Toată lumea din România e înnebunită cu absorbția fondurilor europene. Toată lumea bună din România privește cu mare concentrarea blocarea sau ne-blocarea fondurilor de către Uniunea Europeană. Cu toții ne agățăm ca de un fir de păr existența și creșterea economică de tranșele care intră sau nu intră pe o axă sau alta. Cu toții ne isterizăm pe faptul că nu reușim să absorbim mai mult decât alții sau nici măcar ceea ce ne-a absorbit inițial Uniunea Europeană drept contribuție la bugetul său anual. Să fie oare fondurile europene soluția prosperității noastre? Să fie aceste fonduri unica șansă la a mai avea vreodată creștere economică de consistență pe meleagurile acestea greu încercate și prost administrate?
Pentru a răspunde la această întrebare am să prezint următoarea poveste:
M-am trezit dis de dimineață plin de energie și dornic de fapte mărețe. Am deschis frigiderul și am constatat cu necaz că am rămas fără ROȘII pentru gustarea de dimineață. Supărat și cu ochii pe ceas, am decis să descind repede și eficient în piața de lângă blocul în care stau pentru a negocia direct cu fermierul – producătorul – intermediarul – vânzătorul de tarabă (sau ce o mai fi el în funcție de ce hârtii sau avize a obținut de la stat) un kilogram de roșii. Ieșind din bloc cu planurile făcute și cu gândurile deja la ce roșii să îmi cumpăr (mai mici, mai mari, mai de cu țugui sau nu), am fost umflat brusc de la ușa blocului de doi malaci care mă țineau de mâini în timp ce un funcționar cu jiletca proaspăt periată și cu cotierele proaspăt cusute îmi bagă mâna prin buzunare și, fără să mă întrebe mare lucru, îmi confiscă banii de roșii. Ce să te mai împotrivești mârâielilor și îmbrâncelilor celor doi zdrahoni. Banii de roșii trebuiau să iasă din buzunarul meu și pace fără prea mare împotriveală. Am cedat repede încercând totuși să îmi amintesc ce contract social îmi tot spune funcționarul că aș fi semnat eu la un moment dat. Funcționarul mi-a luat banii și mi-a spus că se va duce el la piață în locul meu. Că va negocia el mult mai bine cu ticăloșii din piață ce am eu nevoie și că va veni fuguța înapoi. Nu a uitat să îmi spună că nu o face gratis și că o să oprească și el de o pâine din bani. Aștept cu nerăbdare venirea sa flancat de cei doi zdrahoni. Între timp, funcționarul care a luat banii de la mine s-a dus până la colțul străzii unde aștepta un funcționar și mai impozant, îmbrăcat într-un costum și cu ecuson agățat de gâtul său ca o zgardă de câine cu șnur albastru cu stele galbene. Acesta a luat banii de la funcționar și, fără să îl întrebe mare lucru s-a îndreptat rapid către piață. A cumpărat fără mari negocieri și la cel mai mare preț din banii mei PATRU LEGĂTURI DE PĂTRUNJEL din care una a băgat-o la el în buzunar. S-a întors la colț de stradă și a chemat pe funcționarul care m-a acostat inițial și i-a îndesat și lui o legătură de pătrunjel în buzunar pentru serviciile aduse. A strigat apoi un alt funcționar cu sacou albastru căruia i-a îndesat cele două legături de pătrunjel rămase în buzunar cu instrucțiuni clare: una să mi-o aducă mie și una să o oprească pentru el pentru serviciile aduse societății. Foarte repede, funcționarul cu sacou albastru s-a apropiat de mine și mi-a trântit în față legătura de pătrunjel (mi-a explicat că una o va păstra el pentru efortul făcut). Interesant a fost că pentru legătura primită mi-a cerut imperativ să îi dau prețul de piață de 1 leu legătura (conform instrucțiunilor primite). Degeaba am încercat eu să îi explic că vroiam roșii și nu pătrunjel, că am plătit deja odată pentru roșii și de ce trebuie să mai dau banii pe pătrunjel. Mi-a explicat că pătrunjelul nu poate să vină gratis și că dacă nu am bani să mă împrumut de la bancă. Mai mult, m-a pus să completez un formular în care să justific pe larg scopul pentru care am dorit pătrunjel cu calcule exacte și precise. Am completat repede și formularul. A trebuit să aștept vreo jumătate de oră până l-au verificat pe îndelete cei doi funcționari împreună cu cel de la UE. Evident că am greșit în vreo două locuri și pe acest motiv era cât pe ce să rămân și fără pătrunjel, pierzându-mi eligibilitatea. Am fost din nou verificat încă o jumătate de oră. În final, am primit acceptul că sunt eligibil și a trebuit să plătesc pătrunjelul ca să scap de scandal. Amărât m-am dus sus și m-am îmbrăcat, înfometat cu o legătură de pătrunjel în loc de una de roșii, plătită de vreo câteva ori. Când să ies, un alt funcționar era deja la ușă să verifice dacă mi-a plăcut pătrunjelul și dacă aș fi dispus și altă dată să merg la cumpărături.
Vă las pe fiecare dintre dumneavoastră să decriptați personajele acestei povești și legătura ei cu fondurile europene.
Banul este acel activ (puteți să îi spuneți marfă ca oricare alta) care mijlocește cel mai bine schimburile dintre noi. Fără aceste schimburi nu am putea consuma mare lucru și nici nu am putea produce mare lucru. Pentru economie, descoperirea banului este ca descoperirea roții sau a legii gravitației în inginerie. Banul, ca și motorul cu aburi, a fost un pas uriaș în evoluția umanității scăpând oamenii de stresul generat de barter-ul generalizat (dacă eram pescar și vroiam grâu sau orice altceva puteam oferi doar pește la schimb și trebuia să accept orice alt bun pe care apoi să îl pot implica în schimburi pentru altceva).
În prezent, în știința economică există o mare confuzie în ceea ce privește natura banilor. Ce sunt de fapt banii? Economiștii definesc banii foarte simplu: mijloc de schimb. Confuzia a pornit din momentul în care s-a încercat o definiție juridică sau legală a banilor. În loc să îl definească tot așa (mijloc de schimb), juriștii au definit banul ca fiind mijloc de plată și mijloc de stingere a datoriilor. Definiția banului ca mijloc de schimb este însă mai cuprinzătoare și include și pe cea de mijloc de plată și pe cea de mijloc de stingere a datoriilor. Această definiție legală a banilor are o miză mai mult sau mai puțin clară: în condițiile în care orice putea fi folosit pe post de bani (mijloc de schimb), statul avea nevoie de o definiție clară a activului prin care să se facă PLATA TAXELOR și STINGEREA DATORIILOR către stat. Taxele trebuiau plătite DOAR în acel activ agreat de stat și definit ca atare de stat (foarte lichid și foarte ușor apoi de valorificat contra altor bunuri din piață). Acesta a fost primul pas către monopolizarea producției de bani. Pentru că, în loc să definească juridic doar ceea ce poate fi folosit strict în decontările cu statul, statul a început să impună banul său legal și în schimburile private (explicația e simplă: statul putea defini legal orice pe post de mijloc de plată a taxelor sau de stingere a datoriilor către el însă risca să acumuleze active fără valoare economică în piață).
Reglementarea juridică a ”BANULUI” a consacrat așadar această definiție restrânsă a sa (doar mijloc de plată și de stingere a datoriilor), în condițiile în care principala funcție a banilor este aceea de mijlocire a schimburilor în piață (statul nu are însă nici o treabă cu acest lucru și chiar nu pare prea deranjat de haosul creat de producția monetară în piața privată). Atunci când s-a trecut la etatizarea completă a producției de bani și când aurul și-a pierdut complet funcția sa de mijloc de schimb, definirea legală a banilor a servit foarte bine scopurilor pentru care statul a făcut acest lucru. Definiția legală a banilor s-a extins și asupra funcției de mijloc de schimb. În momentul de față nu poți folosi ca mijloc de schimb în tranzacțiile private decât ceea ce te obligă statul (adică un activ cu funcții mult mai restrânse la aceea de plată și decontare a unor datorii față de stat).
Confuzia este binevenită pentru un stat tot mai aplecat spre a produce din nimic valoare adică bani de hârtie pe care prin lege ne obligă să îi folosim drept mijloc de schimb între noi. Cu cât e mai mare confuzia, cu atât ne putem da seama mai greu de adevărata OFERTĂ DE BANI existentă în piață și de dinamica explozivă a acesteia. Mai greu ne vom da seama de impactul asupra prețurilor și mai greu ne vom forma așteptările inflaționiste. Prețurile vor fi mai rigide (dar niciodată la nesfârșit) și vor încorpora mult mai târziu efectele dezastruoase ale aceste producții de bani din nimic. Ciclurile se vor succeda mai lent, însă se vor succeda în cele din urmă și amplitudinea dezastrului va fi tot mai mare de la o criză la alta.
Într-o lume în care producția de bani din nimic a devenit cea mai simplă și mai atractivă cale de prosperitate pentru unii, înțelegem foarte greu unde se află cea mai mare parte din vină pentru criza actuală. Producția de bani este împărțită între băncile centrale (care tipăresc efectiv banii) și băncile comerciale care expandează banul tipărit de băncile centrale având acordul acestora și suportul lor în cazul unui faliment apărut pe lipsa de lichiditate. Este oare întreaga activitate bancară inflaționistă și generatoare de criză?
Motorul oricărei economii este economisirea atât de necesară pentru stimularea producției. Sistemul bancar are rolul fundamental de a mobiliza aceste economisiri și de a le pune la dispoziția celor care vor să producă pentru a avea apoi resursele necesare de a deveni consumatori. Cu ajutorul sistemului bancar devine posibil ca cel care dorește să producă ceva pentru piață și nu a economisit resurse suficiente să acceseze resursele economisite de altcineva. Băncile sunt instituții de intermediere financiară care au sofisticat foarte mult produsele și serviciile prin care intermediază economisirile noastre. Clasificarea băncilor se face după proveniența resurselor lor în: bănci de investiții (sau de împrumut într-o altă abordare) și bănci depozitare (sau comerciale).
Un prim caz pe care îl discutăm este acela al unei bănci care colectează de la acționarii săi resursele din care apoi acordă credite. Prin faptul că acționarii renunță la o parte din resursele lor și nu le mai consumă, investindu-le într-un proiect antreprenorial numit bancă (formând practic capitalul acelei bănci) nu are loc nici un proces inflaționist. Pur și simplu, resursele trec pe o perioadă determinată (până la scadența creditului) din buzunarele unora (acționarii băncii) în buzunarele altora (debitorii băncii). O variantă a acestui caz este acela în care banca suplimentează resursele furnizate de acționari prin emisiunea de titluri proprii (obligațiuni) pe care le cumpără creditori din afara băncii și care cedează și ei capitalurile lor băncii emitente în schimbul obligațiunilor. Nici în acest caz sistemul bancar nu este generator de probleme pentru economie.
O a doua situație este aceea a unei bănci depozitare care strânge capitalurile (economisite) prin depozite bancare la termen. Creditarea din aceste depozite bancare la termen nu este nici ea inflaționistă. Se spune, pe bună dreptate, că băncile intermediază timp și că pun față în față diferite preferințe de timp. Spre deosebire de afacerile curente, durata activelor (unde se duc capitalurile) într-o bancă este mai mare decât durata pasivelor (de unde vin capitalurile). Acest lucru este, într-adevăr, o permanentă sursă de risc de lichiditate și pune presiune pe cei care operează în bănci pentru a potrivi cât mai bine cele două durate (care la o afacere obișnuită sunt egale). Nu înseamnă că dacă există o astfel de problemă ea trebuie expandată enorm fără consecințe prea mari (luăm bani la vedere și îi dăm la termen pe 10 ani) și nici că astfel de instituții trebuie salvate de la faliment mereu de către stat. Creditarea la termen din depozitele la termen cu respectarea potrivirii duratei între cele două acțiuni nu are efecte inflaționiste și nici nu generează criză. Refacerea lichidității ulterioare din sporirea capitalurilor, atragerea de noi depozite la termen sau din emisiunea de titluri financiare pe piață nu este nici ea problematică. Și în acest caz resursele trec din buzunarul unora (deponenții la termen) în buzunarul altora (cei creditați). Problema apare însă în momentul în care cel care a depus o sumă de bani la termen are dreptul să o retragă înainte de termen fără penalități foarte mari din partea băncii. Ceva ce inițial are caracteristici de împrumut și de cedarea folosinței banilor (depozitul la termen) devine de fapt o sumă pe care o poți accesa când dorești deși ea este deja împrumutată altcuiva. Dacă banca își reface lipsa de lichiditate apărută pe fondul unei proaste potriviri între duratele creditelor și duratele depozitelor la termen de la banca centrală cu o dobândă de referință (de preferabil cât mai aproape de zero), activitatea bancară devine una problematică și inflaționistă (generează criza).
Dacă o bancă decide să primească spre păstrare sume de bani ale clienților lor în conturi la vedere din diferite considerente (securitate, comoditatea de a opera cu numerar păstrat în bancă) și păstrează aceste sume în interiorul său fără a se atinge de ele, acest lucru nu afectează negativ (inflaționist) economia ci, dimpotrivă (pe perioada în care aceste rezerve rămân blocate în bancă poate apărea chiar o ușoară tendință de scădere a prețurilor). Atâta timp cât banca operează cu 100% rezerve păstrând integral depozitele la vedere în conturile clienților lor ea desfășoară o activitate benefică pentru sistemul economic. Problema apare în momentul în care băncilor li se oferă dreptul și privilegiul de a nu păstra mare lucru din depozitele de la vedere ale clienților lor și de a le da cu împrumut la cât mai mulți dintre noi (dublat de privilegiul de a li se reface lichiditatea cu dobândă preferențială). În acel moment activitatea bancară devine una problematică și inflaționistă.
Mai trebuie spus că vina nu este neapărat a băncilor comerciale care primesc un set de drepturi / privilegii de la stat (banca centrală) și pe care, evident, vor căuta tot timpul să le valorifice la maxim. Rezerva fracționară și dobânda preferențială scăzută transformă complet activitatea bancară dintr-una orientată spre economisiri reale, într-una orientată pe bani produși din nimic de către banca centrală. Funcția economică esențială a intermedierii financiare este deturnată spre una cauzatoare de crize și prosperitate doar pentru o categorie redusă de beneficiari. Hazardul moral imens care guvernează activitatea bancară modernă își găsește cauza în vicierea instrumentelor financiare (depozite la vedere care devin credite către bancă sau depozite la termen care din credite către bancă devin depozite la vedere). Sistemul bancar bazat pe astfel de contracte de depozit viciate cu bună știință (și care în piața liberă a capitalurilor nu ar fi existat în această formă) devine din start un sistem falimentar. Un sistem care, fără ajutorul susținut al statului (care are partea lui de profit din acest sistem), ar fi închis obloanele demult. Orice încăpățânare de a continua activitatea bancară în acest mod va adăuga noi și noi costuri sociale și va adânci și mai mult sărăcirea celor care contează cu adevărat pentru sistemul economic și care sunt singura șansă de salvare a situației. Atâta timp cât asistăm la o concentrare tot mai mare a activității bancare pe zona sa inflaționistă și falimentară (creditare din depozite la vedere, refinanțare masivă de la banca centrală, creditarea statului în dauna sectorului privat), nu vom avea prea curând liniște și bunăstare.
Materiale suplimentare recomandate:
http://ecol.ro/content/salvarea-bancilor-este-inflationista
https://cristianpaun.finantare.ro/2011/10/19/privilegiile-din-sistemul-bancar-modern/
M. Rothbard – The Mistery of Banking
Se vorbește tot timpul despre ce trebuie făcut pentru relansare economică. Se discută despre prăbușirea consumului (care a dus la pierderi de locuri de muncă), despre diminuarea creditării la nivelul sectorului privat (care pe o piață în prăbușire nu are sens să se împrumute). Se supralicitează rolul pe care trebuie să îl aibă statul (consumul public) în suplinirea prăbușirii consumului privat ca șansă pentru redresarea economică mult așteptată. Se supralicitează eronat rolul pe care banca centrală ar trebui să îl aibă în relansarea economică prin infuzarea de ”lichiditate” necesară punerii în mișcare a unei economii chipurile blocată din vina piețelor.
Analiza cu privire la adevăratul motor al economiei care ne-ar putea relansa și ne-ar putea scoate din criză pleacă de la ideea fundamentală că, într-o economie de piață, nimeni nu poate deveni consumator dacă înainte de toate nu este producător. Cu toții trebuie să jucăm și să ne asumăm acest dublu rol economic (producător și consumator) în care cel de producător a ceva dorit de piață trebuie să primeze. Cel care nu produce ceva dorit de piață se plasează în afara economiei, risipește resurse și este eliminat imediat din ecuația schimbului, fiind incapabil să își genereze resursele pentru a deveni consumator. Deci, pentru a relansa consumul din România într-o manieră sănătoasă, trebuie mai întâi să relansăm producția. Trebuie, de fapt, să relansăm economia sănătoasă care poate aloca eficient resursele existene în proiecte antreprenoriale generatoare de servicii și bunuri de calitate. Relansarea nu se poate face în afara unor piețe eliberate de constrângeri, reglementări și intervenții de tot felul din partea unor instituții care mimează binele pentru a ascunde agresiunea prin taxe și inflație. Degeaba stimulezi producția fără să stimulezi mecanismele de piață (să le eliberezi de fapt de constrângeri). Piețele eliberate vor putea da mai ușor prețurile necesare care, prin informația pe care o includ, sunt vitale pentru decizia antreprenorială (alocarea se va face cu mult mai puțină eroare). Această stimulare a proprietății private, a producției private și a piețelor private (și nu a consumului) trebuie menținută o perioadă suficient de îndelungată (decenii întregi) pentru a da posibilitatea generațiilor de antreprenori (mai mici sau mai mari) să se formeze, să capete experiență și să intre cu adevărat în jocul economic. Prohodul capitalismului și al piețelor cântat pe diferite voci (știm noi de cine) nu face decât să ne îndepărteze și mai mult de ceva ce nu am avut niciodată în România (sau prea puțină vreme).
Producția nu se poate relansa dacă nu există economisiri sănătoase. Fără aceste economisiri nu apare capitalul necesar pentru a fi investit în bunuri de capital (echipamente, mașinării, tehnologie). Economisirile sunt fundamentul relansării producției alături de relaxarea fiscală și de austeritatea politicii monetare. Nu consumul trebuie să fie obsesia celor care doresc să relanseze economia ci economisirile. Din păcate, sistemul monetar actual construit după calapoade keynesiste lovește direct în aceste economisiri: producția de bani din nimic face posibilă ”crearea” din nimic a capitalurilor care aruncate pe piață la concurență cu economisirile autentice alterează radical comportamentul băncilor comerciale (de ce să mă chinui să alerg după depozitele populației când e mai ieftin și mai simplu să mă conectez la robinetul de bani). Paradigma keynesistă care conduce politicile publice (nu numai la noi ci peste tot în lume) menține și apără un tip falimentar de rezolvare a crizelor care acumulează crize viitoare și mai mari de la primul moment al aplicării lor. Nu te poți salva la nesfârșit de la o criză produsă de intervenționismul de toate felurile printr-un intervenționism și mai mare. Nu poți să pedalezi la nesfârșit pe stimularea cu orice costuri și prețuri a consumului final (public mai ales) blocând și sufocând tot mai mult pe cei care ar trebui să producă pentru acest consum pe care dorești să îl stimulezi. Nu poți să stimulezi consumul care se produce în interiorul unor piețe tot mai puțin lăsate să aloce eficient și liber resursele și nici nu poți vorbi de relansare economică prin producție monetară sperând ca prețurile unui coș ales arbitrar de bunuri (bine controlate sau eficient agregate într-un indice de prețuri îndoielnic) să crească mai puțin decât crește valoarea nominală a PIB (și de acolo diferența de creștere ”reală” iluzorie). Nu poți apelezi tot timpul la cartof care ba ne salvează ba ne aduce recesiune economică. Nici nu poți să invoci tot timpul că dacă am produce și infuza mai mulți bani în economie (adică ceva lipsit de valoare economică) am produce prosperitate. Nu poți să denigrezi austeritatea bugetară și să invoci faptul că locurile de muncă neapărat trebuie create prin intervenționism (adică în răspărul pieței și a antreprenorilor care știu cel mai bine ce trebuie creat, cât, cum și unde). Pentru că minciuna are picioare scurte iar economia (dependentă de resurse limitate) te pedepsește imediat.
Economiile moderne se bazează pe un simulacru de capitalism și de piață, fiind denaturate și bulversate complet de producția de bani din nimic asumată și apărată prin forța legii de instituții ale statului (băncile centrale) în jurul cărora roiesc și prosperă foarte mulți (politicieni și bancheri deopotrivă). Antreprenorii autentici (atâta câți au mai rămas) se încăpățânează să creadă în beneficiile luării destinului în propriile mâini și se chinuie să ofere roadele efortului lor pieței pentru a obține resursele din care apoi să consume ei și familiile lor. La polul opus, ”antreprenorii” politici apără cu dârzenie și ferocitate taxele multe și sufocante aplicate cu un cinism demn de toată lauda, întru mult invocata echilibrare a bugetului statului (permanent dezechilibrat și avid de datorii, mereu în criză și întotdeauna în eșec total când vine vorba de calitatea serviciilor publice). O categorie aparte de ”antreprenori” sunt cei monetari (bancherii centrali care produc numerar, băncile comerciale care expandează creditul din nimic și nu din economisiri sănătoase) care pur și simplu își tipăresc sau multiplică dintr-o simplă apăsare de buton profituri pentru care nu a fost furnizat nimic în economie.
Taxele pe care le percepe ”antreprenorul” politic doar redistribuie din profiturile antreprenorului autentic (încă prea puțini și prea slabi în România pentru că nu au avut suficient timp să se formeze) către buzunarele sale. Taxele sunt dependente de suportabilitatea celor taxați care pot sancționa, din când în când, politicianul prin votul său. Numărul taxelor, nivelul taxelor, deficitele și bugetele publice încă mai au o mică formă de amendare publică, fiind discutate și votate în parlamentele alese prin vot democratic (recunoscând aici însă toate tarele acestor sisteme); ele sunt adesea dezbătute la sânge (mai ales acum în momente de criză). Redistribuirea pe care o propune politicianul e apărată de un așa-zis contract (social) și este justificată adesea de teme cu conotație socială (dacă nu ar fi statul cine i-ar mai proteja pe cei sărmani). Pentru a avea succes, politicianul alimentează în permanență ura dintre bogați și săraci, împărțirea aceasta pe clase fiindu-i de mare ajutor într-o democrație bazată pe principiul sec al majorității simple. De cele mai multe ori, extracția pe care o produce politicianul prin taxe reorientează resursele care inițial se alocau perfect (prin mecanismul de prețuri al pieței) spre o alocare ineficientă bazată preponderent pe criteriul politic. Taxarea substituie criteriul economic cu cel politic iar atunci când ea devine importantă la nivel de individ (i se ia practic aproape totul) falimentul nu poate fi departe.
Problema și mai mare apare însă la inflație. Aceasta este un derapaj democratic absolut pentru că prin producția monetară din nimic statul obține o bună parte din resursele de care are nevoie supraviețuirea sa fără a mai trece prin parlament deciziile în acest sens, evitându-se astfel un control democratic al votului. Nu întâmplător se vorbește de independența băncii centrale și de plasarea acesteia în afara controlului democratic tocmai, chipurile, a fi capabilă să nu cedeze dorințelor politicienilor (istoria arată că sistematic băncile centrale s-au pus la cheremul politicienilor și că fără ele băncile comerciale nu ar fi putut fi atât de eficiente în creditarea statelor asistențiale). În acest fel, statul poate extrage resurse (alături de ceilalți ”antreprenori” monetari) fără a mai da socoteală nimănui. Hazardul moral în acțiunea celor care gravitează în jurul tiparniței de bani este mult mai mare decât al celor care extrag taxele din economie. Nici o taxare nu ar trebui să fie aplicată oamenilor fără un acord al parlamentarilor (ori inflația tocmai acest lucru face). La umbra inflației, politicienii și prietenii lor (bancherii sau cei care lucrează cu statul) își pot vedea nestingherit de afacerile lor, de îmbogățirea lor fără a produce nimic (sau mare lucru) pentru piață (la umbra unui ban fără valoare intrinsecă pe care ne obligă cu forța să îl folosim pe post de mijloc de schimb deși el eșuează complet în funcțiile sale și care are nevoie ca de aer de încrederea noastră pentru a fi stabil și pentru a nu dispărea de pe piață). Inflația este un fenomen anti-democratic lovește implacabil pe toată lumea, ducând în cele din urmă la sărăcirea celor mai mulți dintre noi. Inflația (mai exact producția de bani din nimic) încalcă reguli elementare de economie și plasează sistemele economice în afara teoriilor fundamentale (de aceea nu mai înțelegem nimic din acest haos alimentat de politicile monetare și nici nu întrevedem corect soluțiile care s-ar impune). Inflația îl ajută pe politician să ne mintă și să ne ascundă adevărul și îl salvează de la faliment împingându-ne spre prăpastie pe toți ceilalți. Creșterea cantității de bani se face în răspărul pieței, întru agresarea sa și întru eliminarea acelora care se mai încăpățânează să economisească sau să mai producă ceva, punându-și la bătaie averea, energia și creativitatea lor. Cauza crizei este tocmai exacerbarea acestui tip de ”capitalism” dezvoltat, mai degrabă, prin pârghii monetare incontrolabile sau, mai bine zis, acaparate de politicieni.
Cu toate acestea, chiar dacă la o comparație directă inflația pare mai puțin democratică decât taxele (din motivele arătate), sistemele democratice prin care se votează parlamente (reprezentanți) care apoi decid în numele nostru sunt și ele deosebit de problematice. Derapajele pe care democrația modernă le cunoaște (nu mai contează câți merg la vot, votul poate fi fraudat sau cumpărat etc.) face ca inclusiv taxele și agresiunea statului ”legitimată” de ”contractul social” să fie imposibil de controlat de societatea civilă (să nu uităm că în România nu reușim să reducem numărul de taxe, nu reușim să micșorăm cuantumul lor și că oricine se perindă democratic la putere nici nu vrea să audă de această problemă sau de altele cum ar fi reducerea deficitelor sau austeritate pe partea de cheltuieli publice).
Bibliografie suplimentară pentru cei care vor să citească mai mult pe acest subiect:
http://library.mises.org/books/Friedrich%20A%20Hayek/Choice%20in%20Currency.pdf
http://www9.georgetown.edu/faculty/afo2/papers/DemocracyInequalityInflation1.pdf
Comentarii recente