Activitatea băncilor centrale a trecut demult de la simpla reglementare sau control asupra sistemului bancar în vederea eficientizării modului în care aceste bănci atrag resurse de capital și le împrumută apoi celor care au nevoie de ele. Băncile centrale au devenit adevărate uzine de produs bani pentru toți antreprenorii politici care nu pot prospera altfel decât din așa ceva. Această schemă are nevoie ca de aer de ”credibilitate”, de ”încredere”, de o bună percepție din partea publicului. Mai mult, producția de bani a fost, la rândul ei, accelerată de nevoia de stabilizare a unui sistem tot mai apropiat de colaps. Toți sunt cu ochii pe băncile centrale și pe ce decizii iau ele pentru perioada următoare: dobânda cât mai apropiată de 0 sau rezerve minime obligatorii cât mai mici (de preferabil și ele tot 0) sunt prezentate ca adevărate instrumente de ”creare de investiții și de locuri de muncă” (adică de prosperitate). Politicii monetare îi sunt atribuite virtuți pe care nu le are și efecte pe care nu le poate genera în planul economiei reale. Soluții monetare sunt utilizate în locul reformelor structurale autentice (care vizează o privatizare generalizată a mijloacelor de producție încă deținute de stat).
Pentru ca spectacolul să fie complet, băncile centrale sunt prezentate ca instituții independente de factorul politic. Nevoia de independență pleacă de la scoaterea de sub control politic direct a producției monetare. Aparent acest lucru funcționează și produce liniștea necesară antreprenorilor monetari pentru a-și continua nestingheriți planul de multiplicare într-un ritm amețitor (sau cel puțin deconectat sau necorelat cu producția de bunuri din piață) al masei monetare. Ne simțim cu toții mult mai în siguranță cu o bancă centrală independentă.
Poate fi însă oare această bancă centrală independentă cu adevărat? Oare nu cumva această independență a băncilor centrale este un mit numai bun de vândut credulilor care încă mai se chinuie să cultive cartofi și să extragă cu mare dificultate profituri de acolo? Evident că da. Iată câteva argumente:
1. Băncile centrale sunt instituții de stat. Statul este acela care le conferă un monopol exclusiv asupra producției de bani. O putere extraordinară controlată de un grup de oameni cu interese specifice. Băncile centrale nu sunt o emanație a pieței și nu deservesc cu prioritate interesele celor din piață (cei care economisesc sau cei care doresc să obțină un credit). Atunci când statul îți pune pe tavă o asemenea putere nu ai cum să nu încerci, într-un fel sau altul, să deturnezi această putere întru profitul tău și al prietenilor tăi. Legătura dintre băncile centrale și stat este evidentă în acest caz. Fără statul care să le dreptul de agresiune asupra puterii noastre de cumpărare, băncile centrale ar dispărea natural din piață.
2. Băncile centrale nu pot acționa independent de sistemul economic. Băncile centrale au devenit, la rândul lor, promotoarele și apărătoarele unor privilegii acordate băncilor comerciale care sunt de neimaginat într-o piață liberă (capitalizare foarte redusă, contracte viciate etc.). Băncile centrale țintesc prețuri / cursuri de schimb / dobânzi care sunt destabilizate natural de legea cererii și a ofertei din piață. Obiectivele și strategiile lor fac imposibilă deconectarea completă de sistemul economic. Acțiunea băncilor centrale nu poate fi complet lipsită de apartenența la un grup de interese sau de defavorizarea altor grupuri de interese: dacă depreciez moneda voi avantaja exportatorii în dauna importatorilor de bunuri sau de capitaluri; dacă scad dobânda către zero avantajez pe cei care iau credite în dauna celor care economisesc. Prin acțiunile sale băncile centrale sunt dependente de presiunile pe care le fac diferitele grupuri de interese.
3. Băncile centrale nu sunt conduse de roboți sau computere (chiar și așa ar fi nevoie de cineva care va trebui să programeze astfel de mașinării să se comporte într-un fel sau altul). Funcționarii din băncile centrale sunt la fel de imperfecți ca orice operator din piața privată. Una dintre dimensiunile acestei imperfecțiuni este tocmai lipsa de independență sau, altfel spus, dispoziția birocratului de a fi corupt, de a ceda la acțiuni de lobby, de a nu face față presiunilor. Bancherii centrali nu sunt nici extratereștrii și nici mașinării lipsite de sentimente. Sunt și ei tot oameni dependenți de cooperarea socială și care sunt conștienți de profiturile imense care pot fi extrase tocmai din încălcarea independenței lor.
4. Numirea bancherilor centrali se face de către puterea politică sau legislativă dintr-o țară. În România, de exemplu, numirea celor din Consiliul de Administrație al BNR se face de către Parlamentul României (vezi aici). Chiar dacă ți se cere să nu ai vreun angajament politic, acest lucru e practic imposibil. Parlamentul nu organizează concurs pentru acest Consiliu de Administrație. Pur și simplu, numește politic niște reprezentanți ai săi acolo. În acest caz, independența ta ca bancher central de factorul politic poate fi pusă serios sub semnul întrebării. Niciodată nu vei mușca mâna celui care te-a numit și ți-a pus în brațe un monopol foarte profitabil. Vei căuta să îți conservi cât poți de mult poziția și conectarea cu mediul politic devine inevitabilă. Inevitabil vei coopera cu orice partid politic ce se va perinda pe la putere.
5. Băncile centrale au setat regulile în piață de așa natură încât statul să fie primul servit din producția de bani. Băncile comerciale sunt aproape ”forțate” de băncile centrale să se conecteze la stat și să finanțeze o datorie publică tot mai imensă. Când datoria publică e prea imensă ea e anulată tot cu ajutorul băncilor centrale. Fondurile de salvare în caz de faliment al sistemului provin tot dintr-o ”capitalizare” administrată de băncile centrale. Dependența de stat a sistemului financiar-bancar și cea a statului de sistemul financiar-bancar e tot mai mare. Cartofi se produc tot mai puțini și cu tot mai mare dificultate. Bani se produc tot mai mulți și din ce în ce mai ușor (și mai din nimic).
6. Băncile centrale mai nou sunt conectate la un sistem bancar global. Există instituții financiare internaționale (FMI, Bank of International Settlements) sau diferite Grupuri care ”ghidează” această activitate a băncilor centrale. Odată cu internaționalizarea activității bancare, presiunile politice din exterior au devenit și ele foarte importante.
Acapararea de către politic a izvorului nesecat de ”bunăstare” care este banca centrală este tot mai evidentă în toate țările lumii. Rezultatul este unul ușor de constatat: tot mai puțini economisesc, tot mai puțini crează bunuri de capital, tot mai puțini au răbdare să acumuleze resurse înainte de a se lansa într-un consum. Manevrarea dobânzilor, a cursului de schimb, a masei monetare sunt realizate exclusiv în folosul antreprenorilor politici și monetari și în dauna antreprenorilor reali, deși acestora li se servește permanent placa cu ”independența” de factorul politic și cea cu ”beneficiile clare” ale acestui intervenționism monetar: prețuri mai stabile, curs de schimb mai stabil, dobândă mai avantajoasă pentru toți. Astfel de sisteme nu au cum să fie nici robuste și nici stabile. Vor intra mereu și tot mai des în vrie.
O idee creață bântuie creierul avid de resurse al socialiștilor care au ajuns la putere în România: propunerea unui impozit pe proprietățile nefolosite sau nefolosite în modul în care doresc funcționarii de la stat (spații comerciale nefolosite, terenuri intravilane nefolosite, terenuri arabile necultivate, hoteluri nefolosite – vezi aici; sau aici cum această idee a fost, culmea, a celor de ”dreapta” de dinainte). Probabil plimbându-se pe Calea Victoriei, noii aleși ai poporului s-au simțit foarte neconfortabil când au constatat că multe spații comerciale din acea zonă sunt închise din varii motive: lipsa vadului comercial (acolo nu ai unde să parchezi decât la foarte mare distanță), puterea de cumpărare în scădere, interesul tot mai scăzut pentru a demara și dezvolta o afacere în România.
O astfel de idee de impozit pe ”ceva ce nu folosești” are câteva probleme mari care vor genera un adevărat haos în economia românească:
- Încalcă flagrant libertatea și dreptul fiecăruia dintre noi de a ne folosi resursele de care dispunem după CUM credem de cuviință și CÂND credem de cuviință. Faptul că o resursă (teren, spațiu comercial) nu e folosită temporar nu arată decât un lucru: proprietarul nu consideră că merită să utilizeze deocamdată proprietatea sa în condițiile pe care le oferă piața. Proprietarul este singurul în măsură să aprecieze oportunitatea includerii în circuitul economic a proprietății sale pentru că el este singurul care își asumă incertitudinea (pierderile) dintr-o astfel de decizie. Oricine altcineva NU POATE DECIDE în numele și pe proprietatea altcuiva, iar dacă o face nu va produce decât pierderi mult mai mari proprietarului prin includerea cu forța (împotriva voinței proprietarului) a proprietății sale în circuitul economic. Atunci când guvernanții se gândesc la plăcerea de a decide pe proprietatea altcuiva ar trebui să se pună în locul celui agresat și să se gândească mai degrabă la necazul pe care altcineva l-ar produce dacă ar decide pe proprietatea lor.
- Adepții acestui tip de impozit înțeleg prea puțin un fenomen economic fundamental: inclusiv bunurile care temporar NU PARTICIPĂ la circuitul economic (acele magazine de pe Calea Victoriei care rămân închise) produc efecte economice importante. Resursele care rămân în afara circuitului economic alimentează raritatea resurselor rămase în funcțiune în economie. Profitabilitatea altor spații comerciale (din Magazinul Cocor de exemplu) rămâne încă valabilă poate pentru că pe Calea Victoriei s-au închis magazine concurente. Faptul că unele magazine se închid sau nu se deschid trebuie legat mai degrabă de mediul de afaceri tot mai ostil. Din faptul că există magazine închise sau terenurile rămase nearate, guvernanții ar trebui să extragă informația corectă (inclusiv faptul că poate aceste active au fost inițial privatizată către cine nu trebuie) și nu să încerce cu orice preț deschiderea unor afaceri pe care tot ei le sufocă prin impozite usturătoare.
- Pentru acei specialiști din guvern care se gândesc la astfel de idei năstrușnice preferința de timp (un concept economic fundamental) le este total străină. Unii dintre noi preferăm mai degrabă acum alții preferă mai degrabă mai târziu. Cei care preferă mai degrabă mai târziu aleg diferite forme de a-și păstra acumulările lor, inclusiv în active imobiliare pe care le pot păstra sau le pot include (prin închiriere sau prin aport la capitalul unei afaceri) în circuitul economic. Temporizarea resurselor de care dispunem este și ea fundamentală în acțiunile pe care le întreprindem. Prin impozitarea lucrurilor pe care le păstrăm deocamdată în portofoliul nostru (aparent fără a le da un sens economic) statul va bulversa complet această preferință de timp și această temporizare a resurselor.
- Selectarea acelor proprietăți nefolosite pentru a fi impozitate și excluderea altor proprietăți din impozitare va fi absolut arbitrară și generatoare de abuzuri. Statul va include doar acele proprietăți care îi convin sau pe care le consideră ”oportune” din punctul său subiectiv de vedere. Dacă tot se pune problema impozitării proprietăților nefolosite de ce nu discutăm și despre mașinile care stau cu zilele sau lunile în parcările din jurul blocurilor, de borcanele cu murături care între vară și iarnă stau nefolosite pe rafturile din cămară, de pantofii din dulap pe care un îi mai purtăm, de bijuteriile pe care le scoatem din casetă doar la ocazii;
- Economisirile sunt și ele capitaluri pe care ne decidem să nu le consumăm acum. Adică sunt resurse care rămân nefolosite o perioadă de timp. De ce ar rămâne aceste economisiri în afara unei astfel de abordări și de ce nu ar trebui și ea impozitată usturător? Care e diferența între economisire și un teren intravilan păstrat deocamdată de un proprietar în portofoliul său până când va avea resursele necesare pentru a-i da o destinație economică? Cum și care ar fi criteriile (nu arbitrare evident) de a separa cele două lucruri?
- Ce facem cu stocurile de materii prime din interiorul companiilor care și ele pot rămâne neutilizate cu anii în patrimoniul acestora? Dar cu stocurile de produse rămase nevândute din cauza condițiilor de piață care s-au deteriorat semnificativ în ultima perioadă? De ce plimbarea prin magaziile de materii prime sau produse finite ale unor companii din România nu ar genera un sentiment similar celui generat de plimbarea de pe Calea Victoriei?
- Cei care propun o astfel de schemă de impozitare trebuie să rezolve și problema activelor și resurselor pe care statul le deține încă în proprietatea sa și nu le folosește cum trebuie sau nu le folosește deloc: aurul, pădurile, terenurile agricole sau neagricole ale statului, gazul de șist, râurile etc. ar trebui să facă și ele obiectul unei astfel de impozitări nu doar acele active aflate în proprietate privată.
- Ce facem cu proprietățile multiple pe care le avem? Casele de vacanță la prima vedere par și ele proprietăți nefolosite. E rău să ai o casă de vacanță sau o casă la țară? La fel și apartamentele în diferite localități pe care le-am moștenit și pe care nu dorim să le vindem pentru că sunt ale familiei și vrem să le lăsăm copiilor (deci au o destinație economică doar că nu acum). E rău să ai moșteniri pe care să le lași la rândul tău copiilor tăi fără a le închiria intensiv?
- Chiriile la spațiile comerciale, clădiri de birouri, terenuri intravilane nu pot să scadă foarte ușor cum își dorește politicianul în condițiile în care multe au fost achiziționate cu credite ipotecare scumpe luate în perioada de boom economic. O creștere a impozitării pentru cei care nu reușesc să închirieze un spațiu comercial cumpărat în alte condiții de piață nu vor provoca decât un faliment general și o prăbușire a prețurilor și a pieței (statul va încasa din vânzările acestor spații comerciale mai puțin).
În acțiunile noastre economice decidem de foarte multe ori să nu folosim anumite resurse și să le păstrăm în rezervă pentru perioade mai dificile și să economisim într-un fel sau altul resurse pentru mai târziu. Rezervele și economiile (în diferitele lor forme) fac parte din proprietatea noastră și sunt deja constituite din resurse pe care statul le-a impozitat cu vârf și îndesat (doar gândul la impozitul pe venitul salarial îmi produce fiori).
Tare mi-e teamă că în spatele acestei propuneri nu se află altceva decât dorința unor politicieni de a forța mâna unor proprietari să își vândă rapid proprietățile. Abundența de spații comerciale pe Calea Victoriei propuse spre vânzare de teama unui astfel de impozit va prăbuși prețul acestora. O astfel de măsură devine un mod eficient de a pune mâna pe niște spații comerciale în mod abuziv, deturnând agresiunea statului în folosul propriu al unor grupuri de interese după rețeta simplă: impui acum un astfel de impozit, cumperi ce o să vândă actualii proprietari speriați sau incapabili să reziste acestui impozit și apoi scoți impozitul după ce ai devenit tu sau prietenii tăi proprietar pe aceste active.
Intervenționismul monetar este forma cea mai avansată și mai sofisticată de alterare a mecanismelor pieței de către stat. Mecanismele monetare sunt mai puțin vizibile și nu sunt atât de supărătoare la prima vedere. Sunt însă mult mai devastatoare decât reglementările de mediu sau cele legate de protecția consumatorului. Cea mai discutată formă de intervenționism monetar este producția monetară din nimic prin tipărire și prin expansiunea creditului din nimic (privilegiu acordat de rezerva fracționară cu care operează băncile pe depozitele la vedere). În aceeași categorie intră însă și manipularea dobânzilor pe piață și manipularea cursului de schimb (ambele fiind și o consecință a producției monetare din nimic). Ambele prețuri din economie sunt în prezent foarte reglementate și controlate prin pârghii directe sau indirecte de către stat (chiar și în cele mai ”capitaliste” țări din lumea aceasta). Manipularea dobânzilor este evidentă pe orice grafic pe o perioadă mai îndelungată: vezi aici pentru dobânzile FED (dobânda s-a blocat de vreo câțiva ani deja într-o bandă între 0% și 0.25%); vezi aici pentru dobânzile din interbancar; vezi aici pentru volumul economisirilor (concluzia: economisirile scad exponențial și dobânzile scad la fel de exponențial).
Manipularea dobânzilor, ca și celelalte acțiuni ale statului în plan monetar (țintirea prețurilor, țintirea cursului de schimb), ne este vândută evident ca ceva benefic pentru economie: dacă dobânda este menținută la un nivel scăzut investițiile pe care le poate face statul, dar și sectorul privat vor fi mai mari, ocuparea va crește, șomajul va scădea și politicienii vor avea acea liniște electorală necesară. Nimic despre eroarea în care ne împinge pe toți cu bună știință statul prin această intervenție. Nimic despre așteptările inflaționiste și cele legate de riscul sistemic acumulat în urma expandării fără precedent a datoriilor publice și deficitele aproape permanente cu care operează concertat toate statele ”capitaliste” din lumea în care trăim. Argumentul ”dacă toți din jurul nostru fac așa de ce am face noi diferit?” devine hilar și stupid. Ne aruncăm cu o plăcere sinucigașă în valurile mainstream-ului și ne lăsăm fără nici cea mai mică împotrivire pradă un ”teorii” goale și lipsite de sens.
Dobânda este un preț – prețul capitalului. Dobânda depinde semnificativ de preferința noastră de timp. Locul unde se tranzacționează această preferință de timp este piața capitalului. Acolo se întâlnesc cei care vor să consume mai degrabă acum (au preferință mare de timp) și cei care vor să consume mai degrabă mai târziu (au preferință mică de timp). Într-un capitalism autentic dobânda (ca multe alte prețuri) ar trebui să fie lăsată să se formeze în piață pe baza cererii de capital (companiile private în special) și a ofertei de capital (populația în special). Acest preț transmite o informație esențială pentru cei care economisesc și pentru cei care investesc: o dobândă mică arată abundența capitalului (prea mulți care își amână consumul și sunt dispuși să investească sau să economisească ceea ce au câștigat din schimburile lor) și o dobândă mare indică raritatea celor care pun capitaluri deoparte (mai puține economisiri). Evoluția actuală (și de foarte mult timp) ne arată că lucrurile stau taman pe dos: dobânzile sunt tot mai mici și mai apropiate de zero fără să existe o abundență a economisirilor în piața de capital. Deci operăm cu toții cu un preț manipulat de la centru. Dobânzile apropiate de zero și tot mai stabile în jurul acestui ”preț” sunt un non-sens economic și nu au nici o legătură cu piața și cu capitalismul. Ne prelungesc agonia și ne aruncă într-o prăpastie și mai mare.
Consecințele devastatoare în plan economic ale acestei manipulări continue sunt următoarele:
[1] Eroarea permanentă în care ne aflăm în acțiunile antreprenoriale pe care le întreprindem în piață. Pentru că nu putem prezice evoluția viitoare a dobânzii nu știm cât de mult să ne întindem atunci când vrem să facem o investiție: nu știm cât de mult să ne împrumutăm (dacă dobânda va crește vom prefera o sumă mai mică), pe ce perioadă (dacă dobânda va crește vom prefera o perioadă mai scurtă), cât de accelerat să dăm banii înapoi (dacă dobânda va crește vom prefera o rambursare mai accelerată), tipul de dobândă (dacă dobânda va crește vom prefera o dobânda variabilă, dacă va scădea vom prefera o dobânda fixă). ”Certitudinea” pe care ne-o oferă statul (dobândă fixă și apropiată de zero) pare că rezolvă multe din problemele de mai sus. Așteptările inflaționiste și cele legate de riscul sistemic fac ca deținătorii privați de capitaluri să nu mai fie de acord cu dobânda manipulată de stat (foarte redusă). Incertitudinea care apare este legată de cât timp durează până când piața se va scutura de aceste chingi monetare și va intra în acea ajustare dură – criza. ”Cât de mare va fi criza?”, ”Când va veni?” sau ”Când vom scăpa de criză?” sunt întrebări cu care trebuie să ne obișnuim în acest context tot mai sumbru. O ”certitudine” inutilă de care am fi mai bine să fim lipsiți. Criza corectează periodic toate erorile de calcul pe care am fost forțați să le facem acționând orbește cu o dobândă care nu e ceea ce trebuie să fie. Lăsarea liberă a dobânzii ar corecta mult mai din timp aceste erori și ar genera crize individuale (falimente) mult mai reduse ca amplitudine și cu consecințe sociale mult mai mici. Ciclurile economice nu ar exista și economia ar evolua natural în funcție de resursele de capital disponibile.
[2] Dobânda este esențială pentru rata de actualizare (prin preferința de timp pe care o include). Atunci când avem de a face cu dobânzi care artificial sunt tot mai reduse asistăm și la o manipulare a ratei de actualizare. Cine știe puțin calcul actuarial cunoaște faptul că prețul oricărui activ financiar (acțiuni, obligațiuni) depinde de valoarea prezentă a fluxurilor viitoare generate de aceste active financiare (dividende, cupoane). Când actualizezi cu o rată de actualizare mică sau în scădere, prețul activelor financiare crește nenatural de mult. Când manipulează dobânda, statul manipulează cu bună știință prețul activelor financiare de pe bursă. Comportamentele economice se transformă radical: e mult mai profitabil ”să joci la bursă” decât să produci ceva real pe piață. Pe termen lung se vor pierde competențe importante: în loc să ne ocupăm de rafinarea și sofisticarea produselor destinate pieței ne ocupăm de inventarea de mecanisme financiare cât mai piramidale și cât mai greu de înțeles și decriptat de către o bună parte din ”jucători”. Manipularea dobânzilor deconectează pe zi ce trece tot mai mulți actori de la economia care contează. Bursa a devenit mai degrabă un imens cazinou în loc să fie o piață autentică a capitalurilor.
[3] Manipularea dobânzilor ne transformă tot mai mult în sclavii statului. Accesul la resursele ”ieftine” de capital produse din nimic se face cu prioritate de către stat (instituțiile sale, companiile sale) și de către instituțiile financiar – bancare. Actorii privați (companii private, indivizi) nu au acces direct la aceste ajutoare de stat mascate (pe care nu le incriminează nimeni!!!). Statul distribuie apoi banii prin mecanismul ”proiectelor de interes național”. Contractele cu statul devin mult mai importante. Ele se fac în afara pieței și a mecanismelor sale care ar ține deoparte în bună măsură frauda, corupția sau birocrația. În loc să mai producem ”cornul și laptele” pentru piață vom opta să le distribuim în ”programe naționale de hrănire a populației”. Antreprenoriatul este serios lovit de aceste ”facilități de finanțare” aproape gratuite. Ca să dea impresia că îl preocupă și soarta IMM-urilor, statul crează tot felul de organisme care să includă la festinul capitalului gratuit și câțiva antreprenori pe care nu piața îi selectează și tot un reprezentant al statului. Încetul cu încetul, nimic nu mai mișcă în economie fără vrerea politicianului.
[4] Băncile cad și ele tot mai mult în mrejele statului și ”binefacerilor” sale. În loc să fie atente cu banii pe care îi împrumută, băncile închid ochii pentru că sunt salvate în permanență de capitaluri nelimitate pe care le pot împrumuta fără un cost prea mare. Hazardul moral este de nestopat. Eroarea în activitatea de creditare este și ea tot mai însemnată. Atunci când băncile închid ochii la state precum Grecia sau Portugalia lucrurile se complică semnificativ. Când statul intră în piața capitalurilor și cere insistent finanțare la concurență cu sectorul privat apar probleme mult mai mari decât ni se prezintă.
[5] Comportamentul băncilor nu se alterează doar în modul în care acestea acordă credite ci și în atitudinea față de cei care economisesc. Economisirea este motorul sănătos al dezvoltării unei economii. Fără economisire și capital, bunurile de capital nu pot fi produse și astfel producția se limitează la foarte puține stadii de producție. Cu o bancă centrală generoasă în a acorda resurse cu dobândă 0, băncile comerciale nu mai dau doi bani pe economisirile populației. Fără să vrem suntem obligați fie să acceptăm o dobândă care nu mai acoperă riscul și inflația, fie să găsim alternative de plasament (pe care tot statul le controlează sau le inhibă – a se vedea tranzacțiile cu aur sau cu terenuri sau ), fie să consumăm tot ceea ce am putea pune deoparte din ceea ce câștigăm. Fiscalitatea împovărătoare și tot mai progresivă încă e ”suportabilă” și nu naște furie prea mare pentru că avem aceste resurse pe care în mod normal ar trebui să fim lăsați să le punem deoparte pentru a ne crea în viitor alternative suplimentare de consum (când nu vom mai putea lucra cu aceeași intensitate). Încetul cu încetul sărăcim și ne întrebăm de ce sistematic nu mai reușim să consumăm ca înainte: pentru că statul ne-a învățat să fim mai degrabă consumatori decât economisitori de resurse. Prin manipularea dobânzilor statul ne-a indus în mod nociv o preferință de timp foarte mare: preferăm mai degrabă acum pentru că pe termen lung suntem toți morți.
Consecințele manipulărilor pe care statul le produce pieței capitalurilor scapă multora dintre noi. Ne grăbim mult prea devreme să cântăm prohodul piețelor sau capitalismului sau căutăm greșit tot felul de ”soluții” crizei actuale: corectarea guvernanței în bănci, controlul și supra-reglementarea pieței, intensificarea creditării pentru proiectele statului, capitalizarea băncilor din producție monetară, fonduri regionale sau globale de salvare a statului și băncilor etc.
Economia abundă de ”teorii” care vin în sprijinul intervenționismului care agresează mecanismele de piață și proprietatea fiecăruia dintre noi în diferite feluri: taxare directă și indirectă, stabilirea unor reguli / limitări în a folosi proprietatea privată, reglementări / fixări de prețuri sau crearea unor instituții de control / supraveghere / autorizare a operațiunilor din piață. Orice inițiativă liberală de a reduce taxele, de a liberaliza mecanismele de piață se lovește de un zid de apărare pe mai multe rânduri făcut de specialiști și teoreticieni care inventează teorii și argumente de multe ori lipsite de cea mai elementară logică economică (vezi aici poziția celui mai înfocat teoretician socialist care pozează în mare liberal – P. Krugman cu privire la echivalența ricardiană; vă recomand și comentariile care sunt excelente).
O astfel de teorie este și cea numită ”echivalența ricardiană” (sau teorema Barro – Ricardo), o teorie care în varianta Ricardo sună cam așa: orice guvern are la dispoziție două (?) forme de a finanța activitatea sa: taxele percepute populației și mediului de afaceri și datoria publică (împrumutarea de resurse prin titluri guvernamentale subscrise în cea mai mare parte de către bănci). O creștere a datoriei pentru a finanța cheltuieli publice mai mari ar conduce la o inevitabilă creștere de taxe în viitor ceea ce face ca oamenii să își dorească mai mult să economisească acum pentru a avea cu ce să plătească în viitor aceste taxe (!?). O creștere a economisirilor duce la o scădere a consumului și face ca dobânda să nu crească. Cu alte cuvinte, este indiferent pentru nivelul consumului dacă guvernul crește taxele acum sau crește datoria acum (iluzia fiscală).
Varianta enunțată ulterior de Barro (1979) spune și ea ceva de genul următor: „ponderea mai mică sau mai mare a datoriilor sau taxelor în finanțarea unor cheltuieli bugetare nu influențează într-o primă fază nivelul real al ratelor de dobândă sau volumul investițiilor private”. Barro a completat modelul lui Ricardo prin adăugarea unor condiții pentru ca această rată taxe / datorie să nu producă efectele enunțate: să existe un altruism inter-generații în cadrul familiilor care să își transmită una alteia averile acumulate sub formă de moștenire; piețele să fie perfecte; modelul de consum guvernamental să nu se modifice.
Aparent această teorie este inofensivă și fără miză. În realitate miza e importantă și ea converge către ideea că guvernul, dacă decide să scadă taxele, acest lucru nu e neapărat benefic pentru economie sau către ideea că taxe mai mari sau datorii mai mari nu au un impact imediat asupra dobânzilor reale sau investițiilor private. O discuție pe problema relaxării fiscale poate fi ”savant” închisă sau trimisă în derizoriu prin această invocare a ”echivalenței ricardiene” ca un model sofisticat și elaborat teoretic drept argument irefutabil.
Această echivalență ricardiană are însă foarte multe inconsistențe și fisuri de logică economică:
1. Finanțarea guvernelor în momentul de față se face în trei moduri: din taxe și impozite, din datorie publică (taxe viitoare) și din creație monetară din nimic (fie tiparniță, fie expansiunea creditului). Am putea asocia inflația unei taxe însă nu este deloc așa. Taxele presupun ca transfer de bani din buzunarul fiecăruia în bugetul statului. Inflația presupune crearea de bani din nimic. Impactul asupra economiei în final e diferit (inclusiv asupra dobânzilor și asupra volumului investițiilor private). Abordarea lui Ricardo și a lui Barro este foarte reducționistă în acest caz. În ultima perioadă ponderea finanțării prin creație monetară din nimic a crescut semnificativ. Inflația, la fel ca și taxele și ca și datoria publică alterează semnificativ structura producției, nivelul și structura prețurilor în economie (nu pot avea un efect neutral cum încearcă adepții echivalenței ricardiene să susțină);
2. Ipotezele modelului propuse de Barro nu se regăsesc în realitate: piețele nu sunt perfecte (în varianta înțeleasă de Barro), guvernul are o structură și o destinație a banilor publici care se modifică permanent (nu putem vorbi de ceva constant în modelul de consum al guvernului) și familiile nu își transferă de la o generație la alta averea (unii o donează, unele state confiscă practic o mare parte din moșteniri prin sistemul fiscal etc.).
3. Modelul propus de Ricardo și de Barro este simplist pentru că el ignoră câteva lucruri esențiale: a. când cresc economisirile nu scad toate consumurile pentru că avem de a face cu ieftinirea capitalurilor și, cel puțin bunurile de capital vor deveni mai accesibile și deci consumul acestora va crește; b. creșterea economisirilor produce o creștere a puterii de cumpărare care va atrage imediat noi consumatori în piață (deci consumul nu va scădea / stagna prea mult); c. motivația pentru care cresc economisirile nu poate fi nicidecum deficitul potențial (viitor) al guvernului sau o potențială creștere de taxe în viitor.
4. Modelul presupune eronat că o reducere de taxe acum înseamnă o creștere de deficit în viitor: poate reducerea de taxe duce la o încasare mai bună a acestora și deficitul nu se produce sau poate acel potențial deficit în loc să producă o grijă la nivel de operator privat (care neapărat trebuie să pună deoparte bano) poate ar trebui să producă o grijă la nivel de guvernanți / politicieni care vor face ei economiile necesare pentru a nu avea acel deficit în viitor. E clasica discuție: ce e mai bine să reducem mai întâi taxele sau să facem mai întâi reformarea cheltuielilor statului. Cred că mai întâi trebuie început cu reducerea taxelor care va produce o presiune suficientă pe partea de venituri și o ajustare absolut normală a nivelului cheltuielilor. Echivalența ricardiană oferă doar o perspectivă asupra acestei probleme: cea a încasărilor la buget și pleacă de la ipoteza absolut greșită că toate cheltuielile statului sunt bune, sunt justificate și sunt corect alocate.
5. O altă eroare care se face este că se consideră că o creștere a taxelor / datoriei e neutrală: aceste taxe prezente sau viitoare (datorie) sunt extrase din mediul privat. Mediul privat este conectat la mecanismele de piață și este în permanentă căutare de eficiență, progres tehnologic, inovare. Extragerea de resurse din piață și colectarea lor într-un sac bugetar pe care apoi un decident politic începe să le împartă în stânga și dreapta pe criterii politice și nu economice nu are cum să nu producă efecte nocive. Reducerea implicării statului în economie și diminuarea resurselor care prin taxe și datorie publică sunt extrase din piața privată nu poate fi decât benefică. Cu cât statul se substituie mai mult piețelor în alocarea resurselor, cu atât eroarea în economie este mai mare și falimentul este mai aproape (statul nu are informațiile necesare pentru a aloca aceste resurse și de aici și gradul ridicat de eroare).
6. Altă eroare apare atunci când se consideră că statul când oferă titluri financiare cot la cot cu mediul privat nu influențează dobânda. Cum resursele sunt limitate (capitalul în acest caz), concurența pe care statul o face sectorului privat în atragerea de resurse de capital nu poate rămâne fără impact asupra dobânzilor din piață. Ele vor crește negreșit mai devreme sau mai târziu. Dacă nu cresc într-o primă fază, înseamnă că statul a tipărit bani sau a acceptat o expansiune a creditului mai mare adică a produs inflație. Care în final tot se va vedea în dobânzi prin prima de inflație. Echivalența ricardiană neagă raritatea resurselor de capital atunci când afirmă o neutralitate a creșterii datoriei publice în materie de dobânzi.
E clar că problema în momentul de față devine una din ce în ce mai serioasă. Economia a fost puternic golită de conținut și de consistență. Legile economice fundamentale care sunt similare legii gravitației din fizică sunt ignorate, anulate prin reglementări, legi, fixări de prețuri. Politicul din jurul resurselor economice acaparează tot mai mult discuția teoretică. Soluțiile economice clare sunt luate în răspăr, sunt tratate cu dispreț și sunt considerate caduce. E mult mai modern acum să elaborezi modele sofisticate care arată virtuțiile taxelor cât mai progresive, cauzele nemonetare ale inflației, caracterul neutral al intervenționismului statal sau relevanța investițiilor publice pentru creșterea economică. Consecința o putem vedea cu toții în buzunarele noastre: toate aceste teorii nu sunt decât argumente ”sofisticate” pentru jaful instituționalizat și haiducia de cea mai joasă speță promovată de etatiștii care ne vor pe toți egali într-o sărăcie lucie.
Foarte mulți specialiști au văzut și continuă să vadă în fondurile europene o cale sigură (sau singura) spre prosperitate, dezvoltare și bunăstare. Mulți au militat pentru integrarea în Uniunea Europeană tocmai pentru a beneficia de astfel de mecanisme de dezvoltare prin stat. Tragedia care a lovit România pe final de an (suspendarea fondurilor europene pentru majoritatea programelor) provoacă mari frisoane deopotrivă politicienilor care au de promis pâine electoratului (că circ avem cu prisosință), bancherilor centrali care văd cursul de schimb în pericol și beneficiarilor care și-au pus în multe cazuri întreaga avere și viitorul lor la bătaie pentru a accesa aceste fonduri.
Un prim mit este acela al gratuității acestor bani. În fond, acești bani provin în mare parte din taxele percepute românilor care au fost colectate la bugetul statului și apoi transferate către bugetul UE pentru a se reîntoarce în final înspre statul român în vederea redistribuirii lor prin proiecte selectate de funcționarii români în cadrul unor programe propuse inițial tot de funcționarii români (cu obiectivele aferente, criteriile de eligibilitate aferente). Acești bani nu sunt deloc gratuiți pentru că provin din taxele noastre. Mai mult, pentru a accesa acești bani trebuie să faci și tu rost de cofinanțare (e drept că pentru o mică parte din bugetul total al proiectului). Și evident, toată birocrația cu care vin la pachet aceste fonduri generează un cost important și, din păcate, în creștere având în vedere întârzierile majore care au început să apară datorită neregulilor constatate (pentru a nu rata proiectul beneficiarii consumă enorm din resursele lor, dacă au aceste resurse).
Un alt mit care merită discutat este acela al beneficiilor nete pentru societatea românească pe care fondurile europene le-ar produce. Acești bani, în cea mai mare parte a lor, gravitează în jurul statului. Piața și consumatorul final au o implicare redusă în a decide prioritățile pentru alocarea acestor fonduri. Decizia în alocarea acestor fonduri este mai degrabă una politică și nu una economică, iar când se întâmplă acest lucru haosul decizional e inevitabil. Aceste fonduri au un efect redistribuționist puternic întărind mai degrabă implicarea statului în economie și alterarea, în consecință, a mecanismelor pieței. Instituțiile publice și private au propus proiecte cu precădere apropiate de competențele lor (parcuri, patinoare, stații de teleschi, îmbrăcări de blocuri în polistiren), proiectele importante și complexe suferind de întârzieri majore și amânări aproape permanente (autostrăzi, racordări la rețeaua de apă, sisteme de canalizare, sisteme de epurare a apei). Proiectele dezvoltate de programele adresate companiilor private pun accentul mai puțin pe ”eficiența economică” și mai mult pe ”eficiența socială” – e mai importantă crearea de locuri de muncă cu orice preț / cost decât ceea ce produc aceste locuri de muncă (rata internă de rentabilitate nu trebuie să fie mai mare de 5% pentru că altfel proiectul ar merita să fie finanțat de pe piețele private). În alocarea acestor fonduri se operează cu dublu standard greu de explicat și apărat cu argumente economice: ajutorul de stat direct (subvenționarea activității unei companii sau a unui sector) este recunoscut ca fiind complet anti-piață și cu probleme mari pentru echilibrul economic în timp ce ajutoarele mascate în fondurile europene sunt trecute cu vederea și acceptate tacit. Atunci când acceptăm că aceste fonduri europene trebuie să joace un rol fundamental în dezvoltarea noastră ca țară (ignorând complet cele furnizate de piața privată) apare clar hazardul moral la nivelul clasei politice (nici nu mai contează cât de ostil e mediul de afaceri pentru că aceste afaceri europene vor rezista în piață indiferent de cât de mari și birocratice sunt taxele plătite de antreprenori; în fond ele nu se derulează pentru profitul economic ci pentru cel social). În plus, țara se va dezvolta numai după cum a setat inițial Tătucul de la butoane direcțiile de dezvoltare (împreună de cele mai multe ori cu apropiații săi din mediul privat). Nici UE nu distribuie fondurile chiar pe orice tip de proiecte, cele în care i-am concura direct și care au nivel tehnologic ridicat fiind insuficient finanțate sau neregăsindu-se pe lista de domenii prioritare (oricum sunt incluse doar dacă au o rentabilitate foarte mică).
Există și mitul că aceste fonduri sunt singura șansă pentru România în perioada următoare. Prin promovarea acestor fonduri în fond se continuă perpetuarea ideii că bunăstarea trebuie să vină doar din mâna darnică a statului și că fără stat economia ar avea mult de suferit. Dimpotrivă, astfel de fonduri alimentează inevitabil corupția pentru că alocarea resurselor este politică și nu economică. Răspunsul autorităților la corupție este de a crea autorități care se controlează reciproc. În acest fel se alimentează birocrația atât la nivel local cât și la nivel supraregional. În final aceste fonduri europene ajung să coste mult mai mult și să producă foarte puțin pentru societate. Stimulentele negative pe care le induc aceste fonduri la nivel de antreprenoriat sunt și ele importante: tot mai mulți antreprenori caută conectarea la stat și la subvențiile pe care acesta le oferă. Ei nu vor rezista pe piață în momentul în care proiectele lor europene vor ajunge la final. Fie vor căuta noi proiecte, fie vor presa statul să continue să finanțeze aceste erori imense. Deficitele și datoria publică cresc inevitabil și exponențial fiind alimentate de nevoia de acoperire de către stat a problemelor economice apărute din intervenționismul său care capătă valențe tot mai regionale. Cazurile Greciei, Spaniei, Italiei, Irlandei – performeri în a atrage fonduri europene pentru a se dezvolta – sunt elocvente pentru problema de față.
Fondurile europene sunt de fapt o formă de extindere a intervenționismului și redistribuționismului la nivel regional menit să justifice ideea de integrare ”economică” și să asigură o susținere politică suficientă pentru existența instituțiilor europene. Sunt o formă de a prelungi agonia socialismului economic și de a-i da o dimensiune regională pentru a salva de la faliment state asistențiale cu dare de mână. Pentru țările cu administrație slabă cum este și România (cu funcționari prost pregătiți, prost remunerați) aceste fonduri tind să devină o mare decepție (chiar un coșmar). Soluția este o regândire din temelii a modului în care este privit și încurajat antreprenoriatul real în România. Libertatea economică (taxe mai mici, birocrație mai mică) devine vitală inclusiv pentru a salva ce se mai poate salva. Degeaba le oferi antreprenorilor programe europene de formare a antreprenoriatului sau pentru deschiderea unei afaceri, incubatoare, parcuri tehnologice, subvenționarea pentru achizițiile de echipamente dacă în paralel impui taxe sufocante sau oferi prea puțin de aceste taxe. România trebuie să devină performeră nu în atragerea de fonduri europene ci în atragerea de fonduri private. Ori aceste fonduri private nu vin din afară sau nu se pun în mișcare pe plan local dacă mediul de afaceri este unul ostil și dacă găsesc condiții mult mai favorabile oriunde în jurul României pe o rază de mii de kilometri (România încheie în scădere abia pe locul 62 din 179 de țări anul 2012 în topul Heritage Fundation privind libertatea economică, fiind depășită de Bulgaria, Albania, Ungaria, Cehia, Macedonia, Ungaria). Fondurile private sunt mult mai greu de accesat în absența unor proiecte reale (care exclud șmecherii ieftine) concentrate pe consumatorul final (de aici sau de pe piețele externe). Aici nu există cale de păcăleli sau de garduri frumos vopsite.
Iluzia pe care ne-o oferă fondurile europene are efecte perverse și adverse pe care cu greu le vom putea îndepărta ulterior. Faptul că nu putem să le absorbim nu trebuie să ne îngrijoreze neapărat. Trebuie însă clar să ne dea de gândit și să ne repoziționeze în raport cu modul în care inițiem și dezvoltăm afaceri în piață și în raport cu modul în care decidem să le finanțăm. O deschidere mai mare spre capitalul privat autentic (local și străin) încurajată de un mediu de afaceri mult mai puțin ostil nu ar strica. Deja țeapa cu fondurile europene începe să doară mult prea tare.
Comentarii recente