#8: Socialismul este un stil de viață nesănătos. Și falimentar. Imposibil, la urma urmei.

Atunci când discută despre alocarea resurselor, un economist este condamnat mereu să vadă lucrurile în negru și alb. Să gândească binar. Pentru că, în economie, avem doar două moduri distincte de alocare a resurselor pentru a produce bunuri și servicii: (1) prin mecanisme de piață și (2) prin stat. Nu există variantă de mijloc. Nu există nici varianta de resurse alocate prin mecanism de piață dar controlat de stat și nici mecanism de stat care copiază caracteristici ale pieței atunci când alocă resurse. Ambele variante enunțate fiind doar un corolar al celei de a doua variante care are statul în centrul său.

Prima variantă (cea prin piață) se bazează pe prețuri (îmbibate de raritatea resurselor și intensitatea preferințelor), specializare în producție, concurență, schimburi voluntare, calcul economic, profit, incertitudine. Doar de această variantă se ocupă știința economică, așa cum o știm noi de la clasici. Economistul care nu înțelege cum funcționează piața și ce rol fundamental joacă ea în existența noastră nu este economist. Această variantă se bazează pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe instituția contractelor voluntare care reglementează circulația acestor resurse între operatorii economici.

A doua variantă înseamnă opusul primei variante, negând tot ce stă la baza ei: piața nu există, prețurile sunt, de fapt, niște tarife administrate de planificatorul central ce nu reflectă niciodată nici raritatea și nici intensitatea preferințelor, profitul este înlocuit cu beneficii sociale, concurența este înlocuită de un cvasi-monopol ce te ține captiv și nu îți oferă alternative. Statul omniscient substituie individul în tot și în toate. El știe mai bine decât tine ce să consumi, cât să consumi, când să consumi și cum să consumi. El știe cel mai bine unde să fie investiți banii cu prioritate (în ce activități, în ce volume). El știe cel mai bine cât, cum, când și unde trebuie produse bunuri și servicii. Absența proprietății private este evidentă. Totul este pus la comun, este colectivizat. Iar o supra-structură formată din ”elite” controlează totul, zi și noapte.

Plecând de la cele două sisteme de alocare a resurselor, singurele dealtfel, putem trage rapid o concluzie simplă și directă: falimentul socialismului este inevitabil.  Cu prețuri care nu sunt încărcate nici de raritatea resurselor și nici de intensitatea preferințelor nu poți face niciun calcul economic. Nu poți spune dacă din alocarea de resurse pentru activitatea X ești în pierdere și nici nu poți compara rezultatul cu alte variante. Oricât de bine s-ar documenta sau informa planificatorul central sau oricât de complexe ar fi sistemele de colectare și analiză a datelor folosite, tarifele pe care le impune nu au proprietatea prețurilor de piață. Consecința este și ea clară: haos și, în final, faliment.

A treia cale nu există. Orice intervenție, cât de mică, se va transforma într-o intervenție și mai mare. De la puțină intervenție nu s-a ajuns niciodată la și mai puțină intervenție. Dimpotrivă, haosul și falimentul creat de intervenție a fost mereu invocat ca argument pentru a continua pe calea intervenției. Pentru a o rafina și pentru a o extinde și mai mult.