Articolul a fost publicat și în ”Adevărul on-line” în data de 10 Noiembrie 2011.
Deși am lăsat demult în urmă socialismul luminos și plin de promisiuni deșarte (unii chiar cu prețul vieții), încă păstrăm în suflet o ”ură” împotriva a tot ceea ce înseamnă bogăție, bunăstare. Continuăm să împărțim lumea în ”bogați” și ”săraci”, să condamnăm pe cei ”bogați” și să dorim să îi penalizăm cât mai exponențial (progresiv) posibil. Încercăm prin diferite mijloace să promovăm idei și mecanisme care să permită o redistribuție coercitivă a prosperității de la cei care au ”prea multă” către cei care au ”prea puțină”. Indivizii cei mai vocali și cei mai inventivi pe acest subiect ies în față și sunt adulați de mulțimile sărăcite voit de un stat hărăpăreț care crează cu forța bunăstare pentru unii, privându-i pe ceilalți de resurse. După 20 de ani de capitalism aparent (în fond noi am păstrat același socialism ”luminos” pe care l-am schimbat pe ici pe colo dar neapărat nu în punctele esențiale, adică l-am rafinat și i-am dat o față de ”piață funcțională”), ne complacem în aceleași teorii prin care credem că bunăstarea pe care ne-o dorim nu stă niciodată în forțele noastre ci ea se găsește la alții în conturi. Cu ochii pe conturile altora acționăm în sensul de a fi cât mai eficienți în a obține de la alții cu forța ceea ce ”ni se cuvine”.
Cum ajung bogat în capitalism și în piața liberă? Prin trei moduri: [1] apropriind resurse pe care nimeni nu le-a descoperit / revendicat până în acel moment; [2] prin producția de bunuri și servicii rezultate în urma unei combinații optime între diferiți factori de producție (muncă, capitaluri, tehnologie, materii prime) pe care apoi le implic în schimburi voluntare pe piață și [3] prin implicarea în schimburi voluntare cu bunuri pe care nu le-am produs dar le-am achiziționat inițial la un preț mai mic și pe care le pot vinde ulterior la un preț mai mare. Prosperitatea și bogăția în piața liberă vine din creativitate, inovare, maximizarea de rezultate obținute cu costuri minime, din extragerea de profituri din orice acțiune pe care o întreprind în piață. Bogăția nu se poate obține fără cooperare socială cu clienții, furnizorii și cu angajații pe care îi selectez exclusiv pe baza a ceea ce știu să facă și să ofere întru succesul afacerii pe care o dețin / dezvolt pe piață. Bogăția în piața liberă este incompatibilă cu impostura, hoția, furtul, agresiunea, coerciția fiindcă piața liberă va sesiza imediat astfel de comportamente deviante (lipsite de etică / moralitate) și le va corecta prin izolarea, boicot, abținerea de la consum, alegerea altui produs substituibil, alegerea altui concurent de pe piață.
Cum ajung bogat în socialism / intervenționism? Folosind coerciția, folosind forța brută pe care mi-o dă puterea cu care m-a împuternicit un sistem viciat de vot așa zis democratic în care minoritatea alege și decide pentru minoritate, în care voturile sunt cumpărate prin scheme și mecanisme tot mai complexe și mai puțin vizibile cu ochiul liber. Creând reguli care sunt total în contradicție cu regulile naturale ale pieței (care îmi interzic să agresez proprietatea sau să agresez fizic altă persoană) pe care le impun apărați fiind de o armată plătită din banii celor pe care îi agresează, socialiștii extrag prosperitate / bogăție din sistemul economic fără ca ea să aibă legătură cu creativitatea / inovarea de care trebuie să dai dovadă în piața liberă. Creativitatea este deturnată în sistemele socialiste / intervenționiste înspre scopuri malefice destinate vicierii votului ”democratic”, deturnării ”legale” de fonduri dinspre plătitorii de taxe către cei care își ”oferă voluntar” serviciile către stat sau ascunderii adevăratelor scopuri care stau în spatele distribuționismului generalizat pe care planificatorul central în provoacă din butoane de la centru. Atunci când distribuționismul este pe cale să dea faliment, același planificator central decide că este contra-productiv să fie lăsat sistemul economic să cadă și propagă / propovăduiește pe la toate colțurile virtuțiile soluțiilor sare care înseamnă și mai mult intervenționism / și mai mult distribuționism. Socialismul atrage de partea sa rapid foarte mulți susținători care sunt corupți cu profituri acordate și ele de la centru prin agresarea / sărăcirea celor care fie nu sunt suficient de vocali / descurcăreți în competiția politică (a se citi de fapt ”ticăloși” gata să își toarne prietenul și să îl arunce în brațele ”justiției” centralizate, arbitrare și subiective a planificatorului).
Cu cât statul crează bogații ”răi” (adică intervine mai mult în economie), cu atât apar și se dezvoltă stimulentele ca bogații ”buni” (cei din piața liberă) să dispară (sau să fie scoși cu forța din economie). Cu ajutorul statului, competiția alterată / viciată va face ca tot ceea ce e privat să moară încetul cu încetul și toți să își dorească să obțină privilegii / favoruri de la stat pentru care nu există suficiente resurse (nu vor putea fi onorate toate simultan). De aceea, cei care cred în a treia cale și refuză să vadă lumea în alb (piață liberă) și negru (socialism) se înșeală amarnic. Orice oază de intervenționism va crea o masă de bogați ”răi” care se vor grupa încetul cu încetul pentru a obține mai multe privilegii și pentru a-i agresa cu impozite și mai progresive pe bogații ”buni”.
Prezența bogaților care au avut succes exclusiv în piața liberă (nu fac afaceri cu statul, nu extrag beneficii sau privilegii din acțiunea statului, nu participă la producția / multiplicarea banilor din nimic) este tot mai greu de remarcat și tot mai deranjantă pentru socialiști care nu știu să ajungă la bunăstare decât prin hoție politică. Înfierarea genului acesta de bogăție este fatală pentru o economie. Ea va altera definitiv gena de creativitate / inovare / asumarea incertitudinii care există natural în unii dintre noi. Atunci când socialistul ia partea săracilor el de fapt urmărește propria bogăție, dorește doar să transfere cu forța bogăția obținută pe căi sănătoase nu în buzunarul săracilor ci, mai degrabă, în buzunarul său (el neavând acea creativitate a bogatului ”bun” pentru că altfel ar fi încercat să se îmbogățească fără ajutorul pe care îl oferă apanajul coerciției). Spunând că vrea să ne scape de ticăloși, socialistul sfârșește prin a ajunge la o înțelegere cu unii din ei (cei mai periculoși) pe care îi menține cu bunăștiință în viață. Lovind în bogații ”buni” (cei creați de piața liberă) uităm că ei dau de muncă celei mai mari părți din săracii care fie sunt incapabili să riște, fie sunt incapabili să convingă capitaliști de ideile lor de afaceri (și care trebuie să se mulțumească cu statutul de angajat, deloc onorant având în vedere lipsa de capabilități de care vorbeam). Bogatul este cel care este dispus să riște capitaluri pentru descoperirea de noi tehnologii / soluții inovatoare care până să devină ”de masă” sunt mult prea scumpe pentru a fi testate.
Concluzia este cât se poate de clară: bogăția nu este un lucru rău / imoral / nedrept atâta timp cât ea se extrage din piață fără folosirea agresiunii sau coerciției. Bogăția este ingredientul vital pentru dezvoltarea societății și oferă suficiente stimulente pentru a inova, crea ceva de succes pe care piața îl dorește și este dispusă să dea ceva la schimb pentru el. Fără acești bogați am fi mai săraci cu toții. Socialismul / intervenționismul alterează complet ideea de bogăție, accentuează și mai mult discrepanța între clasele sociale și sub pretenția că vrea să rezolve sărăcia o adâncește și mai tare.
În momentul în care am sărit în apărarea cotei unice (vezi aici: https://cristianpaun.finantare.ro/2011/10/27/in-apararea-cotei-unice-de-impozitare/) au existat două critici asupra cărora aş dori să revin cu ceva detalieri pentru a demonstra că ele nu sunt esenţiale pentru discuţie:
1. Mi s-a spus că am greşit atunci când am calculat un impozit progresiv de tipul: 0% pentru Clasa 1 de venit (să zicem între 0 lei şi 1000 lei); 25% pentru Clasa 2 de venit (să zicem între 1001 lei şi 2000 lei) şi 50% pentru Clasa 3 de venit (peste 2000 lei). Socialiştii au spus că nu mă pricep şi că nu aşa se calculează impozitul progresiv, el se aplică pe diferenţa dintre venitul din Clasa 2 (să zicem că vorbim de un venit de 1800 lei) şi limita maximă a Clasei 1 de venit (adică 1000 lei). Ei spun că acel 25% trebuie aplicat pe diferenţă şi că acest lucru este relevant pentru discuţie. Eu spun că nu este relevant şi mai jos argumentez pe cifre (acest lucru poate fi intuit uşor de către cei care ştiu ceva algebră).
2. Mi s-a spus că am exclus voit din discuţie deducerile, adică cel care are venit de 1800 de fapt are un venit impozabil mai mic pentru că apar nişte deduceri, să zicem de 200 lei. Şi acest argument este complet eronat şi irelevant pentru discuţia în cauză.
Am să încep cu prima critică de la un exemplu practic. Pun în discuţie 3 tipuri de impozit:
[1] Impozitul în cotă unică: de 16% aplicat pe cele trei clase de venit;
[2] Un impozit progresiv care se aplică ca procent direct la clasa de venit şi nu la diferenţa dintre acel venit şi limita maximă a fiecărei clase de venit;
[3] Un impozit progresiv care se aplică ca procent la diferenţa dintre venit şi limita maximă a fiecărei clase de venit (ceea ce reclamă socialiştii că ar fi varianta corectă de impozit progresiv);
Am plecat de la 3 venituri încadrabile în cele trei clase de venit 1000 lei, 1800 lei şi 4000 lei:
| Intervale de venit | Venit | Impozit în cotă unică | Impozit cotă progresivă 1 | Impozit cotă progresivă 2 |
| 0 – 1000 lei | 1000 | 160 | 0 | 0 |
| 1001 lei – 2000 lei | 1900 | 304 | 335 | 216 |
| Peste 2000 lei | 4000 | 640 | 769 | 888 |
| TOTAL | 1104 | 1104 | 1104 |
Am setat ca în cele trei cazuri totalul impozitelor încasate de stat să fie identic şi egal cu 1104 lei cât ar da dacă am aplica o cotă unică pe cele trei venituri (deşi acest lucru e discutabil pentru că dacă impozitul pe orice venit e mare apare imediat fenomenul de evaziune fiscală).
În cele trei cazuri avem următoarea situaţie grafică:
A. Pentru situaţia în care plătim impozit în cotă unică de 16%
B. Pentru situaţia în care plătim impozit în cotă progresivă calculat ca procent la venit şi nu la diferenţă (cum propuneam în articol):
C. Pentru situaţia în care plătim impozit în cotă progresivă calculat ca procent la diferenţa de venit (cum propuneau socialiştii):
La ceea ce am calculat am obţinut următoarele cote de impozit aferente celor trei venituri luate în calcul:
| Clasa de venit | Impozit în cotă unică | Impozit cotă progresivă 1 | Impozit cotă progresivă 2 |
| 0 – 1000 lei | 16% | 0% | 0% |
| 1001 lei – 2000 lei | 16% | 18% | 24,00% |
| Peste 2000 lei | 16% | 19% | 32,00% |
În ambele cazuri de impozit progresiv (cel propus de mine şi cel propus de cei care au criticat exemplul dat de mine) impozitul plătit de cel din Clasa 1 de venit este 0 lei şi impozitele plătite de cei din Clasa 2 şi Clasa 3 sunt mai mari decât cele plătite în cazul impozitului în cotă unică (suma pe care nu o plăteşte cel din Clasa 1 trebuie recuperată de la cei cu venituri mai mari). Singura diferenţă dintre cele două impozite progresive este că în varianta propusă de mine distribuţia se făcea mai echilibrat pe procente între Clasa 2 şi Clasa 3 în timp ce în varianta propusă de critici distribuţia este clar disproporţionată în defavoarea celor din Clasa 3. Adică impozitul în varianta propusă de critici este mai progresiv exponenţial decât în varianta propusă de mine, fără ca cei care propun impozitul progresiv să poată folosi acest lucru ca argument valabil în a apăra cota progresivă faţă de cota unică. Deci această critică este un amănunt fără de esenţă pentru fondul discuţiei în cauză.
Observaţie pe care socialiştii o trec cu vederea prea repede: când mă duc să plătesc impozitul la stat EU NU PLĂTESC PROCENT CI SUME DE BANI ÎN FUNCŢIE DE VENIT. Adică atât impozitul în cotă unică este PROGRESIV LINIAR (e mai mare cu cât venitul e mai mare). Impozitul în cotă progresivă (ambele variante) sunt şi ele PROGRESIVE dar nu liniar şi EXPONENŢIAL. Progresivitate există în toate formele de impozitare după cum reiese şi din exemplul dat de mine.
A doua critică (cea cu deducerile) este şi ea lipsită de noimă pentru că prin introducerea unui sistem de deduceri se modifică doar cuantumul venitului impozabil în interiorul unei clase (care poate să treacă într-o altă clasă de impozitare). Cel mai probabil, prin folosirea acestui sistem de deduceri doar se vor reaşeza veniturile în grila de impozitare. Nu dispare însă efectul pe care îl are cota progresivă care penalizează pe cel care vrea să muncească şi îl premiază pe cel care taie frunză la câini (considerat după nişte criterii absolut arbitrare că este defavorizat).
O bună parte a analiştilor economici au salutat decizia Băncii Centrale de a relaxa dobânda de intervenţie la lei la 6% (faţă de 6,25%) produsă acum câteva zile. Toţi cei care admirativ au bătut din palme la această decizie sunt ferm convinşi că o astfel de relaxare va relansa economia, va impulsiona creşterea economică. Fantezia unora care explicau „beneficiile” acestei măsuri mergea până la a spune că acum e un semnal bun pentru reîncepe să ne înnoim zestrea de echipamente de prin casă luate în rate. Alţii nu mai pridideau să ne convingă să ne schimbăm creditele ipotecare în valută cu cele în lei, care vor deveni pe zi ce trece tot mai ieftine. Ba chiar sunt unii care spuneau că trebuia dobânda dusă şi mai jos de atât pentru a avea impact în piaţă (vezi aici, aici).
Toată această vânzoleală provocată de decizia Băncii Centrale nu arată decât faptul că înţelegem prea puţin din ce înseamnă piaţa capitalurilor, înţelegem prea puţin din conceptul de capital şi că există o diferenţă semnificativă din punct de vedere economic între capital şi banii tipăriţi din nimic. Apărând şi aplaudând astfel de iniţiative nu facem decât să călcăm pe aceleaşi urme bătătorite ale unei noi crize, să redeschidem porţile către o contagiune şi mai mare venită dinspre exterior (unde salvarea a însemnat tot tipărire de bani).
Argumentele economice împotriva unei astfel de decizii sunt următoarele:
1. Statul nu ar trebui să aibă nici o legătură directă cu dobânda şi nu ar trebui să o influenţeze în nici un fel pentru că astfel produce criză. Dobânda de referinţă nu este o dobândă a pieţei rezultată în urma confruntării cererii de capitaluri cu oferta de capitaluri. Dobânda de referinţă nu este un preţ de echilibru pe o piaţă a capitalurilor rezultate în urma unui proces de economisire. Este o dobândă estimată de stat (banca centrală) la care se pot refinanţa băncile atunci când au probleme de lichiditate. Asistăm la o capturare a unui preţ al pieţei foarte important – preţul capitalului – pe care statul îl manipulează cum doreşte el şi care nu poate decât să genereze haos şi mai mare. Tocmai de aceea eu numesc SOCIALISM MONETAR acest control asupra unui preţ cheie din economie care este dobânda. Tocmai de aceea spun că cei care afirmă că criza e una a capitalismului se înşeală amarnic. În capitalismul autentic statul nu controlează direct sau indirect mijloacele de producţie din economie. Deoarece dobânda (capitalul) se află în tot şi în toate în economie e clar că statul, cel puţin indirect, controlează economia. Genul acesta de măsură este una anti-capitalistă şi anti-piaţă.
2. Primii care ajung la această dobândă sunt cei mai puţin virtuoşi în a scoate România din criză: băncile comerciale şi statul. Acest tip de măsură va ieftini finanţarea statului prin băncile comerciale şi va da un avânt periculos proiectelor statului, multe dintre ele risipă clară de resurse fără creare de valoare şi locuri de muncă sustenabile. România va continua să fie la fel de ineficientă şi la fel de lipsită de dorinţa de a aplica reforme. La rândul lor, băncile comerciale vor avea o lichiditate în lei mai accesibilă pe care o pot expanda după bunul plac extrăgând profituri semnificative din această activitate. Nici firmelor care lucrează cu statul nu le displace o astfel de măsură pentru că statul va deveni un contractor mai facil (are acces mai ieftin la resurse) şi ele se vor putea împrumuta mai ieftin pentru a derula contracte cu statul. Cei mai fervenţi apărători ai acestei măsuri sunt deci cei care extrag cele mai mari profituri din ieftinirea creditului de refinanţare.
3. Măsura este una inflaţionistă şi va încuraja băncile comerciale să obţină lichiditate mai ieftină de la banca centrală. Plusul de lichiditate mai ieftină va fi abil şi agresiv aruncat în piaţă expandat şi va fi folosit pentru a licita resurse într-o cantitate limitată. În acest fel preţurile vor cunoaşte o creştere (uşoară sau nu depinde de cât de eficient vor expanda băncile aceşti bani) clară (chiar dacă stagneaze este o problemă pentru că dacă ar fi lipsit aceşti bani ieftiniţi poate că unele preţuri ar fi scăzut). Mai devreme sau mai târziu orice măsură de genul acesta se va reîntoarce în inflaţie şi va determina o reajustare în sus a dobânzii de intervenţie în funcţie de aşteptările inflaţioniste.
4. Măsura va descuraja economisirile: la o inflaţie calculată (atenţie că inflaţia fiecăruia dintre noi e diferită de cea a INS pentru că avem un coş de consum diferit) dobânzile la depozit devin real negative pe o astfel de dobândă de intervenţie de 6%. Acest lucru înseamnă o prăbuşire a economisirii care va împinge dobânzile natural în sus (ele însă vor fi ţinute în continuare în jos artificial până când o nouă corecţie – recesiunea – va readuce piaţa în echilibrul natural al ei).
5. Măsura va spori contagiunea şi va genera import de inflaţie dinspre Zona Euro: ieftinind leii în piaţă banca centrală deschide drumul către o absorbţie masivă de Euro veniţi dinspre Europa (care s-a salvat prin tipărire de Euro) fără ca să asistăm la o apreciere a leului care ar fi mai puţin dezirabilă pentru exportatori. În acest fel noi vom genera inflaţie suplimentară în România care va menţine stabil cursul dar va duce preţurile interne în sus. Pe lângă inflaţia produsă de creditarea suplimentară a guvernului care nu cedează din încăpăţânarea sa de a avea 7% din PIB alocări către proiecte (borduri, ghivece cu panseluţe etc.), vom avea o inflaţie suplimentară adusă cu forţa dinspre Zona Euro.
6. Scăderea dobânzii de referinţă nu se va regăsi neapărat (eu aş spune chiar deloc) în scăderea dobânzilor la credit în piaţă deoarece avem de a face cu un sistem bancar puternic afectat de criză (majoritatea băncilor din România au pierderi în ultima perioadă). Băncile şi statul vor căuta să absoarbă majoritatea beneficiilor din acest privilegiu adresat exclusiv lor.
7. Cei care speră că se va relansa consumul privat se înşeală amarnic. Românul s-a păcălit cu criza şi a învăţat (cel puţin pentru următorii 10 – 15 ani) că e mai bine să pui întâi deoparte banii atunci când vrei să cumperi un bun de folosinţă îndelungată decât să ajungi să îl plăteşti de câteva ori. Consumul pe credit este şi trebuie să rămână soluţia cea mai indezirabilă pentru cei mai mulţi dintre noi. O reîntoarcere la consumerismul pe credit acum când şi statul este supra-îndatorat ne-ar aduce rapid în pragul falimentului.
O bună parte a creşterii şi dezvoltării economiei româneşti a fost „furată” (sau anulată) de măsurile monetare haotice care s-au luat de-a lungul timpului şi care au fost alimentate / justificate de tot felul de idei / teorii anti-economice: inflaţia reduce şomajul (Curba Philips); dobânda apropiată de zero creşte investiţiile în economie (şi le menţine în acelaşi timp în viaţă şi pe cele ineficiente); proiectele statului sunt o salvare în criză şi trebuie şi ele finanţate la un cost cât mai redus; deficitele statului trebuie ajutate cu o finanţare cât mai favorabilă.
Concluzia este cât se poate de clară: pentru a putea avea mai puţină criză, banca centrală ar trebui să pună o dobândă prohibitivă băncilor comerciale (să zicem 100% sau 200%). Mai mult, ar trebui interzis prin lege ca băncile comerciale să cumpere titluri de stat şi apoi să le folosească drept colateral la banca centrală pentru a obţine lichiditate.
Un grup de bloggeri de bine – Dan Popa, Florin Cîțu, Bogdan Glăvan, Dan Șelaru și subsemnatul – a decis să atace frontal ideile proaste care bântuie analiza și politica economică. Așa că vineri 4 noiembrie, la ora 15, o dăm pe șleau cu economia, in direct la Hotnews. Vom încerca într-o manieră personală să spunem lucrurilor pe nume si să disecăm problema propusă spre dezbatere din toate unghiurile posibile si imposibile. Nu vom oferi solutii nici pe termen scurt si nici pe termen lung. Le tinem pentru data viitoare.
Aici puteti viziona:
Episodul 1: Miturile legate de prezenta FMI în România
Acest articol a fost publicat şi pe: 
Din tot programul de guvernare de dreapta actual putem extrage totuși și un lucru bun, adică un lucru mai liberal decât ar dori socialiștii din România să îl impună din prima secundă în care ajung la guvernare – cota unică de impozitare. Imediat cum am intrat în criză, socialiștii au și început să facă front comun pentru a distruge una din puținele politici liberale care s-au făcut în această țară, sufocată de câteva sute de impozite în cuantum tot mai mare din care oricum nu se face mare lucru pentru cei care sunt obligați cu forța să fie ”participativi și incluzivi” (se poate citi și responsabili social sau solidari social).
Argumentele economice pe care vreau să le aduc în apărarea cotei unice sunt următoarele:
- Cota unică (cea de 16%) este oricum progresivă în valoare: Când plătim impozitele nu plătim procentul de 16% ci suma rezultată din aplicarea acestui procent la veniturile noastre. Adică, dacă la 1000 lei plătim 160 lei și la 10000 lei venit plătim 1600 lei, rezultă că suma oricum crește progresiv cu venitul. La un venit mai mare impozitul este progresiv mai mare. Socialiștii însă nu sunt complet mulțumiți de această progresivitate și, împărțind absolut arbitrar societatea pe clase de venit, consideră ”bogat” pe cel care are 10000 lei și care trebuie să fie ”îndreptățit” să plătească o sumă mult mai progresivă decât rezultă din aplicarea cotei unice (adică de ce să nu plătească 5000 lei din acel venit doar pentru că are vina că e ”bogat” într-o definiție pe care cineva de la centru și cu votul ”majorității” săracilor o va decide);
- Cel care e bogat va simți la fel de greu orice impozit i se aplică: Această abordare utilitaristă prin care se afirmă că ”bogatului” îi va fi mai ușor decât ”săracului” să accepte o sumă progresivă de impozit (să zicem 50%) este lipsită de orice sens economic. Nimeni nu poate decide pe proprietatea mea și pe buzunarul meu cât de important ar fi să plătesc 1600 lei sau 5000 lei la un venit de 10000. Poate fi o chestiune de viață și de moarte ca și în cazul ”săracului” care plătește 160 lei la 1000 lei și pentru care orice sumă plătită în plus peste cei 1600 lei devine dureroasă. Chiar și la o cotă unică de 16%, suma pe care o plătește ”bogatul” este mai mare și pentru ea el trebuie să facă eforturi de 10 ori mai mari pentru a o obține astfel că putem afirma la fel de ușor că suferința sa poate fi similară dacă nu mai mare.
- Cota progresivă crează un haos și este foarte dificil de colectat: Cota progresivă presupune împărțirea contribuabililor pe clase de venit și apoi gestionarea fiecărei clase de venit separat de către organul fiscal. În plus, presupune și un sistem de deduceri fiscale pentru care trebuie adunate chitanțe, facturi. Adică un efort mai mare atât din partea contribuabililor cât și a administrației fiscale.
- Cota progresivă facilitează stabilitatea prețurilor: Acest argument pleacă de la ideea că, dacă bogatului îi luăm din bani, el nu mai poate cheltui imens. Nu mai poate folosi lichiditatea pe un program de consum restrâns. Las la o parte iluzia cu stabilitatea prețurilor și cu puterea vreunei politici publice de a face ceva în acest sens (prețurile în piață natural sunt instabile și orice politică de stabilizare a lor e contra naturii prețurilor și nu face decât să le destabilizeze și mai tare). Evident că teza cum că ”impozitul progresiv ar fi instrument de stabilizare a prețurilor” e falsă pentru că dacă luăm haiducește banii de la cei pe care îi considerăm ”bogați” pe niște criterii scoase din burtă și îi dăm la popor ei vor avea o lichiditate sporită să consume tocmai ceea ce se află într-un procent mai mare în indicele prețurilor de consum (IPC) cu ponderea cea mai mare: cartofii, pâinea, carnea, laptele, ouăle. Adică pe termen scurt cota progresivă poate crea inflație. Prețurile sunt volatile din cu totul alte motive decât impozitul progresiv care nu face decât să mute (redistribuie) aceeași bani după o ecuație arbitrară (cauzele inflației sunt monetare și nu fiscale).
- Cota progresivă facilitează deficitul de cont curent: O altă teză la fel de falsă ca și cea de mai sus. Ideea pe care se bazează apărătorii cotei progresive când afirmă acest lucru ar fi că bogații au bani pentru lux și mașini scumpe care se importă. Evident că dacă luăm banii de Ferrari de la bogați și îi dăm la săraci ca ei să cumpere banane și portocale efectul asupra deficitului de cont curent e similar. Nimeni nu poate ști unde se vor duce fondurile luate cu japca de la cei care au mai mulți bani și date la cei sărăciți mai degrabă de lipsa de reforme și fiscalitatea sufocantă.
- Cota progresivă crează echitate: Este o altă teză falsă. Să presupunem că împărțim societatea în trei clase de venit: (1) cu venit între 0 și 1000 lei sunt ”săraci” (2) cei cu venit între 1000 lei și 10000 lei sunt ”bogați” și (3) cei cu venit peste 10000 lei sunt ”foarte bogați”. Pe cei cu venituri până în 1000 lei nu îi impozităm deloc (impozit pe venit = 0%) iar pe cei cu venituri între 1000 lei și 10000 lei îi impozităm cu 50% și pe cei cu venituri peste 10000 lei îi impozităm cu 70%. Cel care are venit de 999 lei va rămâne cu venitul intact. Cel care are 1001 lei este considerat bogat și va plăti 50% din sumă adică va ajunge să aibă 500,5 lei deși are cu 2 lei mai mult decât cel care scapă de impozit. Unde e echitatea aici? Evident că socialistul spune că o să apară și un sistem de deduceri. Da… dar el nu face decât să mute intervalele de venit la alte valori. Întotdeauna vor exista două persoane în situația prezentată mai sus, cu sau fără deduceri fiscale.
- Cota progresivă lovește în ”bogații” care crează bunăstare pentru ”săraci”: Este poate cea mai problematică teză pe care o promovează socialiștii. De fapt, ei uită că bunăstarea săracilor depinde fundamental de cea a bogaților. Săracii supraviețuiesc tocmai pentru că există acei bogați. Orice lovitură adusă bogaților va sărăci și mai mult pe săraci (poate pe termen scurt vor avea ceva mai mulți bani de pâine dar pe termen lung vor muri de foame). E similară celei prin care decidem să prădăm fabrica de mezeluri din oraș și apoi îi dăm foc. Vom mânca 2 – 3 zile bine dar apoi nu vom mai avea ce lucra.
- ”Bogații” oricum plătesc pe lângă impozitul în cotă unică și alte impozite progresiv mai mari pe care ”săracul” nu le plătește: bogații au proprietăți mai mari, au mașini mai puternice și mai multe pentru care plătesc TVA și alte impozite progresiv mai mari cu ”săracul” care are doar o mașină sau merge cu metroul.
- Impozitul progresiv care taxează averile mari face ca unii să nu își mai dorească să devină bogați: Atâta timp cât printr-o lege ”săracii” pot să stea acasă și pot să îl jecmănească pe cel mai bogat decât ei nu se crează decât un hazard moral nociv care va face ca succesul și sistemul de valori să fie complet inversat. Taxarea progresivă lovește direct în acest sistem de valori și alimentează bunăstarea unora care vor să stea și să câștige progresiv mai mult fără a fi progresiv mai creativi, eficienți sau productivi.
- Cota progresivă este practicată în toate țările ”civilizate” fără a putea avea însă argumente solide să afirmăm că prosperitatea și civilizația de acolo are drept cauze cota progresivă: Nu putem spune absolut deloc că binele din acele țări se datorează cotei progresive. România și alte țări care au optat pentru această cotă unică pot face din ea un punct forte în atragerea investitorilor prăduți progresivi pe alte meleaguri de state tot mai îndatorate și tot mai deficitare. Noi nu trebuie să îi ținem cu forța pe unii investitori în România (cazul Nokia) ci trebuie să le oferim suficiente motive să facă coadă la granița României și să își dorească să vină aici. Nu e un argument să spunem că dacă alții aplică prost ceva trebuie și noi să facem la fel.
Înțeleg că socialiștii au nevoie de voturi și că pentru ei cota progresivă poate reprezenta o temă de campanie care prostește foarte ușor pe cei care nu pricep prea multă economie (e ușor să arăt cu degetul spre patronul de fabrică și să îi spun săracului că banii aceluia pot fi ai lui dacă mă votează). În România nu suntem săraci sau în criză pentru că nu aplicăm cota progresivă. În România suntem săraci pentru că statul ne ia 80% din venituri care presupun sume progresiv mai mari în funcție de cât de mare e venitul. Înainte de a discuta progresivitatea impozitelor cred că trebuie să discutăm dimensiunea lor și trebuie să discutăm numărul mare al acestor impozite. Orice reformă fiscală trebuie să înceapă de la aceste două probleme: impozite prea multe (peste 200) și prea mari. Mai mult, dacă vom continua să propagăm aceste lupte ”de clasă” între bogați și săraci și nu vom înțelege că bunăstarea personală nu vine de la stat sau din averea altuia nu vom avea mari șanse de a ajunge la beneficiile capitalismului. Înțeleg supărarea pe bogați a socialiștilor dar mulți bogați din România au ajuns bogați pentru că socialiștii i-au lăsat și îi lasă în continuare să facă averi nenatural de profitabile din afacerile cu statul. Haideți să dăm deoparte minciuna pe care unii o construiesc în jurul cotei progresive și să apărăm cu îndârjire fărâma de liberalism care mai există în această țară. Și dacă putem să adăugăm și mai mult liberalism cu atât mai bine pentru că în capitalism bunăstarea nu vine de la stat sau din politicile publice ci din privat. Socialismul a fost și este doar o minciună de la un cap la altul, inclusiv împotriva celor pe care pretinde că îi apără. Nu mai are rost să demnostrăm încă odată și încă odată cât de falimentar este din punct de vedere economic.
Comentarii recente