Criza prin care trecem în momentul de faţă nu este nouă (natura ei este aceeaşi cu a crizei din America Latină, a crizei din Asia de Sud-Est ş.a.m.d.). Este foarte des acreditat faptul că această criză nu a putut fi prezisă de economişti. Greşit: de o anumită categorie a refuzat să creadă că va exista vreodată un colaps însă, cel puţin economiştii de gândire austriacă (dacă nu şi monetariştii), au prezis că emisiunea monetară fără acoperire va duce la cicluri economice care se vor succede tot mai rapid şi cu o amplitudine tot mai mare (creşteri urmate de căderi tot mai profunde).
Actuala criză cu efectele sale pune sub un mare semn de întrebare rolul statului în angrenajul economic, succesul politicilor sale publice. Ne întrebăm mai des ca oricând dacă nu cumva statul încurcă mai mult decât descurcă în căutările sale disperate după soluţii de ieşire din criză. Este clar că statul a devenit anacronic şi că, cel puţin economic, găsim tot mai greu argumente pentru a sări în sprijinul său. Statul este văzut de marea masă ca un contract social voluntar pe care nu se ştie însă cine şi când l-a semnat sau în numele cui l-a semnat (câte generaţii din acel moment va fi valabilă semnătura). Statul este văzut ca ceva indispensabil, absenţa sa generând haos şi ticăloşii fără margini. Statul este văzut ca garantul sprijinului pentru cei săraci şi lipsiţi de putere pe care o societate lipsită de stat cu siguranţă că i-ar lăsa să moară în mizerie şi izolare.
Statul modern a încetat demult să fie un simplu arbitru în mecanismele pieţei şi şi-a asumat tot mai mult un rol acaparator care se substituie iniţiativei private şi pe care o omoară încetul cu încetul asemenea unui parazit din lumea plantelor sau animalelor, sugând toată vlaga şi dorinţa de a trăi a contribuabililor privaţi. Găsind tot mai mulţi adepţi, statul a început să îşi creeze mecanismele de apărare de tipul armatelor, serviciilor de securitate puse aparent în slujba contribuabililor, cel mai adesea folosite pentru a garanta încasarea în linişte şi deplină ordine publică a taxelor şi impozitelor, pentru a garanta că nimeni nu se sustrage de la a cotiza faţă de acest sistem foarte bine gândit şi rafinat în momentul de faţă.
Cei cu orientare socialistă (cei slabi, cei care nu au vândut nimic pieţei libere) s-au coalizat în jurul statului şi au început să împroaşte cu noroi piaţa liberă şi iniţiativa privată pe care le consideră odioase, lacome, lipsite de cele mai elementare simţuri de compasiune pentru semenii aflaţi în dificultate. În paralel, ridică adevărate osanale statului şi politicilor publice pe care le încarcă cu tot felul de virtuţi false. Niciodată nu veţi auzi un socialist plătit din bani grei de către stat să se ridice împotriva mâinii care îi dă de mâncare. Niciodată nu veţi vedea un aşa zis „om de afaceri” care să vină să critice faptul că politica publică din care el obţine contracte grase cu statul în condiţii dubioase şi aparent de piaţă liberă.
Pe cine apără cu atâta îndârjire socialiştii? În primul rând pe ei şi pe familiile lor. Reprezentanţii „statului”, acei oameni „slabi” şi fără capacitatea de a vinde ceva pieţei libere, fac front comun pentru a-şi apăra sursa de trai creată prin agresiunea asupra celorlalţi şi apărată prin puterea legii şi prin forţa poliţiei şi a serviciilor secrete. Socialiştii mârâie cu toţi colţii scoşi la oricine cutează să spună că statul e anacronic, e hoţ, e ticălos pentru că vinde gogoşi celor cărora le vâră mâna în buzunar. Diferenţa dintre socialişti şi hoţii de buzunare din autobuz este că pe hoţii din autobuz mai ai o şansă să le dai o mamă de bătaie drept corecţie. Statului nu ai cum să îi dai vreo mamă de bătaie dacă aruncă cu banii din buzunarul tău pe cine ştie ce proiecte care mai de care mai fanteziste. Nici chiar iluzoriul control prin vot al societăţii civile nu funcţionează într-o societate în care demult votul nu mai reprezintă interesele acesteia. Nici chiar schimbarea unora cu alţii nu funcţionează pentru că toţi cei care salivează să ocupe funcţii publice plătite gras nu vor acţiona niciodată în interesul general (doar fraierii mai cred că există aşa ceva). Întotdeauna cel care va obţine un dram de putere va încerca din răsputeri să transforme această putere în profit personal (poliţistul care pune mâna pe un radar va pune acel radar unde ne aşteptăm mai puţin pentru a putea apoi să ia şpagă să ne ierte, primarul ales în funcţie îşi va angaja rudele şi apropiaţii în primărie şi va căuta să dezvolte proiecte cu firme controlate direct sau indirect de el, judecătorul va da sentinţele pe care ticăloşii şi le doresc, politicienii vor legifera pentru a avantaja grupuri de interese care îi susţin financiar etc.).
Ce apără cu atâta îndârjire socialiştii? Mulţi bani şi multă putere obţinută uşor prin minciună şi prin manipularea maselor. Bani şi bunăstare deturnată cu forţa (şi oferind prea puţin în schimb) de la cei care se chinuie să găsească zi de zi noi oportunităţi de afaceri. Linişte şi confortul unor funcţii pentru care nu trebuie să dai interviuri interminabile şi pentru care nu intri într-o competiţie foarte complicată. De la cei care se luptă pentru fiecare client, fiecare contract şi pentru care creativitatea este obligatorie pentru a rezista pe piaţă. Toate aceste lucruri (creativitate, concurenţi, competiţie) sunt străine unui socialist şi îl sperie de moarte. Îl transformă în duşmanul cel mai aprig al pieţei libere pe care o demonizează şi o aruncă în derizoriu.
Socialiştii trăiesc într-o lume a lor puţin înţeleasă de cei din piaţa liberă. Politicienii (de dreapta sau de stânga) trăiesc iluzoriu cu impresia că ei pot fi de partea pieţei liberă. Nu există politici publice care să ajute piaţa liberă altele decât eliminarea taxelor şi impozitelor, eliminarea statului din economie. Aplicarea unor astfel de politici contravine dorinţei personale de căpătuire a celor care îmbrăţişează cariera politică. Indiferent de orientarea lor politică, politicienii toţi sunt de stânga şi toţi urmăresc agresarea pieţei libere sub umbrela forţei pe care le-o oferă statul.
Este vizibil de la o poştă faptul că socialismul, cu toate „virtuţiile” sale, îndreaptă societatea către faliment şi către colaps generalizat, cangrenând iniţiativa privată şi generând acele stimulente perverse prin care tot mai mulţi îşi doresc să devină agresori şi tot mai puţini îşi doresc să fie agresaţi (mai bine mă fac ambasador decât să îmi deschid propria afacere). Progresul unei societăţi nu va veni niciodată de la socialism şi de la implicarea activă a statului în economie ci de la piaţa liberă şi de la iniţiativa privată. Frica de mai multă iniţiativă privată şi mai puţin stat e alimentată de aceşti socialişti care ne amăgesc cu „poveşti nemuritoare” despre cât de mult pot face ei pentru a ne proteja de ticăloşii (până la urmă oricât de mulţi poliţişti am plăti nu putem avea propriul poliţist atunci când ne plimbăm seara prin parc iar riscul ca un ticălos să ne pândească după un pom nu va putea fi eliminat). Socialiştii care roiesc în jurul statului şi a politicilor sale ne amăgesc pentru ca ei să acumuleze în linişte averi la care noi nici nu visăm. Cu cât mai puternici şi mai avuţi devin socialiştii cu atât mai săraci devin ceilalţi de la care este furată această bunăstare.
Presaţi de un FMI pe care puţini mai înţeleg ce mai caută în noua conjunctură globală şi ce rol mai are el, guvernul a trecut sârguincios la „reducerea statului”, a cheltuielilor publice cu salariile bugetarilor. Primii bugetari îşi consultă cu teamă şi disperare fluturaşul de salariu din care trebuie să acopere bugetul familiei (ce include şi rate la credite contractate când aveam impresia că economia românească „duduia”).
Salariile diminuate cu 25% la toţi bugetarii, fără a ţine cont de complexitatea muncii fiecăruia, de importanţa sa în angrenajul numit stat, reprezintă o victorie capitală pentru actuala guvernare în lupta sa cu criza. Sindicatele deja s-au grăbit să aclame faptul că acest guvern demontează statul şi dă o lovitură puternică acestuia. În realitate nu se întâmplă deloc aşa atâta timp cât banii „salvaţi” din bugetele celor angajaţi la stat se duc în „bugetele” acoliţilor de partid. Statul rămâne la fel de puternic şi de implicat în economie doar că politic s-a decis o redistribuire a banilor într-un alt mod (la fel de discreţionar).
Efectele imediate ale acestei tăieri de salarii sunt următoarele:
-
Fără o simplificare a sistemului de stat din România lucrurile tind să se complice foarte mult pentru toţi cei care suntem obligaţi să avem contact cu instituţiile statului: impozitele se vor plăti mai greu, autorizaţiile se vor obţine cu întârziere, soluţiile în justiţie vor întârzia şi mai mult etc. Dacă guvernul actual a decis să îi plătească mai prost pe angajaţii din sectorul de stat care oferă „bunurile publice”, fără ca numărul de avize şi autorizaţii cerute să scadă, blocajul va veni imediat. Deja oamenii care părăsesc sistemul de stat pentru că nu îşi pot permite să rişte viitorul familiei lor pun presiune extraordinară pe cei rămaşi care, după ce că sunt plătiţi mai puţin, trebuie să preia şi munca acestora (fiind interzise angajările în sistem).
-
În momentul în care un angajat în primărie care trebuie să elibereze din puterea pixului său un aviz dar care constată că este plătit mai puţin cu 25% va uita de cuvântul „celeritate” şi va merge la limita permisă de lege cu eliberarea documentului. Va face însă şi o ofertă de genul: dacă vrei documentul mai repede trebuie să cotizezi în plus. În acest fel, corupţia din sistem va creşte pe fondul încercării funcţionarilor de a-şi recupera paguba produsă de deciziile neinspirate ale guvernanţilor care contabil taie din cheltuieli fără a se gândi la consecinţele imediate.
-
Prin alocarea economiilor generate de această tăiere de salarii către „proiectele statului”, atribuite direct doar celor de o anumită culoare politică, statul nu se simplifică deloc. Mafia ce înfloreşte în jurul banului public (mai uşor de obţinut dacă eşti prieten cu cine trebuie) loveşte puternic în sectorul privat, cel care se luptă cu forţe înzecite pentru a-şi păstra clientela şi pentru a face faţă concurenţilor.
Genul acesta de dezvoltare nu a însemnat niciodată prosperitate şi este tipic unei ţări din „lumea a treia”. Un alt tip de stat, la fel de periculos pentru bunăstarea noastră ca şi cel puternic birocratic (plin de funcţionari care plimbă o hârtie dintr-un birou în altul pe bani grei) se dezvoltă acum în România. Este statul care ştie „eficient” să direcţioneze şi să îngroape resurse financiare importante în buzunarele unui număr restrâns de favorizaţi. Este statul care îmbogăţeşte sistematic pe câţiva sărăcind cea mai mare parte a populaţiei prin tot felul de măsuri aberante (impozitări de pensii, creşteri de TVA, creşteri de accize).
Toate guvernările de până acum au făcut greşeli mari în politicile publice pe care le-au aplicat şi au dat lovituri grele sistemului privat care încearcă să se dezvolte cu mare dificultate în România. Deficitul public este pus mai presus de deficitul privat al fiecărei familii sau a fiecărei afaceri private. Cheltuielile publice (controlate de câţiva decidenţi) sunt mai importante decât cheltuielile fiecăruia dintre noi pe care ne vedem obligaţi de un stat tot mai agresiv să le reducem.
Ajungem să mâncăm mai prost, să nu ne mai facem concedii, să trăim cu teamă de pe o zi pe alta, să nu putem să demarăm proiectele noastre personale pentru că nişte „favorizaţi ai sorţii” ajunşi la putere prin ruleta alegerilor nu se mai satură şi acaparează tot mai mult din bunăstarea noastră prin orice mijloace. Folosesc FMI şi Uniunea Europeană ca instrumente de coerciţie, convingere şi de justificare a acestor măsuri contrare oricărei logici economice. La adăpostul unor recomandări dubioase făcute de aceste instituţii care nu au nici în clin nici în mânecă cu situaţia personală a fiecăruia dintre noi, guvernanţii actuali expandează deficitul public, datoria publică internă şi externă fără ca rezultatul acţiunii lor să se traducă în vreun bun public concret. Doar vorbe şi promisiuni deşarte. Acesta nu este nicidecum capitalism ci un autentic socialism de care nu înţeleg de ce nu ne putem desprinde. Cum socialismul a adus numai nenorociri şi sărăcie, cu astfel de lideri de stânga şi cu astfel „politici publice” suntem condamnaţi pentru multă vreme de acum înainte la un trai de mizerie care mai „duduie” din când în când.
Statul în inocenţa sa crede ca poate transfera lupta împotriva evaziunii fiscale pe umerii noştri. După ce a eşuat lamentabil în a colecta mai bine taxe mai mari pentru a-şi finanţa nevoile sale infinite (apare întotdeauna întrebarea directă „de câţi bani are nevoie statul?” care are un răspuns economic invariabil – „de cât mai mulţi”), statul vrea să asocieze o parte din actorii de pe piaţa liberă în demersul său de a-şi echilibra bugetul (ceea ce e imposibil având în vedere că statul este invariabil format din grupuri de interese care au nevoi nelimitate).
Consumatorii sunt chemaţi la lupta împotriva evaziunii fiscale fiind amăgiţi că statul le va deconta o parte din taxele plătite către acesta (nu se ştie însă când şi cât) pe baza chitanţelor strânse. Creduli şi spălaţi pe creier, o serie de consumatori au căzut în admiraţie şi extaz faţă de această „ingenioasă” măsură a statului de a ne instiga unii împotriva celorlalţi (consumatori împotriva comercianţilor). Auzeam deunăzi la radio o persoană care făcea spume la gură lăudând măsura şi care începuse deja să ceară chitanţe peste tot pe unde mergea, făcând din acest lucru un titlu de glorie.
Măsura doar în aparenţă este una bună. Ea se mai aplică şi în alte ţări şi ideea nu este neapărat nouă (s-a mai încercat ceva similar şi în România când s-au aplicat deductibilităţi la venitul global impozitat progresiv). Ce se uită însă în cazul unei astfel de măsuri este preţul redus pe care consumatorul îl poate primi de la un evazionist. Atunci când cineva te întreabă dacă vrei factură sau chitanţă este clar că vorbim de un alt tip de marfă (nefiscalizată) şi care are, de cele mai multe ori, un alt preţ ce nu include TVA (şi eventual accize). Când vrei să cumperi un echipament (să zicem un hardisc portabil sau un IPAD) poţi să o faci legal din magazin cu toate actele în regulă dar la un preţ mult mai mare sau „la negru” de pe piaţă aduse direct din afară la un preţ mult mai mic.
Dacă faceţi un mic calcul veţi vedea că achiziţionarea unor echipamente electronice de mici dimensiuni dar de valoare mare de pe piaţa neagră vă poate salva de sume importante care sunt mult mai mari decât poate să acorde statul ca deducere din valoarea taxelor plătite către acesta. Să nu uităm că statul discută de o parte din taxe ce vor fi returnate. Ori, cel care îmi vinde la negru un echipament îmi returnează din start TOATE TAXELE. Mai mult, statul face decontul la finalul unui an în timp ce evazionistul îmi returnează taxele exact în momentul cumpărării oferindu-mi mai ieftin echipamentul.
În plasa statului vor cădea doar acei creduli şi naivi care, momiţi de o incertă returnare de taxe, vor începe să adune chitanţe plătind mai scump servicii, bunuri sau echipamente. Ei renunţă la o certă returnare de taxe prin preţul mai mic pe care îl oferă evazionistul. Lupta statului cu mica evaziune este iluzorie. Întotdeauna vor exista oameni care vor vinde bunuri furate, bunuri cu defecte de calitate, bunuri aduse din diferite paradisuri fiscale (sau ţări cu fiscalitate mult mai redusă). Decât să strâng cuminte chitanţe aşteptând ca statul să îmi dea înapoi o parte din TVA prefer să fac cumpărături în ţările vecine la un TVA mult mai mic şi nu voi refuza niciodată o ofertă mai bună „fără chitanţă, bon sau factură”. Roşiile din supermarket care sunt fiscalizate şi pentru care plătiţi TVA sunt mai scumpe decât cele de la ţăran din poartă (care în opinia statului face evaziune că nu vă dă factură). În plus, trebuie să ai şi grijă de chitanţe: unde le păstrezi, cum le sortezi (dacă ai un copil mic prin casă şi dă de dosarul cu chitanţe să vezi atunci distracţie).
Măsurile de acest gen nu fac decât să arunce şi mai mult derizoriu în acţiunile guvernamentale şi să arate cât de mult eşuează statul în reglementarea pieţei libere. Este similară măsurii prin care statul a postat reclame prin care ne îndeamnă să îi turnăm la poliţie pe toţi cei care fac evaziune fiscală (acele reclame pentru care s-au plătit bani grei şi care ne spun ce ar fi făcut statul cu miliardele din evaziunea cu ţigări). Este similară încercării de a fiscaliza vânzătorii de roşii şi de brânză de la colţul străzii. E un mod pervers prin care statul ne face părtaşi la agresiunea sa instituţională împotriva noastră a tuturor celor angajaţi în schimburi pe piaţa liberă. Statul (prin reprezentanţii săi politici) este departe de a înţelege modul de funcţionare al pieţei libere şi se păcăleşte pe sine (şi implicit pe noi) când crede că victoria sa împotriva acesteia înseamnă capitalism.
Moto: „M-am născut între Carpaţi… Din nefericire…”
Trăim vremuri sublime cu adevărat. Dorinţa noastră de mai bine se înneacă într-o neputinţă generalizată de a ieşi din această situaţie absolut grotească în care ne afundăm tot mai mult. Toată lumea caută soluţii la criză, toată lumea defineşte criza în felul său, toată lumea face predicţii mai mult sau mai puţin sumbre, toată lumea comentează pe la colţuri sau în pieţe despre „ce ar trebui făcut” sau despre „ce ar face ei dacă ar avea frâiele puterii în mâinile lor„. Toţi strângem din pumni şi sau din dinţi cu durere când vedem direcţia în care ne îndreptăm şi când vedem că nu putem înfrânge sistemul care ne domină existenţa şi ne trasează destinele. Un sistem care îşi îndeasă tot mai adâng degetele în buzunarele noastre având pretenţia că se gândeşte la binele nostru şi că ştie mai bine decât fiecare dintre noi cum să ne cheltuim banii.
Ceea ce ni se întâmplă acum este consecinţa inversării sistemului de valori din România ce a atins nivelul de decizie cel mai înalt (este foarte periculos pentru fiecare dintre noi faptul că oameni repetenţi la şcoală sau care au trecut prin şcoală fără a învăţa mare lucru sunt validaţi de sistem şi ajung în fruntea ierarhiei sociale). Sistemul românesc (puternic politizat şi etatizat la toate nivelele) a permis ca oameni lipsiţi de inteligenţă, bun simţ, modestie şi timiditate să ajungă prin diferite mijloace în vârful ierarhiei şi să aranjeze apoi sistemul după bunul plac şi după prostia din capul lor. În acest sistem virtutea devine periculoasă şi te exclude din start. Scârba celor care nu se regăsesc în valorile şi în modul de a funcţiona sistemul este imensă şi îi ţine deoparte de acesta (astfel că sistemul poate înflori în voie şi poate propune lideri din ce în ce mai stupizi, isipizi şi goi la creier).
Exemplul cel mai recent de prostie omenească este cel cu „brandul de ţară al României” care are la bază un concept absolul „original”, acela de „grădină carpatină”. Oameni care nu au nici o pregătire în domeniu ajung ca, din vârful pixului lor, să cheltuiască sume importante de bani având impresia de „salvatori ai naţiunii” şi trăind cu sentimentul că „oricum proştii şi plebea nu înţeleg ce e mai bine pentru ei”. La asemenea oameni nu există niciodată bun simţ şi întrebarea naturală către propriul „eu”: oare e bine ce fac cu banii oamenilor? Prezumţia greşelii în conştiinţa acestor oameni lipseşte cu desăvârşire, scopul lor principal fiind de a „face bani pentru ei, pentru prieteni şi pentru partid”. Schimbarea lor cu alţii nu va îmbunătăţi în nici un fel sistemul (e iluzoriu să credem în mântuitoarele alegeri care vor veni). Sistemul politic construit pe intervenţionismul statal ce agresează iniţiativa privată şi piaţa liberă este de aşa natură încât permite înlocuirea celor buni cu cei răi. De aceea, liderii politici sunt în mare parte formaţi din oameni care au eşuat în iniţiativele lor şi care niciodată nu vor avea succes pe banii lor şi asumându-şi integral riscul şi incertitudinea deciziilor lor.
Scârbit de a face educaţie târzie unor oameni care nu au nici cea mai mică grijă pentru a învăţa ceva, atrag totuşi atenţia că brand nu înseamnă doar o frunză, o grafică impecabilă, o muzică la nai fredonată ludic, fonturi interesante cu care scrijelim numele de România sau sportivi cu iz de naftalină care ies la înaintare pe banii mei făcând turism pe plaiuri îndepărtate. Brand de ţară nu înseamnă logo, videoclipuri sau chermeze pe la ambasade şi consulate cu „investitori strategici” bine selectaţi. Ţara nu poate fi disociată de oameni şi nu poate fi promovată exclusiv aşa. Altfel rişti să creezi o imagine falsă şi apoi o disonanţă deranjantă între videoclipul spectaculos şi drumul plin de gropi sau de gunoaie de la aeroport în centrul capitalei.
Înainte de a promova imaginea noastră sunt multe lucruri care nu merg şi care trebuie urgent rezolvate. Evident că e mult mai greu să faci autostrăzi, căi ferate, centrale atomice, porturi şi aeroporturi decât să faci un videoclip vesel colorat şi muzical pe care apoi să îl vânturi prin toată lumea fără a putea vreodată să măsori efectul economic al unei astfel de campanii (este aproape imposibil să vezi practic câţi investitori sau turişti au venit în România ca urmare a acestor videoclipuri care ne vorbesc de verdele grădinii carpatine). Problemele de eficienţă economică sunt mult mai complicate la un proiect complex decât la unul simplu ca cel cu brandul de ţară.
Dar ce poţi să te aştepţi de la o ţară condusă de nişte nulităţi care mai au de petrecut ani grei pe băncile şcolii şi care nu au citit în viaţa lor o carte despre bunul simţ (de cărţi de economie ce să mai vorbesc). Despăduririle masive făcute cu concursul instituţiilor statului, îndiguirile de formă sau construcţiile făcute la întâmplare urâţesc această „grădină carpatină” şi fac din videoclip o mare minciună. Celor care au cheltuit aceşti bani pentru această acţiune ar trebui să le pice obrazul de ruşine pentru toate neplăcerile viitoare create în sufletul turiştilor străini care vor veni în România şi vor vedea adevărata „grădină carpatină” de la colţ de stradă. Nu se va întâmpla niciodată aşa pentru că ei sunt şcoliţi la „şcolile de vară ale vieţii politice” care te învaţă să nu ai pic de ruşine când furi din banul public şi să o faci cu zâmbetul pe buze şi convingător pentru ca cel furat să se simtă bucuros şi onorat că îl furi.
Mare e grădina ta carpatină, Doamne! Plină de proşti care au sărit gardul cu poarta deschisă.
Legea parteneriatului public-privat, abia trecută de cele două Camere ale Parlamentului României, face cale întoarsă, fiind respinsă la promulgare de Preşedintele României. Este salutară această decizie, motivaţiile reîntoarcerii legii în Parlament aduse în discuţie fiind: caracterul mult mai cuprinzător al unei Ordonanţe de Urgenţă care transpune directivele europene în materie în legislaţia românească (OUG 34 / 2006); paralelismele pe care noua lege le-ar fi creat privind diferitele proiecte ale statului (unele prin concesiune altele prin parteneriat public-privat) sau distanţarea de o procedură nediscriminatorie prin înlocuirea licitaţiilor cu procese de selecţie şi negociere dubioase care să nu poată fi contestate ulterior de către participanţi decât ulterior procesului de selecţie, în instanţă prin depunerea unei garanţii de 2% din valoarea proiectului.
La aceste puncte slabe, identificate corect de către specialiştii Administraţiei Prezidenţiale, aş mai identifica următoarele:
- Excluderea de la parteneriatele public – privat a proiectelor cu caracter strict secret: acest lucru înseamnă că în continuare cei aflaţi la putere care deţin în vârful pixului lor decizia de alocare de fonduri pot invoca secretul de stat pentru a derula afaceri din umbră pe care să le excludă de la un astfel de tip de parteneriat;
- Excluderea parteneriatului public – privat din operaţiuni care vizează siguranţa naţională, securitatea naţională sau când interese de stat impun acest lucru: fără a defini foarte clar aceste concepte pline de emfază şi spirit patriotard, legea lasă portiţe pentru tot felul de şmecherii cu statul în care se pot invoca astfel de „probleme” vag definite (chiar imposibil de definit dacă e să umblăm mai atent la termeni);
- Partenerul public selectează pe cine consideră el de cuviinţă că „merită” să se califice pentru a începe negocierile cu statul în vederea dezvoltării proiectului (Art. 14);
- Oportunitatea de demarare a proiectului de investiţii aparţine exclusiv partenerului public: din nou se uită faptul că cele mai bune analize de oportunitate le fac partenerii privati fiind mult mai bine conectaţi la piaţă decât statul (Art. 18 paragraful a).
- Elaborarea criteriilor de evaluare şi negociere sunt stabilite exclusiv de către partenerul public: neglijarea opiniei celor care sunt interesaţi de dezvoltarea unor proiecte de anvergură cu privire la criteriile de selecţie aruncă numeroase suspiciuni asupra bunelor intenţii ale statului în acest caz (care poate continua să stabilească criterii aberante prin care să direcţioneze proiecte înspre anumite grupuri de interese) (Art. 18, paragraful e);
- Iniţierea proiectului şi studiul de fezabilitate (care include şi soluţia tehnică) cade în sarcina exclusivă a statului: în acest fel el poate stabili regulile sale de derulare a proiectului fără a ţine cont de ce doreşte piaţa sau partenerul privat (Art. 23);
- Retragerea unilaterală a partenerului privat din proiect atrage după sine „confiscarea” tuturor sumelor investite până în acel moment de acesta în compania de proiect (Art. 25, paragraful 5);
- Statul poate solicita în instanţă (care este tot a statului) nulitatea contractului care stă la baza parteneriatului public – privat pentru motive care vor fi detaliate ulterior în normele metodologice (Art. 40).
- Lipsa reglementărilor clare cu privire la schemele de parteneriat public – privat: Build – Operate and Transfer (BOT), Build – Own – Operate and Trasfer s.a.m.d.
Prin acest simulacru de lege, guvernanţii actuali ne demonstrează limitele lor în a înţelege cum funcţionează sectorul privat şi piaţa liberă. Legiuitorii eşuează total atunci când sunt puşi să imagineze o formă de colaborare cu aceasta, aducând în prim plan tot statul şi impunând riscuri noi celor care au curajul să intre în asemenea combinaţii. Parteneriatul public – privat, conform acestei legi, este văzut ca o formă mai facilă de a atribui contracte grase unora interesaţi de „binele naţional” şi nu ca o formă reală de colaborare din care să câştige deopotrivă toate părţile implicate: statul, consumatorii şi partenerii privaţi. Această lege este, fie pentru „băieţii deştepţi” care vor cădea întotdeauna în picioare din relaţia cu statul fie pentru „fraierii sau credulii” care se vor arunca în braţele unui stat ce va avea toate instrumentele legale să îi jecmănească şi apoi să îi arunce cât mai departe după ce s-au folosit de banii sau experienţa lor de piaţă. Deşi, în practică parteneriatul public – privat tinde să fie o formă de stat minimal, în esenţă el nu clinteşte nici o bucăţică din puterea instituţionalizată pe care statul o exercită în economia românească şi la care nu vrea să renunţe nici în ruptul capului.
Mă bucur că se întoarce legea în Parlament pentru a fi rediscutată, însă am puţine motive să cred că se va schimba ceva radical la această iniţiativă, amânată periculos de mult (şi suficient pentru a trece de perioada marilor privatizări unde se impunea cu desăvârşire).
Comentarii recente