Există o lamentare clară cu privire la cauzele crizelor actuale. Există și o tendință clară de ascundere a adevărului și de punere a păturii pe țambal în această privință. Oricine și orice e mai vinovat de criza actuală decât sistemul bancar și băncile centrale. S-a ajuns până într-acolo încât vina e pusă în spinarea sectorului privat care s-a abținut brusc de la investiții sau de la consum, care refuză cu încăpățânare să mai ducă o viață pe creditul bancar oferit cu atâta dărnicie de către băncile comerciale. Evident că necunoașterea cauzelor crizelor financiare duce la tot soiul de propuneri de reformă care mai de care mai ciudate și mai în afara logicii economice (dobânzi cât mai apropiate de zero, bani cât mai globalizați și mai controlați politic, datorii publice scăpate de sub control, deficite cât mai mari). Austeritate statului e tot mai încriminată de o lume obișnuită să își extragă rente sub diferite forme la umbra statului asistențial. Nici piețele și capitalismul nu sunt excluse din boxa acuzațiilor cu privire la criză.
O problemă rămasă pe tapet de care nu se atinge nimeni este aceea a contractelor bancare cu care operează instituțiile financiare moderne și la adăpostul cărora expansiunea creditului din nimic funcționează în continuare (adevărata cauză a crizelor trecute, prezente și viitoare). Nimeni nu își pune problema corectării acestor limite din contractele bancare. E un subiect tabu și foarte puțin discutat.
Înainte de toate trebuie lămurit următorul aspect – pe piața capitalurilor există două tipuri de operațiuni majore: [1] Împrumutul de capital prin care capitalul rezultat în urma sacrificiului unor consumuri prezente sau trecute este transferat temporar din mâna proprietarului acestuia în mâna utilizatorului care, pe perioada transferului (până la scadență) poate face ce dorește el cu acel capital fără ca deținătorul inițial să poată să îi ceară înapoi înainte de scadență. Pentru acest împrumut utilizatorul capitalului plătește o dobândă către deținătorul inițial al capitalului. [2] Depozitul de capital (bani) pe care individul îl face la o bancă din rațiuni de securitate și ușurință în manipularea banilor săi păstrați în rezervă pentru diferite scopuri (cash balance). Acest depozit se numește depozit iregulat având în vedere omogenitatea banilor (banii în bancă sunt depuși la comun cu alți bani și când îi vrei înapoi banca nu îți va returna aceeași bani inițial depuși). Pentru acest depozit deținătorul capitalului trebuie să plătească o sumă de bani băncii pentru serviciile de depozit pe care aceasta le prestează. Depozitul la vedere presupune că proprietarul banilor depuși rămâne în continuare deponentul inițial care este singurul ce poate dispune de acei bani din contul său (altfel ar fi vorba de un împrumut).
În aceste condiții, putem desprinde repede câteva caracteristici asociate celor două tipuri de operațiuni:
– Pentru operațiunile de împrumut de capital: există o dobândă plătită de cel care primește capitalul (beneficiarul sau debitorul) către cel care îl dă cu împrumut (creditorul sau investitorul) și banii nu pot fi ceruți decât la scadență și în condițiile dinainte stabilite prin contractul de împrumut.
– Pentru operațiunile de depozit: nu trebuie să existe dobândă, cel care depune banii trebuie să plătească un comision de depozit către bancă și poate deponentul poate dispune oricând de banii săi (poate să îi retragă când vrea fără să dea socoteală cuiva de ce face acest lucru).
Capitalurile de pe piață sunt atrase de bănci prin instrumente specifice numite depozite la termen, conturi de economii sau prin certificate de depozit. Acestea ar trebui să fie împrumuturi pe care deponenții le fac în favoarea băncilor, cedând către acestea temporar dreptul de utilizare asupra capitalului împrumutat. Pentru acest lucru primesc o dobândă. Pe lângă aceste depozite la termen există însă și depozitele la vedere. Depozitele la vedere apar sub forma contului curent de cele mai multe ori – un cont tranzacțional din care se pot face tot felul de operațiuni bancare (plăți, transferuri, depozite la termen).
Problema care apare este următoarea:
– Pentru depozitul la vedere (contul curent) se plătește o dobândă (e drept mică în cele mai multe cazuri). Mai mult, banca înțelege acest depozit ca incluzând și o cedare de drepturi de folosință și, de cele mai multe ori, împrumută acești bani. Paradoxul e că o poate face simultan la mai multe persoane datorită privilegiului oferit de rezerva fracționară. Adică depozitul la vedere are caracteristici de și împrumut bancar (dobânda plătită, împrumutarea depozitelor la vedere către alții, chiar simultan la mai mulți deodată).
– Pentru depozitele la termen (incluzând aici și conturile de economii și certificatele de depozit) există întotdeauna posibilitatea de a le retrage înainte de scadență când dorești, fără a pierde foarte mult dintr-o astfel de operațiuni (de cele mai multe ori doar dobânda datorată până la scadență și niciodată principalul). Adică aceste depozite la termen au caracteristici și de depozite la vedere.
Aceste contracte bancare sunt imposibile într-o piață liberă. De ce? Foarte simplu:
– Cine ar depune ceva la vedere într-un seif la o bancă știind că în prima secundă după ce iese din bancă acei bani sunt luați pur și simplu și împrumutați la mai mulți deodată (cum ar fi posibil acest lucru dacă am vorbi de aur?). De ce ar mai fi nevoie de dobândă în acest caz dacă e vorba de un depozit la vedere? Un astfel de contract de depozit la vedere nu s-ar semna niciodată între un deponent conștient de aceste lucruri și o bancă pe o piață liberă (imposibilitate economică).
– Cine ar împrumuta niște bani de la cineva știind că în orice moment cel care a dat banii cu împrumut (deponentul la termen în cazul acesta) poate cere banii în orice secundă înapoi. Acest contract e și el unul imposibil de semnat pe o piață liberă a creditului (vorbesc aici din nou de o imposibilitate economică nu de una fizică).
E clar că, pe lângă faptul că se operează cu bani imperfecți în economie (care pot fi tipăriți fizic în orice cantitate de banca centrală și aserviți unor nevoi politice), vorbim și de o serie de contracte financiare imposibile din punct de vedere economic pe care sistemele bancare moderne le propun și le impun clienților săi. De ce? Pentru simplu motiv că, prin astfel de contracte, băncile comerciale (interpretate dealtfel ca afaceri private) capătă un rol activ în procesul de creație monetară din nimic. Și ele, ca și băncile centrale, produc bani și când au probleme de lichiditate apelează la banca centrală pentru a transforma în bani lichizi aceste substitute monetare nenaturale pe care le crează. În final ajungem la acest haos monetar pe care îl trăim cu toții și care pare tot mai greu de stăvilit și corectat. Din această creație monetară beneficiază din plin nu doar băncile comerciale ci și statul (care vinde cu mult mai mare ușurință titluri de stat). Banii creați din nimic îmbogățesc bancheri și politicieni și sărăcesc pe majoritatea dintre noi care nu avem această ”egalitate de șansă” de a ne conecta la această producție de bani. Ne crează o criză permanentă care se amplifică cu fiecare nouă ”salvare” a celor care o provoacă.
Mulți trăiesc iluzia unei libertăți și a unui capitalism autentic în România și nu numai. Mulți acuză libertatea piețelor ca fiind vina relelor care ni se întâmplă. Multe rânduri de cerneală se irosesc pe materiale care aduc în discuție ideea de supra-reglementare absolut necesară (în opinia multora) a piețelor care s-au gripat și care au dus la criza actuală. Mulți sunt cu ochii pe ticăloșii din piața liberă și îi așteaptă la cotitură să îi facă mai incluzivi și mai participativi. Mulți naivi încă mai cred că evaziunea e cauza stagnării economice și că reducerea ei ar însemna ceva bun pentru modul în care se cheltuiește banul statului.
Interesant este cum poți să prosperi în acest ”capitalism” modern transferând cât mai mult din efort pe spinarea altora, fără ca aceia să te poată controla sau sancționa dacă faci erori. Afacerea perfectă pe care mi-o pot imagina este următoarea:
– O afacere inițiată din timpul studenției pentru a beneficia de avantajele Legii 166 / 2003 prin care statul își asumă cea mai mare parte din cheltuielile de inițiere (vezi aici detaliile).
– Odată inițiată afacerea, am nevoie de un incubator pentru ea. Adică am nevoie de cineva plătit de stat care să îmi ofere niște facilități legate de management, organizare, pregătirea mea personală în dezvoltarea afacerii (vezi aici detaliile). Un program ”interesant” este și programul guvernamental START (vezi aici detaliile și vezi aici ce frumos se face reclamă la astfel de programe, mai că îți vine să lași totul baltă și să iei bani de la stat). Dacă sunt antreprenor femeie (eu nu sunt dar jumătate dintre cititori pot fi) mai am și alte facilități (vezi aici).
– Locația este și ea foarte importantă. Pot alege să folosesc facilitățile unui parc industrial sau tehnologic sau să o plasez într-o zonă ”defavorizată”. Mai profitabilă este clar zona defavorizată prin multitudinea de facilități asociate ei (vezi aici ce subvenții au cei din acele zone).
– Urmează să aleg un obiect de activitate pentru afacerea mea. Aici sunt multe opțiuni. Cele mai interesante par cele din zona agriculturii unde subvențiile vin repede și sunt relativ consistente. Am decis să aleg pentru afacerea mea să produc lapte și derivate din lapte pentru piață și să produc cornuri. Intenția mea e să le vând statului în Programul său ”Cornul și Laptele” (vezi aici detalii cu privire la acest program de achiziții de stat). În felul acesta am piața asigurată. Laptele o să îl produc cu subvenții de la stat (vezi aici ce subvenții primesc cei care au bovine).
– Pentru că nu am bani suficienți, utilajele agricole am să le achiziționez printr-un fond european (vezi aici / aici / aici câteva scheme de finanțare pentru utilajele agricole);
– Utilajele pentru producția de iaurt și de corn am să le achiziționez printr-un alt fond european (vezi aici schema de finanțare pentru utilajele de prelucrare);
– Fondurile europene o să solicite o cofinanțare. Cum eu nu am bani am să mă duc tot la stat să obțin o garanție de la deja celebru fond de garantare pentru IMM-uri (vezi aici oferta generoasă de la FNCGIMM). Pentru cofinanțare am să aleg o bancă de stat – CEC dornică să îmi finanțeze afacerea mea (vezi aici oferta băncii pentru cofinanțări pe proiecte europene).
– Pregătirea forței de muncă am să o fac printr-un program de pregătire antreprenorială finanțat printr-un fond european (vezi aici oferta POS-DRU);
– Am să angajez forță de muncă din șomaj și absolvenți (care o fi diferența e greu de spus) beneficiind deasemenea de facilități din partea statului (vezi aici facilitățile acordate de stat);
– Am să accesez niște facilități pentru reabilitare termică și pentru utilizare de surse de energie regenerabilă pe componenta legată de mediu (vezi aici facilitățile);
– Inițiez un program de cercetare-dezvoltare pentru a îmbunătăți modul în care produc iaurt sau modul în care îmi hrănesc animalele. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare vor fi și ele deductibile fiscal (vezi aici detaliile).
Este clar că acest exemplu de afacere ”perfectă” arată cât de mult este conectat la stat sectorul de afaceri. Exemplul construit aici arată că, de fapt, asumarea incertitudinii inerentă pieței și actului antreprenorial este drastic afectată (și transferată eficient pe spinarea plătitorului de taxe și impozite). Stimulentele economice de a iniția și dezvolta o afacere pentru piață și consumatori sunt complet deturnate de stimulentele politice angajate în actul antreprenorial. Acești ”antreprenori” cu statul nu sunt decât simpli funcționari conectați la decizia politică care extrag profituri fără a livra ceva de calitate pieței. Acest mod de dezvoltare nu mai este demult capitalism ci o formă de a menține și de a conecta cât mai mult economia la Tătuc. Imperfecțiunea pieței este înlocuită de imperfecțiuni și de hazard moral asociate intervenționismului etatic care sunt generatoare de probleme și mai mari (în fapt un jaf instituționalizat și un haos generalizat). Cu un astfel de sistem economic puternic dependent de taxe, de inflație și de alocarea politică a resurselor nu este întâmplător de ce nu ieșim din criză, de ce nu devenim mai competitivi și de ce rămânem permanent la periferia țărilor cu pretenții. Nu este întâmplător de ce un astfel de sistem este birocratic (e nevoie întotdeauna de supra-control, de instituții de reglementare), este foarte costisitor pentru noi (pentru faptul că în lanțul dintre consumator și producător se interpun foarte multe instituții ale statului dar și pentru faptul că erorile și abuzurile în alocarea politică a resurselor sunt întotdeauna prezente și acoperite din banii tuturor) și este permanent generator de corupție. În loc ca antreprenorii să fie preocupați să înțeleagă cu adevărat nevoile consumatorilor ei sunt mai preocupați de cum să obțină o facilitate de la stat prin care să vâre pe gâtul consumatorilor produse care alminteri ar sta mult și bine în stocul lor. Scandaluri precum cele cu Cornul și Laptele sau precum cele cu FNGCIMM vor fi tot mai frecvente.
Cauze precum ”reducerea TVA”, ”reducerea cotei unice”, ”simplificarea numărului de taxe”, ”politică monetară prudentă”, ”reducerea inflației monetare”, ”reducerea birocrației”, ”privatizarea activelor statului” sunt demult pierdute. Tot mai mulți ”antreprenori” cad în plasa acestui ”capitalism” de stat. Prea mulți specialiști propovăduiesc prosperitatea prin astfel de scheme controlate politic și mor de grija inerției noastre în a crea afaceri conectate la stat. Prea mulți liberali socialiști și socialiști liberali. Ne scufundăm încet dar sigur.
Înțelegerea corectă a naturii și a valorii banilor este una dintre problemele cheie în teoria economică. Banul este important pentru noi mai puțin pentru materialul din care este făcut și mai mult pentru faptul că ne mijlocește schimburile (valoarea obiectivă a banilor este dată de posibilitatea de a obține o anumită cantitate de bunuri finale sau intermediare dacă deținem o cantitate de bani) și de faptul că ne permite calculul economic adică există întotdeauna un preț al banilor contra tuturor bunurilor și serviciilor din piață. Banul ne ușurează posibilitatea de a obține prețurile relative, de a face comparații de preț, de a calcula randamente și de a alege în final. Banul ar trebui să fie acel activ care ne servește cel mai bine în schimburi și care ne permite cel mai bine să facem acel calcul economic deosebit de important în acțiunea noastră. Când selectăm un activ dintre multe altele să ne servească drept bani, valoarea economică a acestuia se schimbă semnificativ: aurul nu mai este important ca materie primă industrială ci ca mediu de schimb mai degrabă. El va avea o valoare obiectivă (știm întotdeauna că ne poate mijloci schimburile mai bine decât orice altceva) și una subiectivă (valoarea aurului în bunuri și servicii din piață). Banii sunt de fapt pentru noi expresia valorică a bunurilor de consum și a bunurilor de capital (intermediare) pe care le-am putea cumpăra de pe piață atunci când îi deținem. Banii nu pot fi nici consum și nici capital. Dacă deținem acești bani pentru că ne temem să ne pierdem serviciul sau pentru că dorim să îi consumăm în viitorul apropiat ei sunt bunuri de consum. Dacă deținem acești bani pentru a cumpăra un utilaj pentru afacerea noastră sau pentru a cumpăra unele bunuri în vederea revânzării lor atunci ei devin bun de producție (sau capital în sens mai larg). Acești bani pot fi obținuți de către o persoană din abținerea de la consumul prezent, din implicarea în schimburi sau pot fi obținuți din producția de bani (minerit în cazul aurului sau tipărit / expansiune a creditului din nimic în cazul banilor fiat). Problema mare apare atunci când banii apar din nimic și când ei odată intrați în deținerea cuiva vor fi implicați în producție sau în consum. Banul de acest tip (produs din nimic prin tipărire sau prin expansiunea creditului din nimic) nu poate fi numit capital sub nici o formă pentru că nu a fost obținut prin sacrificarea unui consum prezent. Banul obținut prin minerit poate îndeplini funcția de capital pentru că el nu e produs niciodată din nimic. Cineva va sacrifica resurse pentru a mineri aur care vor trebui economisite de cineva. Ușurința cu care s-a trecut peste aceste confuzii a generat o suită de teorii eronate privind capitalul și dobânda și modul în care producția de bani (din nimic) poate reduce dobânda pe piață.
Într-un sens restrâns banii se împart: [1] bani marfă (aurul, argintul au fost rezultatul unei selecții îndelungate și au câștigat de departe competiția cu celelalte active cum ar fi sarea sau scoicile); [2] banii de tip credit („credit money” asociate de exemplu acelor datorii comerciale de tipul unei cambii la termen) și [3] banii de tip fiat (hârtii fără valoare produse cu costuri foarte reduse și impuse pe piață prin forța legii pentru a fi utilizate pe post de mijloc de schimb).
Mi se pare că în această clasificare cel mai problematic este banul de tip credit. Ideea că poți impune pe piață bani care să fie de fapt titluri de credit mi se pare lipsită de sens economic în aceeași măsură în care pot fi folosite drept bani simple înscrisuri monetare fără valoare (banii fiat). Argumentele mele pentru a susține această critică la adresa banilor de tip credit sunt următoarele:
[1] Să presupunem că eu am livrat o marfă cu plată la vedere și am de ales între a fi plătit într-un lingou de aur (cert) în greutate de 10 g sau într-o cambie cu o scadență de 3 luni emisă de X în favoarea clientului meu și deținută de acesta. Pe cambie scrie valoare de 50 g aur. Întrebarea este dacă voi prefera aurul (cert) sau voi prefera cambia la termen (incertă)? Este greu de răspuns ce voi face pentru că unii preferă certitudinea (sau echivalentul cert), alții preferă incertitudinea. Asta dacă ar fi să ne gândim că eu voi păstra cambia până la scadență pentru a primi aur pe ea. Ideea e că eu vreau această cambie ca mijloc de schimb, adică vreau cambia pentru a putea-o schimba imediat pe alte bunuri și servicii din piață. Cambia va avea întotdeauna un risc suplimentar față de aurul care este cert. Va trebui să îi asociez garanții suplimentare, să dau explicații suplimentare unui potențial client care o va lua de la mine contra unor bunuri sau servicii pe care vreau să le cumpăr de la el. Și el se va gândi mai departe că va avea dificultăți / costuri suplimentare în a convinge ca alții să îi accepte cambia luată de la mine și care propune un aur incert (e drept în cantitate mai mare) unui aur cert (dacă aș fi fost plătit în aur). Cambia are un cost suplimentar asociat aceste incertitudini care va îngreuna semnificativ folosirea sa ca mijloc de schimb generalizat. Va fi mult mai greu de recunoscut ca bani (banul trebuie să aibă proprietatea cognisicibilității). În plus, dacă eu iau cambia pentru cele 100 g aur incerte și vreau să fac plăți de valori mai mici nu voi putea diviza ușor această cambie (decât dacă o voi sconta contra unui bun divizibil, în speță tot aur).
[2] Să presupunem că iau această cambie care îmi conferă un drept de creanță la 3 luni privind o cantitate de aur. O voi putea folosi pentru a plăti la termen ceva care va avea scadență 6 luni? Cu siguranță nu. Cu siguranță voi avea dificultăți în acest sens. Un titlu cu scadență la 6 luni pe un titlu cu scadență la 3 luni nu are aceeași semnificați cu un titlu cu scadență la 6 luni pe o cantitate de aur. Este un non-sens. Adică plata mea prin acești ”bani” de tip credit va avea întotdeauna limitări pe care aurul sau alte mărfuri nu le pot avea. Va trebui nu doar să fiu atent la corelarea valorii plăților (banii de tip credit nu pot fi divizați ușor) ci și la corelarea scadențelor din aceste înscrisuri.
[3] Banii trebuie să circule întotdeauna fără discount în economie. Adică la valoarea lor nominală. Singurii care pot circula așa sunt banii de tip marfă. Banii de tip credit vor avea un discount care se modifică în funcție de scadență (acest discount va fi mai mare cu cât scadența e mai îndepărtate), în funcție de bonitatea emitentului, de garanțiile asociate (gajul de pe titlul de credit) sau în funcție de percepția deținătorului sau al potențialului client cu privire la aceste lucruri. E foarte greu să schimbi ceva contra unor astfel de titluri. Dacă vrei să cumperi mere sau pere va trebui să faci un calcul care va lua în considerare valoarea acestui titlu contra merelor și contra perelor (câte mere și câte pere valorează această cambie; eu vând mere și sunt plătit în cambie cu care vreau apoi imediat să cumpăr pere de la altcineva). Aurul și nu o cambie pe aur e ceva cert cu o valoare clară prezentă contra merelor și contra perelor. Cambia pe aur implică și ceva din viitor în acest schimb care e unul prezent, la vedere.
[4] Ce facem cu acele datorii perpetue (cele care nu au scadență și care la scadență se reîncarcă)? Există acum acele credite care sunt convertibile într-un nou credit. Dacă am accepta datoriile cu scadență drept bani ar trebui să acceptăm și datoriile fără scadență drept bani. Ori aici am putea intra pe un tărâm periculos și inflaționist de creație monetară privată în care în circulație ar fi aruncate pe post de bani mai degrabă datorii fără scadență decât datorii cu scadență. Banii fiat pot fi interpretați în acest sens: sunt datorii perpetue ale statului aruncate pe piață pe post de bani (sau banii scripturali / electronici sunt datorii perpetue ale băncilor emitente aruncate pe piață pe post de bani). Cineva ar putea astfel crea la infinit datorii ale tuturor care nu vor avea niciodată scadență (deja o face dar doar pentru stat și pentru băncile comerciale).
Concluzia este cât se poate de clară și are o miză enormă pentru economie: banii de tip credit ca și banii fiat sunt o ficțiune pe care piața liberă ar elimina-o instantaneu dacă ar exista libertatea alegerii mijlocului de schimb. Creditul creat din nimic (din depozite la vedere) prin rezerva fracționară e la fel de problematic ca și banul fiat tipărit din nimic de către băncile centrale. Un astfel de ”ban” ar fi eliminat probabil mult mai repede din schimburi decât creditul comercial care circulă sub formă de substitute monetare sau titluri de creanță. Limitat ar putea și ele circula în schimburi și ar putea facilita și ele schimburi dar nu într-o manieră generalizată așa cum ar face-o un ban de tip marfă. În final, destul de repede zic eu, piața s-ar opri tot la banul de tip marfă eliminând orice tentativă de a impune ca bani creditele (adică aurul, argintul sau o combinație între acestea). Banul, înțeles ca mijloc de schimb autentic, nu este și nu va fi niciodată credit sau datorie. Cu atât mai puțin dacă vorbim de o datorie a statului (banul fiat poate fi astfel interpretat). Banii pot fi doar bani naturali (banii marfă) sau bani legali (bani credit, bani fiat) care au nevoie de forța legii pentru a rezista ca mijloc de schimb generalizat.
Bibliografie:
[1] Rothbard, M. 2008, The mistery of banking, 2nd Edition, Ludwig von Mises Institute, USA;
[2] Say, J. B. 1971 (reprinted), A Treatise on Political Economy, New York: Augustus M. Kelley;
[3] Salerno, J. T. 2010, Money: sound and unsound, Ludwig von Mises Institute, USA;
[4] Soto, J. H. 2009, Money, Bank Credit and Economic Cycle, Unión Editorial, Madrid.
[5] Hulsmann, G. 2008, The ethics of money production, Ludwig von Mises Institute, USA;
[6] Mises, v L., 1953 (reprinted 1980), The theory of money and credit, Liberty Fund, USA.
Îmi aduc perfect aminte de un exemplu pe care în facultate un profesor mi l-a dat legat de diferența dintre leu și marca germană care ar fi cam aceeași dintre Dacie și Mercedes. Ce vroia să spună acel profesor era că în spatele valorii și stabilității oricărei monede ar sta competitivitatea și capacitatea de a vinde ceva către piețele externe. Cu cât ești mai căutat pentru produsele tale, cu atât vei putea exporta mai mult și vei avea intrări de valută în economia națională respectivă. O teză cât se poate de corectă dar care în economiile moderne nu se mai aplică.
Așa cum arătam și în articolele mai vechi, în economia reală se confruntă trei categorii de operatori: antreprenorii reali care produc bunuri și servicii de care piața are nevoie și care sunt permanent sclavii pieței și nicidecum stăpâni de sclavi cum lasă permanent socialiștii să se înțeleagă; antreprenorii politici dornici în permanență să inventeze noi autorizații (taxe) pentru antreprenorii reali din care să își extragă profiturile fără a vinde mare lucru pieței și o categorie aparte de antreprenori politici – cei monetari care își tipăresc pur și simplu profiturile (de fapt aceștia sunt cei mai periculoși dintre antreprenorii politici pentru că s-au plasat în afara controlului democratic și pentru că ei produc ”profituri” din nimic rafinând transferul din bunăstarea antreprenorilor reali).
Mai mult, putem observa și o obsesie aproape dusă la paroxism pentru consum și pentru consumator promovată de antreprenorii politici și monetari care, pentru că nu își extrag bunăstarea din producția pentru piață, nu sunt deloc interesați de apărarea poziției producătorilor (adică a antreprenorilor reali). Înainte de a fi consumatori noi trebuie să fim producători pentru a obține resursele necesare consumului și deci pe piață acționăm asumându-ne ambele rolului (prioritate având rolul de producător). Ei bine, antreprenorii politici și, mai ales, cei monetari nu își asumă deloc rolul de producător, extrăgând resursele din taxe sau din tipărire de bani. În aceste condiții, toată lupta dusă împotriva producătorilor (a capitaliștilor, a antreprenorilor autentici) este de fapt o luptă împotriva noastră. Orice barieră nouă inventată în favoarea consumatorilor și impusă producătorilor (a se vedea sloganul cu ”Sunt cetățean european și am drepturi atunci când consum ceva”) îngreunează viața antreprenorilor reali și ne limitează încetul cu încetul șansa de a mai acționa pe piață în calitate de consumatori. În loc să fim obsedați atâta de consum și consumatori mai bine ne-am poziționa de partea corectă a problemei. Evident că orice încercare de simplificare fiscală (mai puține taxe), de reducere a fiscalității, de reducere a deficitelor cu care operează statul, de reducere a datoriei publice sau de reducere a cheltuielilor publice se lovesc de un zid de apărare făcut de toți cei care trăiesc la umbra acestor resurse deturnate din bunăstarea celor care se încăpățânează să țină piept capriciilor consumatorilor. Evident că antreprenorii monetari aruncă nedrept vina inflației în cârca antreprenorilor reali care au fost incapabili să își crească oferta de bunuri și servicii care să împingă prețurile în jos astfel încât inflația produsă de tiparniță să fie anulată. Evident că orice încercare de a impune o anumită conduită cu privire la producția de bani din nimic naște reacții dure. Independența băncilor centrale este un subiect tabu de care nimeni nu se poate atinge și care începe și se termină din clipa în care titlurile de stat, inițial cumpărate pe bandă rulantă de băncile comerciale, sunt răscumpărate tacit contra lichidităților proaspete. Coaliția dintre antreprenorii politici (cei care trăiesc din taxe) și cei monetari este foarte strânsă și mereu îndreptată împotriva antreprenorilor reali (deveniți tot mai rari).
Revenind acum la problema ridicată aici – valoarea monedei care depinde de valoarea economiei din spatele său, observăm deci că economiile moderne sunt tot mai concentrate pe consumatori și nu pe producători și tot mai dominate de antreprenorii politici și cei monetari. Mai mult, economiile moderne operează cu monede fără valoare intrinsecă (bani fiat) care pot fi produși la infinit fără costuri semnificative. Banii și-au pierdut aproape complet caracterul economic devenind un vehicul, mai degrabă, politic. ”Capitalismul” modern este de fapt un intervenționism mascat care, în final, va duce la socialism și nu la și mai multă libertate economică. Degeaba încearcă antreprenorul real (să zicem producătorul de cartofi) să producă pentru piață, să fie competitiv și să se lupte de la egal la egal cu concurenții, încercând permanent să inoveze și să introducă noi tehnologii dacă antreprenorul politic îi înjumătățește imediat profitul cu o nouă taxă cât mai progresiv aplicată sau dacă antreprenorul monetar reduce dobânda de intervenție pentru a permite o expansiune monetară mai mare sau chiar tipărește lichiditatea de care au atâta nevoie. Competitivitatea antreprenorului real nu se mai vede deloc în profiturile sale ci în cele ale antreprenorului politic și ale celui monetar. În aceste condiții, stabilitatea și evoluția unei monede (leu versus euro, euro versus dolar) nu mai are nici o legătură cu economia reală ci cu viteza cu care se expandează masa monetară (SUA tipărește mai mulți dolari decât UE, dacă taxele sunt bine colectate în SUA decât în UE). În final, orice încercare de a explica economic evoluția unei monede este lipsită de succes. Și pe termen lung și pe termen scurt.
După ce că privatizările din România se lasă aproape mai mereu cu icneli din partea guvernanților (care văd cu durere cum li se mai micșorează plăcinta pe care o împart) dar și cu răcneli din partea sindicatelor (care își vor pierde semnificativ din rolul ”bunei” guvernări a companiei pe care l-au avut sub oblăduirea statului-tătuc), mai nou în România asistăm la privatizările de tip spectacol cu public, moderate de un veritabil ”vornic al privatizării” (pentru cei care nu știu, în Ardeal vornicul e cel care merge cu plosca de țuică înaintea mirilor și se ocupă el de toate procedurile de adjudecare a miresei) care, de la platanele economiei, ne vorbește cu emfază despre necesitatea acestor privatizări, despre cât de dezastruos au fost administrate companiile statului (și de aici necesitatea scoaterii din impas a acestor companii) sau care împroașcă tot felul de glumițe numai de el înțelese (la care nu râdea nimeni, poate decât forțați sau falși) pe măsură ce deschidea plicurile minuțios pregătite.
Am rămas stupefiat văzând în direct acest spectacol halucinant de la care lipseau companiile adevărate care ar fi trebuit și ar fi avut capitalul necesar pentru a cumpăra Oltchim. Un spectacol grotesc, de neînțeles și fără niciun sens economic. Parcă se vindeau haine second-hand cu strigare în piața publică. De ce a fost nevoie de tot acest bâlci al ”privatizării” Oltchim? În primul rând pentru că România este într-o permanentă campanie electorală de care nu mai scăpăm odată. Politicienii aveau nevoie de un spectacol ieftin pentru popor să arate că ”se face” ceva pentru economie și pentru cei care lucrează la Oltchim. După ce am făcut spume la gură criticând și vechea guvernare și pe cea actuală că e momentul să mai scoată la privatizare din activele statului, după ce FMI și alte instituții internaționale și europene ne-au tras sistematic de urechi pentru întârzierile la acest capitol, era momentul să arătăm lumii întregi că ”se mișcă ceva”. Părerea mea e că acest spectacol a arătat mai degrabă lipsă de seriozitate și de implicare, disperarea de a veni cu fapte concrete dar și o completă necunoaștere a modului în care se fac privatizările unor obiective strategice greu de vândut mai ales pe perioadă de criză.
Pe de altă parte, trebuie spus că a fost nevoie de acest bâlci tocmai pentru a ascunde imperfecțiunile acestei ”privatizări” care au bulversat până și pe unul dintre participanți (dacă nu pe toți participanții) – celebrul ”căutător al Elodiei”, Dan Diaconescu (în direct). Ce nu a înțeles (sau a înțeles prea târziu) nici DD și nici majoritatea celor din popor care se uitau la televizor e că acolo nu avea loc o privatizare autentică. Se vindeau doar acțiuni la ”Oltchim”, acțiuni care nu dădeau drept de proprietate asupra terenului, clădirilor și instalațiilor Oltchim (care rămân în continuare în concesiunea statului). Acolo se vindea o companie puternic dependentă de stat prin prisma faptului că ea doar are drepturi de administrare asupra unor active fixe care rămân în continuare sub controlul statului. Dependența e cu atât mai mare cu cât această companie ”privatizată” are datorii enorme la ANAF, la Electrica, CFR Marfă, CET Govora în valoare de peste 700 milioane de Euro (de 10 ori mai mult decât capitalul social subscris inclusiv prin această privatizare). Dacă mai adăugăm la aceasta și dependența de ARPECHIM ca furnizor important de materii prime (și care nu se află în ograda grupului Oltchim putând să se răzgândească oricând în privința condițiilor contractuale) imaginea dezastrului e și mai bună. Ca și cum nu ar fi de ajuns, statul a mai impus o piatră de moară de gâtul acționarilor – condiția ca numărul angajaților de la Oltchim să nu se modifice semnificativ.
Prin această ”privatizare” s-a vândut de fapt doar dreptul de a administra active ale statului și ea e doar o formă mai aparte de management privat în companiile de stat (nu are loc o selecție de manageri ci doar o cumpărare a dreptului de a numi manageri) sau o formă mai aparte de parteneriat public-privat. Este o ”soluție” de avarie care nu va aduce nimic bun pentru companie dată fiind lipsa de experiență în domeniu a acționarului câștigător care nu va avea prea mare marjă de manevră (nu va putea închide repede secții, nu va putea reorienta producția, nu va putea da afară angajați, nu va putea vinde active pentru că nu le are). Cel care a cumpărat acest drept de administrare foarte viciat de datoriile companiei și de lipsa de proprietate asupra activelor a plătit, după părerea mea, un preț mult prea mare. Abia aștept ca după ce îi iau banii lui Dan Diaconescu să fie declarată starea de insolvență la Oltchim. Să vezi atunci distracție și dansuri din buric pe masă la OTV.
Acest exemplu de ”privatizare” ratată confirmă încă odată faptul că în România încă nu se înțelege ce înseamnă acest lucru și cum ar trebui făcut el ca la carte. Nu se înțelege că astfel de momente sunt fundamentale pentru economia românească și că pot aduce adevărați jucători de pe piețele internaționale în arena noastră economică. Ratăm sistematic acest proces (care e cea mai importantă reformă structurală până la urmă) invocând tot felul de motive false. În fapt, acest proces de privatizare s-a ratat pentru că punem condiții prea drastice investitorilor, nu garantăm acestora stabilitatea fiscală (și legislativă) de care au nevoie, menținem un control al prețurilor și al industriilor și al infrastructurii de care depinde investiția pe care acești ar trebui să o facă (de exemplu industria energetică, transportul pe calea ferată), menținem și apărăm un sistem birocratic sufocant etc. Încetul cu încetul am ieșit de pe harta investițiilor și capitalului străin și ne îndreptăm către o izolare economică ce nu aduce nimic bun.
Comentarii recente