Am aşteptat cu mare interes anunţarea măsurilor care o să ghideze guvernarea în perioada următoare. Am aşteptat să văd mai ales care va fi componenta liberală din programul de guvernare care va urma. Am constatat cu mare durere că nu s-a înţeles nimic din experienţa prin care am trecut în ultimii ani. Că după ce am intrat şi am rămas îndelung în criză datorită unei suite de măsuri de stânga cu care au agresat economia cei de „dreapta” (creştere de TVA, impozit forfetar pe afaceri, împrumut de la FMI, creşteri de accize, controale fiscale enervante, birocraţie enervantă, servicii publice îndoielnice, risipă de bani în proiectele statului), speranţe prea mari de a ieşi din criză după preluarea guvernării de către stânga socialistă nu prea ar trebui să avem. De ce? Foarte simplu: bunăstarea şi prosperitatea unei naţiuni este direct corelată cu gradul de libertate economică pe care îl impui sistemului economic. Cu cât mai puţină decizie politică în alocarea resurselor, cu atât resursele vor putea fi alocate mai eficient şi se vor putea să se creeze acele locuri de muncă şi acele afaceri atât de aşteptate de o economie care numai de piaţă nu se poate numi.
Prin câştigarea dreptului de a numi un nou guvern, stânga socialistă din România a pornit deja la activarea acelor obsesii vândute drept soluţii providenţiale la criza actuală, în fapt măsuri care îşi vor lăsa multă vreme aşteptate efectele economice:
1. Creşterea salariului minim pe economie: este o măsură care va împiedica şi mai mult dezvoltarea afacerilor existente şi deschiderea de afaceri noi, având în vedere că la un salariu minim de 850 lei mai trebuie să plăteşti taxe şi impozite pe muncă statului într-o sumă apropiată. Cu fiscalitatea pe muncă infernală care ne ia aproape 50% din veniturile noastre o astfel de măsură se traduce doar printr-un laţ şi mai greu legat de gâtul celor care contează cel mai mult în economie – antreprenorii;
2. Introducerea impozitării progresive: obsesie veche a celor din jurul socialiştilor care presupune o revenire la impozitele diferenţiate pe clase de venit, deşi nu există nici un criteriu obiectiv de setare a acestor clase de venit. O astfel de măsură va încurca şi mai mult încasarea impozitelor, va genera costuri mari pentru stat şi un stres inutil pentru contribuabilul care şi acum plăteşte o sumă progresivă chiar şi pe o cotă unică de 16%. (la un venit de 1000 de lei se plăteşte 160 de lei şi la unul de 10000 lei se plăteşte o sumă progresiv linar mai mare de 1600 lei). De fapt problema nu e cu cota unică ci cu nivelul real al acesteia care, de exemplu pe cazul dividendelor, de fapt este de 32% (se percepe o cotă de 16% când se decide repartizarea dividendului şi încă 16% la plata lui).
3. Introducerea unui impozit pe averile mari: o astfel de măsură împarte nedrept societatea în săraci şi bogaţi lovind de fapt nemeritat în clasa de mijloc. Socialiştii uită că bogaţii sunt cei care contează într-o societate şi cu cât o societate are mai mulţi bogaţi care ajung aşa nu prin hoţii, furturi din ban public, administrarea proastă a activelor statului, ci ajung aşa vânzând bunuri şi servicii pe piaţă şi asumându-şi incertitudinea şi riscurile aferente, cu atât societatea respectivă are şanse mai mari la o prosperitate durabilă (şi nu una conjuncturală din motive pur electorale);
4. Păstrarea companiilor de stat şi introducerea unui management „privat”: management privat există şi acum pentru că oricum nu conduce o maşinărie sau un computer compania ci un grup de oameni înzestraţi întotdeauna cu interese private. Că se numeşte manager „privat” sau nu, nu mai contează atâta timp cât compania va rămâne a statului adică a nimănui. Problema nu e pe cine pui în fruntea unor astfel de construcţii atipice pentru economia de piaţă ci e problema că proprietatea acolo e incertă şi nedefinită. În final, aceşti manageri privaţi vor întoarce mai devreme sau mai târziu profiturile companiei înspre buzunarele lor şi ale politicienilor din Consiliul de Administraţie puşi acolo să reprezinte „interesele statului român”.
5. Limitarea oricăror intenţii de a privatiza resursele economice ale acestei ţări: deşi în absenţa acestor privatizări acele resurse vor rămâne fie inaccesibile fie vor fi în continuare deturnate spre cei care deţin puterea politică şi care le vor controla întru interesul lor mai puţin naţional.
6. Mărirea pensiilor şi salariilor din sectorul bugetar din considerente de reparaţie morală: dacă am putea găsi prosperitatea noastră în aşa ceva nu înţeleg de ce nu triplăm aceste pensii şi salarii şi de ce le mărim cu un procent care e de fapt praf în ochi fără a mai ţine cont de faptul că economia privată care ar trebui să plătească pentru aşa ceva nu creşte. Această mărire de pensii şi salarii se va face prin acele biruri mai mari cu care vine la pachet această măsură populistă aducătoare de voturi de la un popor sărăcit îndelung de politicieni cu mari probleme în înţelegerea cu adevărat a fenomenului economic. Ca să ai ce să promiţi alegătorilor trebuie să ai de la cine să iei. Dacă nu ai de la cine să iei nu faci decât, fie să îi minţi inutil, fie să te împrumuţi plasând rezolvarea problemelor către generaţiile care vor veni.
Dacă la toate acestea mai adăugăm şi blocarea reformelor structurale insuficient duse până la capăt din sănătate sau din învăţământ, incompleta reformare a serviciilor de asistenţă socială sau a aparatului militar şi poliţienesc sau intenţia de a mări pensiile speciale la nivelul de dinainte de tăierea justă pe care a aplicat-o guvernarea anterioară începem să ne dăm seama ce ne aşteaptă în perioada următoare. Mai mult, dacă în clasica filozofie a politicianului român preocupat de exterminarea totală a adversarului său se va trece la schimbări de oameni pe posturi şi funcţii (în Parlament, în agenţii, în serviciile secrete etc.) nu vom avea decât un circ şi o lamentare cu iz electoral complet în defavoarea noastră.
Ne dăm seama foarte clar că în acest simulacru de program de guvernare domină preponderent măsurile de stânga ce se vor adăuga la cele deja aplicate de guvernarea de „dreapta” anterioară şi care a eşuat din această cauză şi care vor anula prin efectele lor măsuri de dreapta aruncate în pachet ca praf în ochi – reducerea CAS la nivel de angajator cu câteva puncte procentuale. Din păcate liberalismul din această combinaţie politică atipică care este USL moare inevitabil şi iese la iveală adevărata faţă a ei (te întrebi cu durere unde sunt liberalii şi la ce mai contează ei în acest caz). Liberalismul economic, niciodată aplicat autentic în România şi pe o perioadă suficient de lungă pentru a-şi produce efectele reale, este marginalizat în umbra unor partide de stânga sau a unor coaliţii cu orientare ideologică îndoielnică (fosta coaliţie dominată de PDL). Liberalismul economic este întotdeauna adevăratul perdant al ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în România. Mişcarea de dreapta din România a fost încă odată compromisă şi îngropată într-o uniune dubioasă de partide complet străine de modul în care funcţionează capitalismul autentic (pe care nici nu îl înţeleg şi nici nu l-au practicat niciodată).
Economia este o ştiinţă complexă (deşi inginerii, fizicienii, matematicienii şi specialiştii în drept nu ezită să o catalogheze drept ştiinţă slabă, să o desconsidere şi să o împingă spre derizoriu – îl citez pe cineva care a comentat pe acest blog şi care peiorativ vorbea la adresa economiei cu titlulatura de „umanioare”). E atât de complexă încât bulversează pe toată lumea cu „soluţiile” multiple pe care le are la o anumită problemă. Bulversează mai ales prin explicaţiile pe care le dau diferiţi economişti la acelaşi fenomen care nu produce efectele dorite (sunt de-a dreptul fascinante explicaţiile pentru care nu am reuşit să ţintim inflaţia corect în anii anteriori – vezi aici – şi de ce a fost atinsă ţinta de inflaţie în 2011 de exemplu – vezi aici). Acest pluralism economic împarte în prezent economiştii pe diferite curente de gândire: keyensişti, monetarişti, „austrieci”, marxişti, feminişti, adepţii economiei comportamentale, evoluţionişti, instituţionalişti etc. Dominant de departe este curentul format din keynesişti şi din monetarişti (începând cu 1930 s-a produs această ruptură în opinia specialiştilor în istoria gândirii economice şi în momentul de faţă vedem foarte mulţi economişti care marginalizează voit curentele de gândire care nu convin argumentând prin irelevanţă şi prin lipsă de vizibilitate şi nu prin valoarea ideilor necesitatea blocării oricărui dialog cu astfel de economişti). Nu putem ignora şi faptul că celelalte curente de gândire economică au continuat să supravieţuiască şi să se dezvolte în felul lor (bucurându-se de mai mult sau mai puţină vizibilitate şi dedicare din partea cercetătorilor ştiinţifici avizi de a fi citaţi şi lizibili pe criterii care nu mai au demult de a face cu performanţa autentică). Nu putem spune că ele au dispărut definitiv făcând loc celor două curente de gândire devenite dominante după cum nu putem să observăm că crizele moderne prin care trecem în momentul de faţă reaşează anumite şcoli de gândire şi readuc în prim plan teoriile cu care acestea operează (de exemplu, teoria ciclurilor economice furnizată de şcoala de gândire „austriacă”). Nu trebuie lăsat deoparte nici efortul de a impune o anumită transdisciplinaritate în ştiinţele sociale şi nu numai, în ideea că virtuţiile unor ştiinţe naturale pot fi benefice (ca metodă de cercetare, viziune asupra unor fenomene) pentru înţelegerea mai bună a fenomenelor economice. Chiar dacă aparent am fi înclinaţi să credem că pluralismul economic a avut puternic de suferit în ultimii zeci de ani prin sufocarea pe care au impus-o curentele de gândire dominante, nu putem lăsa deoparte nici faptul că inclusiv în interiorul acestor curente de gândire avem de a face cu sub-curente puternice care au devenit foarte vizibile şi foarte vocale de-a lungul timpului. Mai mult, nu putem remarca opţiunea clară pentru metoda de cercetare – cea normativă (aproape vârâtă pe gât cu forţa de către fizicieni şi matematicieni care au migrat către ştiinţele sociale fără a avea un fundament ştiinţific clar şi solid şi fără a insista prea mult pe virtuţiile acesteia) dar şi pentru intervenţionism şi pentru un stat puternic prezent în economie prin politicile publice şi prin mecanisme de coerciţie specifice. Pluralismul economic, după părerea mea, a devenit mult mai vizibil în interiorul celor două curente de gândire dominante decât în afara acestora.
Apar câteva întrebări foarte legitime în acest caz care merită un răspuns:
1. De ce există un astfel de pluralism de puncte de vedere în ştiinţele economice şi de ce nu putem tranşa problemele cu aceeaşi exactitate ca în ştiinţele naturii? Insist în răspunsul pe care încerc să îl dau pe ideea că ştiinţele sociale sunt complet diferite de ştiinţele naturii prin aceea că operează cu oameni dotaţi cu liber arbitru şi nu cu obiecte amorfe şi dependente de legi precum cea a gravitaţiei. Liberul arbitru complică mult orice încercare de a explica mai mult decât se poate explica şi împinge foarte rapid ştiinţa către speculaţii atunci când vrem să explicăm mai mult decât putem explica teoretic (de exemplu: teoria economică îmi poate spune foarte multe lucruri despre ce se întâmplă cu preţurile pe o piaţă dacă cererea sau oferta scade şi foarte multe lucruri despre cine ar putea împinge cererea sau oferta într-un sens sau altul dar nu îmi poate da un răspuns cu privire la CÂT va fi preţul mâine). În momentul în care vom dori să dăm un verdict asupra preţului de mâine părăsim sfera teoriei economice şi ne avântăm pe un teren foarte instabil al unor speculaţii circumstanţiale de loc şi de timp.
2. Cui foloseşte acest pluralism şi cine are de câştigat din acest „haos” de interpretări a unor fenomene economice? E clar că haosul generat de acest pluralism economic are la bază această credinţă că nu putem exista fără stat. Credinţa în virtuţiile statului aproape că a devenit ceva ce cu greu mai poate fi scos din mentalul colectiv. Criza actuală a zdruncinat prea puţin această credinţă. Sunt oameni care percep clar avantajele pieţei libere dar care nici nu pot concepe că piaţa liberă poate funcţiona fără un stat care să corecteze externalităţile negative pe care le aduce la pachet liberul schimb (fără ca evident cei care trăiesc în această logică a terţului inclus prin care e bine şi cu piaţă şi cu stat să poate aduce argumentele clare cu privire la de ce e mai bun statul decât piaţa în rezolvarea acestor externalităţi). Această validare a ambelor situaţii (calea de mijloc) continuă să creeze adevărate construcţii ideologice ciudate: liberalul de stânga, socialistul liberal, economia socială de piaţă, capitalism cu socialism monetar în spate etc. Pluralismul din ştiinţele economice şi confuziile pe care le generează sunt menite să alimenteze confuzia necesară justificării permanente a acestei căi de mijloc pe care o căutăm să o menţinem cu orice costuri. În spatele acestei confuzii cei care beneficiază cel mai mult din calea de mijloc (antreprenorii politici şi cei monetari) pot continua să prospere pe spinarea noastră dar şi pot să îşi „justifice” prin tot felul de pseudo-teorii de ce o politică economică nu a dat rezultatul scontat sau de ce trebuie folosită o anumită politică economică. Adesea politici economice cu puternic efect distribuţionist sunt vândute drept a fi „virtuoase” şi „benefice” pentru noi deşi la umbra lor singurii care câştigă sunt cei care ni le impun („stabilitatea preţurilor”, manipularea dobânzilor, deprecierea cursului de schimb, creşterea cheltuielilor statului pentru investiţii).
Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm şi faptul că sistemele economice moderne operează nu doar cu pseudo-teorii şi pseudo-concepte (inflaţia, dobânda) ci şi cu pseudo-instrumente care întreţin haosul economic pe care îl trăim: moneda imperfectă fiduciară folosită ca mijloc de schimb, unitate de cont, unitate de rezervă dar şi pe post de capital ar fi cel mai clar instrument în acest caz. Tipărind monedă din nimic etatiştii încalcă principii şi legi economice fundamentale promovând un set de teorii şi cercetări (empirice) care mai de care mai contradictorii care să „demonstreze” (nu să ilustreze) ceea ce trebuie demonstrat la nevoie. Discuţiile privind principiile economice sunt lăsate deoparte şi cad în derizoriu total fiind complet inutile şi irelevante pentru a explica irealitatea pe care o trăim. Argumentul logic se prăbuşeşte în final în faţa oricărui argument empiric. Rezultatul în vedem cu toţii.
Am demarat din nou studiul la nivelul investitorilor potenţiali din România cu privire la AVERSIUNEA LA RISC in realizarea unei investitii. Întotdeauna suntem obligaţi să acţionăm în viitor iar acest lucru nu se poate face decât în condiţii de risc şi incertitudine. Acţionăm întotdeauna într-un context în care informaţia este imperfectă, timpul pe care îl avem la dispoziţie în luarea unei decizii este limitat şi capacitatea noastră de a înţelege lucrurile este diferită şi limitată (chiar şi foarte subiectivă). Aversiunea la risc este, din punctul meu de vedere, un concept fundamental în orice acţiune antreprenorială sau investiţională (deşi conceptul de risc este destul de discutabil mai ales în economie şi în acţiunea umană, fiind vorba mai degrabă de o incertitudine). Ţine de o chimie internă a fiecăruia dintre noi şi explică de ce doar o mică parte dintre noi suntem dispuşi să ne asumăm riscurile şi incertitudinile semnificative pe care le implică orice demers investiţional. Aversiunea la risc face ca cei mai mulţi dintre noi să vedem într-o potenţială afacere sau investiţie mai degrabă probabilitatea de a pierde banii investiţi şi nu probabilitatea de a câştiga din acest demers. Antreprenorii autentici care au o aversiune la risc mult redusă asociază o probabilitate mai mare câştigului potenţial şi o probabilitate mai mică pierderii potenţiale pe care ar putea-o înregistra într-o astfel de iniţiativă (văd paharul din imagine mai degrabă plin decât mai degrabă gol). Studiile realizate de-a lungul timpului au arătat că aversiunea la risc depinde de foarte mulţi factori: vârstă, gen, nivel de educaţie, venitul disponibil, starea socială etc.
Metodele de „măsurare” a aversiunii la risc sunt imperfecte şi au în vedere instrumente diverse (fiecare având avantaje şi dezavantaje în a estima acest lucru): [1] chestionarele care prin întrebări specifice propun o serie de exerciţii / situaţii investiţionale ipotetice şi care prin răspunsul dat (asumând că este corect înţeles şi serios completat chestionarul); [2] studiile bazate pe comportamentul investiţional efectiv şi pe dinamica acestuia în timp (dinamica investiţiilor în titluri riscante pe o piaţă prin comparaţie cu investiţiile în titluri mai puţin riscante cum ar fi cele monetare sau obligaţiunile); [3] cercetările care studiază evoluţia primei de risc pe o piaţă în timp în ideea că pe măsură ce aversiunea la risc creşte doar o primă de risc poate remunera investitorii ca ei să devină dispuşi să îşi asume riscurile implicate de investiţiile pe această piaţă.
De-a lungul timpului am dezvoltat câteva cercetări publicate deja pe acest subiect şi care au avut în vedere toate metodele enumerate mai sus. Am decis că ar fi interesant să reiau un studiu derulat în perioada 2007 – 2008 pe bază de chestionar şi acum când încă ne aflăm într-o criză prelungită pentru a vedea dacă există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte acest aspect (evident cu problemele de rigoare asociate metodei bazată pe chestionar).
În consecinţă, vă invit şi vă provoc pe această cale să vă sacrificaţi 5 minute din timpul dumneavoastra şi să completaţi chestionarul elaborat după o metodă pusă la punct de profesorii de la Harvard University. Chestionarul îl puteţi accesa aici:
https://docs.google.com/spreadsheet/viewform?formkey=dFBhOXQ5QVhXa0lFZDhVOG15ZzdHbFE6MQ#gid=0
Vă mulţumesc pentru eventuala disponibilitate de a participa la acest studiu care este unul cât se poate de serios. Relevanţa sa va depinde de numărul celor care răspund şi de modul de implicare a celor care răspund la aceste întrebări. Rezultatele vi le voi face publice de îndată ce voi avea prelucrarea finală a lor.
Comisia Europeană nu se dezminte şi îşi arată adevărata faţă – cea socialistă: a decis să propună introducerea obligatorie a salariului minim în ţările europene unde acesta nu există (Danemarca, Finlanda, Italia, Suedia, Germania etc.) şi ridicarea nivelului salariului minim în ţările în care acesta este foarte redus (de exemplu România sau Bulgaria) (vezi aici, aici sau aici detalii cu privire la această ştire). Motivele pentru care se propune această măsură sunt şi ele foarte „interesante” şi logice dintr-o perspectivă pur socialistă: [1] salariul minim pe economie va reduce sărăcia de la nivelul ţărilor UE (Comisia şi-a propus scoaterea din sărăcie a minim 20 de milioane de cetăţeni până în 2020); [2] salariul minim obligatoriu pentru toate ţările UE va reduce din „dumpingul social” pe care ţări ca Germania şi Marea Britanie îl fac faţă de celelalte ţări europene (Franţa este principala voce incriminatorie în acest caz); [3] salariul minim pe economie poate fi soluţie la relansarea consumului şi la ieşirea din recesiune a ţărilor europene.
Argumentele invocate pentru a justifica această măsură complet anti-economică şi complet anti-piaţă sunt false şi nu îşi vor produce efectele scontate. Salariul minim pe economie nu poate fi un instrument eficient în combaterea sărăciei care, într-o economie de piaţă, depinde fundamental de afacerile care se deschid noi sau care se dezvoltă. Ori salariul minim pe economie este tocmai o piedică în calea dezvoltării sau iniţierii unor afaceri, obligând antreprenorul să plătească un nivel minim de salariu angajaţilor săi, adesea complet deconectat de la condiţiile şi realităţile din piaţă. Uniunea Europeană contină, în ciuda crizei şi a prăbuşirii pieţelor, să ofere o prosperitate demnă de invidiat în toată lumea, salariul minim atingând valori aproape halucinante în unele ţări (în Finlanda este de circa 1872 Euro, în Belgia este de 1371 Euro sau în Franţa de 1605 Euro). Salariul minim garantează un venit minim pentru cei angajaţi fiind însă şi o cauză clară a şomajului din ţările care impun o valoare ridicată a acestuia.
Salariul minim pe economie are acelaşi efect redistribuţionist pe care îl au majoritatea politicilor publice: mută resursele din buzunarele celor care rămân în şomaj forţaţi de un stat care impune antreprenorilor un nivel minim de salarizare al angajaţilor pentru a-şi pune în aplicare ideile de afaceri pe care le au în buzunarele celor care sunt angajaţi cu forme legale în afacerile care se încăpăţânează să reziste legal în mediul ostil în care operează. Prin mutarea aceasta de putere de cumpărare dintr-un buzunar în altul consumul rămâne relativ constant, cei care sunt şomeri sau nu reuşesc să se angajeze rămân cu un consum mult diminuat iar cei care sunt angajaţi cu salariul mediu vor consuma şi surplusul transferat către ei prin această măsură.
Pe lângă efectul inhibator asupra mediului de afaceri şi efectul redistribuţionist, salariul minim pe economie are şi un puternic efect asupra creşterii preţurilor bunurilor şi serviciilor de care depinde traiul de zi cu zi. În ţările în care salariul minim pe economie este mare, nivelul chiriilor este mare, locuinţele care se construiesc sunt mai scumpe, costul vieţii în general este mai scump. Adică, degeaba creşte salariul minim pe economie pentru că din acest salariu vei putea cumpăra tot cam acelaşi lucru ca şi în ţări în care salariul minim este mai redus. Adică tot sărac rămâi chiar şi cu un salariu minim mai mare. Singurii care sunt avantajaţi sunt emigranţii care trimit acest salariu minim pe economie în ţările lor de origine.
Este clar că efectele economice ale unei astfel de măsuri sunt îndoielnice. De aceea ea va fi recomandată de Comisia Europeană să vină însoţită de măsuri de reducere a fiscalităţii pe muncă (în ţările în care efectul cumulat va fi unul pozitiv vom putea asista la reducerea sărăciei, la reducerea şomajului sau la creşterea de bunăstare dar acest lucru clar se va datora reducerii de fiscalitate). Măsura rămâne totuşi la stadiul de recomandare fără a fi obligatorie de transpus în legislaţiile naţionale. Rămâne totuşi o speranţă (slabă): Comisia Europeană nu va impune nici unui stat membru această măsură ci va recomanda guvernelor ca salariul minim să ajungă la nivelul a 60% din venitul mediu al fiecărui stat membru şi va recomanda introducerea salariului minim acolo unde el nu există. Având în vedere că intenţia vine la pachet şi cu alte măsuri aberante cum ar fi subvenţionarea creării de locuri de muncă, creşterea fiscalităţii asociate mediului înconjurător (taxele de poluare), a impozitării mai mari a consumului sau a proprietăţilor (deşi ele au fost achiziţionate din bani deja impozitaţi), piaţa va fi curând sufocată de mult prea multe măsuri împotriva ei.
România, ca parte a UE, va fi prea puţin capabilă să se opună acestui asalt împotriva libertăţii economice. Pe de o parte pentru că nu are o clasă politică suficient de pregătită economic care să înţeleagă corect efectele acestor măsuri, pe de altă parte pentru că acest gen de măsuri sunt sursă de profit şi de mai multă putere pentru politcieni care vor găsi o justificare la îndemână să explice opţiunea lor pentru asemenea agresiuni împotriva mediului privat. Suntem săraci nu pentru că avem un salariu minim pe economie prea mic ci pentru că avem prea mult intervenţionism în economia care contează. Orice măsură care înseamnă şi mai mult intervenţionism înseamnă şi mai multă sărăcie pentru noi. Dacă ar fi atât de benefică această măsură de ce nu propunem ca salariu minim pe economie din România să nu fie cel mai mare din UE (de exemplu 2400 Euro / lună)? De ce un salariu minim pe economie foarte mare este nociv pentru economie iar unul sensibil mărit fără a avea legătură cu condiţiile din piaţă nu ar fi la fel de nociv?
Comentarii recente