Politicienii încearcă din răsputeri să ne amăgească cu ieșirea din criză. Se agață de orice creștere de consum cât de mică cu o disperare demnă de milă. Toți politicienii ”ar vrea” să ajute economia, toți ”sunt de partea pieței” până când ajung să discute despre venituri bugetare, deficite bugetare, nivelul taxelor, numărul taxelor când îi apucă brusc amnezia. Antreprenorii și locurile de muncă pe care le crează aceștia sunt trecute pe ultimul loc în preocupările celor care se hrănesc din bucuria pe care le-o dă puterea de a mânui sforile și butoanele economiei. Acești adevărați ”zei” care sunt politicienii disimulează o îngrijorare pentru omul de rând, pentru sărăcia sa, pentru necazurile și nevoile sale (în mare provocate de intervențiile sale). În realitate, acțiunile lor sunt motivate și justificate doar de un interes meschin care pune întotdeauna mai presus interesul personal și mai puțin pe al acelora pe care îi păstorești.
Criza care a lovit România a găsit-o complet nepregătită, cu un antreprenoriat și capitaliști imaturi și insuficient de pregătiți pentru provocările pe care aceasta le-a adus (au avut prea puțin timp la dispoziție). Statul nu le-a dat nici o mână de ajutor, ci dimpotrivă, le-a aplicat și el câteva lovituri seci și cinice (impozitul minim, creșterea de TVA), din dorința de a-și salva echilibrul bugetar, o altă obsesie urmată cu zel de cei care setează politicile publice. După câțiva ani de haos și criză, în care ajustările au venit cu o ritmicitate implacabilă, am ajuns să fim tot mai puțin competitivi, tot mai aserviți statului și programelor cu care acesta ne îmbie, ignorând complet răul pe care îl produce prin stimulente și redistribuționism decise nu pe principii economice, ci politice.
Ce mai merge în România de criză? Mi-am propus să răspund la această întrebare printr-o plimbare între două intersecții ale Bulevardului Iuliu Maniu. Magazinele de la parterul blocului în care locuiesc se închid și se deschid cu o frenezie demnă de cele mai tari manuale de marketing și antreprenoriat. Las deoparte faptul că într-un mod aproape dubios, toate spațiile comerciale aparțin unei singure persoane care s-a aflat întâmplător la momentul oportun când s-au ”privatizat” aceste spații. Acest norocos își freacă mâinile de bucurie când vine luna de plată a chiriilor. Acest colț de București este foarte relevant pentru economia românească și poate fi extrapolat fără erori semnificative, având în vedere vadul comercial excelent de care se bucură zona.
Am început plimbarea prin a număra și contabiliza magazinele și de a încerca să înțeleg economia românească a momentului și am ajuns la concluzia că în România de criză merg cel mai bine următoarele ramuri economice / afaceri:
- Casele de pariuri sportive (vreo 5 la număr);
- Casele de amanet (vreo 4 la număr);
- Case de schimb valutar (vreo 2 la număr)
- Bănci (2 sucursale, însă nu foarte departe mai sunt vreo 6 sucursale toate concentrate în aceeași intersecție);
- Farmacii (vreo 3 la număr);
- Optică medicală (1 magazin);
- Magazin de arme (unul singur);
- Magazine de telefoane mobile (2 la număr);
- Haine second – hand sau haine foarte ieftine (2 la număr);
- Reprezentanțe firme de termopane (3 la număr).
Concluzia este foarte clară: nimic din ceva concret și nimic cu valoare semnificativ adăugată în România. În cea mai mare parte din aceste magazine se bazează pe bunuri din import produse, nu întâmplător, în alte țări mai puțin ostile împotriva propriilor lor operatori economici. Cu o astfel de economie dependentă de producția monetară, de banii transferați din străinătate, de apetitul pentru pariuri sportive sau pentru medicamente mai mult sau mai puțin naturiste, nu ai un orizont prea apropiat de ieșire din criză. Ce să vorbim de exporturi, de producție locală de bunuri, de acumulare de capital, de economisiri, de investiții, de filiale în străinătate ale companiilor românești, inovare sau competitivitate. Un dezastru economic generat de incapacitatea guvernelor de a înțelege ce trebuie să facă astfel încât economia să înceapă să genereze locuri de muncă și mult așteptata prosperitate. Se poate face ceva totuși? Evident că da… Urgent trebuie umblat la fiscalitate, simplificarea birocrației, reducerea statului, privatizarea masivă a ce a mai rămas în mâna statului. Există vreo intenție din partea politicienilor în acest sens? Evident că nu… Vom rămâne încă multă vreme imobilizați în acest glod, iar cei care și-au pierdut răbdarea fie se resemnează, fie emigrează (dacă sunt în putere să își asume duritatea și costul traiului departe de cei drag si despartirea dureroasa de casa).
Este în momentul de față o mare dilemă pentru noi. Dilema e și mai mult accentuată de faptul că ne apropiem cu pași repezi de momentul de intrare în linie dreaptă pentru a atinge ținta asumată de 2015 (deocamdată este momentul asumat oficial de trecere la Euro care până în momentul de față nu a fost modificat, deși se preconizează tot mai mult modificarea sa, în condițiile în care și 2015 a rezultat în urma unor amânări succesive – vezi declarația dl. Florin Georgescu pe acest subiect): cu 2 ani înainte de acel moment trebuie să intrăm într-un mecanism de stabilitate a cursului de schimb care presupune un leu suficient de stabil care să nu iasă natural (adică fără intervenții de la BNR) dintr-o marjă de variație de +/- 15% (dacă a ieșit, perioada de doi ani va curge din acel moment din nou). Începând cu 2013 BNR nu va mai avea voie să intervină direct pe cursul de schimb în piață (poate așa se și explică de ce cursul începe încetul cu încetul să tindă către o valoare mai realistă și mai apropiată de conjunctura locală – o economie care a făcut pași importanți în spate revenind la nivele din 2003 / 2004).
De ce ar fi bine să aderăm la Euro și de ce nu? Argumentele economice sunt cele clasice la umbra cărora a fost vândut acest proiect monetar: [1] costuri de tranzacționare mai mici; [2] riscuri valutare inexistente pe relația cu parteneri din Zona Euro (rămâne totuși riscul valutar pe relația cu partenerii din afara Zonei Euro care și-au păstrat propria monedă sau nu au aderat încă la acest proiect); [3] o mai bună comparabilitate a prețurilor; [4] o impulsionare a liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor (ceea ce numim piața unică a UE). În realitate, aceste argumente să le spunem economice pălesc în fața adevăratelor argumente politice sub care a existat încă de la început proiectul Euro: expandarea statului și supra-statului (instituțiile comunitare) din producția de monedă (și tipărită dar și expandată prin băncile comerciale). Proiecte fabuloase începând de la sedii de instituții europene, opulența birocraților de la Bruxelles până la proiecte de dezvoltare cu forța pentru mediul rural (clasicele parcuri de la sate) nu puteau fi demarate fără acest proiect mai degrabă politic care a fost și este Euro. Faptul că Euro a fost mai degrabă un proiect politic o confirmă și aderarea Greciei prin minciună (nu îndeplinea criteriile) dar și faptul că la foarte scurt timp criteriile de convergență nominală au fost trecute sub preș (în momentul de față abia mai există 2 – 3 țări care cu greu le mai îndeplinesc). Minciuna care a ascuns europenilor adevărata față a acestui proiect (faptul că niciodată nu vor conta criteriile de convergență de exemplu și că nimeni nu va fi pedepsit dacă le încalcă) a dus la susținerea în masă a sa. Statele au renunțat la un sistem de monede care aducea costuri de tranzacționare mai mari și riscuri suplimentare dar măcar tempera pofta guvernelor de a trăi pe datorie, deficit și producție de bani din nimic prin concurența internă care exista între monede și care sancționa destul de repede orice derapaj în acest sens. Argumente contra adoptării Euro de tipul că ”nu suntem suficient de dezvoltați” sau că ”nu suntem suficient de pregătiți” (vezi aici, aici sau aici) nu cred că își au locul în acest caz: și în România sunt regiuni, sate, orașe, familii care nu sunt omogene ca venit, profit, productivitate și leul nu suferă cu nimic (e deci o falsă problemă care poate fi folosită ca poveste și argument în orice sens de discuție; până la urmă starea naturală în economie e să nu fim omogeni)
Orice monedă fiduciară este mai degrabă un proiect politic și mai puțin unul economic (din acest punct de vedere, banii fiduciari creați din nimic încalcă cele mai elementare legi economice, având și o puternică problemă etică în spate – cel care crează banii ne fură practic din venit). În acest caz, proiectul politic numit Euro înlocuia un proiect politic numit monedă locală călcând în picioare concurența monetară care mai atenua din problemă. Singurul argument pentru care Euro ar fi o soluție mai bună pentru România constă în faptul că Euro a rămas încă mult mai puțin inflaționistă decât a fost leul (cu creșteri de prețuri de peste 30000 de ori în ultimii 20 de ani ascunse în diferite reforme monetare cum ar fi tăierea celor 4 zerouri – vezi aici). Euro, cu tot proiectul politic în spate, rămâne mai stabil decât leul atâta timp cât Germania nu va ceda presiunilor similare celor de pe la noi. Politica monetară din România, adesea dusă la presiunea factorilor politici, a făcut concesii enorme sectorului de stat și a celor care orbitează în jurul său. Producția de bani din nimic a distrus sistematic orice gând antreprenorial și a menținut sectorul privat într-o stare de letargie permanentă (antreprenorii autentici fiind sufocați de cei politici și de cei monetari). Ea a fost acoperită adesea de argumente de tipul: să scădem dobânda pentru a oferi economiei un stimul monetar necesar relansării (scăderea se făcea prin infuzie de bani); să depreciem ușor cursul ca exportatorii români să aibă de câștigat (tot prin tipărire de bani); să finanțăm proiectele statului creatoare de locuri de muncă (tot prin producție de bani difuzată de băncile comerciale care achiziționează titluri ale statului) etc. În final nici nu au fost create locuri de muncă, nici nu ne-am reformat și am rămas și mai săraci (cei mai mulți dintre noi). Cei mai apropiați de robinetul de bani au extras profituri masive și le-au transferat rapid afară.
Va rămâne Euro un proiect mult mai puțin inflaționist decât este leul în momentul de față? Greu de spus… pentru că și în Zona Euro s-au acumulat probleme similare României, mai ales din partea unor economii care sunt conduse într-o optică identică: mult stat asistențial, puțin sector privat, piață puternic reglementată și controlată de la butoane. Criza din Zona Euro nu este una a piețelor sau a capitalismului ci una a statelor, a risipei, a proastei guvernări, a asumării de probleme de către sectorul public care ar fi fost mult mai bine rezolvate de către sectorul privat. Nota de plată pentru așa ceva nu e ușoară iar cei care roiesc în jurul statelor și a celor care au provocat această criză nici nu vor să audă de pierderi ci, mai degrabă, de socializarea lor prin inflație (producție de bani). E clar că dacă totul se va duce în hiperinflație nu ai ce să cauți în Zona Euro și oricum intrând acolo vei ieși instantaneu datorită acestui fapt. Dacă punem cap la cap aceste lucruri putem da un răspuns lucid întrebării grele referitoare la adoptarea sau neadoptarea Euro în România: dacă efectele economice și inflația mai redusă decât cea produsă de banca centrală din România în istoria ei vor fi peste riscul de hiperinflație atunci merită să intrăm în acest proiect. Problema e totuși că riscul de hiperinflație e foarte mare cu țări ca Grecia, Italia, Spania sau Portugalia incluse într-un astfel de proiect (la care ne adăugăm și noi), cu lipsa de concurență între monede fiduciare și cu un proiect european tot mai costisitor și tot mai ineficient. Pare că totuși e mai bine să stăm deoparte. Chiar dacă am fi tentați să credem în Euro ca soluție (având în vedere mai ales argumentele economice), până la urmă se dovedește încetul cu încetul a fi o alegere foarte proastă.
Materiale suplimentare:
Mulţi economişti cred cu mare tărie că în spatele oricărei monede se ascunde performanţa (slabă sau ridicată) a economiei naţionale. Economia clasică (cea bazată pe aur ca mijloc de schimb) nu ne poate ajuta foarte tare în acest sens pentru că, în acea perioadă, cursurile de schimb ale monedelor acoperite 100% în aur erau complet fixe şi nu aveam de a face cu volatilitatea din prezent. Orice depreciere a aurului în raport cu bunurile şi serviciile din economie se producea doar dacă se producea o cantitate mare de aur pe termen scurt, imposibil de absorbit de economia reală sau dacă se obţineau din exporturi (strict pe fondul creşterii competitivităţii externe) această cantitate de aur de la alţii. Deprecierea aurului ducea de fapt preţul acestuia în jos prin raportare la celelalte bunuri din economie (mere sau pere să zicem). Această prăbuşire descuraja producătorii de aur să mai producă cu atâta râvnă aur (producţia de aur va încetini). Cei care deţin aur şi vor vedea prăbuşirea cursului vor dori să consume repede bunuri şi servicii şi să scape de aur (li se modifică şi lor preferinţa de timp privind bunurile viitoare, dorind să consume mai degrabă acum). Cumulând încetinirea producţie cu cererea de bunuri în creştere vom asista încetul cu încetul la o nouă echilibrare a pieţei. Adică prăbuşirea preţului aurului (deprecierea aurului şi a banilor acoperiţi 100% în aur) nu poate să fie una permanentă. La un moment dat va stagna sau chiar va începe o apreciere uşoară (aurul devine din nou rar prin comparaţie cu bunurile şi serviciile prezente care pe fondul creşterii consumului au trebuit să înceapă să fie oferite într-o cantitate mai mare). Aceste prăbuşiri ale aurului nu pot avea amplitudini foarte mari pentru că producţia de aur nu poate creşte din senin fără a avea costuri aferente mai mari. Ritmul anual de creştere al cantităţii de aur este estimat undeva în jurul la 2-3%. Nici creşterile de putere de cumpărare a aurului nu pot fi mari pentru că bunurile şi serviciile oferite în piaţă se bazează şi ele pe resurse limitate. O lume bazată pe aur avea un curs valutar stabil între monedele acoperite în aur şi instabil (dar cu mult mai temperată această instabilitate) uşor.
Într-o lume a schimburilor, o formă de a obţine aur este şi cea a exporturilor. Exporturile sunt de fapt bunuri oferite spre consum altora din alte ţări. Pentru cursul aur – bunuri nu ar trebui să aibă nici o importanţă acest lucru în sensul că orice creştere de export este de fapt o creştere de consum. Până la urmă o creştere a exporturilor va duce la o ofertă mai are de aur pe piaţa locală sau la nivel regional care va prăbuşi temporar puterea de cumpărare a aurului (mai mult aur va fi nevoie să se cumpere bunuri). Până când? Evident că nu pentru mult timp şi nu foarte mult. De ce? Simplu: prăbuşirea uşoară a preţului aurului va îndemna lumea să nu îl mai dorească să îl deţină şi să prefere acum bunuri până nu se scumpesc prea tare. În competiţie cu bunurile oferite la export vor intra bunurile oferite pe piaţa locală a căror cerere poate creşte. Preţul acestor bunuri va creşte ulterior la loc în aur pe fondul unei cereri mari din partea pieţei locale. Mai mult, bunurile interne devenite scumpe în aur (aurul s-a prăbuşit) devin prohibitive pentru mulţi care vor dori importuri pe care trebuie să le plătească cu aur. Acest lucru va împinge la loc aurul spre un preţ iniţial (nu foarte diferit de acesta).
Ce observăm din toate acestea:
-
Cursul de schimb între monede acoperite în aur nu contează pentru ca e fix.
-
Singurul lucru care conteaza este puterea de cumparare a aurului (bani acoperiţi 100%) în bunuri şi servicii ce pot fi oferite de piaţa externe sau de piaţa internă deopotrivă;
-
Volatilitatea acestui preţ depinde de lucruri clare: cererea şi oferta de aur care depinde de cererea şi oferta de alte bunuri din economie;
-
Singura „depreciere” care poate să apară este de anvergură mult mai mică decât ceea ce se întâmplă în prezent cu banii de hârtie. Această depreciere este de fapt o creştere sau scădere temporară a aurului care va fi corectata rapid de piaţă fiind predictibilă şi uşor de inclus în deciziile antreprenoriale.
Ce se întâmplă însă în lumea banilor de hârtie produşi de băncile centrale? Aurul poate intra în piaţă doar dacă cineva îl produce, însă acesta nu poate inunda piaţa cu aur pentru că are şi el costuri de producţie (trebuie să cumpere lopeţi, târnăcoape, utilaje sau forţă de muncă). Aurul nu poate fi produs fără aceste costuri semnificative. Banii de hârtie însă da. Ei pot fi produşi nelimitat având în vedere că nu costă aparent nimic. De fapt ei costă, însă pe producătorul acestor bani (şi multiplicatorii lor ulteriori) această producţie este foarte profitabilă pe spinarea consumatorilor care ajung ultimii în posesia lor. Dezechilibrele din piaţa reală (intern şi extern) sau de pe piaţa capitalurilor (intern sau extern) nu mai pot fi atât de uşor vizualizate ca efecte. Deprecierea se poate produce din cauza acestor dezechilibre sau din cauza producţiei de bani din nimic. Pentru că producţia de bani din nimic a devenit în ultima perioadă calea preponderentă de a „prospera” şi de a aduce „creştere economică”, inclusiv dezechilibrele interne sau externe pe parte de consum şi ofertă de bunuri contra bani de hârtie pot fi semificativ induse artificial. Decidentul din economia reală (cel care acumulează capital sau cel care produce bunuri) nu mai ştie ce să creadă şi ce să înţeleagă.
În consecinţă, leu se depreciază acum din foarte multe motive şi e foarte complicat să ne dăm seama care e exact motivul tocmai pentru că banii se produc foarte uşor din nişte butoane atât în România cât şi afară. Am ales dintre aceste motive câteva care mi se par esenţiale în conjunctura actuală:
-
Se poate deprecia pe fondul lipsei de competitivitate externă (în continuare exportăm mai puţin decât importăm). Acest dezechilibru în condiţiile existenţei sistemului bazat pe aur are puterea să se ajusteze automat. Cum nu avem aur, ajustarea automată a balanţei comerciale nu are cum să apară. Mai mult, orice creştere de exporturi în România se face cu o creştere de importuri, fie că e vorba de importuri de completare, fie că e vorba de importuri de tehnologie sau, de ce nu, de capital extern (cu o ţară sărăcită de taxe şi impozite economisirea e la pământ).
-
Se poate deprecia pe fondul faptului că din România ies masiv capitaluri din următoarele motive: [i] mediul de afaceri devine tot mai ostil, neprietenos şi neatractiv investitorii străini găsind tot mai puţine lucruri profitabile de făcut în România ; [2] ieşiri masive de capitaluri din zona sistemului financiar – bancar (foarte multe bănci sunt filiale ale băncilor străine, mai ales europene) şi care pe fondul unei lipse de lichidităţi la nivelul băncilor mamă pot deveni „interesate” să schimbe depozitele în lei ale românilor în valută (euro) şi să transfere aceşti euro afară către băncile cu probleme (multe expuse pe ţările din sud);
-
Se poate deprecia pentru simplul motiv că banca centrală, dorind să „ajute” relansarea economică şi creşterea cu orice preţ, produce şi aruncă în piaţă o cantitate nejustificată de lei (să nu uităm că în ultimele luni din anul 2011 masa monetară M1 dar şi M3 au ajuns la valori record). Leii disponibili se încăpăţânează să intre în economia reală (e de înţeles de ce: e mai simplu pentru mulţi să intre în industria de multiplicat bani sau să intre în combinaţie cu statul finanţat din producţia de bani). Ei rămân o masă latentă în economie numai buni de plimbat dintr-o valută în alta sau dintr-un bun economic în altul. Deprecierea poate fi clar un semn de inflaţie monetară care cu timpul se va distribui dinspre valute spre bunurile din economie, pe măsură ce şi alţii ajung în posesia banilor proaspăt tipăriţi (deocamdată ei sunt în mâna băncilor comerciale).
-
Leul se poate deprecia şi poate pentru că la nivelul băncii centrale şi a unor antreprenori – exportatori există iluzia că dacă se depreciază puţin moneda naţională şi această depreciere este suficient de îndelungată exportatorii pot avea câştiguri semnificative din acest lucru. Deprecierea este văzută de către unii ca fiind o barieră eficientă împotriva a tot ceea ce vine din exterior. Din păcate din exteriori vin şi bunurile de capital şi importurile de completare.
-
Leul se poate deprecia şi pentru că apropierea de momentul 2013 când ar trebui să anunţăm intrarea în ERM 2 (adică o bandă de variaţie de +/- 15% menţinută natural fără intervenţie de la banca centrală) ar trebui să devină realitate. În mod normal, banca centrală trebuie să facă nişte teste de acum înainte să vadă cum merge piaţa valutară fără intervenţie şi care este expunerea în acest caz (nu spun că Euro ar fi o salvare ci doar ce va trebui să facem în viitorul apropiat). Această lăsare liberă a cursului poate fi una dintre provocările mari ale băncii centrale pe final de an.
Poate ajuta guvernul pe termen scurt situaţia? Evident că da însă cu următoarea observaţie – guvernul nu poate produce peste noapte antreprenori şi exportatori şi nici nu poate creşte economisirea internă să nu mai avem nevoie de capitalul străin. Pe termen scurt este vitală orice relaxare fiscală posibilă şi orice transformare a mediului de afaceri într-unul mai puţin ostil. Ar trebui să mai încetăm să găsim remedii monetare la o economie care are probleme în altă parte. Să dăm o perioadă suficient de lungă economiei private să se nască şi să înceapă să funcţioneze cu adevărat, cu motoarele turate. Pentru că, în cele din urmă, bunurile din România nu ajung să fie nici mai competitive şi nici mai frumos ambalate sau cu gust mai bun doar dacă banca naţională depreciază moneda. Iar profiturile la care se gândesc exportatorii sunt iluzorii.
Politicile fiscale din România sunt prost setate şi omoară încetul cu încetul economia care (mai) contează. Agresată din toate părţile de antreprenori politici care îşi extrag profiturile din taxarea sufocantă sectorului privat şi de antreprenori monetari care îşi extrag profiturile din producţia de bani din nimic, economia românească abia dacă mai supravieţuieşte. Alegând cea mai proastă cale de „creştere economică” – creşterea taxelor, a deficitelor şi a datoriei publice – guvernările care s-au perindat pe la butoanele economiei arată cât de puţin înţeleg din modul său de a funcţiona. Prima grijă a noii guvernări este nu să elimine sau să micşoreze taxe şi impozite, ci să impună altele noi şi mai progresive: taxe pe „profituri nesimţite” (cum definim „nesimţirea” în acest caz doar politicianul ştie), taxe pe „fast-food”, taxe pe averile mari (cum definim „averea” şi cum definim „mărimea” în cazul lor) sau taxe progresive pe veniturile mari. Se perpetuează aceeaşi grijă obsesivă pentru echilibru bugetar în care veniturile trebuie aduse la nivelul unor cheltuiri nerezonabile şi nu cheltuielile la nivelul unor venituri rezonabile obţinute pe taxe adaptate la nivelul nostru economic.
În paralel cu căutarea de noi taxe şi impozite, o altă obsesie macină guvernările trecute şi prezente: creşterea gradului de colectare la bugetul statului a taxelor şi impozitelor. Nimeni nu a putut până acum să măsoare evaziunea fiscală din România şi nimeni nu poate spune cât de mare este acest fenomen. Argumentul frecvent adus în discuţie că în România „taxele încă sunt mici şi că se pot aplica taxe mai mari” sau că „în România problema mare e că se colectează prea puţine taxe la nivel de buget” este cel al ponderii veniturilor din taxe şi impozite în PIB, comparativ cu alte ţări (în 2011 această pondere a taxelor colectate în PIB în România era printre cele mai mici din Uniunea Europeană – doar 27%, în scădere faţă de anul 2000 când era de circa 30%; în Danemarca şi Suedia ponderea depăşeşte 45% din PIB).
Las la o parte cauza acestei situaţii care este mai degrabă legată de NIVELUL EXORBITANT Şi ABERANT al taxelor aplicate economiei private, sau faptul că încasarea redusă a taxelor se datorează mai puţin evaziunii pornită din atitudinea contribuabililor, cât imposibilităţii statului de a controla eficient pe cei care trebuie să îşi plătească taxele (faptul că sunt prost plătiţi şi insuficienţi ca număr făcându-i coruptibili sau încărcaţi de prea multe sarcini de control) dar şi existenţei unui număr foarte mare de portiţe de a scăpa eficient de plata unor taxe şi a multor domenii excluse complet fiscalizării (agricultura, bisericile, achiziţiile publice, instituţiile publice, băncile). Nu discut nici despre aspectul pozitiv al acestui procent redus de încasare al taxelor în PIB – evaziunea fiind poate ultima şansă pentru unii care încă se mai încăpăţânează să nu îşi închidă afacerile (mulţi ar spune că cei care fac evaziune pun presiune pe concurenţii lor care nu fac însă eu aş spune că şi concurenţii ar trebui să boicoteze taxele nesimţite nu să se încăpăţâneze să le plătească fără a primi nimic în loc). Consumul de resurse pe care îl face statul în lupta contra evaziunii fiscale din România poate fi unul absolut inutil şi lipsit de orice calcul economic (ce se câştigă din aducerea la suprafaţă a evazioniştilor e mult mai puţin decât resursele consumate pentru a face acest lucru) pentru că evaziunea este, după părerea mea, ultimul motiv care explică de ce încasează statul prea puţine taxe prin raportare la PIB..
Ce vreau eu să discut acum este un aspect care, din punctul meu de vedere, scapă celor care calculează şi invocă ponderea taxelor în PIB şi sunt nemulţumiţi de rezultatul obţinut. De la bun început aş spune că PIB-ul are un mare neajuns: nu surprinde bunurile intermediare care intră în componenţa sa. Consumul privat din PIB, cheltuielile guvernamentale, investitiile private, importurile sau exporturile sunt toate bunuri finale (de consum sau de capital) şi nu bunuri intermediare. Bunurile intermediare (să zicem tabla dintr-un tractor) se produc acum pentru a fi incluse într-un bun final poate peste un an sau doi. Adică bunurile intermediare din trecut se pot regăsi în PIB-ul de astăzi, dacă aceste bunuri se realizează în ţară. În aceste condiţii, cu cât o economie are mai multe etape de producţie în realizarea unui produs finit care se realizează în ţară şi nu afară (să luăm exemplu mobila: e diferită situaţia dacă noi doar tăiem copacii şi din ei facem cherestea pe care apoi o exportăm pentru a importa mobila finită sau dacă tăiem copacii, procesăm cheresteaua, producem şuruburile, producem mânerele, producem lacul cu care este tratată mobila şi la final proiectăm şi producem mobila în ţară), cu atât taxele aferente fiecărui ciclu de producţie (impozite pe muncă, TVA, impozit pe profit) vor creşte în cuantum şi impărţite la un PIB care nu surprinde aceste activităţi vor creşte ca pondere. Mai mult, economia care produce şi bunurile de capital aferente (maşinile şi utilajele) dar mai ales piesele de schimb, subansamble, piese componente din care acestea se fac (pentru că bunurile de capital vor intra fie la import dacă sunt aduse de afară, fie la investiţii dacă sunt aduse de pe piaţa internă dar doar ca bun finit nu ca elemente componente), are încasări în PIB mai mari de taxe şi impozite decât o economie care doar importă aceste echipamente nefiind deloc implicată în nici un proces intermediar de producţie a bunurilor de capital.
Concluzia este cât se poate de clară în acest caz: [1] Indicatorul privind procentul de taxe în PIB nu spune nimic concret despre cât de mare este evaziunea fiscală în România sau cât de incompetente sunt instituţiile statului cu privire la încasarea lor; [2] O creştere a acestui indicator ţine mai puţin de lupta statului împotriva evazioniştilor sau de eficientizarea aparatului de încasare de taxe şi impozite şi mai mult de încurajarea mediului privat să extindă prelucrarea în ţară a bunurilor finite (de consum şi de capital); [3] Această încurajare a sectorului privat nu se poate face cu fiscalitatea aberantă pe care o practicăm în momentul de faţă iar statul trebuie să înţeleagă faptul că va rămâne cu un procent mai mare de taxe încasate de la buget dacă micşorează taxele şi că orice mărire de taxe sau introducere de taxe noi va îngusta şi mai mult ciclul de producţie (vom aduce toate bunurile finite din import prelucrând tot mai puţin) adică pe termen lung va micşora şi mai mult veniturile statului (motivele sunt cele legate de stadii de producţie absente din angrenajul economic intern). Mai trebuie spus că orice ţară care exportă către România acele subansamble nu va avea neapărat o îmbunătăţire a raportului lor privind taxe raportate în PIB pentru că exporturile cresc PIB-ul (numitorul acelui raport) concomitent cu numărătorul.
Folosirea argumentului legat de ponderea taxelor în PIB pentru a introduce noi taxe, pentru a le apăra pe cele deja existente sau pentru a justifica un atac la baionetă (costisitor pentru ambele tabere) împotriva antreprenorilor este lipsit complet de sens economic. Este clar că taxe mai mici înseamnă o intensificare a procesului economic intern şi că în final se va ajunge la mai multe venituri în conturile statului iar argumentul economic este cel prezentat aici: orice bun de capital sau de consum trece prin mai multe etape de producţie care se fiscalizează fiecare dintre ele iar PIB-ul nu surprinde aceste etape.
Ajutorul de şomaj este exemplul poate cel mai clar de interpretare a sistemului de taxare drept un sistem de asigurare. admimistrat de stat E mult mai clar decât în cazul sistemului public de pensii (care se întinde pe o perioadă mult mai îndelungată fiind mai dificil de văzut pierderea pe care o înregistrezi participând cu forţa la această schemă) că acei bani oferă doar aparent protecţia necesară şi că, la nevoie, aceşti bani au doar în ultimă intanţă rolul pentru care ne sunt transferaţi din buzunarele noastre în buzunarele antreprenorilor politici via „contractul social = stat”. Şi acest tip de schemă de „ajutor” sau „contribuţie” la fondul de şomaj este vândută cu ideea în spate că e rău să fii şomer la un moment dat şi că, la fel ca la asigurări, dacă evenimentul nefericit se produce statul se va afla în spatele tău (similar unei companii de asigurări) şi îţi va veni în ajutor dându-ţi înapoi din banii pe care i-ai plătit în timp o perioadă determinată. Schema are în spate şi justificarea ideii că este şi o schemă menită să asigure echitate socială adică să asigure un minim de ajutor de şomaj şi pentru cei care sunt cu salarii mici şi care evident cotizează mult mai puţin.
Problemele cu această schemă de ajutor de şomaj constau în următoarele lucruri:
1. Nu există nici un argument care să ne explice nouă de ce statul în acest caz ar fi un administrator mai bun pentru riscurile pe care le avem ca indivizi angajaţi în schimburi pe piaţa muncii. Dimpotrivă, banii ajung din buzunare private într-un sac bugetar din care statul se poate înfrupta discreţionar după bunul plac şi care poate folosi aceste resurse pentru a petici alte găuri sau alte deficite apărute peste noapte. Controlul din partea contributorilor şi transparenţa nu caracterizează deloc acest sistem;
2. Banii nu sunt investiţi în nimic productiv. Pur şi simplu plătesc ajutorul de şomaj al celor la nevoie şi salariile / costurile de funcţionare ale celor care administrează sistemul respectiv. Banii nu se duc din salariul nostru într-un cont cu acumulare (adică ei nu sunt plasaţi în economia reală) din care am putea primi ajutor de şomaj pe o perioadă mai mare şi cu siguranţă într-o sumă mult mai mare. Banii trec direct din buzunarul nostru în buzunarul celui aflat în şomaj, adică direct către consum. Piaţa de capital este lipsit de acest capital care ar putea să producă mult mai multe beneficii dacă este plasat iniţial în afaceri care cresc şi care pot oferi dividende, locuri de muncă şi prosperitate tuturor.
3. La baza relaţiei dintre cel care plăteşte ajutorul de şomaj şi statul care „acoperă” acest risc nu stă nici un contract. Inexistenţa acestui contract implică riscuri enorme pentru contribuabil care nu are nimic garantat în cazul acestui sistem. La primul semn de faliment statul poate decide unilateral (şi absolut legal) să şteargă cu buretele toate plăţile făcute de noi până în acel moment şi să taie din ajutorul de şomaj drastic. În final, toată protecţia cu care ne îmbine şi ne păcăleşte statul se dovedeşte a fi o iluzie care se termină lamentabil într-un simulacru de protecţie, într-un risc şi mai mare pentru noi.
4. Sistemul este vândut ca un sistem menit să asigure echitate şi solidaritate în sistem. Acest lucru înseamnă că plafonează ajutorul de şomaj mare şi îl creşte nejustificat pe cel mai redus ajutor de şomaj. Cel care ar trebui să primească un ajutor de şomaj mare va deveni solidar şi participativ prin forţa legii cu cel care este îndreptăţit la un ajutor de şomaj mai mic. Egalitatea în sistem este de fapt un abuz pentru că cel care a câştigat mai mult, va plăti mai mult, dar va primi mai puţin. Echitatea şi egalitatea este privită doar dintr-un anumit sens -> cel cu ajutor de şomaj mai mic va fi egalul celui cu ajutor de şomaj mai mare (drama celui cu ajutor de şomaj mai mare fiind „imorală” şi trecută cu vederea pe principiul „democratic” că oricum astfel de cazuri sunt mai rare). Se poate ajunge la situaţia în care un angajat poate lucra 6 luni şi 6 luni poate trăi din ajutorul de şomaj (eventual continuând să lucreze tot acolo dar la negru) câştigând mai mult decât un angajat timp de 12 luni căruia i se prelevă ajutorul de şomaj necesar plăţii şomajului celui care nu lucrează în cele 6 luni.
5. Pentru că ajutorul de şomaj nu se plăteşte din contul tău şi din acumulările pe care le-ai făcut în timp, acesta poate fi o formă foarte bună de aţi creşte veniturile atunci când este corelat cu munca la negru. Există o tentaţie foarte mare pentru a folosi la maxim viciile acestui sistem public, având în vedere şi cât este de mare fiscalitatea pe muncă în România. Statul îmi plăteşte ajutorul de şomaj o perioadă, apoi mă angajez pentru ca după o perioadă legală să reintru în şomaj (eu continuând să lucrez la negru pentru compania care mi-a asigurat plata salariului minim legal pentru perioada minimă de cotizaţie).
6. Există şi problema locurilor de muncă „pe perioadă nedeterminată” în care probabilitatea de şomaj este foarte redusă. Cele mai multe contracte din România (mai ales cele de la stat) sunt pe perioadă nedeterminată. Şi aceşti angajaţi plătesc acelaşi ajutor de şomaj, deşi în cazul lor clauzele contractuale ar trebui să fie diferenţiate şi adaptate la condiţiile pieţei, dacă am vorbi într-adevăr de un contract cu adevărat.
7. O bună parte din suma plătită pentru „noi” ca să ne ajute la nevoie este semnificativ dijmuită de aparatul ineficient de stat pus să administreze acest sistem falimentar (care dacă nu l-ar apăra statul prin sistemul de legi ar da faliment în câteva luni). Costurile de funcţionare ale „sistemului” sunt enrome şi fagocitează cea mai mare parte din sumele pe care le plătim, în final trezindu-ne cu toţii cu ajutoarele de şomaj micşorate drastic de un sistem care nu se mai află demult sub controlul direct al contribuabilului.
8. Ajutorul de şomaj acţionează şi ca un alimentator al şomajului în anumite ţări unde poate atinge valori însemnate. Există ţări în care statul te plăteşte bine de tot dacă stai acasă şi te declari şomer. Criza a ajustat însă chiar şi aceste sisteme ultra-asistenţiale şi le-a determinat să fie mai „austere” cu banul public (deşi se pare că socialiştii de peste tot din Europa sunt sătui tot mai mult de această austeritate).
Sumele pe care le plătim în contul acestui „ajutor” lunar aparent nu par a fi foarte mari. Să facem însă un exerciţiu simplu: procentul de 0.5% din salariul brut pare a fi un procent infim. În realitate însă la 2000 lei brut pe lună (adică 1089 lei salariu net efectiv în mână) se plăteşte totuşi suma de aproximativ 16 de lei, împărţită şmechereşte de stat pe din două între angajat şi angajator ca să nu ne dăm seama de cât de mult ne taxează statul. Înmulţind şi actualizând această sumă la nivel de lună obţinem că pe an plătim pentru un salariu net (în mână) de 1089 lei o sumă de 199.5 lei (am folosit pentru actualizare o rată de 0.58% pe lună derivată dintr-o dobândă anuală de 7.5% pe an). Conform legii: „Ajutorul de somaj va reprezenta 75% din salariul minim pe economie plus anumite procente din media salariului tau net pe ultimele 3 luni. Iata variatile acestor procente: 3 % daca ai cotizat pe o perioada de cel putin 3 ani, 5% pentru cel putin 5 ani, 7% pentru cel putin 10 ani si 10% pentru cel putin 20 de ani. Si perioada se stabileste diferentiat: 6 luni pentru o cotizare de cel putin un an, 9 luni pentru cel putin 5 ani, 12 luni pentru o perioada de cotizare mai mare de 10 ani.” Să presupunem că mergem pe un procent suplimentar de 7% din salariul net şi pe o perioadă de acordare de 12 luni, având o cotizare pentru cel puţin 10 ani (adică 10 ani nu am avut deloc problemă cu şomajul din perioada de cotizare). Salariul minim pe economie a fost stabilit la valoarea de 700 lei în anul 2012. Şomajul pe care ar trebui să îl primim în cele 12 luni de şomaj ar fi egal cu: 75%*700+7%*1.089 = 616 lei pe lună x 12 luni = 7.215 lei. Această sumă se atinge undeva între anul 17 şi anul 18 de cotizare la sistem dacă nu am beneficia niciodată în această perioadă de ajutorul de şomaj de 1 an (calculele sunt făcute la o rată de actualizare anuală de 7,5% egală cu dobânda actuală la depozitele în lei de la bancă). Pentru o perioadă completă de cotizare la sistem statul ne percepe acest impozit lunar de 0.5% din salariul brut care dacă ar fi depuşi într-o bancă pe întreaga perioadă ne-ar aduce la final suma de 30.567 lei (suma este actualizată cu 7,5% iar perioada completă de cotizare luată în calcul este de 34 de ani). Adică, pentru a beneficia de o sumă de 7.215 lei o singură dată în întreaga perioadă de cotizare plătim cam de 4 ori mai mult statului. Ca să fim pe 0 ar trebui ca în medie fiecare dintre noi să iasă în şomaj de cel puţin patru ori în perioada de cotizare. Suma însă creşte substanţial la un salariu mai mare: la un salariu net egal cu salariul mediu net actual din economia românească de 1.497 lei pe lună (net) se plăteşte o cotizaţie la ajutorul de şomaj de 22 lei pe lună pe care dacă nu am plăti-o statului ci am fi liberi să o depunem pur şi simplu într-o bancă am strânge după 34 de ani de cotizaţie suma totală de 42.030 lei (în banii de acum). Ajutorul de şomaj lunar pe care ar trebui să îl primim pe 12 luni ar fi de 75%*700+7%*1497 = 630 lei x 12 luni = 7.557 lei. Practic din aceşti bani primim la o situaţie de şomaj a 6 parte din suma cuvenită în mod normal (faţă de a 4 parte din primul caz). Adică am putea ieşi în şomaj de 6 ori cu aceeaşi sumă. Să nu uităm însă şi următorul aspect foarte important: la final RĂMÂNEM cu suma în cont (30.567 lei dacă vorbim de un net de 1.089 lei sau suma de 42.030 lei dacă vorbim de un net de 1.497 lei). Aceşti bani nu îi mai avem, ei se volatilizează efectiv din buzunarele noastre fiind fagocitate de un sistem public a cărui principală funcţie este să facă sistematic acest lucru cu bunăstarea noastră (o justificare clară de ce suntem şi rămânem permanent săraci în această ţară).
Exerciţiul arată evident că nu primim decât vise şi iluzii din partea sistemului public. Toate argumentele economice menţionate mai sus sunt ilustrate clar de acest exemplu. Evident că las la o parte faptul că pentru a obţine ajutorul de şomaj de la stat trebuie să completezi o serie de documente stresante, să te umileşti, să stai la coadă pentru banii tăi, să primeşti eticheta de „şomer”, să intri în programele deprimante ale statului de reconversie a forţei de muncă (clic aici pentru a vedea toată povestea). În loc să te duci pur şi simplu la bancă, să accesezi contul tău şi să îţi iei de acolo banii depuşi de tine în perioada de cotizare (sau la o companie privată de asigurări care poate oferi chiar randamente semnificativ mai mari). O bătaie de joc în care statul condus de socialişti de dreapta sau de stânga mimează interesul real pentru cetăţean. Evident că astfel de discuţii sunt neinteresante pentru politicieni şi pentru cei care îşi extrag rentele şi bunăstarea din astfel de sisteme. Privatizarea sistemului de ajutor de şomaj, alături de privatizarea sistemului de pensii şi alte reforme structurale vor continua să fie puse în sertare şi tratate drept ridicole şi lipsite de „sens”, culmea… economic.
Aveţi aici un calculator de salarii: http://www.calcule.ro/Calcul-Salarii/Brut-la-net-program-normal.aspx
Comentarii recente