Taxa de solidaritate sau cum să dai foc la o țară săracă

Din tot programul de guvernare plimbat pe la toate televiziunile în campanie electorală nu a mai rămas nimic după prima cădere de guvern (la foarte scurt timp de la preluarea guvernării). Dinamitarea propriului guvern s-a produs nu neapărat pe fondul neînțelegerilor dintre primul ministru și partidul care l-a propulsat acolo ci pe fondul imposibilităților conținute de programul de guvernare inițial și conștientizate de către toate părțile implicate. Tocmai din această cauză ne-am trezit nu doar cu un guvern dărâmat ci și cu un program de guvernare complet schimbat din temelii. Era forma de a scăpa de un program plin de aberații și de a merge mai departe, fără a pierde mult din susținerea electoratului sau fără costuri de imagine prea mari.

Calculul ar fi fost unul corect cu o singură condiție. Varianta actualizată de program de guvernare să renunțe la aberațiile celei dintâi și să nu introducă aberații noi. Aici însă avem un eșec total. Din lipsă de timp (sau lipsă de specialiști), partidul dominant a reîncălzit câteva teme economice mai vechi între care renunțarea definitivă la cota unică reprezintă elementul central. Așa au apărut impozitul pe cifră de afaceri (o măsură incompatibilă cu Uniunea Europeană, o măsură ce introducea o dublă impozitare a cifrei de afaceri, o măsură care ar fi descurajat adăugarea de valoare sau investițiile etc., adică o aberație și mai mare decât cele din programul anterior), declararea patrimoniului (o măsură care presupune implicarea unor evaluatori independenți care să analizeze valoarea activelor pe care le deținem fiecare dintre noi), impozitul progresiv pe venitul globalizat individual (înlocuiește impozitul pe gospodărie dar este la fel de inutil pentru că și în prezent veniturile, altele decât din salarii, se declară deja și cu cotă unică de impozitare; înlocuirea e doar parțială pentru că măsura vine la pachet cu evaluarea anuală a patrimoniului care va avea costuri și stres similare), suprataxarea exploatării de resurse naturale sau taxa de solidaritate. Dintre noile aberații se pare că ultima redută o reprezintă taxa de solidaritate pe care (încă) guvernanții actuali o susțin cu toată tăria (după ce rând pe rând au renunțat la celelalte noi aberații cu care a venit programul de guvernare actualizat).

Care sunt problemele cu taxa de solidaritate? Din punctul meu de vedere următoarele:

• Taxa este nedreaptă pentru că îi penalizează pe cei care muncesc foarte mult  sau au mai multe locuri de muncă (de exemplu, sunt salariat și seara câteva ore prestez activitate de taxi în regim Uber) sau pe cei care au mai multe surse de venit (de exemplu, în loc să consum am acumulat capital și l-am investit într-o garsonieră pe care o închiriez suplimentându-mi venitul);
• Taxa împarte arbitrar societatea între ”bogați” și ”săraci” fără să atingă problema modului în care cei bogați au acumulat bogăție. Ca legea să producă un venit suplimentar semnificativ la bugetul statului,  cel  mai probabil se va coborî foarte jos plafonul de ”bogăție” într-o țară săracă cum este România. Estimările (deja comunicate) ar fi undeva în jurul a 3000 – 3500 Euro / lună (dacă nu chiar mai jos). Cu alte cuvinte, românii care vor avea un venit peste acel plafon vor fi supraimpozitați masiv. Totuși, un venit de 2500 – 3000 Euro / lună este un venit mediu în majoritatea țărilor dezvoltate și în nici un caz un indicator de bogăție.
• Taxa de solidaritate folosește un concept foarte vag care aruncă suficientă ceață asupra utilizării ulterioare a veniturilor obținute în urma acestei solidarități forțate (cu cine și cu ce?) a celor incluși arbitrar în clasa ”bogaților”. Aș vrea să văd undeva definită solidaritatea. Aș vrea să înțeleg de ce această solidaritate funcționează doar într-un sens: bun, înțeleg că ”bogatul” trebuie să dea din excesul său de bogăție ”săracului” dar oare acesta din urmă trebuie să primească resurse fără nicio condiționalitate. Solidaritatea nu ar trebui să fie unilaterală în societate și în nici un caz nu trebuie înțeleasă astfel: bogatul cedează din surplusul său ca săracii să nu arunce în aer societatea; bogatul își cumpără pace socială fiind solidar cu săracii și politicianul câștigă voturi. Mai mult, nu înțeleg de ce nu ar fi mai constructiv pentru societatea românească să fim, mai degrabă, solidari cu cei care muncesc, cei care adaugă valoare economică, cei care sunt creativi, cei care își asumă riscuri, cei cinstiți etc.
• Nu înțeleg scopul final al acestei taxe și modul în care ea va rezolva problema sărăciei din România. Nu există nicio sursă bibliografică relevantă și nici studii consistente care să arate că rezolvarea problemei sărăciei constă în taxe sau suprataxe (cel puțin nu pe termen lung). Dimpotrivă, taxarea și nu libertatea economică accentuează inegalitatea veniturilor. Suprataxarea este o măsură cu efecte contrare scopului declarat (reducerea inegalităților, nivelarea veniturilor etc.);
• Exemplul unor țări pe care vrem să le copiem cu orice preț (exemplu cel mai recent este Franța) ne arată deja efectele nocive ale acestei politici fiscale. Franța vrea să renunțe la această aberație taman când noi vrem să o introducem, o aberație care a privat Franța de persoane cu potențial financiar semnificativ care au preferat să părăsească țara după 2013 (vezi aici, aici sau aici).

Este tot mai clar pentru mine că, în pofida imaginii de partid bine organizat, unit cu mulți specialiști gata să administreze țara și binele național, partidul principal de guvernământ nu mai are soluții și nu mai are consistență economică. Din afară impresia este că niciodată nu i-a interesat să ne fie bine tuturor ci i-a interesat binele lor, înțeles în mai multe moduri: scăparea de stresul și presiunea justiției, binele electoratului propriu format din bugetari, pensionari și asistați social, binele ”antreprenorilor” conectați la banul public. Din păcate, pentru cei mai mulți, binele acesta înseamnă un rău absolut pentru că totul are în spate o redistribuire agresivă de resurse. Acesta este de fapt principiul de bază al programelor de guvernare și al guvernării de ani buni în România: redistribuirea unei sărăcii generalizate justificată de principii, cel puțin, dubioase. Politicienii de azi și de ieri sunt prea puțin interesați să aducă ceva în plus peste ceea ce există (să construiască ceva viabil și durabil). În schimb sunt obsedați să împartă ceea ce mai există, ostili fiind cu cei care mai pot genera valoare economică. Redistribuirea generalizată nu a dus și nu va duce nici la mai multă prosperitate. Bogații sunt cei care dau putere și forță unei națiuni și nu absența acestora.