Trăim vremuri grele şi complicate din care înţelegem tot mai puţin. Avem tot mai mult sentimentul că suntem în derivă şi complet lăsaţi la discreţia unor politicieni care încă ezită să recunoască falimentul politicilor publice (mai ales cele legate direct de politica monetară) şi să recunoască imensa pagubă produsă pieţei private şi capitalului privat de această producţie de bani din nimic. Durerea şi disperarea cu care tot mai mulţi ies în stradă să îşi „spună păsul” nu anunţă nimic bun pentru perioada următoare.
Ceea ce trăim astăzi nu este un fenomen izolat şi uşor de îndepărtat. Este o suită de complicaţii şi de probleme apărute şi expandate cu buna ştiinţă a celor care guvernează statul modern şi care de la butoane aleg să interfereze periculos de mult cu proprietatea privată. Singurul vinovat de această criză este intervenţionismul statal în piaţa capitalurilor, monopolul asupra banilor şi confuzia evidentă pe care intervenţioniştii o fac de la Keynes încoace între BANI (produşi din nimic şi cu un cost mult sub cel al unui sul de hârtie igienică) şi CAPITAL (rezultat exclusiv dintr-un proces de abţinere de la consumul prezent de bunuri şi servicii).
Statul şi nu piaţa liberă a creat şi apoi a apărat o serie de privilegii pentru sectorul bancar pe care l-a dezvoltat şi l-a pervertit după chipul şi asemănarea sa:
-
Rezerva fracţionară: este un privilegiu prin care băncile comerciale înşeală deponenţii care depun banii la vedere în conturile băncilor. Bancherii, văzând cum fonduri importante sunt păstrate de deponenţi în conturile lor curente, s-au gândit că ce folositor ar fi să îi pună în mişcare (de cele mai multe ori în profitul lor dar şi al statului care îi păstoreşte şi care le propune titluri de stat cu dărnicie pentru a folosi apoi acei bani în scopuri „nobile” justificate de „interesul naţional”). Rezerva fracţionară permite băncilor comerciale să împrumute în acelaşi timp banii depuşi la vedere şi altora şi să participe activ la procesul de creare de monedă din nimic. După ce orice cantitate nouă de monedă este creată din nimic prin procesul de tipărire (agregatul monetar M1), băncile comerciale îi expandează de câteva ori (depinde expansiunea de procentul rezervei obligatorii). Principalii beneficiari ai acestui privilegiu sunt statul, băncile centrale şi băncile comerciale care obţin profituri fabuloase din faptul că aceeaşi sumă depusă iniţial la vedere (să zicem 1.000 de lei) este apoi multiplicată la 10.000 lei maxim (la o rezervă fracţionară de 10%) şi împrumutată simultan la mai mulţi clienţi deodată. Problema şi mai mare este că aceşti clienţi vor participa toţi la licitaţiile pentru bunuri şi servicii deşi doar unul singur (cel iniţial care a constituit depozitul la vedere) are dreptul legal să o facă. Impactul este evident clar – inflaţia. Băncile centrale au fost create tocmai pentru a asigura un minim de fonduri pentru cazul în care banii la vedere erau extraşi într-o cantitate mai mare decât cei care au fost depuşi iniţial. Evident că mai multă rezervă fracţionară era imposibilă dacă nu se adopta şi crearea de bani din nimic şi dacă nu se renunţa definitiv la legătura cu aurul (singurul mijloc de schimb pe care piaţa l-a impus natural şi voluntar în economie).
-
Absenţa falimentului: băncile comerciale sunt entităţi organizate pentru profit (unul care a depăşit cu mult rata de profitabilitate a oricărei industrii nefinanciare). Ele însă nu pot da faliment pentru că au întotdeauna în spate banca centrală ce le furnizează lichiditate la costuri nepenalizatoare (apropiate de zero) atunci când greşesc. Fiind lipsite de faliment şi privilegiate de stat cu o susţinere necondiţionată, aceste instituţii (ale statului) fac greşeli tot mai mari şi exploatează la maxim hazardul moral de care dispun. Chiar dacă admitem că a existat totuşi şi faliment în istoria recentă a băncilor, falimentul a fost unul întâmplător, marginal şi extrem de greu declarat (ceea ce nu se întâmplă niciodată în afacerile private nefinanciare).
-
Capitalizarea redusă: băncile sunt instituţii care operează cu cel mai mic raport Capital propriu / Total pasiv. Dacă în orice altă afacere este periculos să ai mai puţin capital propriu de 1/3 din total pasive şi nici o bancă nu se mai uită la tine în cazul în care te apropii de acest raport considerându-te prea îndatorată, în cazul băncilor acest raport este mai mic de 1/11 (situaţie îmbunătăţită după ce raportul scăzuse dramatic prin anii ’80 la 1/30). Băncile comerciale, spre deosebire de orice altă afacere, au perimisiunea de la banca centrală (de la stat) să opereze cu o astfel de capitalizare redusă, fiind inutilă capitalizarea mai mare atâta timp că le va „capitaliza” oricând banca centrală cu bani produşi din nimic dacă e nevoie.
-
Refinanţarea la dobânzi privilegiate: dacă au o problemă de lichiditate (nu reuşesc temporar să atragă depozite sau credite de la alte bănci) banca centrală oferă imediat bani cu dobânzi de intervenţie stabilite absolut arbitrar de un Consiliu al Băncii Centrale care acţionează chipurile independent şi care îşi bazează deciziile de politică monetară pe modele şi „studii profunde” şi foarte „analitice”. De fapt, încetul cu încetul, băncile au început să îşi piardă interesul pentru a atrage economiile populaţiei (care presupun un efort mult prea mare şi costuri cu mult peste cele ale dobânzii de referinţă). Au început să fie atrase tot mai mult de plasamentele în titlurile de stat vândute apoi contra lichiditate ieftină către băncile centrale.
-
Privilegii fiscale: băncile comerciale şi băncile centrale sunt în afara multor reglementări fiscale care funcţionează în orice alt domeniu al serviciilor (TVA, impozit pe profit care nu se aplică băncii centrale etc.)
Este cât se poate de clar efectul pe care îl au aceste privilegii atât asupra sistemului bancar (care în absenţa lor şi pe o piaţă liberă s-ar fi comportat total diferit şi ar fi fost interesate de un alt tip de guvernanţă şi de dezvoltare). Un alt efect puternic este asupra sistemului economic şi asupra stabilităţii sale. Băncile centrale au creat un haos fenomenal aprobând şi apărând aceste privilegii. Odată ce au acceptat ca băncile comerciale să devină creatoare de monedă, băncile centrale au intrat într-o zonă periculoasă a politicii lor monetare imposibil de „optimizat” pe o masă monetară imposibil de prezis ca dimensiune (banca centrală ştie doar că maximul e de X ori M1, valoarea lui X fiind determinată de rezerva obligatorie – dacă ea e de 10% atunci multiplicarea e de maxim 10 ori). Pe lângă haosul monetar creat avem de a face şi cu un alt tip de haos mult mai periculos pentru capitalism şi pentru pieţele private: observând cât de uşor şi de sigur (faliment dificil) se pot face profituri substanţiale din activitatea bancară, tot mai mulţi se orientează spre această industrie şi lasă deoparte orice alt proiect antreprenorial. Tot mai mulţi ne îngrămădim să participăm la procesul monetar de multiplicare, sortare, curăţare, numărare, păzire, transport, distribuire a banului creat din nimic. Restul e… într-o mare criză.
Acest articol a fost publicat şi pe site-ul Institutului Mises România
Motto: “Many of the things you can count, don’t count. Many of the things you can’t count really count.” (A. Einstein)
Matematica este un limbaj bazat pe un sistem de simboluri abstracte util pentru a analiza şi descrie aspecte cantitative ale realităţii care ne înconjoară prin teoreme şi axiome. Cu ajutorul matematicii se pot realiza o analize complexe ale seriilor de date şi se pot extrage inferenţe logice din astfel de date. Matematica este folosită în zilele noastre de toate ştiinţele într-o măsură mai mică sau mai mare. Domenii şi instrumente specifice au fost derivate pe baza matematicii: statistica, econometria, programarea cu ajutorul calculatorului, calculul actuarial etc.
Utilizarea matematicii în economie s-a făcut în câteva etape distincte (cu precădere în ultimii 150 de ani):
Etapa 1 – „Deductivismul matematic„ (plecat de la Cournot, Jevons, Walras, Edgeworth şi Pareto) prin care matematica era folosită ca un instrument demonstrativ şi prin care se propuneau fenomenelor economice sisteme de axiome şi teoreme legate de maximizarea comportamentelor economice (maximizarea funcţiei de utilitate). Deja se face o primă aproximare grosolană a comportamentului economic considerându-se că funcţia de utilitate trebuie să fie ceva exclusiv cardinal (adică putem să asociem întotdeauna un număr, o valoare exprimată în utili aceste funcţii; de multe ori când alegem între un măr şi o pară lipsesc astfel de cifre şi alegem pe baza unor criterii ordinale). O altă aproximare grosolană este legată de omogenizarea comportamentelor economice pe clase de comportamente cărora li se asociau familii de funcţii de utilitate (indivizii au însă comportamente unice şi foarte schimbătoare pentru că au liber arbitru).
Etapa 2 – „Descriptivismul matematic” avându-i în centru pe Keynes şi pe Fisher (apoi toţi ceilalţi care au urmat: Pigou, Samuelson, Hicks, Tobin, Modigliani şi mai recent: Taylor, Stanley Fisher, Mankiw, Lucas, Sargent, Krugman, Stiglitz etc). Acest nou curent s-a împărţit pe două ramuri: keynesismul şi monetarismul (pornind de la Fisher). Esenţa noii abordări consta în atribuirea matematicii unor virtuţi şi mai mari legate de posibilitatea de modelare sofisticată a fenomenelor macroeconomice şi de utilizare a rezultatelor ca fundament credibil pentru elaborarea de teorii economice (poate cele mai absurde „teorii” ar fi Curba lui Philips sau Relaţia monetară Taylor despre care am mai scris pe blog). Matematica devine instrument obligatoriu şi „necesar” pentru a lua decizii de politică economică (politică monetară, politică fiscală). Economia este din nou abuzată de aceşti fanatici ai modelelor care au început să propună tot felul de indici şi de agregate care au foarte puţin legătură cu individul şi acţiunea sa şi ne vorbesc despre o comunitate de indivizi care nu acţionează niciodată agregaţi: cel mai clar exemplu este cel cu inflaţia care este un indicator ce măsoară inflaţia nimănui pentru că nimeni nu cumpără o bucată (un procent) dintr-o maşină de spălat manuală simultan cu o piesă (procent) dintr-o maşină de spălat automată; un alt exemplu ar fi cel al multiplicatorilor lui Keynes sau cel legat de viteza de rotaţie a banilor. Aceste modele operează adesea cu reducţii grosolane (presupun de exemplu că preţurile şi salariile sunt rigide) şi rezultatele lor sunt alterate şi viciate semnificativ de cantitatea de date şi de omogenitatea lor (este imposibil de găsit 2 evenimente economice identice).
Etapa 3 – „Multiplele interdependenţe” este etapa în care dinamica fenomenelor economice este tratată ca un sistem cu „n” grade de libertate capabil să descrie „complexitatea stohastică a realităţii”. Sistemele economice sunt tratate ca sisteme de ecuaţii simultane cu un număr mare de variabile exogene (cele independente) şi variabile endogene (cele care depind de variabilele exogene). Econometricienii trăiesc din plin iluzia că prin maximizări şi optimizări ale sistemelor de ecuaţii se pot extrage „concluzii” cu privire la echilibrul general al economiei (cei care au pornit această etapă au fost Arrow şi Debreu).
Lăsând la o parte dubiile cu privire la îndoielile legate de calitatea matematicii ca ştiinţă (vezi aici, aici, şi aici argumentele slabe aduse de Mankiw în favoarea matematicii şi care evită să explice relevanţa matematicii pentru economie), este evident faptul că utilizarea acestui aparat de analiză în ştiinţele economice (o ştiinţă socială care are în vedere acţiunea umană cu precădere) suferă de mari probleme (prin comparaţie cu ştiinţele naturii):
|
Ştiinţele naturii (fizica, biologia) |
Ştiinţele sociale (economia, psihologia) |
| Probabilitatea este obiectivă fiind o „probabilitate de clasă”: putem să clasificăm evenimentele din ştiinţele naturii în clase de evenimente omogene şi printr-un experiment repetat asupra acestor evenimente putem determina obiectiv o probabilitate asociată lor (de exemplu: putem să testăm în laborator rezistenţa unor materiale care să reziste unor presiuni repetate şi simulate şi astfel vom putea asocia o probabilitate obiectivă rezistenţei la cutremur a unui bloc făcut din acel beton). Media este mult mai relevantă în ştiinţele naturii (dacă într-un stadion calculăm greutatea medie a tuturor din tribune şi adăugăm cel mai greu om din lume la această medie ea nu se modifică semnificativ). | Probabilitatea este una subiectivă fiind o „probabilitate de caz: fenomenele sociale sunt unice, nu există posibilitatea de încadrare a lor într-o clasă de evenimente omogene. Nu avem posibilitatea să cunoaştem toţi factorii care influenţează acest fenomen. Evoluţia fenomenului în sine poate influenţa sau poate altera fenomenul. Media este mult mai puţin relevantă în ştiinţele sociale (dacă într-un stadion calculăm venitul mediu al celor din tribune şi adăugăm apoi pe cel mai bogat din lume cu venitul său media se schimbă semnificativ). |
| În cazul fenomenelor naturale vorbim de o situaţie riscantă şi de prezenţa incertitudinii doar acolo unde nu cunoaştem încă fenomenul cu adevărat. Şi în ştiinţele naturale sunt încă domenii rămase nedescoperite sau insuficient studiate (de exemplu, este încă incertă erupţia unui vulcan sau producerea unui cutremur, la fel de incertă ca şi prăbuşirea cererii de consum pentru un produs). Totuşi, în ştiinţele naturii operăm cu mult mai puţină incertitudine decât în ştiinţele sociale. | În cazul fenomenelor sociale bazate pe acţiune umană (oameni dotaţi cu liber arbitru şi cu posibilitate de răzgândire în orice moment) vorbim doar de incertitudine (subiectivă sau absolută). Incertitudinea subiectivă provine de la faptul că, chiar dacă putem asocia o probabilitate unor fenomene sociale (de exemplu creşterii preţurilor la benzină în viitor) pornind de la un istoric de dat, această probabilitate este foarte subiectivă (tocmai am menţionat că media nu e relevantă în ştiinţele sociale). |
| Probabilitatea asociată unor evenimente viitoare poate fi exprimată în termeni matematici | Probabilitatea asociată unor evenimente viitoare nu poate fi exprimată în termeni matematici. |
| Probabilitatea este calculată pe baza unor deducţii logice şi în urma unor cercetări empirice bazate pe experimente repetate în condiţii similare (se schimbă repetat anumiţi parametri şi se observă influenţa acestora asupra fenomenului studiat). Noile informaţii nu modifică semnificativ probabilitatea. | Probabilitatea este descoperită prin introspecţie şi prin înţelegere a fenomenului bazată mai degrabă pe o intuiţie antreprenorială. Noile informaţii modifică semnificativ probabilitatea. |
| Cercetătorii sunt cei care descoperă şi analizează probabilităţile de clasă. Relaţiile descoperite pe baza cercetărilor empirice pot oferi un substrat teoretic semnificativ ştiinţelor naturii. | Cercetătorii nu pot deduce sau descoperi probabilităţi, predicţiile lor sunt foarte rar şi întâmplător confirmate de practică. Cercetarea în ştiinţa economică trebuie să vizeze mai puţin aceste probabilităţi (relaţii empirice) care nu pot oferi un substrat teoretic semnificativ şi trebuie să se concentreze mai mult pe înţelegerea mecanismelor de funcţionare a schimburilor între indivizi, consecinţa acţiunii lor în plan economic. În ştiinţele sociale analiza istoricului de date şi informaţii ne oferă prea puţine informaţii despre viitor. |
Matematica este bună pentru ştiinţa economică în măsura în care permite calcularea / măsurarea / cuantificarea unor aspecte legate de derularea afacerilor (în contabilitate de exemplu putem folosi matematica pentru a analiza evoluţia vânzărilor, dinamica stocurilor). În momentul în care dorim să facem o predicţie (a vânzărilor) folosind aparatul matematic în acelaşi mod în care fizicienii îl folosesc în cercetările lor începem să avem probleme. Probleme şi mai mari apar atunci când predicţiile se fac nu pe vânzări la nivelul unei companii ci pe vânzările agregate ale întregii economii (aceste probleme apar atât din maniera de agregare a datelor cât şi din relevanţa rezultatelor). Fiecare antreprenor este liber să creadă în puterea de predicţie a modelelor econometrice şi să accepte ca cu probabilitate de 95% sau 99% vânzările de mâine să fie de valoarea X. Problema apare atunci când pe proprietatea noastră (banii din buzunar) cineva face nişte calcule de la centru pe date agregate, ia nişte măsuri şi nu îşi asumă deloc costul erorii predicţiei sale (dacă ţinta de inflaţie nu este atinsă nu este nimeni de vină, dacă deficitul e prea mare nu este nimeni de vină etc.). Politicile publice se iau pe date agregate care se comportă total diferit faţă de datele individuale, costul eşecului fiind întotdeauna transferat în spinarea celor care sunt vizaţi de aceste politici publice.
Abuzarea economiei de către matematică este o consecinţă clară a creşterii rolului statului în economiile moderne şi a substituirii acţiunii individuale cu acţiunea colectivă (agregată). Planificatorii centrali (cei monetari, cei fiscali) au nevoie de astfel de instrumente pentru a-şi justifica agresiunea lor asupra noastră. Sofisticarea aparatului matematic s-a făcut întotdeauna în răspărul libertăţii economice şi întru consolidarea intervenţiei statului în materie de preţuri (dobândă, curs de schimb, inflaţie). Chiar dacă ştiinţa economică descrie fenomene bazate exclusiv pe acţiunea umană imposibil de anticipat (pentru că sunt foarte dinamice şi unice, experimentul repetat este imposibil) prin metodele de cercetare din ştiinţele naturii tot ea propune spre studiu şi o serie de contracte voluntare prin care această incertitudine poate fi surmontată cu succes. Libertatea contractuală este esenţială pentru a rezolva problema incertitudinii din acţiunea umană, iar ştiinţa economică ar trebui să se concentreze mai degrabă pe acest aspect şi mai puţin pe promovarea unor cercetări empirice de valoare ştiinţifică îndoielnică. Intervenţia statului vizează cel mai adesea tocmai această libertate contractuală (intervenţia de tip triunghiular identificată de Mises şi Rothbard), viciind şi alterând capacitatea antreprenorilor de a lupta cu incertitudinea, cu consecinţe nefaste evidente pentru buna funcţionare a pieţelor (cel mai clar ar fi intervenţia statului pe piaţa muncii). Haosul general este accentuat şi mai tare de planificatorii centrali care propun echilibre generale (deduse pe baza unor modele tot mai complexe ce conţin însă erori fundamentale) care au tot mai puţină legătură cu echilibrul individual. Economia îşi pierde astfel din esenţă şi din consistenţă şi nu mai poate oferi soluţii la ceva ce este echilibrat de la centru printr-o decizie politică dedusă pe bază de agregate macroeconomice (imperfecte). Cercetările economiştilor care refuză să intre în acest joc macabru al obsesiei pentru analiza cantitativă sunt izolate, tratate pe nedrept şi cu sfidare ca fiind neserioase şi lipsite de substanţă şi consistenţă (culmea) economică. Consecinţele (culmea) economice sunt uşor de văzut cu ochiul liber.
Acest articol a fost publicat şi pe: 
Astăzi s-a acordat un nou Premiu Nobel în economie din fondurile produse de inventatorul dinamitei. Un prim paradox al acestei descoperiri ”memorabile” (cum a fost cazul în multe altele din istoria invențiilor) este că ea are mai degrabă legătură cu pura întâmplare și mai puțin cu un 
program de cercetare sistematic: după ce o sticlă cu nitroglicerină a căzut din camionul care o transporta și s-a spart, Nobel și-a dat seama că poate amesteca nitroglicerina cu nisipul din curtea fabricii sale (după nenumărate încercări de a găsi o combinație care să stabilizeze substanța care a provocat chiar și moartea fratelui mai mic a lui Nobel în 1864). Al doilea paradox al premiului Nobel este că el se acordă inclusiv pentru ”pace” după ce principala utilizare a dinamitei a fost aceea de a rafina ”războaiele” (incluzând aici si faptul că anul trecut a fost dat lui Obama care numai pacifist nu a fost în ultima perioadă). Al treilea paradox, și cel mai periculos pentru știința economică, este că acest premiu nu se acordă pentru matematică (după ce Nobel ar fi fost refuzat de o femeie pentru un matematician, cel mai probabil Gosta Mittag-Leffler).
Premiul Nobel din 2011 pentru economie a fost adjudecat de către doi americani: Thomas Sargent și Christopher A. Sims. Sargent a fost premiat pentru că s-a concentrat pe ”analiza efectelor pe care le au schimbările de politici economice asupra economiei” în timp ce Sims a fost premiat pentru eforturile sale de a identifica și măsura efectele ”unor schimbări temporare și neașteptate” în plan macroeconomic (cum ar fi modificările de dobânzi sau deficitele bugetare). Dacă ar fi să cităm direct din expozeul de acordare al Premiului Nobel am găsi următoarele ”explicații”: ”How are GDP and inflation affected by a temporary increase inthe interest rate or a tax cut? What happens if a central bank makes a permanent change in its inflation target or a government modifies its objective for budgetary balance? This year’s laureates in economic sciences have developed methods for answering these and many of other questions.”
Faptul că în matematică nu se acordă Premii Nobel (chiar dacă la momentul introducerii lor exista un premiu în matematică deja celebru) a fost o problemă întotdeauna pentru știința economică. În permanență în știința economică au migrat matematicieni, ingineri, fizicieni care nu au făcut decât să transforme această știință în ceva care nu mai are legătură cu economia. Noi economiștii ne vedem pur și simplu eliminați din această știință de cercetători migrați dinspre matematică care au dat deoparte argumentul economic, au trecut muncitorește la modelat și măsurat echilibre dinamice sau statice. Au trecut la agregat prețuri și la propus metode de optimizare / eficientizare a controlului de la butoane a unei economii imposibil de modelat, formată din indivizi dotați cu liber arbitru și cu posibilitatea de a-și schimba comportamentul și preferințele de la o secundă la alta. De-a lungul vremii Premiile Nobel în economie au validat și au premiat tot felul de astfel de ”inițiative” sau ”reușite” care nu au făcut decât să încurce și mai mult tot ceea ce se cunoștea cu privire la funcționarea sistemelor economice. Piețele libere (imposibil de modelat) au fost înlocuite cu piețe reglementate al căror echilibru este nenatural dictat de la centru și având în spate modele de o complexitate din ce în ce mai mare. Politicile economice nu au fost niciodată un esec ci un permanent obiect pentru reajustare si optimizare (chiar dacă modelele care fac acest lucru sunt failibile). Premiile Nobel în economie au încurajat agresarea venită pe filiera matematicii și au ”validat” cercetători deveniți tot mai fanatici în privința puterii pe care o are modelarea cu privire la comportamentul economic al ființei umane (comportamentul de consum, comportamentul de investiție / economisire). O bună parte din criza prin care trecem astăzi se datorează acestei propagări exponențiale a unor idei periculoase care au îndepărtat știința economică de acțiunea umană spre o pseudo-știință tot mai greu de apărat cu argumente logice, devenită absolut de neînțeles prin explicațiile și soluțiile pe care le propune dezechilibrelor rezultate din aplicarea teoriei premiate în viața de zi cu zi.
Nici premiul din acest an nu face rabat de la tendințele majore din ultimele decenii cu privire la ”știința” economică. Thomas Sargent (vezi aici lista de lucrări și contribuții adusă la zi), aflați printre cei mai citați 5% economiști ai lumii s-a distins prin câteva ”contribuții” esențiale pentru domeniul economie: macroeconomia dinamică, robustețea modelelor econometrice, teoria așteptărilor raționale (pentru care și G. Lucas a primit un premiu Nobel), posibilitatea unei politici fiscale optime, relația dintre inflație și dobândă, relația dintre inflație și dinamica masei monetare (teoria cantitativă a banilor). Este autor a numeroase coduri de programare în Matlab utile pentru modelarea econometrică. Robustețea (unul dintre conceptele de bază ale contribuției lui Sargent) este definită de acesta ca ”o discrepanță statistică între modelul cel mai pesimist (worst-case model) și modelul de referință (benchmark model)” (vezi aici studiul cu pricina). Într-un studiu din 2008 (vezi aici) ajunge la concluzia că nu există o legătură relevantă între modificarea masei monetare în SUA (perioada analizată 1900 – 2005) și inflație (deși din concluziile studiului său abia se poate extrage o idee economică coerentă). Într-un alt studiu (vezi aici) publicat în 2008 modelează comportamentul unui consumator pesimist care prin acțiunile sale induce mai mult risc în piață. Un studiu și mai ”fascinant” (vezi aici) este cel din 2000 în care demonstrează că un decident ”robust” tratează problema imperfecțiunilor modelelor cu care operează într-o manieră similară celei prin care econometricienii operează cu serii de timp.
Nici C. Sims (vezi aici profilul său academic) nu este departe de T. Sargent (aici si profilul său academic). Contribuțiile sale remarcabile la știința economică s-au concretizat într-o serie de cercetări axate pe: politica monetară și modalități de îmbunătățire a ei, modele de politică monetară, aspecte fiscale ale independenței băncilor centrale, modele macroeconomice moderne, modelarea așteptărilor raționale, econometria pentru analiza politicilor economice. Într-un studiu (vezi aici) cu privire la politica monetară, Sims remarca cu patos încă din debut ”economia monetară practicată de către specialiștii / econometricienii din băncile centrale a progresat semnificativ în ultimii ani” și mai apoi că ”Curba Philips nu este doar o relație empirică între inflație și șomaj” (și de aici din nou clasica soluție a robinetului de bani care ne rezolvă nivelul ocupării). Într-un alt studiu din 1998 (vezi aici) Sims argumenta că politica monetară nu are cum să producă recesiune (contrazicând orice argument economic). Și analiza poate continua în acest sens cu nenumărate exemple.
Concluzia este cât se poate de clară și de tristă. Asistăm la o validare în masă a ”performanței” într-un domeniu care demult operează cu concepte alterate (dobândă, inflație, prețuri, piață) și chiar cu confuzii catastrofale (cea mai la îndemână este confuzia dintre capital și bani pe care ambii ”nobelizați” o fac în lucrările lor). Economia a ieșit demult din șablonul explicabil și încetează să mai poată fi înțeleasă cu argumente logice. Haosul calculațional impus de producția de bani din nimic, de controlul unei bune părți din prețurile din economie și reglementarea dusă la extrem pentru cele mai importante piețe (piața capitalurilor, piața forței de muncă, piața bunurilor de consum) face ca nimic din ceea ce altădată forma miezul teoriei economice să nu mai aibă valoare. Totul este aruncat la gunoi cu dispreț de niște econometricieni fanatici care cred că orice se poate modela și aproxima fără consecințe prea mari pentru lumea în care trăim. Ajungem astfel să creăm relații, legături și inferențe care depășesc cu mult cele mai elementare principii și axiome din economie: testăm impactul cursului de schimb asupra inflației, căutăm legătura dintre deprecierea monedei și dobândă, analizăm legătura dintre inflație și șomaj, explicăm dinamica dobânzilor prin dinamica PIB-ului etc. Discuțiile dintre economiști nu se mai poartă demult pe tărâmul ideilor și conceptelor ci pe cel al robusteții modelului, al semnificației statistice, al intervalelor de încredere, al tipului de distribuție, al normalității sau stohasticității seriilor de date. Nimic din ce era economia odată.
Una dintre temele favorite ale keynesiștilor este cea legată de consum. Neapărat trebuie să continuăm consumul susținut ca să scoatem economia din criză. Neapărat trebuie să ne împrumutăm de la bancă pentru a consuma și a readuce economia pe o pantă ascendentă. Economisirea de resurse și instinctul natural de a te abține de la consum, atunci când incertitudinea legată de viitor e mare, este văzută ca ceva absolut lipsit de sens și logică economică. Prin înfierarea economisirii și prin ignorarea rolului său economic fundamental, economiștii de factură neo-keynesistă au deschis ușa larg politicilor monetare expansioniste bazate pe un credit facil și fără dobândă obținut de la banca centrală. Întregul sistem bancar s-a pervertit fiind mai puțin interesat de mobilizarea economisirilor și mai mult de creditarea în volume semnificative a economiei.
De ce este rea economisirea și abținerea de la consum în opinia neo-keynesiștilor? Pentru că ea duce la o sterilizare a unor resurse din economie, o dezechilibrare a raportului dintre cerere și ofertă (cererea scade radical). Această scădere a cererii de bunuri de consum prăbușește industria acestor bunuri, falimentează acele afaceri ce nu mai sunt profitabile și de aici apare criză și șomaj. Evident că această teorie este din start falsă și incompletă. Ea arată cât de puțin înțeleg neo-keynesiștii din economie, din diferența dintre bani (ieftin tipăriți și fără valoare intrinsecă) și capital (rezultat în urma unei abțineri de la consum inițial). Argumentele care contrazic clar această obsesie a guvernanților pentru relansarea consumului cu orice cost sunt următoarele:
În primul rând, orice investiție într-un bun de capital trebuie să presupună o economisire prealabilă de resurse (fie că ele sunt economisite de investitor, fie că ele sunt economisite de altcineva și apoi transferate investitorului printr-un mecanism de finanțare). Dacă statul crează bani din nimic și îi aruncă pe piață provoacă un haos imens pentru va oferi aceste resurse celor care doresc să cumpere bunuri de capital și să inițieze o afacere fără ca cineva să se fi abținut inițial de la consum. Din start informația cu privire la prețurile din piață (bunuri de consum și bunuri de capital) și la prețul capitalului este deteriorată semnificativ.
În al doilea rând, pierderile care apar în urma economisirii în sectoarele apropiate de consum nu se înregistrează neapărat în sectoarele mai îndepărtate de consumul final (cele care produc subansamblele). Dacă unele afaceri apropiate de consum se închid cele mai depărtate de consumul final pot să se extindă suficient de mult pentru a prelua resursele eliberate de industriile din amonte. Procesele de producție vor deveni mai intensive în capital odată cu creșterea economisirii. Pentru a crea și folosi acele bunuri de capital vor trebui angajați cei care nu își mai găsesc de muncă în sectoarele mai apropiate consumului (de exemplu cele care se ocupă de distribuție, desfacere de produse, magazinele, reprezentanțele). Cu cât procesele de producție vor conține mai multe etape îndepărtate de consum (produsul va avea un grad de prelucrare tot mai ridicat), cu cât procesele de producție devin tot mai complexe, cu atât productivitate, eficiența și bunăstarea crește semnificativ (economisirea voluntară de exemplu ar stimula prelucrarea cherestelei care acum se vinde brut pe piețele externe în mobilă sau ceva și mai complex de atât).
În al treilea rând, odată ce a crescut economisirea oferta de capital pe piață crește semnificativ și dobânzile vor scădea natural și pe durată mult mai lungă decât se întâmplă prin tipărirea de bani ieftini. Prețul bunurilor de capital (echipamente de exemplu) va tinde să crească pentru că interesul pentru aceste bunuri crește. Antreprenorii vor descoperi că bunuri de capital care înainte de această creștere erau neprofitabile și nu meritau să le folosească acum devin interesante pentru ei. Tehnologii până acum lipsite de sens economic merită să fie reconsiderate. Prin reducerea dobânzilor apar efecte pozitive și pe valoarea de piață a activelor financiare (acțiuni, obligațiuni) emise de către companii. Această creștere nu este una nesănătoasă indusă de tiparniță ci e una conformă cu realitatea din piață. Volatilitatea prețurilor pe piața de capital va fi una mult mai aproape ceea ce se întâmplă în economia reală.
În al patrulea rând, pentru că prin economisire o parte din resurse nu mai sunt folosite pentru a cumpăra bunuri de consum, puterea de cumpărare a tuturor va fi semnificativ îmbunătățită (prețurile o să scadă). Economisirea face ca prosperitatea noastră (măsurată în ceea ce putem cumpăra cu banii pe care îi avem în buzunar) să fie mai mare.
În ultimul rând, unii autori (Hayek, de Soto) cred în așa-numitul ”Efect Ricardo”. Conform acestora, puterea de cumpărare a salariilor reale va fi mai mare. Pentru acei antreprenori pentru care negocierea unui salariu mai mic (dar care are real aceeași putere de cumpărare ca înainte de creșterea economisirii) este dificilă va exista opțiunea implicită pentru înlocuirea muncii manuale cu mașinării (bunuri de capital). Pentru cei care produc bunuri de consum și pot automatiza procese de producție pierderea generată de scăderea vânzărilor poate fi compensată de reducerea costurilor de producție. Un efect invers se poate produce și în ramurile mai îndepărtate de consum care pot prefera mai mulți muncitori în dauna bunurilor de capital. Cu toate acestea, ”Efectul Ricardo” este greu de definit teoretic și greu de folosit ca argument în acest sens (depinde de la caz la caz, sector la sector, țară la țară cât de mare este acest efect Ricardo.
Un lucru este clar: în ciuda tuturor eforturilor de a reduce la zero rolul economic al economisirii și de a asocia virtuți economice consumului cu orice preț (pe datorie mai ales), economisirea voluntară produce efecte benefice și durabile clare asupra puterii de cumpărare, asupra costului capitalului, gradului de prelucrare a produselor, complexitatea economică a proceselor de producție. Pe de cealaltă parte, producția de bani din nimic are efecte similare până la un punct și foarte nocive în esență: dobânda scade fără ca cineva să economisească în prealabil resursele, pe piață se licitează cu resurse mărite artificial factori de producție care nu au suferit nici o ajustare, prețurile încep să crească și dobânda nu poate susținută artificial apropiată de zero pentru foarte mult timp (băncile vor include rapid în prima de inflație așteptările lor). Corecția pe care o face piața este însă dureroasă și usturătoare. De regulă corecția lovește tocmai în cei care sunt mai puțini vinovați de problemă și care se încăpățânează să mai economisească încă.
Foarte multi „optimisti” de pe la noi incearca din rasputeri sa acrediteze ideea ca am iesit din recesiune si ca suntem pe o panta ascendenta. Alti ”specialisti” caută tot felul de litere de alfabet (V, W, Y) pe care să le asocieze crizei prin care trecem. Criza actuala a invalidat (si continuă să invalideze) o serie de teorii economice consacrate ca adevăruri absolute, de care multi ”specialisti” de pe la noi se dezbară cu foarte mare greutate si continuă să le propovăduiască cu un fanatism aproape religios (banii tipăriti nu produc modificari semnificative in structura si dinamica preturilor de consum, imperfectiunile naturale ale pietei pot fi corectate prin interventii punctuale ale statului, consumul este fundamental pentru prosperitatea unei natiuni etc.). Foarte putini cunosteau teoriile economice clasice (preluate apoi de economistii ”austrieci” – www.mises.org) care abundă de exemple de crize cu comportament similar celei pe care o trăim astăzi.
Putem să identificăm oare un sablon de evolutie a crizei? Putem oare să ne dăm seama dinainte când si dacă urmează o nouă perioadă de recesiune? Există un sablon (sau tipar) al perioadelor de recesiune? Din păcate foarte putini economisti (inclusiv de pe la noi) cunosc contributiile remarcabile ale lui Lionel Robbins (1934), Fritz Machlup (1935) sau mai recent Mark Skousen (1990) cu privire la identificarea unui astfel de sablon (imposibil de realizat dacă nu cunosti cu adevărat natura si cauzele care stau la baza acestor perioade de recesiune). Foarte putini dintre neo-keynesisti au reusit să ne spună dinainte ce o să ne astepte si cât de dramatică si de amploare va fi căderea economică (în cele mai multe dintre cazuri previziunea a venit foarte târziu si oricum era greu de crezut în conditiile în care majoritatea ”specialistilor” credeau si afirmau contrariul).
Recesiunea este foarte simplu de identificat pentru că urmează un tipar devenit deja clasic si care presupune următoarele faze induse de expansiunea creditelor (crearea de bani din nimic de către băncile centrale, bani care se substituie incorect capitalului si care ):
Faza I: Dobânda cunoaste o scădere în termeni relativi prin infuzarea de bani ieftini pe post de capital pe care piata îi preia rapid si îi include în dezvoltarea unor proiecte antreprenoriale. Antreprenorii devin optimisti si se lansează în initiativele lor cu falsa impresie că există resurse suficiente. Criza se declansează în primul moment al tipăririi unei cantităti suplimentare de bani fată de ceea ce există pe piată.
Faza II: Rata dobânzii pe termen scurt începe să se contracte si mai mult stimulată de procesul de expansiune al creditului la care încep să ia parte toate băncile comerciale implicate în multiplicarea nenaturală a banilor proaspăt tipăriti de către banca centrală;
Faza III: Dobânda pe termen lung cunoaste si ea o contractie semnificativă pe fondul perceptiei tot mai optimiste cu privire la risc, la incertitudine, la viitor în general;
Faza IV: Pretul de piată al instrumentelor de finantare pe termen lung (obligatiuni de stat, obligatiuni corporative) tinde să crească în conditiile în care dobânda are tendintă de scădere (dobânda se regăseste în rata de actualizare folosită pentru a estima pretul activelor financiare care este egal cu suma actualizată a tuturor încasărilor viitoare generate de aceste instrumente)
Faza V: Viteza de circulatie a banilor creste semnificativ, devenind o adevărată ”modă” să împrumuti resurse pentru a demara proiecte viitoare cu diferite orizonturi de timp. Băncile comerciale, interesate exclusiv de profit (si puternic sustinute de stat prin băncile centrale) se implică activ în a încuraja acest comportament reducând drastic conditiile de creditare.
Faza VI: Preturile actiunilor la bursă cunosc si ele o crestere semnificativă pe fondul reducerii dobânzilor (adică a ratei de actualizare) dar si a usurintei cu care se pot obtine fondurile necesare plasamentelor pe bursă si ele facilitate de operatiuni care se pot realiza pe scară largă in marjă. Constatând cât de putin efort se cere pentru a obtine bani (incomparabil mai mic fată de efortul de a economisi prin abtinere de la consum), investitorii neglijează tot mai mult riscul si preferă variante cu randament cât mai ridicat (mult mai incert însă decât cel al obligatiunilor);
Faza VII: Preturile din sectorul imobiliar încep si ele să crească. Finantarea facilă si ieftină oferită de băncile comerciale începe să atingă si o categorie mai putin sofisticată de investitori (sau consumatori) – cei care preferă plasamentele în case si terenuri. Crezând iluzoriu intr-o prosperitate rapidă si fără un efort foarte mare, investitorii se repezesc mai ceva ca căutătorii de aur asupra banilor fără valoare creati din nimic pe care se grăbesc să îi îngroape în active care mai de care mai fanteziste.
Faza VIII: Apare o crestere semnificativă a ofertei de titluri financiare pe piată generată de optimismul general dar si de amploarea proiectelor în care se angajează toată lumea (fără a exista în realitate resurse financiare pentru toti). Este perioada de maxim în ceea ce priveste cresterea economică, fals indusă de o actiune initială foarte perversă si foarte putin criticată – TIPĂRIREA DE BANI DE CĂTRE STAT ÎN CANTITĂTI DE NEIMAGINAT (prima etapă) CARE APOI SUNT MULTIPLICATI DIN DORINTA DE PROFIT CAT MAI MARE DE CĂTRE BĂNCILE COMERCIALE (a doua etapă). Pe fondul acestei oferte tot mai mari si mai presante de titluri dobânzile încep să dea primele semne de stagnare (chiar usoară crestere) fără a afecta însă deocamdată optimismul general.
Faza IX: Pretul resurselor naturale începe să intre într-o pantă ascendentă (în ciuda teoriilor neo-keynesiste care ne povestesc despre cât de rigide sunt preturile la schimbările conditiilor economice). Încă această crestere usoară scapă atentiei investitorilor si nu transmite un mesaj suficient de clar cu privire la ce va urma în scurt timp.
Faza X: Pretul la factorii de productie originari încep să crească tot mai mult (munca devine tot mai rară si tot mai scumpă fiind insuficientă pentru a termina toate proiectele avansate initial; resursele naturale devin tot mai rare si mai greu de procurat într-un interval de timp rezonabil). Antreprenorii, disperati să termine cât mai repede ceea ce au început dar si finantati în continuare de băncile comerciale fără prea multe restrictii sau costuri, licitează cantitătile disponibile din factorii de productie fără să mai dea o importantă prea mare pretului. Preturile tot mai mari cu munca si materiile prime afectează radical bugetul initial al proiectelor.
Faza XI: Preturile bunurilor de consum începe să urce treptat si în rate tot mai mari. Cresterea pretului la bunurile de consum este justificată de veniturile tot mai mari disponibile la nivel de operatori pe piată (salariile tot mai mari, profiturile tot mai mari) dar si de o încetinire a productiei de noi bunuri si servicii de consum (resursele disponibile sunt tot mai rare, durează tot mai mult să ajungă la timp pentru a finaliza un bun de consum final). Iluzia prosperitătii se vede si în usurinta cu care sunt scosi bani din buzunar pentru bunurile de consum.
Faza XII: Cresterea semnificativă a profitabilitătii în sectoarele mai apropiate de consum (supermarketurile, magazinele de desfacere, companiile de distributie). Acestea obtin o profitabilitate mult mai mare decât sectoarele mai îndepărtate de consum (cele care produc mijloacele de productie, subansamblele, componentele, echipamentele).
Faza XIII: Dobânda începe să crească semnificativ pentru că resursele financiare (inclusiv cele tipărite) încep să devină insuficiente pentru a sustine finalizarea cu succes a tuturor proiectelor începute. Cei cu proiecte în derulare (neîncheiate încă) vor deveni disperati în căutarea de resurse financiare si vor fi dispusi sa plateasca oricat pentru a le obtine imediat. Mai mult, ofertantii de credite nu vor putea mentine aceiasi dobanda pentru ca ei observa o crestere a preturilor la bunurile de consum (si cele de capital) de pe piata. Prima de inflatie, obligatorie in dobanda, va trebui sa fie estimata in crestere.
Faza XIV: Apar primele pierderi semnificative la nivelul companiilor mai îndepărtate de consum (cele care produc subansamble, componente, echipamente). Foarte curând aceste pierderi generează închideri de afaceri, vânzarea de active. Consecinta directă a acestor falimente care încep să apară este somajul, frica, teama, panica. Mai mult, pretul bunurilor de capital se prăbuseste semnificativ. Din acest moment devine evident că există o problemă majoră în sistem si piata intră pe o pantă pronuntat descendentă (foarte frustrantă mai ales pentru cei mai optimisti care în perioadă de boom îsi închipuiau cu greu asa ceva).
Productia de bani din nimic patronată de STAT (eu o numesc socialism monetar) este si rămâne principala cauză a crizelor financiare din sistemele economice moderne. Lipsa unui control direct asupra acestei functii exercitate de băncile centrale dar si esecul total în a dimensiona corespunzător masa monetară din piată (dificil de realizat în conditiile unor economii tot mai etatizate), a permis acumularea de lichidităti fără precedent, îndatorare masivă a statelor si deficite apărute pe fondul actiunilor total ineficiente si in răspărul pietei promovate de guverne care nu se pot desprinde de agenda asistentială (dacă PIB-ul global este estimat la 50 de trilioane de dolari, datoria totală depăseste 1150 de trilioane de dolari, incluzând aici si datoria publică si pe cea privată). Atâta timp cât statul nu va întelege răul pe care îl produce din productia de bani din nimic ne vom afla permanent în diferitele stadii ale crizei economice. Perioadele de avânt economic vor deveni tot mai rare si intrarea într-o nouă criză va veni tot mai rapid. Iar noile crize care vin vor include toate ”pachetele de salvare” concepute în aceeasi logică obsesivă a tipăririi de bani pentru a salva situatia. Haosul si dezastrul îl provoacă statul iar costul acestuia este suportat întotdeauna de către piată si indivizii privati. Amploarea si dezastrele produse de noile crize care se prefigurează vor fi si mai mari, mai ales pentru cei mai îndepărtati de robinetul de bani. Ghidul pe care l-am prezentat are rolul de a ne explica mai bine în ce fază a recesiunii ne aflăm si să întelegem mai bine de ce există un scepticism în ceea ce priveste finalul crizei actuale în România si oriunde în altă parte.
Comentarii recente