Articol publicat şi pe Contributors.ro
Una dintre temerile cele mai mari pe care le aduce criza este deflaţia. După ce înainte de criză băncile centrale duduiau în a printa bani şi a inunda piaţa cu aceştia pe post de „capital” pe care nimeni inițial nu l-a economisit prin sacrificarea de consumuri prezente, după ce băncilor comerciale li s-a permis (tot de către băncile centrale) să participe din plin la această expansiune monetară şi să extragă profituri substanţiale (statul închizând şi el ochii pentru a beneficia de o bună parte din prăjitură), preţurile umflate la active de orice tip – acţiuni la bursă, terenuri, clădiri – ar fi trebuit să suporte corecţia normală de preţ. Prăbuşirea preţurilor în criză este de fapt fenomenul normal de corecţie al unei pieţe manipulată şi controlată prin pârghii monetare. Deflaţia este dovada erorii antreprenoriale masive făcută la adăpostul protecţiei statului şi a băncilor centrale. Fără deflaţie eroarea va rămâne în economie ca o cangrenă şi va continua să mănânce din resursele noastre dacă se va continua pomparea de bani în astfel de proiecte eronat dimensionate (multe dintre ele imobiliare). Deflaţia apare şi pe fondul prăbuşirii consumului privat datorat modificării aversiunii la risc, a temerii legată de viitor sau chiar a pierderii perspectivei cu privire la locul de muncă. Deflaţia apare şi datorită austerităţii la nivel de companii private şi chiar la nivel de stat.
În aceste condiţii, cine şi de ce ar trebui să se teamă de deflaţie? De ce băncile centrale evită o stare de deflaţie şi continuă să expandeze masa monetară (mai mult sau mai puţin temperat) cot la cot cu băncile comerciale cărora nu le-au aplicat corecţii prea dure (deşi multă eroare a fost infuzată în economie şi prin intermediul lor)? Răspunsul este simplu de dat:
[1] Primii interesaţi în a anula deflaţia prin măsuri monetare sunt cei care au fost păcăliţi de băncile centrale promotoare a unei politici keynesiste de „dobândă zero” (o absurditate economică pentru că nu putem anula incertitudinea din activitatea de creditare). În această categorie intră toţi cei care au fost prinşi de criză cu apartamentele nevândute sau încă în construcţie, cu credite ipotecare date unora care nu aveau de ce să le obţină în condiţiile unei pieţe a capitalurilor nealterată de intervenţionismul monetar dar şi cei care roiesc în jurul statului angajat şi el în proiecte megalomane finanţate prin titluri de stat cumpărate de băncile comerciale şi refinanţate apoi prin tiparniţă. Aceşti „antreprenori” conectaţi la stat şi la privilegiile pe care le oferă socialismul monetar au fost primii care au fost loviţi de criză însă mereu „prea importanţi pentru a fi lăsaţi să cadă”. Pentru ei tipărirea de bani a continuat iar inflaţia le-a alimentat supravieţuirea, cel puţin până când vin vremuri mai bune şi poate o schimbare de trend în evoluţia preţurilor (care la un moment dat s-ar putea să apară având în vedere câţi bani continuă să se tipărească);
[2] În opinia unora, spirala deflaţionistă este generatoare de prăbuşiri şi mai mari ale consumului. Nimic mai fals. Deflaţia înseamnă o putere de cumpărare mai mare (este inversul inflaţiei care o erodează). Ea va fi motivul reîntoarcerii spre consum al celor speriaţi de incertitudinea viitorului sau al celor loviţi de austeritate (tăieri de salarii). Deflaţia va continua aşadar până când se va atinge o nouă situaţie de echilibru. Mai mult, la o masă monetară constantă, nu toate preţurile vor cădea simultan. În timp ce unele preţuri vor cădea în continuare pentru că preferinţa consumatorilor va rămâne scăzută, resursele eliberate vor fi reorientate spre consumul altor bunuri preferate mai mult, unde preţul va creşte. Eliberarea de resurse se poate îndrepta şi spre economisire scăzând costul capitalului, care în condiţii de incertitudine în creştere are tendinţa de creştere. Scăderea consumului nu e neapărat rea pentru piaţă, în final contribuind la o „tehnologizare” mai bună a procesului de producţie;
[3] Deflaţia, spun oponenţii ei, va perturba serios procesul de producţie. Nimic mai fals pentru că ea va reduce costurile materiilor prime într-o primă fază, va reduce sănătos costul capitalului (nu prin manipulare de la banca centrală). În acest fel companiile vor putea produce şi vor putea oferi bunuri cu preţuri mai apropiate de puterea de cumpărare a consumatorilor. Preţul nu este singurul element care contează în decizia de a produce ceva ci şi cantitatea cerută din acel bun. Chiar şi la un preţ mai mic sau în scădere vei putea continua să fii profitabil doar dacă vei produce şi vei vinde mai mult. Producţia nu va fi afectată de deflaţie ci, dimpotrivă, este stimulată de aceasta.
[4] Deflaţia face ca anumite credite luate în perioada de avânt economic („boom”) să fie dificil de a mai fi susţinute de către debitori (dobânda va avea o tendinţă pronunţată de scădere iar dacă ai avut un credit cu dobândă fixă poţi avea probleme reale). Nu toate creditele au fost luate în condiţii de dobândă fixă. Multe bănci, anticipând dezastrul, au impus în contractele de credit dobândă variabilă. Deflaţia va avantaja debitorii cu astfel de contracte de credit. În plus, băncile care nu au participat atât de mult la caruselul expansiunii monetare şi care au suficiente lichidităţi pot contribui la refinanţarea unor astfel de credite (care va ajusta condiţiile de creditare la noile condiţii de piaţă). Abţinerea de la consum va creşte economisirea şi va reduce natural dobânda şi va creşte substanţial oferta de capital care poate fi folosită pentru refinanţarea acestor credite luate iniţial cu dobândă fixă mare.
[5] Deflaţia creează şomaj. Aceasta este poate cea mai absurdă „spaimă” alimentată de teoriile economice keynesiste (curba Philips) cu care masele sunt aţâţate împotriva „laisse-faire”-ului monetar. Legătura inversă dintre inflaţie şi şomaj nu stă absolut deloc în picioare atunci când inflaţia se va vedea rapid în dobândă (efectul Fisher). Tipărirea de bani (inflaţia mai mare) pentru a reduce dobânda care să stimuleze investiţiile (cele mai multe eronate făcute fie de stat fie de sectorul privat) şi să creeze locuri de muncă este una dintre marile iluzii ale teoriilor economice „moderne”. Dobânda include în ea o primă de inflaţie aşa că atunci când se apasă suficient de mult pe pedala expansiunii monetare dobânda îşi va schimba rapid trendul de apropiere asimptotică de zero. De aici până la dezastru nu mai e decât un pas. Dimpotrivă, aşa cum am arătat mai sus, deflaţia stimulează producţia care nu poate fi făcută fără a angaja oameni noi. Prăbuşirea consumului eliberează resurse pentru economisire care vor fi îndreptate spre producţia de bunuri de capital (maşini şi utilaje) care vor presupune angajarea de noi oameni. Cu cât preţurile sunt mai puţin manipulate de stat, cu atât angajarea resursei umane se va face acolo unde este mai eficient să se facă. Prin încăpăţânarea de a produce bani din nimic pentru a menţine în viaţă statul, cei care lucrează cu statul (farmaciile de exemplu), băncile comerciale la nivelul din perioada de „boom” nu facem decât să închidem afaceri eficiente deja existente sau care ar fi putut să se deschidă. Pe termen lung vom ajunge să lucrăm toţi la stat sau pentru stat.
Concluzia este cât se poate de clară. Atunci când statul ne vorbeşte despre absenţa unor cauze monetare în evoluţia preţurilor sau când ne povesteşte despre cum ar trebui să crească unele preţuri, deşi natural ele ar trebui să scadă, de fapt ne ascunde adevărata sa faţă. Ne ascunde pe cine vrea să apere de fapt şi pe cine protejează cu adevărat. Statul sare mereu să îi apere pe acei „prieteni” ai săi care niciodată nu au vândut nimic pieţei libere şi care nu ştiu cât de dureros este falimentul, mai ales atunci când el se produce din vina celor care se dau „prietenii” tăi. Lipsa de dezvoltare a unei economii apare şi pe fondul manipulărilor monetare de tot felul promovate la adăpostul unor pseudo-teorii economice care aproximează mult prea mult realitatea economică şi din care deflaţia trebuie neapărat să lipsească. Ceea ce sunt vândute pe post de veritabile „pilule de stabilitate” (stabilitatea preţurilor, stabilitatea cursului de schimb, dobânzi egale cu zero) au efecte secundare dezastroase şi ne menţin în această imobilitate generaţie după generaţie.
Intervenţia statului şi eşecul sistemelor democratice puternic politizate îşi arată „roadele” din plin. Sistemele economice puternic agresate iniţial de un intervenţionism preponderent monetar (dobândă cât mai aproape de zero) sunt acum agresate de pachete de măsuri „economice” şi mai intervenţioniste din care nu lipsesc impozite tot mai mai mari şi mai progresive, deficite publice imposibil de controlat, datorii publice imense parţial sau integral anulate. În mod paradoxal, libertatea pieţelor este văzută ca ceva nociv şi ca sursă iniţială a tuturor relelor pe care le resimţim în buzunarul fiecăruia dintre noi. Consumatorul care se abţine de la consum este văzut ca fiind iraţional şi imoral că face acest lucru (deşi această abţinere este exclusiv dreptul său şi, în plus, eliberează resurse sub formă de economisiri care ieftinesc costul capitalului). Intervenţioniştii şi cei care roiesc în jurul lor, obţinând profituri imense din relaţia lor preferenţială cu statul, sunt consideraţi virtuoşi şi mereu primii pe lista celor care merită să fie salvaţi din falimentul cu care vin la pachet recesiunile economice, salvarea lor făcându-se întotdeauna din buzunarul celor care rezonează cu ideea că „dictatura pieţei” chiar există şi că e ceva mult mai nociv decât „dictatura statului”.
Există într-adevăr o „dictatură a pieţei” de care să ne fie cu adevărat teamă? Este libertatea economică o problemă în sine care necesită să fie corectată şi temperată de un contract social pus în aplicare de instituţii „independente” şi „imparţiale”? Argumentele celor care reclamă această potenţială dictatură ţin de următoarele:
[1] „piaţa liberă transformă omul într-o marfă ca oricare alta”: Omul nu e niciodată în integralitatea lui tratat ca marfă. Anumite calităţi, abilităţi ale sale îl fac capabil să ofere pieţei nişte servicii din care supravieţuieşte prin implicarea sa voluntară în schimburi (îmi ofer aceste talente la schimb cu ceva de care am nevoie). E absurd să nu considerăm că aceste servicii, care pot îmbrăca forma muncii fizice (pot săpa un şanţ), a unui efort intelectual (analizez ceva şi ofer consultanţă) sau alte forme (pot cânta bine o melodie), nu trebuie tratate ca marfă. În caz contrar, înseamnă că valorificarea acestor talente, abilităţi personale e imposibilă şi ar trebui să fie oferite de indivizi benevol pieţei fără a fi pretins ceva în schimbul lor (similar unei donaţii sau unui cadou). Acest lucru ar duce la o bulversare totală a modului de a subzista şi de a prospera în societate. Dimpotrivă, netratarea omului ca o marfă (sub anumite aspecte) este ceva împotriva firii şi a bunului simţ.;
[2] „piaţa aduce cu sine inegalităţi substanţiale între indivizi”: Problema fundamentală a celor care luptă pentru a atinge dezideratul de „egalitate” e legată de ceea ce se doreşte a fi egalizat (egalitate în ce?). Fiecare individ are propriul sistem de valori şi propria utilitate asociată opţiunilor din jurul său. Această utilitate este individuală şi nu poate fi transferată (egalizată) de la un individ la altul, nici măcar prin agresiune instituţională. Categoriile sociale în care socialiştii împart societatea şi pe care apoi încearcă prin politici publice să le „egalizeze” sunt arbitrar stabilite. Statul eşuează sistematic în a crea această egalitate. Dimpotrivă, la umbra „egalitarismului” promovat de stat ia naştere şi se dezvoltă o inegalitate infamă creată prin suport politic (transfer sistematic de bunăstare prin aşa numitele proiecte ale statului pe care doar statul le poate dezvolta pentru că nimeni altcineva din piaţă nu doreşte să le dezvolte pentru că nu ar fi profitabile). Egalitatea perfectă şi totală între indivizi este absurdă şi prin prisma faptului că tocmai lipsa egalităţii / diferenţa dintre indivizi stă la baza cooperării sociale şi implicării în schimburi inter-personale. Cu o egalitate perfect distribuită între indivizii societăţii aceştia nu ar mai acţiona tocmai pentru că deja au toate şi acelaşi resurse la dispoziţie.
[3] „piaţa discriminează şi marginalizează indivizi pe cei lipsiţi de anumite caracteristici (slabi, needucaţi, săraci)”: Dacă am anula dreptul de discriminare pe proprietatea noastră am crea un adevărat haos prin care oricine poate veni acasă la noi şi ne poate impune ce să facem. Socialiştii confundă adesea discriminarea cu procesul natural de alegere şi de selecţie între opţiuni şi resurse diverse. Faptul că eu aleg liber să semnez un contract într-un anumit fel propus de cineva refuzând toate celelalte colaborări nu înseamnă că neapărat că discriminez ci că aleg. Starea naturală este să discriminăm între alegeri şi e imposibilă o lume în care un individ supus alegerii nu discriminează pe nimeni. Lipsa avantajului comparativ de care „s-ar bucura” cei care sunt la marginea societăţii este de fapt o teză falsă: chiar şi cel care ar avea pe piaţă toate avantajele comparative asociate lui (să zicem un medic ce ştie cel mai bine să facă injecţii şi să ia pulsul dar şi să facă operaţii pe cord deschis) nu va fi interesat să îşi pună în valoare toate aceste avantaje (adică nu va vrea să facă şi injecţii, să ia şi pulsul pacienţilor şi să îi şi opereze pe cord deschis) ci va fi interesat să coopereze şi să integreze în acţiunea sa şi pe un altul care nu e la fel de înzestrat ca şi el (asistentul care ştie să facă injecţii dar nu aşa bine ca doctorul şi care nu ştie deloc să opereze pe cord deschis). În acest fel teza că piaţa pune în valoare doar pe cei care au avantaje comparative nete şi îi marginalizează pe cei mai „slabi” e falsă. Nu putem fi multilaterali dezvoltaţi oricât de mult am vrea. Chiar şi dacă admitem un lucru foarte puţin probabil – că ar exista o fiinţă super-dotată – ea nu va ezita să intre în schimburi pe o parte din ele.
[4] „piaţa concentrează puterea şi ne transformă în indivizi egoişti şi lipsiţi de scrupule care ne vom folosi de ea ca să dominăm pe cei din jur”: Distorsionarea cooperării sociale este puţin probabilă să se întâmple într-o ordine a proprietăţii private în care singurul mod de a prospera este să te implici în schimburi cu resursele pe care le ai sau pe care le poţi produce. Cu cât eşti mai competitiv cu atât vei reuşi să aduni mai multe resurse de care apoi poţi dispune după bunul plac. Esenţa acţiunii umane este „obsesia” pentru a atinge un scop folosind mijloacele pe care le ai la dispoziţie. Să nu confundăm această „obsesie” cu egoismul, mai ales atunci când vorbim de mijloace aflate în proprietatea exclusivă a celui care acţionează. Puterea pe care ţi-o oferă piaţa este limitată şi subminată permanent de cei cu care intri în schimburi. Degeaba îmi doresc să fiu puternic pe o piaţă dacă această putere nu pot să o impun cu forţa sau prin agresiune şi dacă cealaltă parte care îmi oferă mie bunăstare refuză să cumpere de la mine ceea ce îi ofer. Libertatea de alegere pe care o au clienţii pe care îi vizez prin acţiunile mele mă fac să fiu atent la nevoile lor şi nu să încerc să le trasez condiţii de cumpărare cu forţa. Teza monopolului privat care se formează treptat pe o piaţă prin acumulare de putere şi prin egoism exacerbat este falsă: un monopol care refuză să coopereze social şi care încearcă să îşi domine piaţa va sfârşi într-un faliment lamentabil (asta dacă nu îşi crează între timp cadrul instituţional sau legal să îl apere). Chiar şi admiţând că am avea monopoluri naturale (deşi întotdeauna există bunuri substituibile în consum şi până la urmă unicitatea fiecăruia dintre noi ne transformă în monopoluri naturale), cu ce ar fi mai virtuos un monopol de stat (o instituţie de reglementare sau chiar o companie de stat) faţă de unul privat? Dimpotrivă, monopolurile sunt o creaţie a statului şi sunt apărate de acesta tocmai pentru că au fost şi rămân importante vaci de muls (direct prin taxe şi impozite şi indirect prin favorurile pe care le oferă funcţionarilor publici).
[5] „piaţa crează o lume a nomazilor, o lume fără graniţe şi fără drept de vot„: Graniţele cu care suntem înconjuraţi de „state” sunt adevărate garduri din jurul unor lagăre tocmai pentru a putea fugi cu greutate în altă parte în cazul în care un aparat de stat devine prea agresor cu noi. Graniţele sunt o garanţie pentru stat că vom rămâne grupaţi în jurul „interesului naţional” şi că nu vom da bir cu fugiţii la prima creştere de impozite. Nu mă aştept ca statul să iubească libertatea de mişcare a populaţiei pentru că ar avea o incertitudine nedorită cu privire la câte impozite încasează dar şi pentru că servicii publice ca pensiile sau sănătatea (create după un principiu derivat din „asigurări”) ar fi puse serios sub semnul întrebării dacă dintr-o ţară ar migra brusc 2/3 din populaţie. Chiar dacă pierdem dreptul de vot cu privire la guverne sau parlamente ne râmâne dreptul fundamental de vot derivat din dreptul de proprietate asupra a tot ceea ce vom deţine în comun (dar voluntar) cu alţii (de exemplu o societate pe acţiuni sau o fundaţie care să aibă ca obiect o unitate de pază într-un cartier privat).
[6] „piaţa face ca o minoritate să poată să decidă pentru o majoritate„: Ideea acestui argument pleacă de la premiza falsă că „bogaţii” se vor opune într-o economie de piaţă să dea ceva „săracilor”; că tinerii vor refuza permanent să plătească ceva bătrânilor care nu mai pot să muncească; că „sănătoşii” vor da prea puţin pentru „bolnavi”. Existenţa statului ca un corector al „ticăloşiei” pieţei este vândută ca slogan ieftin. Incluziunea socială cu forţa nu aduce însă întotdeauna un efect scontat (de ce ar fi mai milos cu forţa cineva care oricum nu e milos benevol?). Protecţia socială a minorităţilor făcută la umbra statului după ce funcţionarii săi au extras rente politice tinde asimptotic către zero (după ce face statul licitaţie de cartofi pentru un azil de bătrâni nu mai rămân prea mulţi bani de altceva).
Toţi cei care cred în existenţa unei „dictaturi a pieţei” uită sau subestimează existenţa falimentului care depinde nu doar de voinţa celui care asupreşte. Relevanţa acestui aspect este fundamentală pentru discuţia aceasta. În dictatura politică nu există falimentul iar acest lucru face ca orice schimbare, avansarea şi supravieţuirea să se producă prin luptă acerbă. Cedarea scaunului puterii poate fi făcută doar dacă dictatorul doreşte. Mai mult, se uită că piaţa este supusă în totalitatea sa „dictaturii consumatorului” (ne place să credem că atunci când acţionăm în calitate de consumator avem această putere absolută asupra producătorului care „nu ne poate băga mâna cu forţa în buzunar”). Numai cineva care nu a încercat să vândă ceva pieţei private nu simte acest lucru. Dacă un actor al pieţei ignoră dictatura consumatorului său va eşua din prima clipă. Închei printr-o întrebare simplă şi logică: poate cineva să îmi nominalizeze cu argumente vreun „dictator al pieţei”?
Articol publicat şi pe Contributors.ro
Foarte mulţi specialişti se plâng de incapacitatea instituţiilor statului de a colecta eficient taxele pe care le impune contribuabililor săi. Un calcul făcut pe datele furnizate de Eurostat pentru 2010 având în vedere următoarele impozite: impozitele pe producţie şi importuri; impozitele pe venit şi impozitele asociate contribuţiilor sociale arată că România se află cu un procent de 27,9% cu mult sub media europeană de 39,9% (EU 27):
O altă statistică arată faptul că România se află pe primele locuri în topul celor mai ridicate taxe şi impozite (analiza a fost făcută la finele anului 2011 de către Andreea Vass şi postată pe blogul său):
- Locul 6 în UE la impozitarea profiturilor companiilor, după Bulgaria şi Cipru (ambele cu 10%), Irlanda (12,5%), Lituania şi Letonia (ambele cu 15%).
- Locul 4 între ţările UE cu cea mai scăzută rată de impozitare a veniturilor persoanelor fizice, după Bulgaria (10%), Cehia şi Lituania (ambele cu 15%).
- Locul 21 in UE, adica 6 state europene au povara fiscală pe muncă mai mare decât România (44,4%): Belgia (55,4%), Franța (49,3%), Germania (49,1%), Austria (47,9%), Italia (46,9%) și Ungaria (46,4%).
- Locul 24 in UE, adica 3 state europene au TVA mai mare decat in Romania: Ungaria (25%, dar creste la 27% incepand cu 2012), Suedia si Danemarca (25%).
Trebuie spus că dacă cumulăm aceste impozite aşa cum de fapt se întâmplă în realitate (de exemplul povara fiscală pe muncă cu TVA) şi observând că doar Ungaria apare în ambele situaţii ca având fiscalitate mai mare ca România, concluzia e că românii sunt în topul plăţilor pe care statul le percepe ca impozite (ponderea la bugetul statului a impozitului pe profit e marginală). La aceste taxe trebuie să mai adăugăm şi celelalte taxe – accizele, taxa de poluare, asigurarea obligatorie de locuinţă etc. dar şi inflaţia care în România încă se menţine la nivele foarte ridicate (3,2% în 2011 vine pe fondul prăbuşirii consumului în ultimele 6-7 luni, cu mici excepţii ceea ce ne spune că în realitate ar fi trebuit să avem o deflaţie de circa -3% şi nu o creştere de preţuri cum am avut inclusiv pe final de an).
Concluzia directă a celor două statistici combinate ar fi următoarea: plătim cele mai mari taxe din UE (cel puţin la nivelul taxelor pe muncă) dar statul nu reuşeşte să încaseze un procent semnificativ din ele la bugetul statului.
Derivat din această concluzie apare natural întrebarea: se încasează mai puţine taxe la bugetul statului din cauza ineficienţei funcţionarilor publici? Evident că există o problemă la nivelul acestor funcţionari publici cărora FMI le-a tăiat salariile şi le-a blocat promovarea şi în acelaşi timp le-a cerut să fie mai eficienţi (un exemplu clar de cum se bat cap în cap măsurile FMI). Evident că problema cu aceste taxe este legată şi de nivelul excesiv al lor care îndeamnă pe mulţi să îşi asume costul neplătirii lor. Munca la negru este un fenomen evident şi scăpat de sub control în România. Şi evident că din punctul meu de vedere evaziunea fiscală nu este însă neapărat un fenoment cu efecte negative, având în vedere că munca / economia la negru permite unora să îşi găsească totuşi de muncă chiar şi în condiţiile unui mediu economic ostil. Cu atât mai mult cu cât de aceste taxe beneficiem de foarte puţine lucruri de calitate din partea statului. Mai mult, fără evaziune fiscală în România nu ai cum să rezişti în mediul coruptibil şi ostil (trebuie să ai puşi deoparte bani necontabilizaţi pe care să îi poţi plăti la nevoie). Sistemul corupt din România întreţine din plin nivelul evaziunii fiscale.
Un lucru interesant însă merită să fie adus în discuţie atunci când analizăm ponderea veniturilor din impozite şi taxe în PIB (calculat ca sumă între Consum + Investiţii + Cheltuieli guvernamentale + Exporturi nete). Faptul că statul încasează atât de puţin la bugetul statului pleacă şi de la foarte multe categorii / operatori scutiţi de la plata unor taxe şi impozite prin lege care se regăsesc în PIB-ul României:
– Instituţiile publice nu plătesc TVA pentru toate achiziţiile publice pe care le fac (spitalele, instituţiile de învăţământ superior, cheltuielile cu proiectele de infrastructură ale statului);
– Exportatorilor li se returnează TVA-ul însă în PIB sunt înregistrate doar exporturile nete (se scad importurile pentru care se plăteşte TVA) şi cum noi avem un deficit comercial de foarte multă vreme PIB-ul este diminuat cu acest deficit comercial care este purtător şi el de TVA (deci o parte din TVA încasat pe deficitul comercial se regăseşte în PIB contribuind însă la PIB-ul altei ţări);
– Bisericile nu plătesc deloc TVA;
– Persoanele persecutate politic, cele deportate ori care au fost prizoniere, urmasii luptatorilor in Revolutia din 1989, precum si persoanele persecutate etnic nu plătesc impozitul pe venit şi unele dintre ele impozitul pe locuinţă;
– Persoanele încadrate la persoane cu venituri foarte mici nu plătesc impozitul anual pe clădiri;
– Bursierii.
(evident că lista e mai largă şi poate continua)
Având în vedere faptul că deficitul comercial FOB – CIF al României a fost în 2011 de circa 9 miliarde Euro (adică circa 8% din PIB), cheltuielile guvernamentale au fost de circa 40% din PIB tot în 2011 observăm că o bună parte din PIB (diferenţa ar fi cam de 30%) intră în sfera scutirilor de TVA (cea mai importantă taxă). Dacă mai adăugăm şi celelalte categorii scutite menţionate mai sus şi evaziunea fiscală ajungem la cât poate încasa în fapt statul pe seama privatului. Concluzia este una cât se poate de clară: în România nu avem un grad de evaziune fiscală atât de mare cu un grad de încasare de circa 27,9% din PIB, având în vedere cât din PIB este nefiscalizat. Diferenţa dintre România şi Franţa, de exemplu, care are un procent de 44,1% apare şi pe fondul unui sector privat fiscalizat mult mai mare decât în România. Oricât de greu de digerat este acest lucru pentru mulţi specialişti, soluţia nu este să intensificăm controalele sau să creştem şi mai mult impozitele puse pe sectorul privat ci dezvoltarea sectorului privat prin diminuarea statului. Ori această dezvoltare nu se poate face punând întotdeauna mai presus statul sau apărând cu îndârjire proiectele din jurul său care nu se fiscalizează. Nu se poate face fără liberalizarea pieţelor şi fără privatizarea mijloacelor de producţie aflate încă în mâna statului. Prin această concurenţă fiscală pe care o fac instituţiile statului, sectorul privat care nu lucrează cu statul este pus serios sub presiune. În final o să ajungem ca tot sectorul privat să fie conectat într-o măsură mai mică sau mai mare la stat.
Articol publicat iniţial pe Contributors.ro
După întâlniri peste întâlniri la nivel înalt, politicienii de la Bruxelles au decis să treacă la „acţiune”. Să întreacă în zel şi în determinare viteza de reacţie a pieţelor care, în opinia multora, au ajuns „să domine” supărător decizia politică. Soluţia la criza datoriilor din Uniunea Economică şi Monetară este un Tratat privind stabilitatea, coordonarea şi convergenţa în UEM. Interesant este că la nivelul anului 2011 doar Estonia, Luxemburg şi Finlanda sunt singurele ţări care îndeplinesc cele menţionate în Tratat.
Pe scurt, prevederile acestui tratat ar viza următoarele aspecte importante:
-
Statele membre să menţină bugete echilibrate şi să nu depăşească un deficit structural de 0,5 la sută din PIB.
-
Fiecare stat va avea obligaţia de a institui un mecanism de corecţie care se va declanşa automat în cazul unor derapaje de la acest obiectiv. Statele care vor depăşi limita de 3 la sută din PIB a deficitelor publice anuale vor fi expuse unor sancţiuni cvasi-automate (se discută despre o penalizare de 0,1% din PIB).
-
Datoria publică va fi limitată la 60% din PIB.
-
Statele semnatare, dar din afara zonei euro, vor participa la discuţiile din cadrul summit-urilor Euro care au ca subiect competitivitatea părţilor contractante, modificarea arhitecturii globale a zonei euro şi a regulilor fundamentale care se vor aplica şi, când e necesar şi de cel puţin o dată pe an, la discuţiile privind chestiuni specifice de implementare a Tratatului de stabilitate, coordonare si guvernare a Uniunii Economice si Monetare.
Argumentele pentru semnarea acestui Tratat sunt următoarele:
-
Acest Tratat pare că pune ordine în fantezia multor guverne cu apucături populiste şi socialiste de a mai cheltui sume importante de bani peste ceea ce încasează din impozite şi taxe;
-
Tratatul limitează consumul de resurse pe credit şi finanţarea nelimitată a deficitelor;
-
Tratatul pune presiune pe guvernele ţărilor membre de a aloca mai responsabil resursele prin perceperea acestora ca fiind limitate (guvernanţii trăiesc adesea cu impresia că statul îşi poate permite să cheltuiască oricât şi orice fără a exista un cost asociat acestei risipe de resurse).
Argumentele contra semnării acestui Tratat vizează următoarele:
-
Echilibrul bugetar nu este neapărat o condiţie de bunăstare, creştere economică şi creare de locuri de muncă durabile. Faptul că un guvern reuşeşte să echilibreze „veniturile” din taxe şi impozite cu cheltuielile statului structurate pe diferite categorii şi obţine un deficit zero făcând acest lucru prin taxe aberante şi sufocante aplicate mediului privat diminuează drastic şansele de creştere economică, prosperitate şi locuri de muncă durabile. Tratatul nu atinge deloc problema nivelului taxelor generatoare de „venituri la bugetul statului.
-
Tratatul nu pune serioase probleme şi presiuni nici în ceea ce priveşte tipul cheltuielilor finanţate de la bugetul statului. De fapt nici nu intră în discuţii (foarte importante dealtfel) cu privire la ceea ce ar trebui să mai facă şi ce ar trebui să nu mai facă statul în economie. Ori, în acest caz, e clar că în acele ţări cu democraţie îndoielnică vor rămâne pe hârtie proiecte ale statului care de fapt sunt simple consumuri de resurse cu efect de antrenare nul în plan economic (un rondou de flori, de exemplu, va genera locuri de muncă doar atâta timp cât vor exista bani pentru crearea, udarea şi plivirea lor; rondourile nu vor produce nimic în viitorul apropiat în afară de nişte importuri de flori exotice).
-
Tratatul vorbeşte de o uniformizare a modului de a accepta datoria publică a fiecărei piese componente a Uniunii Europene. E similar cazului unui judeţ din România care decide să facă un deficit imens şi o datorie pe potrivă. Supărător pentru Franţa şi Germania este că acum nu pot anula datoriile Greciei prin preluarea lor la nivel de contribuabil german sau francez fără să îi consulte politic pe votanţii lor. Prin centralizarea problemelor legate de deficit şi datorie publică se doreşte iniţierea şi acoperirea lor (în fapt deplina gestionare a lor) de la centru, mult mai rapid şi mult mai uşor, fără justificări prea multe. Proiectul Euro a fost şi rămâne în primul rând un proiect politic pe care Franţa la impus Germaniei ca preţ plătit de aceasta din urmă pentru unificarea sa. Proiectul Euro a fost întotdeauna vândut ca un proiect cu beneficii economice nete (reducerea costurilor de tranzacţionare, reducerea riscurilor valutare, transparenţa mai mare a preţurilor, facilitarea tranzacţiilor pe piaţa unică internă etc.). Cei care au creat Euro cu acele criterii de convergenţă ataşate care au fost încălcate încă din primii ani de existenţă de către marile puteri economice din spatele monedei, s-au gândit încă de la bun început la problemele de astăzi şi la faptul că Euro va deveni un puternic vehicul de împingere a Uniunii Europene către un nou stadiu de integrare mai puţin dezirabil politic (care presupune noi şi noi renunţări la suveranitate);
-
Tratatul vorbeşte ca şi precedentele tratate care adresează problema monetară a Uniunii Europene (Maastricht, Amsterdam) de criterii şi de sancţiuni. Rămâne însă în continuare problema cu cine va verifica şi va aplica sancţiunile în cazul încălcării prevederilor din Tratat. Şi mai problematică e situaţia în care toate ţările Uniunii Europene vor încălca concertat şi sistematic limita de deficit structural. În contextul în care Euro este un proiect politic, e normal să apară dificultăţi în a sancţiona pe cei mai importanţi din mecanism. E clar că sancţiunile se vor aplica diferenţiat pe categorii de ţări. Mai mult,
La toate acestea se adaugă problema metodologică de calcul a deficitului structural care încă nu are o metodologie de calcul foarte exactă. Se ştie doar că deficitul bugetar include în el o componentă „ciclică” şi una „structurală”. Dacă deficitul bugetar e clar diferenţa dintre venituri şi cheltuieli, mai puţin clar este cum determinăm cât din acesta e generat de probleme structurale ale economiei şi cât e indus de o anumită fază a ciclurilor economice.
România a aderat la proiectul european şi şi-a asumat acceptarea tuturor lucrurilor pe care le decid în comun la un nivel superior ţările membre. Românilor li „s-a vândut” acest proiect la un moment dat şi vor trebui să înţeleagă faptul că ei au cedat mai mult sau mai puţin direct din suveranitatea lor unei suprastructuri care decide în numele lor pe tot mai multe chestiuni (în unele cazuri bine, în altele mai puţin bine). Pentru România e doar un formalism votul în Parlamentul local, având în vedere cât de mici şi neînsemnaţi suntem noi în această structură. Dacă ne-am pune pe picioarele dinapoi şi am avea „îndrăzneala” să crâcnim nu vom face decât să adunăm şi mai multă ostilitate şi mai multe bariere în integrarea noastră (pe piaţa muncii de exemplu). Noi nu suntem nici în poziţia Cehiei şi nici în cea a Marii Britanii să putem comenta ceva vreodată (sau deocamdată), cu atât mai mult în cazul unui astfel de Tratat.
În cel mai bun caz, semnarea acestui Tratat va aduce poate ceva mai multă disciplină în constituirea bugetului de anul viitor dar nimic mai mult. Nici creştere economică, nici locuri de muncă şi nici prosperitate…
Într-un context tulbure al politicii româneşti prinde contur o iniţiativă mai mult decât lăudabilă. Într-o ţară care confundă grav capitalismul autentic cu socialismul, în care politicienii ne afundă într-un melanj ideologic deosebit de periculos, în care logica economică este întotdeauna lăsată la urmă, dacă nu ignorată, e nevoie mai mult ca oricând de o clarificare a conceptelor şi ideii de libertate. „Revoluţia” pornită pe străzile din România poate avea un bun subiect şi predicat în conţinutul primului Manifest Libertarian din România, lansat zilele trecute de către un grup de entuziaşti grupaţi în jurul Societăţii pentru Libertate Individuală – SOLIB:
Vă invit să parcurgeţi cu atenţie textul acestui manifest şi, dacă rezonaţi cu ideile cuprinse în conţinutul său, să vă exprimaţi adeziunea la această iniţiativă care poate clarifica şi repoziţiona modul de a distinge între „stânga” şi „dreapta”. Mişcarea iniţiată de SOLIB prin acest Manifest Libertarian poate prinde contur doar dacă există o masă critică de oameni care gândesc în spiritul celor descrise în documentul de poziţie.
Manifestul Libertarian face o analiză la rece a stării de fapt pe câteva capitole esenţiale din spaţiul economic românesc: Educaţie, Sănătate, Muncă, Fiscalitate. Manifestul Libertarian nu se limitează la a fi un simpu document constatator ci şi o sursă de soluţii concrete menite să reducă prezenţa statului în economie la minimul posibil. Soluţiile sunt curajoase şi foarte necesare pentru o ţară care, după decenii lungi de intervenţionism, minciună şi întuneric, merită să cunoască cu adevărat beneficiile libertăţii economice. Multe din aceste soluţii au fost dezbătute şi de mine intens pe acest blog.
Felicit echipa de tineri care au avut această iniţiativă!
Comentarii recente