Legea parteneriatului public-privat, abia trecută de cele două Camere ale Parlamentului României, face cale întoarsă, fiind respinsă la promulgare de Preşedintele României. Este salutară această decizie, motivaţiile reîntoarcerii legii în Parlament aduse în discuţie fiind: caracterul mult mai cuprinzător al unei Ordonanţe de Urgenţă care transpune directivele europene în materie în legislaţia românească (OUG 34 / 2006); paralelismele pe care noua lege le-ar fi creat privind diferitele proiecte ale statului (unele prin concesiune altele prin parteneriat public-privat) sau distanţarea de o procedură nediscriminatorie prin înlocuirea licitaţiilor cu procese de selecţie şi negociere dubioase care să nu poată fi contestate ulterior de către participanţi decât ulterior procesului de selecţie, în instanţă prin depunerea unei garanţii de 2% din valoarea proiectului.

La aceste puncte slabe, identificate corect de către specialiştii Administraţiei Prezidenţiale, aş mai identifica următoarele:

  1. Excluderea de la parteneriatele public – privat a proiectelor cu caracter strict secret: acest lucru înseamnă că în continuare cei aflaţi la putere care deţin în vârful pixului lor decizia de alocare de fonduri pot invoca secretul de stat pentru a derula afaceri din umbră pe care să le excludă de la un astfel de tip de parteneriat;
  2. Excluderea parteneriatului public – privat din operaţiuni care vizează siguranţa naţională, securitatea naţională sau când interese de stat impun acest lucru: fără a defini foarte clar aceste concepte pline de emfază şi spirit patriotard, legea lasă portiţe pentru tot felul de şmecherii cu statul în care se pot invoca astfel de „probleme” vag definite (chiar imposibil de definit dacă e să umblăm mai atent la termeni);
  3. Partenerul public selectează pe cine consideră el de cuviinţă că „merită” să se califice pentru a începe negocierile cu statul în vederea dezvoltării proiectului (Art. 14);
  4. Oportunitatea de demarare a proiectului de investiţii aparţine exclusiv partenerului public: din nou se uită faptul că cele mai bune analize de oportunitate le fac partenerii privati fiind mult mai bine conectaţi la piaţă decât statul (Art. 18 paragraful a).
  5. Elaborarea criteriilor de evaluare şi negociere sunt stabilite exclusiv de către partenerul public: neglijarea opiniei celor care sunt interesaţi de dezvoltarea unor proiecte de anvergură cu privire la criteriile de selecţie aruncă numeroase suspiciuni asupra bunelor intenţii ale statului în acest caz (care poate continua să stabilească criterii aberante prin care să direcţioneze proiecte înspre anumite grupuri de interese) (Art. 18, paragraful e);
  6. Iniţierea proiectului şi studiul de fezabilitate (care include şi soluţia tehnică) cade în sarcina exclusivă a statului: în acest fel el poate stabili regulile sale de derulare a proiectului fără a ţine cont de ce doreşte piaţa sau partenerul privat (Art. 23);
  7. Retragerea unilaterală a partenerului privat din proiect atrage după sine „confiscarea” tuturor sumelor investite până în acel moment de acesta în compania de proiect (Art. 25, paragraful 5);
  8. Statul poate solicita în instanţă (care este tot a statului) nulitatea contractului care stă la baza parteneriatului public – privat pentru motive care vor fi detaliate ulterior în normele metodologice (Art. 40).
  9. Lipsa reglementărilor clare cu privire la schemele de parteneriat public – privat: Build – Operate and Transfer (BOT), Build – Own – Operate and Trasfer s.a.m.d.

Prin acest simulacru de lege, guvernanţii actuali ne demonstrează limitele lor în a înţelege cum funcţionează sectorul privat şi piaţa liberă. Legiuitorii eşuează total atunci când sunt puşi să imagineze o formă de colaborare cu aceasta, aducând în prim plan tot statul şi impunând riscuri noi celor care au curajul să intre în asemenea combinaţii. Parteneriatul public – privat, conform acestei legi, este văzut ca o formă mai facilă de a atribui contracte grase unora interesaţi de „binele naţional” şi nu ca o formă reală de colaborare din care să câştige deopotrivă toate părţile implicate: statul, consumatorii şi partenerii privaţi. Această lege este, fie pentru „băieţii deştepţi” care vor cădea întotdeauna în picioare din relaţia cu statul fie pentru „fraierii sau credulii” care se vor arunca în braţele unui stat ce va avea toate instrumentele legale să îi jecmănească şi apoi să îi arunce cât mai departe după ce s-au folosit de banii sau experienţa lor de piaţă. Deşi, în practică parteneriatul public – privat tinde să fie o formă de stat minimal, în esenţă el nu clinteşte nici o bucăţică din puterea instituţionalizată pe care statul o exercită în economia românească şi la care nu vrea să renunţe nici în ruptul capului.

Mă bucur că se întoarce legea în Parlament pentru a fi rediscutată, însă am puţine motive să cred că se va schimba ceva radical la această iniţiativă, amânată periculos de mult (şi suficient pentru a trece de perioada marilor privatizări unde se impunea cu desăvârşire).


0 comentarii la “Slabiciunile legii parteneriatului public – privat”
  1. melania a spus:

    And these were the „good” guys, right?

    Melania

  2. Paun Cristian a spus:

    @ Melania

    E cam vag termenul de „good”.

    :((

Comentariul tau