Am făcut spume la gură şi bătături la buricele degetelor cât am vorbit şi am scris împotriva împrumuturilor de la Fondul Monetar Internaţional. Am încercat să înţeleg argumentele şi logica din spatele acestui apetit aproape straniu pentru o instituţie parastatală lipsită de sens şi total anacronică. De fapt, în argumentaţia deciziei de a lua un nou împrumut de la FMI se regăseşte acelaşi motiv ca şi până acum: „în bugetul pentru anul 2011 au fost alocaţi bani importanţi pentru proiectele statului (aproape 6 miliarde de Euro) care vor relansa economia şi ne vor scoate din criză, dar cum banii de pensii şi salarii ale bugetarilor nu vor ajunge până la finalul anului vom fi nevoiţi să ne împrumutăm de la FMI” (aici, aici, aici).
Printr-o manipulare absolut hilară, guvernanţii actuali ne anunţă că atunci când au întocmit bugetul s-au bazat pe bani pe care nu îi au. Ne anunţă că au dezechilibrat din nou bugetul şi că va trebui să ne împrumutăm de la instituţiile financiare pentru a-l echilibra, amânând pe mai târziu rezolvarea problemelor reale din economie. Într-o manieră plină de ridicol ni se spune că în buget veniturile ar avea o destinaţie precisă. În realitate, intrările în bugetul unei ţări nu ar trebui să aibă o destinaţie precisă (este unul din principiile de construcţie a unui buget). Obligaţi să facă bugetul după principiul dacă ai o cheltuială de investiţii trebuie să găseşti şi sursa necesară, guvernanţi s-au grăbit să acopere din sursele palpabile (taxe şi impozite) toate „proiectele statului” care vor salva naţiunea de la dezastru şi sărăcie. Au lăsat în aer cheltuieli pentru care nu trebuie să găseşti sursa aferentă: cheltuielile cu salariile bugetarilor şi cu pensiile din sistem, perpetuând minciuna şi păcăleala şi pentru acest an. Apoi, plini de îngrijorare, au ieşit rapid în faţa naţiunii spunând că împrumutul extern „este absolut necesar” pentru că altfel nu se pot plăti salarii şi pensii. Este un scenariu tras la indigo parcă cu cel din 2009 şi 2010. Este modelul falimentar care ne-a împins în coada Europei în urma unor ţări cu potenţial mult mai mic decât România. Este modelul tipic de sărăcire a unei naţiuni.
O astfel de abordare este tipic socialistă şi este contrară capitalismului şi pieţei libere: un stat care se împrumută în realitate pentru a menţine în viaţă proiecte ale sale, multe dintre ele stupide şi inutile (de exemplu, Stadionul Naţional va costa naţiunea pe an 12 milioane Euro doar întreţinerea lui, acest proiect fiind prioritar pentru guvern pe final de an când din Fondul Solidaritatea consitutit din tăierile de pensii şi salarii s-au făcut plăţi masive pentru a-l finaliza). Această strategie de sărăcire sistematică va pune serioase probleme guvernărilor care vor urma, toate împrumuturile de la FMI fiind adevărate „pilule otrăvite„. Naţiunea va fi supusă unor biruri noi pentru ca ele să poată fi rambursate. Criza şi sărăcia va fi prelungită nejustificat de mult, iar în timp ce alte naţiuni vor fi ieşit mult din criză (poate vor intra într-una complet nouă) noi încă ne vom mai zbate să eliminăm efectele celei vechi.
Centura de siguranţă pe care ne gândim să o accesăm şi pe care FMI cu mare largheţe ne-o oferă nu este altceva decât un laţ de gâtul nostru. „Mai sigur” nu înseamnă neapărat „mai bine”. FMI a devenit un bun „promotor” şi „apărător” al succesului guvernării actuale fără a avea nici un rezultat palpabil pozitiv (în afara dobânzilor grase pe care le-a încasat de la poporul român). FMI este creator de hazard moral şi de stimulente perverse pentru guvern ca el să nu facă tocmai ceea ce ar trebui să facă: să se gândească mai puţin la buzunarul său şi al apropiaţilor de partid şi mai mult la piaţa liberă.
În virtutea aceleiaşi stupizenii care caracterizează poporul român, ce reacţionează din toate tendoanele atunci când este vorba de „piaţa liberă” şi sare ca din resort la jugulara „ticăloşilor” de privaţi, am asistat zilele acestea la un „atac” la baionetă împotriva benzinăriilor şi benzinarilor care ca „nesimţiţii” au îndrăznit să majoreze preţul la pompă a produselor cu iz de petrol. Asistatul social cu ceafa lată şi burta umflată de mici şi bere, supărat că nu mai are benzină să meargă cu Loganul la grătar şi manele, i s-a pus repede şi greşit pata pe piaţa liberă, neînţelegând o iotă din cum funcţionează economia, cine pe cine fură şi cine este ticălosul cu adevărat în toată această ecuaţie.
Supărarea acestor cetăţeni pe sectorul privat, bine acompaniată de la butoane de nişte realizatori TV rămaşi în pană de ştiri sublime, este nejustificată şi greşit orientată. Ce se aşteptau aceşti cetăţeni? Ca producătorul sau comerciantul de benzină să devină brusc „solidar” cu poporul subjugat şi sărăcit de taxe şi impozite şi să preia asupra sa creşterea accizelor diminuându-şi profitul său. În nici un caz. Cei care sunt oripilaţi de noua mărire a preţului carburantului la pompă nu pomenesc în protestele lor o iotă de nivelul nesimţit al accizei (care chiar dacă este în media europeană nu se vede în autostrăzi sau şosele cu mai multe benzi pe care să se poate circula eficient şi cu consum mic de carburant). Nu văd un protest împotriva TVA-ului care a ajuns să fie cel mai mare din Europa. TVA şi acciza ocupă aproape 60% din preţul la pompă al benzinei. În diferenţa de 40% care rămâne se regăseşte şi profitul celui care distribuie carburantu şi profitul celui care îl produce / extrage. Statul ia caimacul de pe urma carburantului, acest mod de impozitare fiind unul aproape la fel de eficient ca şi inflaţia. Problema nu e că ia caimacul până la urmă ci că nu oferă mai nimic de acest caimac. Dacă mai ne gândim că şi preţul de la pompă sau rafinărie este controlat în mare parte de către stat (companiile petroliere sunt doar aparent private) vedem că adevăratul vinovat trebuie căutat şi înjurat în altă parte.
Nu văd nici cel mai mic protest împotriva celor care ne-au adus în poziţia de săracii Europei printr-o politică „fiscală” falimentară care ne fură toate resursele pentru ca ele să echilibreze un buget dezechilibrat de nevoile individuale ale celor care îl întocmesc şi care, pe banii noştri, nu încetează să fie buni „creştini”, buni „gospodari” şi buni „caritabili”. Pe nici un protestatar din pompă nu îl interesează că a ajuns sărac din vina unui stat hărăpăreţ şi că banii din bugetul personal nu îi mai ajung pentru că sunt luaţi cu japca pentru a acoperi bugetul personal al altora.
Această revoluţie pornită împotriva „antreprenorilor ticăloşi” care sună a luptă de clasă împotriva tiraniei pieţei libere e mai mult decât hilară. Baricada trebuie ridicată în altă parte, piaţa combustibililor fiind departe de a se afla sub controlul unor antreprenori privaţi. Explicaţia unei astfel de reacţii stupide şi tipice unei ţări comunistoide ca România poate fi legată doar de puterea mică a benzinăriei din colţ prin comparaţie cu puterea pe care o poate afişa statul la cea mai mică înjurătură împotriva sa. Mai rămâne să protestăm împotriva impozitului pe profit prin ridicarea unei baricade în faţa unor florării sau să ţipăm împotriva inflaţiei în baie la femei. Ce ziceţi de un protest în tricou şi bermude împotriva încălzirii globale?
Un articol similar a fost publicat aici (Sound-Economics).
Bibliografie selectivă:
Anul 2011 nu va fi un an mai bun decât 2010 (deşi guvernanţii sau consilierii lor se chinuie din toţi rărunchii să ne convingă de contrariul). Cele mai importante argumente în sprijinul aceste afirmaţii sunt fiscalitatea excesivă la care s-a ajuns în România şi jaful ridicat la rang de politică de stat cu banii de la buget. Găsindu-ne împrumutaţi mai mult ca oricând şi cu găuri în buget provocate de ambiţia guvernului de a cheltui sume masive pe „proiecte sale”, începutul de an debutează cu majorări fiscale, în aceeaşi filozofie de „dreapta” prin care se poate ajunge la creştere economică luând bani de la sectorul privat şi alocându-i apoi discreţionar pentru cumpărarea indirectă voturi sau răsplătind pe cei care finanţează partidele aflate la guvernare.
România a ajuns să fie ţara cu cele mai mari impozite din lume (atât ca număr cât şi ca procent din venit). Suntem în acelaşi timp şi săracii UE şi vom continua să ne prăbuşim şi mai mult. Eliminarea impozitului plătit pentru ITM care păstra cărţile de muncă (cam 1% din salariile plătite angajaţilor) sau introducerea unui impozit de 3% pe profitul microîntreprinderilor sunt praf în ochi. În realitate, pe forţa de muncă se plăteşte un impozit cumulat de 45.5% adică dacă unui salariat vrei să îi dai 1000 lei net va trebui să dai statului cam tot pe atât (tu când angajezi pe cineva ca antreprenor trebuie să ai practic în vedere un număr dublu de salariaţi). În plus de acest impozit colosal, dacă e să îl comparăm cu alte ţări dar şi cu ce primim de aceşti bani, plătim unul din cele mai mari TVA-uri din Europa fără a avea TVA redus la alimente. Dacă mai punem că circa 25% din salariaţii României (bugetarii) au veniturile totale (atenţie – nu salariile) diminuate cu 25% şi mai adaug şi inflaţia 5% anunţată deja de BNR situaţia e cumplită de-a dreptul. Statul nu ne lasă mai nimic în buzunare promiţându-ne însă proiecte grandioase.
Când văd cât de împovărătoare este fiscalitatea în România şi cât de puţin primim pentru ceea ce plătim îmi dau seama cât de eficient este aparatul de stat în sifonarea banului public şi mă îngrozesc când aud cu câtă emfază se anunţă că acest an vor fi alocate fonduri suplimentare pentru investiţiile statului ce vor reprezenta 6% din PIB (cei mai mulţi însă nu vor merge către autostrăzi ci către „proiecţele mici” dar de importanţă „naţională” cum ar fi, mai nou, diferite pârtii pe care le folosim 2 luni pe an maxim şi care ar trebui lăsate să se dezvolte privat dacă tot sunt atât de profitabile şi de căutate).
În acest context sumbru, în anul 2011 vom avea următoarele evoluţii:
-
Scăderea economică va continua şi va fi între 0.5% şi 1%;
-
Inflaţia va fi de cel puţin 6% (ceea ce anulează complet creşterea salarială în sectorul bugetar de 15%: după tăierea de 25%, inflaţia din 2010 de 7% şi cea din 2011 de 6% recuperarea e departe şi nu se va face prea curând mai ales că tăierea s-a aplicat la venituri şi nu la salarii adică la TOT);
-
Cursul de schimb va fi menţinut în continuare artificial stabil pentru a permite repatrierea în bune condiţii a profiturilor băncilor şi companiilor multinaţionale (stabilitatea va fi menţinută în favoarea lor cel puţin până în luna aprilie după care cursul va avea o tendinţă de creştere);
-
Exporturile vor continua panta de creştere uşoară pe fondul dobândirii unei experienţe tot mai mari în pieţele externe (guvernul sărăcind propriul popor pune o presiune suplimentară pe companiile autohtone obligându-le să vândă tot mai departe de piaţa locală). Efectul de antrenare este şi el tot mai vizibil (devine o „modă” să ai şi exporturi ceea ce nu e rău). Din păcate, lipsa capitalului intern (suntem prea sărăciţi de guvern ca să mai punem ceva deoparte), lipsa inovării face ca orice dezvoltare a exporturilor să se realizeze prin import de capital şi de bunuri de capital ceea ce asupra balanţei de plăţi externe nu va avea un efect pozitiv prea devreme (balanţa va rămâne în continuare deficitară).
-
Dobânzile la leu vor avea aceeaşi tendinţă de stagnare în jurul ţintei de inflaţie (contrar situaţiei de pe piaţă şi similar cursului de schimb), fiind variabile puternic controlate de către banca centrală împotriva realităţii din teren. O scădere masivă a dobânzii va avea efecte devastatoare în planul economisirii dar şi o încurajare artificială a consumului mai ales în zona instituţiilor publice.
În concluzie, efectele unei guvernări care pune mai presus echilibrul propriului buget, salvarea şi menţinerea cu orice preţ a propriilor cheltuieli (cele mai multe complet nejustificate) şi care nu ştie să rişte inteligent pentru a beneficia ulterior de repornirea pieţei se văd pe toate palierele. România se va prăbuşi atâta timp cât nu înţelegem că soluţia nu e să fim prudenţi ca guvernanţi şi să nu avem curajul unei relaxări fiscale de amploare care să readucă România în topul celor mai atractive medii de afaceri din lume. Dacă reducem birocraţia în acelaşi timp cu introducerea de facilităţi fiscale suplimentare pentru domeniile medicale (spitale private, maternităţi private, centre de cercetare medicale private, stomatologii) şi educaţionale (creşe, grădiniţe, universităţi private) vom crea premizele unei ieşiri rapide din criză. România are nevoie de aceste dezvoltări ca de aer şi le poate avea doar cu un mediu de afaceri atractiv: fiscalitate redusă, TVA redus, proceduri simplificate.
Anul începe însă taman pe dos şi va fi copiat la indigo cu ultimii doi ani (ce bine ar fi să putem intra în hibernare un an şi să ne trezim direct în 2012 fără a îmbătrâni). 2011 va fi încă un an ce va fi şters cu buretele din existenţa noastră şi ne va fi furat pe nedrept de aceşti guvernanţi de orientare pur socialistă (liberalul de stânga sau socialistul de dreapta) care au pretenţia că pricep ce fac şi ce consecinţe au deciziile lor plasate într-o imensă confuzie, chiar eroare intelectuală.
O categorie interesantă de „antreprenori” din piaţa „liberă” sunt cei încadraţi în categoria profesiilor liberale: notarii, auditorii, contabilii autorizaţi sau avocaţii. Deşi termenul de „liberal” asociat absolut arbitrar acestor profesii ne duce cu gândul la concurenţă şi legea cererii şi a ofertei, în realitate aceste profesii se folosesc enorm de mult de puterea statului (şi, implicit, a legii) pentru a putea exista şi rezista pe piaţă în condiţiile dorite.
În primul rând, trebuie spus că aceste sisteme sunt foarte închise şi foarte greu penetrabile de cei „din afara sistemului”. Dacă nu ai pe cineva sau nu cunoşti pe cineva din interiorul sistemului care să te accepte să faci stagiatura (aici mă refer la avocaţi şi la notari) şansele de a profesa „liberal” sunt reduse la minim. Intrarea în sistem este îngreunată şi de faptul că examinarea se face foarte drastic şi doar cei care trec de diferite faze de testare nejustificat de complicate pot să primească dreptul de a profesa. Procedurile greoaie de acces în aceste bresle nu sunt nicidecum menite să ne protejeze pe noi garantându-ne că pe piaţă vor ieşi doar avocaţi sau notari luminaţi. Barierele greoaie de intrare în breaslă sunt menite să asigure că doar cei care „trebuie” vor intra în sistem şi nu prea mulţi pentru a nu „periclita” echilibrul pieţei (adică tarifele mari şi nejustificate practicate).
Cu ajutorul statului, aceste bresle şi-au creat reguli de funcţionare care seamănă cu adevărate „înţelegeri” de piaţă: nu ai voie să îţi deschizi birou notarial la mai puţin de 50 metri de un alt birou notarial sau un birou notarial în aceeaşi clădire cu un alt birou notarial, limitarea numărului de stagiari / posturi libere în funcţie de criteriul geografic sau demografic sau în funcţie de vechimea celui care primeşte stagiari, stabilirea unor perioade de stagiatură (neplătite de regulă) foarte lungi care îi elimină pe cei care nu au resursele necesare pentru a rezista acestei perioade, restricţii privind publicitatea care împiedică informarea corectă a consumatorului sau limitează accesul pe piaţă a celor nou intraţi. La cea mai mică înţelegere de acest gen care apare pe o piaţă, Consiliul Concurenţei se sesizează şi aplică amenzi usturătoare (atunci când le poate dovedi). Aici dovada este mai mult decât clară fiind prezentă în statutul de organizare şi funcţionare al acestor bresle.
Cel mai complicat dintre toate este însă modul de tarifare practicat în cadrul acestor profesii liberale. În cele mai multe dintre cazuri se practică tarife obligatorii care nu au nici o legătură cu piaţa liberă, cu cererea şi oferta de astfel de servicii. Chiar şi acolo unde există negociere (auditori, contabilii autorizaţi), numărul redus de operatori cu asemenea statut (barierele de intrare sunt anevoioase şi greoaie) face ca tariful să fie unul mult peste tariful normal pe care l-ar genera piaţa liberă.
De fapt, aceste profesii „liberale” sunt o mostră clară de monopol creat şi apărat cu ajutorul statului. Tarifele practicate în acest caz (cele obligatorii şi parţial cele negociabile) au caracter de impozit. Liberalizarea cu adevărat a acestor servicii îi va elimina de pe piaţă pe cei care sunt ticăloşi şi neserioşi fără să mai fie nevoie de „protecţia” pe care ne-o oferă „barierele de intrare” impuse de aceste asociaţii. Obligativitatea apartenenţei la aceste asociaţii profesionale este şi ea problematică fiind o validare absolut inutilă care se substituie ineficient validării pieţei. Concurenţa cu adevărat în cadrul acestor profesii liberale va diminua semnificativ tarifele practicate şi va reduce din profiturile exagerate apărate cu ajutorul statului sub umbrela protectoare a asociaţiilor profesionale create în acest sens.
Oamenii de afaceri din România propovăduiesc la unison că „singura cale de ieşire a României din criză este „stimularea cu orice preţ a consumului intern” (Dinu Patriciu, Florin Pogonaru, Mişu Negriţoiu, Maria Grapini şi Sorin Minea ar fi doar câteva dintre opiniile în acest sens). Această „soluţie” de ieşire din criză îşi are originile în intervenţionismul de tip keynesian şi porneşte de la simpla definire a creşterii economice prin dinamica PIB (care de multe ori nu are nicio legătură cu prosperitatea reală şi care nu poate surprinde modul în care bunurile intermediare circulă în economie pentru a genera bunuri destinate consumului final) ce conţine în interiorul său ca principală componentă consumul intern.
Aceşti oameni de afaceri simt şi înţeleg cel mai bine în profiturile lor ce înseamnă abţinerea de la consum. Nu întâmplător, singura soluţie de ieşire din criză prefigurată de reprezentanţii din mediul de afaceri românesc face referire la volumul cifrei lor de afaceri. Din păcate pentru aceşti oameni de afaceri, care refuză să se reinventeze (sub aspectul calităţii ofertelor, preţurilor de desfacere) şi care în loc să caute noi idei şi oportunităţi s-au limitat la tăieri de costuri şi concedieri mai mult sau mai puţin importante revenirea la dinamica vânzărilor pe credit din perioada de dinainte de criză este puţin probabil să se mai întâmple. Cei care dintr-i banală cafenea pe Dorobanţi sau cei care dintr-un sediu de birouri sau spaţii comerciale scoteau profituri infernale în perioadă de „boom” trebuie acum să caute ceva mult mai inovativ şi mai avansat pentru a putea rămâne prosperi.
Toţi care recită aproape obsedant că singura „soluţie” pentru România este „stimularea consumului cu orice preţ şi orice cost” uită că acest lucru se practică pe aceste meleaguri încă de la primele noastre clipe de tranziţie spre economia de piaţă şi de la încercările de a o găsi pe „luminiţa de la capătul tunelului” (cu costurile de rigoare). Pe fondul unei economii în care (1) mediul antreprenorial privat aproape că nu există; (2) orice antreprenor autohton e cel mai mare apărător al „proiectelor statului” şi al subvenţiilor primite drept cadou la pachet cu alte stimulente similare; (3) nimeni nu rezistă dacă nu are o relaţie preferenţială cu statul fie direct, fie pe linie de partid stimularea consumului nu poate duce decât la inflamarea masivă a importului de bunuri şi servicii, materii prime, bunuri de capital. Pe fondul lipsei de competenţe antreprenoriale reale şi a unei tradiţii în acest sens, stimularea consumului în România se va vedea imediat în import (inclusiv în import de capital ţinând cont de sărăcia care există dar şi de înclinaţia spre economisire redusă) şi automat şi în deficit.
România nu este pregătită şi nici nu va fi pregătită multă vreme pentru o „creştere prin stimularea consumului”. Generaţia de antreprenori din România trebuie formată şi acest lucru cere mult timp. Oricât de multe resurse s-ar consuma în acest domeniu (cursuri antreprenoriale) este foarte greu să convingi un individ să îşi înceapă o afacere şi să îşi asume riscuri şi incertitudinile inerente. În plus, stimularea consumului prin alte metode decât reducerea fiscalităţii (mai ales cea cu privire la forţa de muncă), simplificarea procedurilor de raportare, reducerea birocraţiei pe care o firmă privată este obligată să o suporte, simplificarea procedurilor contabile este la fel de fatală ca şi stimularea prin mecanismele monetare (dobânda de refinanţare apropiată de zero, rezerva obligatorie la depozitele la vedere apropiată de zero).
Toţi cei care cred orbeşte în mirajul „creşterii prin stimularea consumului” trebuie să aibă în vedere capacitatea mediului antreprenorial românesc de a absorbi cea mai mare parte a acestei creşteri a consumului. Trebuie mai întâi să creăm premizele normale de atragere a multor români (mulţi rămaşi fără loc de muncă) spre această „meserie” de antreprenor. Statul poate face multe într-un anumit sens (fiscalitate, bariere birocratice) şi foarte puţin în alt sens (să creeze efectiv antreprenori). Ideea că antreprenorii pot fi creaţi sau ţinuţi în viaţă de stat prin „proiecte ale statului” este la fel de păguboasă ca şi cea prin care statul subvenţionează costuri de producţie sau costuri financiare. Aceste afaceri vor dispărea la fel de repede cum au apărut atunci când subvenţia dispare sau proiectul cu statul se termină.
Consumul nu a căzut de tot în România (nici nu e posibil aşa ceva) şi în continuare există bunuri care se importă şi care ar putea fi produse aici. Oportunităţile pe care le oferă pieţele externe nu sunt nici ele de neglijat. Aşa că, haideţi mai bine să ne concentrăm mai puţin pe consum şi mai mult pe calitatea mediului de afaceri din România (mai multă libertate economică şi mai multe bănci dispuse să îşi asume cu adevărat riscuri antreprenoriale alături de cei pe care îi finanţează nu ar strica).
Comentarii recente