Economiile moderne nu mai sunt demult economii de piaţă. Capitalismul modern pe care îl trăim intens nu mai e demult un capitalism autentic. Lumea este plină de antreprenori de trei feluri: (1) antreprenorii autentici (de exemplu cei care se chinuie să scoată din pământ „cartofii” pe care să ni-i vândă în profit să zicem de 10.000 lei); (2) antreprenorii monetari (cei care obţin acest profit într-un mod foarte „elegant”, prin apăsarea unui buton de „imprimantă” şi care pot să îşi tipărească ce profit doresc fără să îşi murdărească mâinile de pământ sau să se streseze de dimineaţă prin piaţă să îşi vândă producţia) şi (3) antreprenorii politici care printr-un sistem de drept pozitiv ne leagă de mâini şi de picioare prin taxe şi impozite aberante şi sufocante obligându-ne să fim cu forţa „mai incluzivi şi participativi” (şi ei îşi pot seta profiturile destul de bine în aproape acelaşi mod ca şi antreprenorii monetari).Articolul a fost publicat şi în „Economistul”, nr. 12 (62) – 2 aprilie 2012
Moto: „Crede şi nu cerceta”
Progresul şi cercetarea merg mână în mână, cel puţin aparent. În societatea modernă şi dinamică în care trăim, fără a inova şi fără a căuta inovarea suntem sortiţi falimentului. Obsesia pentru inovare a devenit aproape paroxistică, mai ales pentru cei care de la butoane coordonează frâiele existenţei noastre făcându-ne mai participativi şi mai incluzivi.
În primul rând aş începe prin a contura o falsă percepţie manifestată în jurul eforturilor de cercetare: aparenta absenţă a incertitudinii dintr-un astfel de demers. Această percepţie străbate din ideea clară că cercetarea trebuie să fie neapărat obiectul unui demers programat dinainte în faze, etape şi cu rezultate scontate bine stabilite (dacă am cunoaşte dinainte faptul că trebuie să descoperim roata de ce am mai avea nevoie de un astfel de plan de cercetare). Istoria descoperirilor din epoca modernă arată ce rol esenţial joacă întâmplarea în efortul de cercetare şi în inovare (dinamita lui Nobel s-a descoperit când o sticlă de nitroglicerină a fost scăpată din camion în curtea fabricii şi substanţa s-a amestecat cu lutul formând o pastă stabilă care mai avea nevoie doar de un detonator). Mai mult, atunci când descoperim ceva nu percepem de la început consecinţa sau utilizările viitoare ale acestei descoperiri (cel mai clar exemplu este cel al Internetului care când a fost inventat în nici un caz nu viza purtarea de conversaţii la distanţă).
Scientometria este o nouă preocupare pentru cei pe umerii cărora ar cădea „crucea” cercetării şi inovării. Într-o definiţie scurtă, scientometria este ştiinţa care măsoară şi analizează ştiinţa. Nu pot să nu mă abţin şi să mă întreb: oare această ştiinţă nu are nevoie şi ea la rândul ei de o ştiinţă care să o măsoare şi să o analizeze? Departe de a mai fi un simplu instrument bibliometric sau de clasificare a reputaţiei internaţionale a unei reviste, scientometria a captat rapid atenţia celor din educaţie care au introdus fără nici o analiză prealabilă (şi nu doar la noi în ţară) metodele scientometrice pentru a aprecia prestigiul academic al profesorilor universitari (cu mici sau mai mari diferenţe între domenii). Această „reformă” menită să îndepărteze chipurile mediocritatea de sistemul de educaţie a iscat (şi continuă să o facă) foarte multe dezbateri şi critici.
Principalele contra-argumente pe care le putem aduce acestui sistem de certificare a „valorii de pedagog” în universităţi ar fi, din punctul meu de vedere, următoarele:
– Numărul de citări pe care le înregistrează un articol publicat de un cercetător nu indică neapărat valoarea ideilor sale (poţi să publici un non-sens pe care apoi foarte mulţi să îl citeze critic şi să facă referire la el dar nu dintr-o perspectivă pozitivă ci, dimpotrivă);
– Publicarea de articole în reviste care au citări foarte multe, în condiţiile în care articolul respectiv nu spune prea multe şi nu va avea deloc citări după publicare, nu arată nici pe departe valoarea academică a acelui profesor.
– Folosirea numărului de citări drept argument în a estima „valoarea” în cercetare şi educaţie face ca foarte mulţi profesori să caute cu orice preţ acest tip de „faimă” şi ne împinge să cercetăm teme cât mai „la modă” sau care pot isca foarte multe dezbateri sau replici. Publicarea de astfel de articole a devenit o permanentă căutare de subiecte „tari” pe care apoi alţii le preiau şi le dezvoltă împingând de multe ori cercetarea către teme cu puţină relevanţă pentru viaţa reală.
– Revistele bine citate au devenit adevărate redute închise pentru cercetători care vin din anumite ţări, care pot cu greu publica (mai ales ca singur autor) doar pentru simplul motiv că provin din centre universitare cu tradiţie mai puţin evidentă, chiar dacă ideea pe care o prezintă articolul e una bună;
– Faptul că nu public o idee bună într-o revistă de calibru foarte citată dar vizibilă şi uşor accesibilă nu înseamnă că acea idee nu e bună sau că nu e posibil ca ea în timp să fie apreciată ca atare.
– Există în momentul de faţă, chiar dacă nu prea ne place să povestim despre acest lucru, o „industrie” care s-a creat pe fundamentul scientometriei care include: evenimente tot mai scumpe (conferinţe, workshopuri) care dau prioritate articolelor şi autorilor participanţi la ele (dacă nu participi la aceste evenimente nu vei fi publicat sau vei fi amânat cât mai mult posibil cu prelucrarea).
– Utilizarea factorului de impact sau a scorului relativ de influenţă al revistelor drept criteriu fundamental (sau minimal) în validarea unui profesor alterează complet sistemul şi pe cei care activează la catedre (pentru a publica un astfel de articol trebuie să aloci resurse şi eforturi extraordinare în colectarea de date, prelucrarea lor, eforturi care se extrag de cele mai multe ori din diminuarea eforturilor de pregătire a cursurilor care ajung să fie elaborate şi susţinute tot mai superficial).
– Decuplarea dintre cercetătorul-pedagog şi sistemul de educaţie este clară. Accentul pus preponderent pe un anumit tip de cercetare (empirică) face ca cercetătorul-pedagog rezultat din creuzetul legii să nu mai fie pedagog aproape deloc. Din efortul de cercetare sunt excluse cercetări de tipul: discuţii de cărţi cu studenţii, dezbateri, cercuri ştiinţifice. Munca de profesor presupune şi foarte multe lucruri administrative care sunt şi ele foarte consumatoare de timp şi fără de care sistemul nu stă în picioare;
– Un alt exemplu al limitei măsurătorii scientometrice este cel prin care se cere unui profesor care aplică pentru fonduri publice de cercetare să demonstreze că are expunere internaţională măsurată scientometric prin cărţi aflate în minim 12 biblioteci internaţionale. Se dau puncte importante pentru fiecare astfel de carte însă nu este totuna să ai 3 cărţi în 12 biblioteci pentru care primeşti 3 x 50 puncte sau să ai 1 carte în 100 de biblioteci pentru care primeşti doar 1 x 50 puncte.
– Deşi pare că ar rezolva problema, sistemele de tip „castă” din universităţi sunt întărite prin aceste bariere, în condiţiile în care un părinte trage după el copilul cu care publică mai uşor un articol într-o astfel de revistă (paradoxul din România adus de LEN e că un astfel de tânăr poate ajunge să coordoneze doctorat la doar 22 de ani deşi poate meritele academice sunt legate doar de o relaţie de rudenie cu coautorul articolului cu pricina).
– În dorinţa de a obţine cât mai multe citări, jurnalele încurajează (prin tematica pe care o abordează) un anumit tip de cercetări. „Ostilitatea” faţă de temele sau jurnalele care nu se înscriu în „mainstream” este şi ea evidentă ducând la izolarea cercetătorilor sau editorilor care au curajul de a vedea lucrurile şi dintr-o perspectivă mai puţin „citabilă” şi mai puţin convenabilă pentru cei care oferă grosul fondurilor pentru cercetare. Adevăraţii inovatori au o dublă barieră în faţă: indezirabilitatea pentru finanţatorii cercetării a unor teme de cercetare care critică intervenţionismul sau etatismul (de parcă din bani publici trebuie finanţate doar teme care laudă statul) şi oprobiul instituţionalizat al mediului academic (altă dată doar informal).
– În cazul profesorilor din domeniu economic singurele articole care contează sunt cele publicate în jurnale ISI cu scor relativ de influenţă mai mare de 0.25 (criteriu obligatoriu). Scorul relativ de influenţă provine din citările articolelor jurnalului în alte jurnale cu factor de impact diferit de 0. Un profesor care are unul sau mai multe articole într-un jurnal cu scor relativ de influenţă de 0.24 este considerat mai puţin vizibil şi depunctat semnificativ şi eliminat din sistem.
Argumentul final pe care l-aş introduce în discuţie este legat până la urmă de cine trebuie să valideze rezultatul unei cercetări. Practic este important în orice iniţiativă de cercetare să nu ignorăm finalitatea demersului de cercetare. Dând deoparte cercetările pe care le întreprindem pentru a înţelege sensul vieţii care nu pot fi încadrate Orice demers de cercetare, care este mai mult sau mai puţin fundamentală, trebuie să aibă ca mai devreme sau mai târziu o utilizare practică sau comercială şi să genereze un profit. Accentul pus pe numărul de citări nu face decât să deturneze atenţia de la ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat în cercetare. În consecinţă, cercetarea a ajuns să fie o activitate susţinută preponderent de către stat care îşi regăseşte foarte puţine conexiuni în economia privată. Cercetătorii s-au închis în adevărate eprubete de sticlă în care acceptă cu greu validarea de către piaţă a muncii lor. Comportamentul tot mai rigid şi mai crispat al cercetătorilor şi al celor care măsoară şi analizează ştiinţa este explicat de această excludere a pieţei în a evalua cu adevărat rezultatul unei cercetări. Piaţa, singura care ar da un sens real al cercetării, este înlocuită de pseudo-sisteme de evaluare a calităţii care nu vor elimina şi nu vor putea rezolva în nici un fel problema profesorilor care continuă să dicteze din cărţi sau de pe foi cursurile ascunşi în spatele unor catedre prăfuite sau îşi copiază cărţile din alte cărţi şi articolele din alte articole. Într-un sistem în care resursele de cercetare se alocă politic şi programatic produci un adevărat haos dacă vii cu un sistem de criterii imperfecte dar inutile care să măsoare ştiinţa. Este foarte posibil ca ştiinţa autentică să fie prea delicată pentru a fi încastrată într-un calapod scientometric, oricât de sofisticat sau elaborat ar fi acesta.
Notă:
Acest articol este rezultatul dezbaterii care a avut loc în cadrul Centrului de Cercetare în Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE Bucureşti cu tema „De la mediocritate la excelenţă în performanţa academică” avându-i ca invitaţi pe dl. Alexandru Dan Corlan şi pe dl. Bogdan Cristian Negrea.
Aşa cum unii dumneavoastră ştiu deja, în data de 6 martie 2012 am dat curs unei invitaţii la Banca Naţională a României pentru a explica de ce cred eu că inflaţia are cauze monetare, în compania unor colegi specialişti la fel de ataşaţi de acest fenomen ca şi mine.
Aici aveţi prelegerea înregistrată video pe care am susţinut-o şi pe care mă bucur că v-o pot oferi (vin în sprijinul cererilor manifestate în acest sens inclusiv de colegi care au fost invitaţi dar care din motive legate de cursuri nu au putut fi alături de mine la acest eveniment):
Aici aveţi prezentarea PPT pe baza căreia s-a purtat discuţia:
http://www.bnro.ro/Masa-monetara-si-inflatia.-Teorie-si-practica-7832.aspx
În timpul prezentării, datorită timpului limitat avut la dispoziţie, nu am mai avut posibilitatea să arăt că la procesul de producţie de bani şi, implicit inflaţie monetară nu participă doar Banca Naţională ci şi băncile comerciale prin sistemul rezervelor fracţionare – un privilegiu acordat de băncile centrale acestora din urmă în sistemele financiare moderne.
Aici aveţi şi celelate prezentări:
Dl. Mugur Isărescu – Guvernator BNR:
Dl. Valentin Lazea – Economist şef al BNR:
Dl. Lucian Croitoru – Consilier al Guvernatorului BNR:
Dl. Florin Câţu – Economist:
Dna Dorina Antohi – Director la Direcţia Politică Monetară a BNR:
Dna Ioana Udrea – Şef Serviciu la Direcţia de Politică Monetară a BNR:
Văzând toată această încrâncenare prin care statul se luptă din răsputeri să crească procentul din PIB asociat încasărilor din taxe şi impozite (deşi din punctul meu de vedere el este unul care cu greu poate fi crescut aşa cum arată economia românească) dar şi tot acest ton acuzator la adresa evazioniştilor fiscali mi-am pus întrebarea: am putea oare înlocui toate impozitele din economie cu inflaţia? Ideea pleacă de la următoarea constatare: pachetul prin care statul procură bani pe spinarea noastră include două categorii de măsuri corecitive prin care statul ne forţează să fim „mai incluzivi şi mai participativi” la proiectul social pe care ni-l vinde cu surle şi trâmbiţe: [1] măsuri fiscale (taxe şi impozite directe şi indirecte) care sunt gestionate de guvern prin instituţii specializate de control, supraveghere, încasare şi [2] inflaţia (creşterea generalizată a preţurilor provocată de producţia de bani). Statul generează nişte cheltuieli de funcţionare şi dezvoltare pe care le plasează într-un buget estimativ care include de la cheltuieli materiale, salarii, cheltuieli cu servicii prestate de terţi până la cheltuieli de protocol sau cheltuieli de diurnă cu cei care se deplasează în numele statului în străinătate (cu folos sau nu). Trec de discuţia legată de necesitatea multor dintre cheltuieli, imposibilitatea prioritizării corespunzătoare a acestor cheltuieli sau de risipa produsă în cazul efectuării lor. Plec de la ideea că pentru aceste cheltuieli e nevoie de o sumă de bani pe care acum statul o obţine printr-o combinaţie între taxe şi impozite. Ar putea statul obţine aceste resurse exclusiv din taxe sau exclusiv din inflaţie (să tipărească la începutul anului suma de bani de care are nevoie pentru a acoperi cheltuielile de funcţionare şi dezvoltare a statului).
Ambele forme de taxare au pentru plătitori şi pentru stat avantaje şi limite. Să începem prin a analiza pentru început inflaţia: [1] are avantajul pentru stat că nu necesită costuri semnificative pentru a fi încasată; [2] inflaţia este suportată de către toţi cei care deţin sume în lei şi care desfăşoară sau nu activităţi economice licite sau ilicite; [3] se simplifică radical modul de organizare şi desfăşurare al afacerilor (nu mai e nevoie de o contabilitate specială, dispar raportările de taxe şi impozite); [4] inflaţia garantează statului că suma care va fi încasată este certă (nu va fi nici mai mică şi nici mai mare), statul beneficiind din start de aceste sume şi putând angaja cheltuielile la care s-a angajat şi [5] producţia de bani se va face de către banca centrală şi toţi cei care lucrează în celălalt sistem de taxare vor fi eliberaţi din funcţie (economii semnificative la buget).
Producţia de bani (soluţia inflaţiei) are însă o primă problemă cu faptul că orice ban tipărit poate fi apoi multiplicat de câteva ori prin sistemul bancar cu rezerve fracţionare (din depozitele la vedere se acordă credite la mai mulţi deodată). Este obligatoriu ca la procesul inflaţionist să participe doar băncile centrale, băncile comerciale trebuind excluse din acest sistem al expansiunii monetare. Pentru ca sistemul să funcţioneze trebuie ca acei bani să nu poată fi expandaţi ulterior fără a cunoaşte cât de departe merge acest proces (aşa cum se întâmplă în prezent). O altă problemă delicată cu acest sistem „100% inflaţie” este legată de faptul că nu putem avea de a face cu un control exact al producţiei de bani aflată în mâini politice care pot folosi „pârghia democratică” (votul minorităţii împotriva majorităţii) pentru a decide majorarea expansiunii decisă iniţial. O altă problemă este legată de faptul că proiectele pentru care statul solicită tipărire de bani nu mai pot fi sancţionate în vreun fel şi că ineficienţa este mai greu de pedepsit (chiar şi prin abţinerea de la plata unor impozite sau negocierea neplăţii lor putem pune totuşi presiune pe guvernanţi, inflaţia monetară neputând fi evitată în nici un fel). Inflaţia îi afectează pe toţi deopotrivă şi deci nu poate fi folosită ca mecanism de dirijare a redistribuţionismului dinspre un sector sau altul pe care un anumit politician îl apreciază la un moment dat. Anticipările inflaţioniste sunt mult mai uşor de realizat de către toată lumea şi inflaţia monetară este mult mai uşor de perceput încă din primul moment al tipăririi banilor pentru anul care vine (preţurile din piaţă vor capta mult mai uşor această creştere monetară de preţuri, distanţa până la care cei din piaţă se prind de efectul monetar fiind mult diminuată). Mai mult, inflaţia suferă de acel „efect Cantillon„, acel redistribuţionism care face ca banii să nu ajungă în mod egal la toţi din primul moment: cel puţin cei care lucrează cu statul vor încasa mai devreme banii tipăriţi proaspăt şi vor putea cumpăra bunuri care nu au preţuri mai mari încă (întotdeauna profiturile cele mai mari le vor avea cei care operează cu statul şi acest lucru va face ca foarte curând întreaga economie privată să devină conectată la stat). Nu în ultimul rând, producţia de bani va altera şi mai mult decât o face în prezent (în care avem un sistem mixt) structura producţiei şi nivelul dobânzilor pe piaţă. Dobânzile vor scădea şi mai mult în momentul tipăririi şi vor creşte apoi când anticipările de inflaţie vor fi incluse în acestea. Structura producţiei va include cu precădere acele modele de consum ale celor care ajung primii în posesia banilor proaspăt tipăriţi. Mai mult, eroarea antreprenorială va fi imensă având în vedere faptul că o evoluţie a preţurilor naturală va fi în permanent mascată de o producţie de bani din nimic (preţurile pot creşte mai mult decât cresc natural sau pot să rămână sus în condiţiile în care ele ar trebui să scadă).
A doua formulă ar fi impozitarea fără inflaţie monetară. Sistemul ar presupune desfiinţarea băncii centrale, producţia de bani să nu mai fie monopolul statului. Orice bun poate fi folosit ca monedă şi statul nu mai poate produce bani pentru nevoile sale. Avantajele acestui sistem ar fi legate de: [1] faptul că preţurile vor reflecta mult mai curat evoluţia naturală a condiţiilor din piaţă; [2] statul va fi permanent presat de perspectiva evaziunii fiscale şi a unei greve fiscale (o decizie în masă de a refuza plata unor impozite considerate nesimţite); [3] dispare banca centrală şi dispar toate privilegiile din sistemul financiar-bancar (rezerva fracţionară, bail-out); [4] bugetul statului este conectat mai bine la incertitudinea din piaţă (dacă economia nu creşte pentru că e sufocată de măsuri proaste atunci nici statul nu încasează corespunzător taxe la buget; bunăstarea statului depinde mult mai direct de bunăstarea celor pe care îi impozitează); [5] statul poate folosi sistemul de impozite şi taxe pentru a impulsiona sau pentru a încetini creşterea şi dezvoltarea unor anumitor sectoare; [6] dobânda ar fi cea care rezultă pe baza raportului dintre economisiri şi cereri de capital. Într-un astfel de sistem eroarea antreprenorială va fi semnificativ mai redusă.
Dacă ar fi să optăm între un sistem 100% inflaţie fără taxare, 100% taxare fără inflaţie sau un sistem mixt (în articolul anterior am discutat despre mitul neutralizării inflaţiei prin politicile fiscale invocat de cei care justifică sistemul mixt), sistemul cu 100% taxare fără inflaţie este clar cel mai bun. Cu menţiunea că acele taxe trebuie setate la minim posibil (statul minimal). Argumentul final ţine de observaţia simplă a evoluţiei intervenţionismului: de la sisteme fără taxe şi inflaţie (fără stat) către sisteme cu taxe 100% fără inflaţie (prin banca centrală şi rezervă fracţionară) către sisteme mixte în care inflaţia joacă rolul cel mai important, în ciuda eforturilor susţinute de a crea teorii sau de instrumente care viciază şi ascund adevărata dimensiune a inflaţiei. Sistemele 100% cu inflaţie către care se pare că ne îndreptăm încetul cu încetul, având în vedere producţia imensă de bani din ultimele decenii, sunt extrem de distructive şi complet anti-economice. Astfel de sisteme inflaţioniste scot în afara principiilor şi legilor economice cele mai elementare modul de funcţionare al pieţelor.
Una dintre „inovaţiile” aduse în ştiinţa economică este cea a formalizării ecuaţiei schimbului atribuită de I. Fisher lui S. Newcomb, matematician şi astronom care avea mari îndoieli la începutul secolului trecut că oamenii vor putea zbura vreodată (economia parcă nu e utilă sau interesantă dacă nu conţine formule matematice şi problematice). Se pare că limitele sale în materie de mecanică şi fizică au fost pe deplin compensate de importanţa ecuaţiei sale pentru doctrinele economice care s-au bazat apoi pe ea: M x V = P x Q (M – cantitatea de bani din economie, V – viteza de rotaţie a banilor, P – preţurile şi Q – cantitatea de bunuri şi servicii). Derivat din această ecuaţie a schimbului a apărut formula conform căreia: VarP = VarM + VarV – VarQ. Două probleme majore are această formulă: viteza de rotaţie a banilor care este un concept abstract imposibil de agregat macroeconomic (sau dacă îl agregăm nu arată nimic) şi Q care depinde clar de nivelul banilor din economie (mai ales acum în sistemele cu monedă fiat când banii influenţează dobânda şi deci orice proiect de investiţii destinat producţiei de bunuri).
Keynesiştii au preluat din zbor această ecuaţie înlocuind cantitatea de bunuri din economie (Q) cu venitul (Y). Keynesiştii sunt concentraţi nu pe preţuri (pe care le consideră rigide în mare măsură iar atunci când nu sunt recomandă fixarea lor) sau pe cantitatea de bani din economie ci pe cantitatea de bunuri şi servicii (deşi ea depinde fundamental de preţuri şi de bani). Pentru ei este importantă creşterea producţiei cu orice preţ, chiar şi cu preţul expandării statului care să îşi asume rolul de actor economic în afara pieţelor. Prin creşterea producţiei keynesiştii urmăresc de fapt creşterea ocupării, crearea de locuri de muncă cu orice cost şi orice preţ menită să asigure voturi şi o pace socială (multe din locurile de muncă create în acest fel ascund o asistenţă socială mascată). Pentru keynesişti banii au un singur rol: tipăriţi în cantităţi însemnate pot duce la scăderea drastică a dobânzilor şi de aici accesul la un pseudo-capital abundent pe care nu l-a economisit nimeni anterior şi care să ajute la acea creaţie de locuri de muncă. Confuzia drastică pe care o fac teoriile keynesiste în acest caz este următoarea: tipărirea de bani din nimic şi aruncarea lor pe piaţa capitalurilor este echivalentă cu crearea de capital din nimic ori legea lui Say (una din legile fundamentale ale economiei) spune că nu putem în economie crea ceva din nimic iar legea utilităţii marginale descrescânde ne spune că orice nouă unitate monetară creată pe post de capital va avea o utilitate mai mică prin raportarea la bunurile de capital pe care le poate cumpăra. De fapt, expandarea masei monetare nu face decât să scadă pe un termen foarte scurt dobânzile (suficient cât să păcălească nişte antreprenori neavizaţi) şi apoi să crească semnificativ, înglobând aşteptările inflaţioniste apărute pe fondul licitaţiilor de resurse rare derulate cu banii proaspăt creaţi (cei care iniţial s-au păcălit intră în faliment).
Spre deosebire de monetarişti (Fisher, Friedman) care credeau în neutralizarea banilor prin politici monetare optime bazate pe agregate monetare care să crească moderat (3% pe an), folosirea rezervei obligatorii, interzicerea REPO etc., keynesiştii (Keynes, Pigou, Krugman, Mankiew) cred în posibilitatea de a neutraliza banii prin politici fiscale şi într-o anumită rigiditate a preţurilor (salarii, bunuri şi servicii dar nu capital care neapărat trebuie să scadă în teoria lor). Schema keynesistă este banală: dacă statul şi băncile comerciale expandează masa monetară (crează bani din nimic) care direct sau indirect ajung în salarii statul va impune apoi o schemă fiscală prin care va absorbi aceşti surplus monetar retrăgându-l din consumul privat de bunuri (carne, lapte, ouă, cartofi…). Problemele cu această schemă sunt următoarele:
1. Nimeni nu poate cunoaşte dinainte cât de mult se expandează 1000 lei proaspăt tipăriţi de banca centrală (M0) în bani scripturali (M2 sau M3) atunci când băncile operează cu rezervă fracţionară. Acest lucru face imposibilă cunoaşterea efectului pe care expansiunea monetară îl are în economia reală;
2. Nimeni nu poate cunoaşte dinainte care sunt cu exactitate căile prin care acei bani proaspăt tipăriţi şi apoi expandaţi de băncile comerciale ajung la utilizatorii din piaţă (cine ajunge mai repede la ei este net avantajat). De aceea e dificil de aplicat un sistem de impozitare care să nu îi afecteze şi mai mult pe cei care nu ajung la aceşti bani repede;
3. De cele mai multe ori primul beneficiar al expansiunii monetare este statul (keynesiştii chiar susţin cu tărie intervenţionismul în piaţă şi existenţa companiilor de stat). Ori acest lucru face ca o parte importantă din resurse să fie direcţionată şi cantontată la nivelul celui mai ineficient actor din economie care acţionează în afara principiilor de piaţă. După ce aceşti bani ajung apoi în salariile celor care lucrează la stat sau pentru stat, statul îi mai confiscă încă odată prin impozite şi taxe pentru a-i folosi tot în maniera sa de a acţiona. Ceea ce face ca efectul economic al creării de bani şi retragerii lor prin taxare să menţină doar cât mai mult timp banul proaspăt creat în sfera de influenţă a statului. Statul va crea în continuare inflaţie pentru că şi el cu banii luaţi din expansiune şi din taxe va licita pentru resursele rare din piaţă cot la cot cu privaţii. Redistribuţionismul de acest tip va inflata acele bunuri (bunuri de capital, materii prime, bunuri de consum) foarte dorite de stat şi de cei din jurul său. Deci inflaţie va exista în continuare (poate nu vizibilă într-atât în coşul de consum) cu taxare mai mult sau mai puţin progresivă.
4. Politica fiscală este apanajul guvernului şi politica monetară este apanajul unei instituţii care clamează mereu independenţa sa de factorul politic. Această indepenedenţă trădează de cele mai multe ori o discoordonare clară între cele două politici. Discoordonarea este alimentată şi de interesele complet diferite ale celor două „palate”: guvernul este interesat să obţină bani pentru antreprenorii săi conectaţi politic în timp ce băncile centrale sunt interesate să menţină în viaţă sistemul de bănci comerciale pe care îl păstoresc.
Crizele pe care le parcurgem sunt dovada clară a imposibilităţii neutralităţii banilor produşi din nimic. Oricât de sofisticate sau simpliste ar fi mecanismele puse la punct pentru a cotracara efectul în inflaţie a creaţiei de bani, acestea nu dau rezultatele scontate (şi atunci băncile centrale imploră credibilitea în sistem cu orice preţ). Neutralitatea aceasta trebuie privită nu doar din perspectiva nivelului preţurilor ci şi din perspectiva structurii producţiei, alterată semnificativ de producţia de bani din nimic. Controlul economiei prin politici fiscale este la fel de iluzoriu şi nociv ca şi cel prin orice alt tip de intervenţionism care ignoră sau agresează proprietatea şi pieţele private.
Comentarii recente