#9: Stăpânii de sclavi din economiile moderne

În societățile moderne intervenționismul etatic este la ordinea zilei. Prezența statului în economie este argumentată de existența unor dușmani inventați care să întrețină vie focul luptei de clasă. Statul providențial ar avea mereu soluții. Piața liberă nu.

Un astfel de dușman de clasă este antreprenorul. Acesta, în loc să fie pus acolo unde îi este locul (între resursele vitale pentru dezvoltarea unei națiuni) este prezentat constant ca un veritabil stăpân de sclavi. Un nenorocit care subjugă angajații. Mereu pus pe profit, îi exploatează și beneficiază la maxim de vulnerabilitățile lor. Extrem de rapace și de ticălos, le impune condiții de muncă și salariu imposibile și incompatibile cu un trai ”decent”. Cu acest stăpân de sclavi nu se poate sub nicio formă negocia, căci nu angajații-sclavi nu ar avea nicio putere în fața lui. Nimic mai fals.

Antreprenorul angajează oameni pentru că nu mai poate produce singur. Are nevoie de mâini drepte și stângi ca să se extindă și să de dezvolte în toate direcțiile cu afacerea lui. Acești angajați sunt selectați de antreprenor prin prisma unui criteriu clar: ei trebuie să facă cel puțin la fel de bine ceea ce făcea, până în acel moment, antreprenorul. Când alege oamenii în slujba sa, antreprenorul așa gândește și acționează. Este dispus să coopereze atunci când găsește astfel de resurse în piață. Le oferă nu doar salariu, adesea rezonează și cu problemele lor sociale sau familiale punându-le la dispoziție acces la diferite facilități care pentru el sunt deductibile fiscal (mașină, telefon mobil, acces la educație pentru copii etc.), în funcție de importanța angajațiilor pentru el. De multe ori, alege din angajați și îi trece la statutul de parteneri egal cu el. Angajații sunt liberi să plece când vor ei de la un antreprenor ticălos sau insensibil. Sau să emigreze în altă țară, mai nou. Sau pot să investească în compania de i-a angajat cumpărând prin bursă acțiunile ei. Sau să își deschidă propria afacere, concurentă cu cea care i-a exploatat insuportabil.

În plus, antreprenorul este din prima sa clipă în sclavie la consumator. Cot la cot cu angajații săi care îi îndeplinesc întocmai ordinele. Antreprenorul depinde de toanele consumatorului, aflat fiind în sclavie la acesta. Dictonul ”Clientul nostru, stăpânul nostru” e cât se poate de real. Afacerea rezistă doar dacă ține cont de stăpânul real al ei – clientul. Nu poți fi stăpân de sclavi fiind, la rândul tău, în sclavie. Ar fi o sclavie atipică.

Pe lângă clienți, un stăpân de sclavi mai aparte este statul. Care ține în sclavie pe toți antreprenorii și pe toți angajații acestora. Prin taxare, prin limitarea utilizarii proprietății sau prin intervenții absurde în contractele semnate în piață (inclusiv cel de muncă). Asta e adevarata sclavie, de fapt. Cea mai periculoasă.

În concluzie, un sclav liber să plece oricând nu e sclav. Un ”sclav” liber să își deschidă o schemă de ”sclavie” concurentă nu e ”sclav”.  Actul antreprenorial este calea pașnică spre prosperitate. Antreprenoriatul este forma cea mai avansată de cooperare socială. E adevărat, antreprenorul este deasupra angajaților săi și acolo trebuie să rămână pentru că proprietatea asupra resurselor, tot calculul economic din spate și tot riscul e la el și nu la angajații săi. Nu poți pune egalitate niciodată între antreprenor și angajații săi. Nu este nimic agresiv și nimic care să nu poată fi negociat și inclus într-un contract cu clauze clare în relația antreprenor-angajat. ”Sclavia” din contractele de muncă este o problemă falsă și o problemă de altă natură decât economică. Afacerile moderne nu mai sunt demult nici gulaguri comuniste și nici plantații de bumbac sau trestie de zahăr.