#25 Raritatea bunurilor în piață

Am văzut deja cât de important este mecanismul pieței pentru acțiunea umană. Piața rămâne singurul mod de alocare eficientă a reurselor. Statul nu va putea face niciodată ceea ce face piața. Alocarea resurselor prin piață (indiferent că vorbim de capital, muncă, tehnologie sau materii prime) face ca pierderile, costurile, riscurile sau erorile în alocarea resurselor să fie mereu minime. Acestea nu vor putea fi niciodată eliminate complet pentru că piața are imperfecțiunile ei. În ciuda externalităților negative aduse mereu în prim plan, piața are acest atribut fundamental pentru noi – alocă cel mai bine resursele rare pentru atingerea scopurilor noastre. În plus, oferă cel mai important element fără de care calculul economic ar fi imposibil – prețul (raportul de schimb exprimat în mijlocul de schimb ales de noi între bunurile care se schimbă în piață). Prețul oferit de piață este mereu cel corect și cel perfect, cu condiția ca piața să fie lăsată liber să ajungă la acest preț.

Prețul este expresia rarității resurselor în raport cu nevoile. Mereu sunt ambele elemente incluse în ecuația prețului. Nevoile sunt nelimitate și resursele pentru satisfacerea lor sunt limitate. Prețul nu poate lua doar una dintre componente în considerare. Mereu sunt luate simultan și puse față în față prin această formă de cooperare socială complexă care nu este prezentă nicăieri în altă parte în natură (nici la plante, nici la animale); oamenii seamănă adesea cu animalele sau au spirit ”animalic” în ei în unele acțiuni dar niciun animal nu schimbă resursele rare printr-o piață, orice asemănare cu animalele este o aproximare extrem de puerilă.

Raritatea resurselor determină mereu nivelul și evoluția prețului. Resursele mai rare în comparație cu altele au un preț mai mare (în bani dar, de fapt, în alte produse). Resursele care devin mai rare în perioada următoare față de prezent (de exemplu cele sezoniere cum ar fi fructele sau legumele) vor avea un preț în creștere, efect valabil și invers. Deci, raritatea este esențială și ea poate să diminueze sau să crească prețul unui bun sau serviciu semnificativ. În prețul unui bun sunt adesea incluse bunuri intermediare (materii prime, capital) de a căror raritate va depinde prețul și raritatea bunului final. Dacă munca din bunul finit e rară, și bunul finit va fi rar pentru că nu va putea fi produs în cantitatea cerută de piață. Când un factor de producție e rar, prețul lui e mare. Ca să rămână în piață, antreprenorul trebuie aă se orienteze pe ceilalți factori de producție mai abundenți, dacă există. Cu cât sunt mai rari factorii de producție, cu atât prețul bunului final cerut de producător va fi ridicat. Va trebui însă să fie plătit de consumator în ultimă instanță. Dacă raritatea unui bun final (sau a factorilor de producție din el) este prea mare, el va deveni prohibitiv pentru cei mai mulți consumatori. Care își vor ajusta consumul la nivelul rarității: nu vor consuma, vor alege un bun substituibil, vor raționaliza consumul etc.

O resursă sau un bun devine bun economic doar atunci când este suficient de rar. Bunurile care sunt extrem de abundente sunt excluse din piață. Cum este aerul de respirat, de exemplu. Inițial, pământul sau apa erau extrem de abundente. Fără valoare economică. Le găseai ca aerul de respirat. Din abundență. Cu timpul, ele au devenit tot mai rare. Întâi pămânntul. Acum, mai nou, și apa a devenit bun economic în multe locuri pe planetă.

Raritatea depinde mult și de locație. În unele locuri, un bun e mai rar secât în altele. Totuși, nu are sens o piață de apă la Polul Nord sau Sud. Apa dulce acolo nu e rară. În Sahara însă da. Transportul și rutele de comerț au acest scop. Să dea sens economic unui bun. De exemplu, când nu existau frigidere sau aer condiționat, răcirea se făcea cu gheață transportată de la poli.

Un alt element important în discuția legată de raritate este proprietatea. Când un bun devime rar, adică capătă sens economic, devine interesant pentru a fi „luat” în proprietate. Apropriat, adică. Imediat ce este o sesizată raritatea, omul va revendica acel bun. Raritatea e sursa profitului doar. Există o legătură directă între aproprierea bunurilor și raritatea lor. Prin punerea la comun cu forța de resurse și bunuri, se alterează semnificativ această raritate, haosul și falimentul fiind inevitabile.

Închei prin a spune că un bun nu e suficient să fie rar de la natură. Trifoiul cu 4 frunze e foarte rar pe câmp. Și un cal cu 3 sau 5 picioare. Raritatea o dă însă interesul pentru aceste bunuri manifestat de cineva dispus să negocieze și să cumpere voluntar așa ceva. Un trifoi cu 4 foi rămâne extrem de abundent ca aerul atâta timp cât nevoia de a-l deține nu există.

Soluția corectă pentru prețurile mari trebuie să plece de la raritate. Acolo este cheia problemei. Cu cât generezi mai multe opțiuni de consum și producție, mai multă libertate de alegere, acces la piață mai rapid și mai liber pentru toată lumea (producători și consumatori deopotrivă), cu atât raritatea scade și bunăstarea unei națiuni crește. Doar acele politici economice care îmbunătățesc problema rarității pot să ne facă mai bogați.