Constat cu amărăciune că în această țară mai e multă pâine de mâncat până când inepțiile economice comuniste vor înceta să mai fie o atracție pentru majoritatea dintre noi. Nu cred că politicienii ar promova astfel de idei fără a găsi un suport major în rândul populației votante, năucită de sărăcie și cu răbdarea la limită în așteptarea unei prosperități pe care un socialism ”de piață” vândut pe post de reformă, tranziție și ideologie întârzie (pe bună dreptate) să ne-o ofere. Dacă populația îmbătrânită și sărăcită nu ar mai rezona la idei asistențiale falimentare pe care, cu rândul, unii și alții le aplică pe această țară după bunul plac și fără nici o justificare sau studiu de impact în prealabil, nu cred că cineva ar avea un succes răsunător. Programe de guvernare în care pe primul loc contează ”bogații” definiți absolut arbitrar de politicieni pe care taxe aberante și sufocante nu îi mai satură nu și-ar avea rostul într-o astfel de societate bazată pe proprietate privată extinsă (de care noi suntem încă departe din păcate). Mesaje belicoase de impozitare a piscinelor și a caselor (care deja au fost cumpărate din venituri jupuite la sânge de stat și pe care suntem obligați nedrept să le mai plătim încă odată statului în decurs de câțiva zeci de ani) ar fi întâmpinate de huiduieli și nu de aclamații pline de ură nejustificată. Evit intenționat în acest articol discuția ”bogaților” creați de socialismul de care nu mai putem să ne descotorosim și faptul că haiducia asta inutilă se va solda doar cu mutatul resurselor către buzunarele altor bogați în final (și eventual cu votul câștigat al maselor prostite dar înfometate și avide de ”sânge” și circ pe pâine).
Uitându-se cu ochii la măsurile de stânga pe care le aplică diferite economii de ”succes”, guvernanții noștri nu știu ce să mai inventeze pentru a ieși din clenciul deficitului bugetar (umflat de cheltuieli inutile scăpate de sub control). Suedia se pare că a inspirat mai nou pe cei din Ministerul Finanțelor care acum vor să introducă cu surle și trâmbițe în România instituția delațiunii fiscale: oricine are o suspiciune sau bănuială cu privire la o posibilă fraudă fiscală poate depune o plângere și va primi drept răsplată de la statul recunoscător o reducere procentuală din impozitul datorat pentru ”ajutorul” dat în lupta cu evaziunea fiscală.
E clar că cel care ar dori cu adevărat reforme fiscale în România ar începe în primul rând cu modul în care se construiește bugetul: întâi ar trebui să se stabilească intrările de fonduri (nu vreau să le spun venituri fiscale) dintr-o fiscalitate suportabilă și decentă aplicată mediului de afaceri și persoanelor fizice și abia apoi se stabilesc, în funcție de priorități, ce proiecte se vor finanța în anul (sau anii) care vor urma. În al doilea rând ar trebui să înceteze inițierea de proiecte publice noi până când cele vechi nu au fost finalizate (chiar ar trebui instituită o regulă la 3 proiecte finalizate să înceapă unul nou). În acest fel, alternanța la putere nu ar mai genera trecerea unor proiecte în conservare sau abandonarea totală a lor după ce au fost avansate cheltuieli (studii de prefezabilitate, fezabilitate). În al treilea rând trebuie demarată o acțiune amplă de analiză a fiecărei taxe care se aplică în momentul de față în România pentru a vedea eficiența lor atât din punct de vedere al statului încasator dar, mai ales, din punct de vedere al contribuabilului. În al patrulea rând trebuie înțeleasă următoarea axiomă economică: cauza evaziunii fiscale este nivelul prea ridicat al impozitelor, birocrația din jurul lor, numărul mare de impozite (multe inutile cum am spus). Facem evaziune pentru că suntem privați de resurse importante (am ajuns să muncim pentru stat mai mult decât pentru noi) fără să beneficiem de servicii publice de calitate și fără ca să avem vreo pârghie contractuală să comentăm împotriva abuzurilor statului. În plus de ceea ce plătim la stat ajungem să plătim suplimentar (din ce ne rămâne) pentru a supraviețui sistemului socialist de care nu mai scăpăm vreodată. Nu sunt deloc convins nici de faptul că mai puțini evazioniști în economia românească va duce la mai puține gropi în asfaltul românesc sau la autostrăzi mai multe. Cu sau fără impozite bine încasate vom rămâne prost gestionari ai banului public nu pentru că ducem lipsă de funcționari cu profil de suedezi ci pentru că alocarea resurselor publice e viciată.
În acest context sumbru nu pot decât să remarc o tăcere suspectă care s-a așezat peste orice încercare de a reduce vreo taxă în România, odată cu noua guvernare care a dobândit acces la putere tocmai pe fondul nemulțumirilor legate de ce măsuri de stânga au luat cei de dinaintea lor. TVA-ul rămâne în continuare blocat la nedreapta valoare de 24% fără ca să existe vreo intenție de a-l reduce. În schimb guvernul ne aruncă praf în ochi cu încasarea TVA la plata facturii. Eșuând total în lupta sa cu evazioniștii, guvernanții se gândesc eronat că ar putea pune o presiune pe noi să ne plătim aceste impozite (uitând că pentru unii dintre noi acest lucru ar însemna falimentul familiei) prin instituirea măsurii stupide de care vorbeam: instituția delațiunii.
Iată argumentele mele pentru care o astfel de măsură este aberantă și nu va produce nici un efect pozitiv în economia românească:
1. Nu există motive ca eu să îmi torn patronul că mă plătește la negru pentru că risc să îmi pierd locul de muncă. Statul îmi oferă 3% reducere din impozitul datorat oferindu-mi alternativa de a-mi pierde locul de muncă (inclusiv prin falimentul patronului evazionist). Nici un om sănătos la cap nu ar face așa ceva;
2. Nu există motive ca eu să îmi torn vecinii că fac evaziune fiscală pentru că eu trăiesc într-o comunitate mică cu care trebuie să cooperez social. Vecinul meu îmi împrumută o lopată când am nevoie de ea, îmi supraveghează casa de hoți când sunt în concediu sau la serviciu, îmi udă florile etc. Cu alte cuvinte, am de ales între a-mi atrage dușmănia pe viață a vecinului și a primi reducerea infimă de impozit de la stat dacă îl torn. Se uită că există și instituția ”răzbunării” prin care vecinul pe care îl torn se poate răzbuna pe mine făcând și el același lucru sau lucruri chiar mai grave (îmi poate incendia casa de exemplu). Trebuie multă ură pe vecinul tău să îi faci un astfel de pocinog.
3. De ce crede statul că eu aș avea mai multe informații decât el cu privire la ce activități economice prestează vecinul sau patronul meu? Suntem țara cu cele mai multe servicii secrete și cu cei mai mulți angajați în aceste servicii secrete. Nu avem nevoie de instituția delațiunii cu atât de mulți securiști în jurul nostru. De ce îi plătim dacă nu sunt în stare să descopere infracțiunile economice de amploare (tiruri pe care nu le controlează nimeni de la graniță până la destinație, ba chiar le escortează serviciile secrete)?
4. Cine va împiedica abuzurile în acest sens? Sunt vecini care nu se înțeleg din diferite motive și care abia așteaptă un nou ”instrument” de șicană al celui cu care nu se înțelege. Va trebui statul să aloce resurse pentru a strânge aceste informări cu privire la evaziunea vecinului, să le verifice pe teren și apoi să le instrumenteze în cazuri de evaziune sau, de ce nu, de abuz împotriva vecinului. Va fi sancționat cineva care greșește atunci când toarnă pe altcineva? În ce mod? Evident că acest sistem este foarte costisitor și va necesita resurse importante pentru ca el să devină efectiv în vreun sens sau altul.
5. Turnându-l pe vecinul tău care muncește la negru sau vinde ceva la negru poate că îi tai singura sa sursă de venit și îl arunci în ghearele falimentului provocând adevărate drame la nivelul unor familii. Pentru ce? Ca să trimiți niște bani către stat ca el să îi distribuie prietenilor de partid care trebuie să supraviețuiască cu orice preț acestei crize. Ai de ales între a nenoroci o familie care e aproape de tine pentru a îmbogăți un favorit al statului și al partidului. Evazionistul este ca cel care încearcă și face orice ca să sară gardul de sârmă ghimpată din lagăr. E cel cu care ar trebui să rezonăm, mai ales atunci când condițiile de detenție devin insuportabile. Natural e să rezonăm cu evazionistul și nu cu stăpânii de sclavi care ne țin în acest lagăr și nu ne oferă nimic pentru faptul că trăiesc pe spatele nostru.
Această măsură stupidă va face și mai mult să fim suspicioși unii cu alții, va da naștere la haos și la abuzuri din partea unora care nu precupețesc nici un efort de a face rău și de a împroșca cu noroi în cei cu care nu pot coopera. Această măsură va consuma în final mai mult decât toate resursele suplimentare pe care se presupune că le-ar aduce bugetului statului dacă ar fi aplicată, ducând în final la un deficit și mai mare pe care tot noi îl vom plăti fără a putea trage pe cineva la răspundere. Dacă pe lângă TVA-ul aberant de mare, impozitele pe muncă aberant de multe și de mari, celelalte impozite aberant de numeroase mai vii și cu astfel de inepții pe post de reformă fiscală nu ne rămâne decât să ne închidem definitiv taraba și să îngroșăm rândurile asistaților sociali conectați la tătuc.
Vreau să insist mai mult pe această temă a prețului petrolului și a legăturii sale cu alte prețuri din economie. Odată cu anunțarea de noi scumpiri la benzina de la pompă (care între noi fie vorba au mai mult sau mai puțin justificare, dar cel puțin cred în calculele pe care și le-au făcut benzinarii pentru că, dacă au greșit și au pus un preț prea mare, consumul la pompă va scădea și, în final, pot cunoaște o pierdere de zile mari pentru proasta decizie de a nu coopera cu consumatorii și de a ignora total puterea lor de cumpărare și resursele limitate de care dispun) au și început vaietele în stânga și dreapta de cât de multă inflație vom avea din această cauză. După ce că sunt deja cu imaginea terfelită pentru că ne jecmănesc prin prețurile ”piperate”, acum benzinarii sunt văzuți și ca fiind la baza tuturor creșterilor imediate de prețuri din economie. Aceasta în condițiile în care la baza justificării creșterii de prețuri la benzină a stat deprecierea leului față de dolar care este și ea cauzată de diferențialul de inflație dintre România și alte piețe (conform teoriei parității puterilor de cumpărare). Și tot așa o ținem ”langa” la nesfârșit cu această spirală din care se pare că nu mai ieșim.
De ce nu vom avea creșteri de prețuri datorită creșterii prețului la petrol? Foarte simplu (am mai spus-o): cu o masă monetară constantă (aceeași lei în piață), dacă unele prețuri cresc (se gândesc benzinarii că pot pune un preț mai mare în lei fără să le fie afectate vânzările semnificativ) alte prețuri trebuie să scadă pentru că nu există un buget aferent la nivel de individ. Nici măcar creditul sănătos (nu cel creat prin expansiune monetară) nu poate afecta această situație: consumuri viitoare vor fi transformate temporar în consumuri prezente însă această creștere a consumului prezent al unora (debitorii) va fi însoțită de scăderea consumului prezent al altora (cei care economisesc). Singura posibilitate ca și prețul de la benzină să crească și celelalte prețuri să crească în același timp este ca cineva să producă din nimic lei (prin expansiunea creditului din depozite la vedere sau prin tipărire).
Confuzia pe care o fac cei mai mulți care privesc acum la creșterea de preț la benzină pleacă de la ideea că prețurile în piață al bunurilor se stabilesc exclusiv de la costurile de producție (inclusiv benzinarii sunt supuși acestei greșeli și privesc prea obsesiv spre barilul de petrol internațional sau spre cursul de schimb). Toți consideră că prețul final este suma dintre aceste costuri cu forța de muncă, materiile prime (în speță petrolul), consumabile la care adaugă o primă de risc, o marjă de profit. Nimic mai fals și nimic mai aducător de faliment pentru antreprenorul care gândește așa. Prețul pâinii sau laptelui de la raft include foarte multe costuri. Nu înseamnă că dacă le însumăm vom putea să și vindem acel produs. Prețul de piață al unui produs este informația fundamentală într-o economie și depinde de mult mai mulți factori decât doar de costul de producție (uneori costul de producție e la coada deciziei de a stabili acest preț). În fața costului de producție primează puterea de cumpărare (dacă mai am bani să dau pe pâine cât îmi cere brutarul după ce mi-am dat toți banii pe benzină), preferința consumatorului pentru acel produs și nu pentru altul, existența unor produse substituibile în consum (aleg să merg cu bicicleta sau să mai iau un prieten din drumul meu în mașină cu mine), concurenții de pe piață, tehnologia pe care o pot îmbunătăți ca să consum mai puțin. Costurile de producție ajung să joace un rol marginal în prețul oricărui bun pe piață. De aceea nu este atât de important pentru dinamica prețurilor pâinii sau laptelui cât de mult crește prețul la benzină și nici nu se va regăsi întotdeauna această creștere la benzină imediat și în procent identic în prețul altor bunuri. Cu o singură condiție repet: ca să nu apară din neant niște bani aruncați aiurea și din nimic pe piață.
Ce produce totuși scumpirea carburantului? E clar că produce frisoane în rândul consumatorilor care vor trebui să renunțe la mașinile puternice, învechite și mult consumatoare de combustibil. Poate vor trebui să se reorienteze spre mijloacele de transport în comun mai des, să raționalizeze drumurile cu mașina. Cu alte cuvinte să se adapteze noilor condiții din piață. E clar că dacă nu vom dori să ne deplasăm în alt mod decât o făceam până acum va trebui să tăiem din alte consumuri: va trebui să mâncăm altfel de pâine, altfel de fructe, altfel de lapte (mai ieftine și mai prost calitativ). Va trebui să renunțăm poate la ouăle ecologice sau brânza ecologică și să ne placă mai mult ouăle stresate. De undeva va trebui să găsim resursele pentru a satisface cererea benzinarilor. Inflație e puțin probabil că va produce această scumpire așa cum strigă unii specialiști (masa monetară să rămână însă constantă). Ce nu putem face sau nu ar trebui să facem: să nu încercăm să impunem un preț sau un tarif acestui carburant (oricum deja se face acest lucru având în vedere că 60% din preț sunt accize și alte taxe).
Cât de mult pot crește bezinarii prețurile la combustibili? Greu de estimat unde se va opri prețul de echilibru. Prețul va crește exact atât cât va putea piața să îl suporte fără schimbări semnificative în volumul de benzină cumpărat. Când vor începe falimentele pe capete în stațiile de benzină atunci va apărea cu adevărat problema. Cert este că acest preț nu va putea crește la infinit și că benzinarii nu pot să refuze cooperarea cu piața în mod sistematic. Ei, ca orice altă afacere, depind fundamental de vânzările către noi.
Aud pe foarte mulți din jurul meu postulând cu durere și nostalgie în glas că, dacă România nu ar fi privatizat rezervele de petrol, prețul la pompă al benzinei nu ar fi urcat atât de mult. Că păstrarea statului ca jucător în industria petrolieră (extracție și prelucrare) ar fi dat posibilitatea fixării unor prețuri mai scăzute la pompă care ar fi determinat și jucătorii privați să țină prețurile scăzute. Că dependența noastră de companii străine sau de importatori poate explica nonșalanța cu care ne tratează benzinarii când facem plinul de la pompă (de parcă ne-ar băga ei mâna în buzunar și ne-ar forța cu ceva). Nimic mai fals…
Înainte de toate trebuie spus că această creștere a prețurilor la benzină are atât cauze legate de piață (cerere mai mare decât oferta) dar și cauze monetare (începe să se vadă din nou efectul nociv al salvărilor prin producție monetară propovăduită ca fiind generatoare mai degrabă de rigiditate a prețurilor). Mai mult, în prețul final de la pompă statul joacă un rol tot mai pronunțat astfel că 60% din creșterea prețului la pompă intră în buzunarele statului (lucru care se pare că nu îl deranjează deloc).
Faptul că România are resurse de petrol nu are nici o importanță într-o economie de piață unde capitalul și resursele nu țin cont de culoarea pielii, de rasă, naționalitate. Resursele de petrol nu au nici o valoare economică decât dacă ele nu sunt extrase și redate circuitului economic pentru a fi consumate. Acest lucru se face întotdeauna cu un cost de extracție. De stat sau nu, compania care face această extracție are aceste costuri de producție cu echipamentele, consumabilele și personalul angajat. Noi am simțit pe pielea noastră în acești ani de tranziție cât de prost exemplu sunt companiile de stat la capitolul achiziții. Întotdeauna la stat se cumpără mai scump și mai prost, diferența intrând în buzunarul celui dotat politic cu puterea absolută asupra activelor pe care le administrează. Pentru a nu fi luat la bani mărunți de cei care l-au numit acolo, stăpânul politic al acestor active ale statului împarte câștigurile cu foarte mulți. Acest lucru face achizițiile mai scumpe și mai proaste calitativ (uneori chiar sunt achiziționate lucruri absolut inutile). În acest context, dacă resursele de petrol rămâneau în mâna unei companii de stat, puțin probabil să fi avut un preț semnificativ mai mic al acestei companii care să tragă în jos toate prețurile din piață. El teoretic ar fi trebuit să fie mai mare chiar decât prețul din companiile private să acopere și pierderile colaterale de care vorbeam. Chiar și în situația în care s-ar fi impus acest preț mai mic de la centru, prețul real ar fi fost de fapt o suită de pierderi / arierate trecute pe șest din când în când la bugetul statului (a se vedea cazul recent al companiilor de stat). Am fi avut o benzină de la stat mai ieftină plătită în realitate cu costuri ascunse imense pe care nici acum nu le simțim pentru foarte multe servicii sau bunuri publice pe care statul se încăpățânează să le livreze numai el.
Într-o economie de piață în care mijloacele de producție nu trebuie să mai aparțină statului, nu mai putem vorbi de petrolul ”națiunii” și de cum ar trebui să curgă el ieftin în rezervoarele noastre. În momentul în care o resursă devine bun public (fără a avea în spate vreun contract clar), ea e de fapt a nimănui și fiecare crede că are dreptul să se înfrupte după bunul plac din acesta. Pentru ca piața să producă efectele sale benefice, orice resursă trebuie să treacă în proprietate privată și să fie administrată ca atare de către un grup de indivizi obligați să coopereze social pentru a obține profit (între ei ca acționari, cu consumatorii, cu furnizorii etc.). Chiar dacă aparent privatizarea mijloacelor de producție vine la pachet cu ”egoismul”, ”ticăloșia”, ”lipsa de scrupule”, ”cinismul” privaților, faptul că aceștia se vor supune falimentului, incertitudinii pieței, capriciilor acesteia și eșecului din prima lor clipă a contactului cu consumatorul ce dispune de resurse limitate pentru nevoile sale este mult mai profitabil pentru fiecare dintre noi (decât păstrarea acestor mijloace de producție și resurse tot în mâini private dar deconectate complet de la piață și administrate după principii politice și birocratice). E bine să nu mai plecăm urechea la tot felul de erezii naționalist-economice și să nu mai cădem în plasa politicienilor care le propovăduiesc întru prosperitatea lor. Politicianul întotdeauna va jeli cu lacrimi de crocodil după fiecare companie pe care o privatizează pentru că își vede știrbită puterea și vede cum devine el tot mai dependent de cel pe care îl reprezintă. Pentru el întotdeauna e prea devreme, inoportun, complicat, neprofitabil să vinzi ceea ce de ani buni a fost ”al statului”. Trebuie să ieșim din paradigma că statul poate fi folosit pe post de sperietoare pentru privați și că el corectează ceva în piață. Dimpotrivă… intervenționismul crează și mai mult haos și costuri ascunse nebănuite.
Sunt foarte multe îngrijorări la nivel de guvernanți cu privire la faptul că natalitatea este în scădere accentuată (mai ales în țările dezvoltate) și ca urmare populația cunoaște un pronunțat caracter de îmbătrânire. Îngrijorarea pornește mai ales de la pierderea sustenabilității sistemului public de pensii care se bazează pe un număr semnificativ de persoane active angajate și care să cotizeze pentru pensiile celor bătrâni. În unele țări (China, India) există o situație inversă în care prea mulți născuți pe cap de familie pune serioase probleme din cauza sărăciei și a lipsei resurselor și perspectivelor pentru aceștia. Evident că barierele între țările sărace sau în dezvoltare care nu au problema natalității și cele dezvoltate se mențin, orice imigrare din aceste adevărate lagăre de muncă ieftină făcându-se cu costuri și riscuri extreme.
Foarte multe țări dezvoltare oferă scheme de ajutor pentru cei care au copii de tipul: alocații pentru copii nou-născuți, alocații pentru anumite cheltuieli de creștere a copilului în această perioadă, plata integrală aproape a salariului pentru mamă în perioada de creștere a copilului etc. Orice efort din bugetul statului asistențial nu este considerat prea mare pentru a convinge familiile să decidă să sacrifice timp pentru a avea acești copii. Are vreo legătură însă statul cu faptul că în familiile moderne se fac tot mai greu copii?
În primul rând trebuie spus că statul vine cu ”oferte” și ”soluții” pentru vârsta a treia inducând senzația că va avea grijă de tine în azilele sale de bătrâni. Pentru foarte mulți această ofertă este suficient de liniștitoare și crează acel confort de a nu mai avea copii și o familie numeroasă care să aibă grijă de tine. Statul este prezentat ca fiind foarte implicat social și care poate oricând deveni la nevoie un surogat pentru familia autentică. Familia funcționa ca o autentică poliță de asigurare de viață pentru viitorul incert al membrilor familiei. O parte din această poliță a fost preluată de statul asistențial care îți promite că la necaz (pierderea locului de muncă, accident de muncă, probleme de sănătate) te va ajuta el. Familia a intrat astfel într-un ușor con de umbră ca rol și importanță în existența noastră.
În al doilea rând merită menționat și faptul că cea mai mare parte dintre noi am ajuns să muncim enorm de mult pentru a avea un trai decent. Timpul liber care ar trebui dedicat familiei și socializării aproape că nu mai există la foarte mulți. Familia nu mai este acel loc de relaxare și acel loc de regăsire a atributelor și calităților care ne definesc ca oameni. Impozitarea excesivă pe care o practică statul ne face să muncim în mare parte dintr-un an pentru el (de Ziua Libertății Fiscale din acest an estimarea arată că 182 de zile dintr-un an muncim doar pentru stat și restul pentru noi, la mulți recuperarea acestor zile făcându-se prin slujbe adiționale). Muncim tot mai mult ca să rămânem cu tot mai puțin în mână. Dacă mai te gândești că într-un stat cum este România plătești suplimentar pentru a acoperi proasta gestionare a resurselor (de exemplu îmi repar mașina pe banii mei pentru că am dat cu roata într-o groapă din asfaltul prost reparat) numărul zilelor lucrate pentru stat sunt mult mai multe. Membri familiei se regăsesc tot mai greu și au la dispoziție un interval tot mai scurt de timp pe care îl pot petrece împreună, dacă doresc să aibă un trai cât de cât decent și dacă refuză un trai la negru (care nu e nici el lipsit de stres). Ce să mai vorbim de cei care au emigrat în străinătate pentru a munci acolo și pentru a trimite resursele necesare familiilor lor rămase în țară.
În al treilea rând aș aduce în discuție și eșecul evident și sistematic al statului în ceea ce privește educația copiilor. Învățământul public (care este dominant din România mai ales la nivel de gimnaziu și liceu) a eșuat lamentabil în a conecta la educație pe copii și, cu foarte puține și tot mai rare excepții, a creat mai degrabă copii cu probleme în primul rând pentru familiile lor (mergând chiar la copii care se droghează, care beau alcool de tineri și pe care anturajul din școală i-a transformat în adevărate cazuri sociale). Sunt oameni care nu mai fac copii pentru că se tem pur și simplu de ce o să ajungă aceștia, privind la exemplele negative notabile tot mai dese din jurul lor. Sistemele de valori complet inversate, în care nici nu trebuie să ai multă școală să ajungi prosper din afaceri lipsite de complicații derulate cu statul, pun și mai multe semne de întrebare asupra educației.
Îmbătrânirea populației din România pune și mai multă presiune pe statul asistențial. Odată cu tot mai mulți oameni dependenți de acesta, numărul votanților și al susținătorilor schemele de ajutor social în tot mai variate forme crește semnificativ. Statul are nevoie astfel de tot mai multe resurse pentru a satisface poftele acestora sufocând tot mai mult pe cei de la care extrage aceste resurse. Are loc fie o creștere permanentă de taxe (inclusiv prin inventarea unora noi), fie o relocare a resurselor dinspre servicii publice (autostrăzi în construcție de exemplu) către astfel de ajutoare sociale văzute ca foarte utile (în final se va ajunge la o calitate tot mai proastă a acestor servicii care e tot un cost pentru contribuabili). De privatizarea serviciilor sociale nici nu poate fi vorba.
Este clar că banii actuali produși de către stat pentru profitul celor care roiesc în jurul său nu mai reprezintă o soluție pentru sistemul economic și că o reformă monetară se impune cu mare rapiditate dacă vrem cu adevărat să scăpăm de crize și de acest furt legalizat prin care proprietatea noastră este vădit agresată în permanență.
Banul a apărut pentru a mijloci schimburile dintre noi. A fost cea mai convenabilă marfă (prin prisma proprietăților necesare) aleasă de noi pentru a mijloci aceste schimburi. Atunci când marfa aleasă de noi (aurul sau argintul) a devenit mijloc de schimb ea a căpătat o poziție distinctă între bunurile pe care le schimbam între noi. Valoarea pe care o avea aurul ca marfă a fost amplificată de valoarea de mijloc de schimb atribuită de participanții la aceste schimburi. Atunci când bunurile și serviciile erau schimbate la vedere prin mijlocirea aurului sau argintului operatorii nu aveau nevoie de stat sau de vreo instanță care să intervină în acest schimb. Problema a apărut atunci când schimburile de bunuri nu se mai produceau la vedere și când se punea problema rezolvării litigiilor de către o instanță în baza unui sistem de legi devenite foarte rapid apanajul statului. Banul a fost astfel privit mai degrabă ca fiind mijloc de stingere a unei datorii (deși această funcție era inclusă în cea de mijloc de schimb) sau de mijloc de plată și mai puțin drept mijloc de schimb. Legea a venit imediat și a oferit o definiție legală a banilor care a indus limitări și imperfecțiuni față de ceea ce a selectat piața ca fiind banul cel mai potrivit pentru a mijloci schimburile dintre noi. Prin forța legii putem defini legal orice ca fiind ban și care e suficient să servească drept mijloc de plată sau drept mijloc de stingere a unei datorii (cu precădere față de stat). Problema este că ceea ce definim legal ca bani în momentul de față (o bucată de hârtie fără valoare) se îndepărtează tot mai mult de la funcția economică esențială – cea de mijlocire a schimburilor private de bunuri și servicii. Banii fără valoare actuali au nevoie de lege și de stat pentru a avea o valoare formală. În absența legii și a forței statale din spatele ei comercianții ar renunța în prima secundă la acești bani.
Plecând de la aceste considerente introductive să revenind acum la tema acestui articol – Bitcoinul: el a fost creat în 2009 de către Satoshi Nakamoto ca fiind o monedă fiat electronică (fără a avea valoare intrinsecă). Conform celor care au creat această monedă, ea se află în afara controlului oricărui guvern care să îl producă într-o cantitate mare și care să conducă, deci, la inflație.
Criticile pe care le putem aduce acestei monede sunt următoarele:
– Lipsa de valoare intrinsecă pune mari probleme în a stabili prețurile bunurilor și serviciile față de această monetă fiat electronică. Valoarea de schimb a aurului în celelalte bunuri este esențială pentru a explica dinamica prețurilor relative. Fără această valoare intrinsecă pe care Bitcoin nu o are (după cum nu o au nici banii clasici produși din nimic) schimburile generalizate de bunuri și servicii sunt complicate de folosirea sa ca mijloc de schimb;
– Cel care a creat această monedă ne garantează că ea este în afara controlului guvernamental. Greșit… cum nimic nu e mai presus de lege, atunci când statul o va dori și când va vedea că Bitcoin îl încurcă în afacerile sale va interveni prin lege și va declara ilegal Bitcoin sau va impune prin lege un control guvernamental asupra sa (incluzând aici și producția de Bitcoin). Din păcate acum operăm cu bani legali sau pe care legea îi definește și îi apără ca fiind bani. Bitcoin este un mecanism mult mai simplu de a fi acaparat de către stat și de a-l impune ca o alternativă la banii de hârtie sau la monede. Și așa în momentul de față sesizăm o accentuare tot mai puternică a plăților electronice și a banilor electronici produși de sistemul bancar actual (cardurile). Ori tocmai acest lucru ajută inflația din spatele producției monetare. De aici și încercarea tot mai vizibilă de inhibare a populației și a celor implicați în schimburi să ceară pentru conturile lor electronice decontarea în cash și să folosească banul electronic. Numerarul trebuie tipărit și dacă s-ar tipări numerar cât ban scriptural se crează electronic de către bănci am avea mult mai rapid semnele de hiperinflație. Pentru că banul electronic (scriptural) nu circulă în economia subterană în timp ce numerarul da. Deja au apărut îngrijorări cu privire la faptul că Bitcoin va permite spălări de bani și că ar trebui REGLEMENTAT de către stat (vezi aici).
– Lipsa controlului guvernamental asupra producției de Bitcoin crează aparența că el este o monedă puțin inflaționistă. Din nou e greșit. Creatorii acestei monede au prevăzut o creștere într-o progresie geometrică a cantității de Bitcoin care se va face însă cu rate de creștere tot mai reduse. În final se va ajunge la o stagnare sau la o masă monetară relativ constantă. Dar până atunci volumul de Bitcoin crește semnificativ de mult. Chiar și așa, orice Bitcoin produs din nimic în plus scade puterea de cumpărare în bunuri a celor existenți în piață fiind incorectă pentru cei care îl dețin. În plus, cine garantează că un control privat asupra monedei nu poate exclude producția frauduloasă de Bitcoin. Doar tentația e mare. Dintr-o simplă programare se poate produce Bitcoin fără costuri prea mari și fără control semnificativ din partea cuiva (e foarte greu să îți dai seama cine și cum a creat Bitcoin). Până la urmă această monedă poate deveni una inflaționistă tocmai pentru că nu are costuri de producție (sau cel puțin ele sunt neglijabile). În cazul aurului aceste costuri există și ele sunt semnificative. Tocmai de aceea profitabilitatea producției de aur și valoarea de piață a aurului joacă un rol important în mecanismul de formare a prețurilor pe piață și de derulare a schimburilor.
– Bitcoin poate servi foarte bine intereselor statului. Prin folosirea sa, tranzacțiile trec printr-un server și ies la iveală. Statului îi va fi mult mai ușor să le urmărească, să le fiscalizeze și să le controleze. Economia subterană ar fi puternic inhibată de folosirea Bitcoin. E puțin probabil ca cei care nu vor să dea socoteală statului să se înregistreze pe un server și să înceapă să tranzacționeze fără ca plata lor să mai fie anonimă 100%.
– O altă problemă e că acum putem cumpăra Bitcoin cu bani fiat produși din nimic de către guvernele actuale. Menținând relativ fixă cantitatea de Bitcoin ea va deveni rară și foarte scumpă prin comparație cu dolarii sau cu euro (în 2009 Gavin Andersen a cumpărat 10000 bitcoins cu doar 50 USD). Acest lucru va face foarte interesantă producția de Bitcoin. La un preț de 10000 USD pentru 1 bitcoin probabil că va deveni interesant să îl produci dintr-o apăsare de taste.
Din punctul meu de vedere Bitcoin nu este decât o încercare de a bulversa și mai mult ideea de mijloc de schimb. Este un mijloc de plată fără valoare și cu imperfecțiunile oricărei monede create din nimic și care încalcă grav legile economice (a se vedea Legea lui Say, Legea utilității marginale descrescânde, Legea lui Greasham, Efectul Cantillon). Nu este cu nimic mai presus decât o mână de carduri de credite creat de către o bancă din depozitele la vedere și oferite la discreție utilizatorilor de pe piață cu costuri de operare și dobânzi cât mai reduse sau de banul produs de o bancă centrală controlată de un grup de politicieni privați. Are același hazard moral inclus în el și aceleași probleme. Dacă cineva dorește poate să acapareze producția sa și poate să îl deturneze în folosul său fără a întâmpina costuri prea mari. Această pseudo-monedă va intra mai devreme sau mai târziu în criză la fel de repede ca și celelalte monede.
Comentarii recente