Zilele acestea am tot fost întrebat de oameni din mass-media ce cred despre salariile din Banca Națională a României. Sunt mari, sunt potrivite, sunt mici? Subiectul se înscrie în eterna dezbatere despre anumite salarii din instituțiile publice din România, țara cea mai săracă din Uniunea Europeană, cu o dezvoltare economică oscilantă și lentă. Au mai apărut cu o anumită frecvență în spațiul public discuții despre salariile din Autoritatea de Supraveghere Financiară, salariile din anumite ministere sau anumite servicii conexe.
Înainte de a porni o discuție pe acest subiect trebuie stabilit de la bun început care este natura băncii centrale. Este o instituție publică sau una privată? În România, conform reglementărilor, banca centrală este o instituție publică responsabilă cu una dintre politicile publice – politica monetară. Al doilea lucru pe care trebuie să îl stabilim este natura veniturilor băncii centrale. Băncile centrale pot avea, în principal câteva surse de venituri: veniturile generate de gestionarea rezervei internaționale (conține aur, devize, DST etc.), gestionarea plasamentelor financiare (foarte restricționate, de regulă în titluri ale altor bănci centrale sau în titluri ale instituțiilor financiare internaționale cum ar fi FMI, BERD, BEI sau BRI), taxa de senioraj (procent din valoarea tipăririi de monedă ca urmare a deciziilor de expandare a masei monetare fizice) și eventuale taxe / comisioane aplicate sistemului bancar pe care îl controlează / supraveghează și reglementează. Sunt aceste venituri, venituri private? În nici un caz, ele nu sunt obținute în condiții de piață, nu vizează active private (rezerva internațională este un bun public) și au în spate monopolul garantat de lege cu privire la emisiunea monetară. Sunt venituri proprii dar sunt încadrabile în categoria ”taxelor”, având în spate statul căruia îi aparține această bancă centrală. Profitul băncii centrale nu este în realitate un profit similar unei afaceri private autentice. Este un privilegiu pe care doar banca centrală îl are,
Sunt aceste salarii devenite publice după mulți ani de presiune asupra băncii centrale mari sau mici? Aș spune, ca să fiu elegant, că sunt, cel puțin, necorelate cu situația din România. Argumentele ar fi următoarele:
- În primul rând o comparație cu salariile guvernatorilor din alte bănci centrale nu este un argument pentru nivelul actual al salarizării din banca noastră centrală. Nu știm dacă în acele bănci centrale există, ca și la noi, o structură piramidală salarială: de salariul guvernatorului depinde în mare măsură salariile celor din subordine, calculate în cascadă. Mai mult, nu știm dacă și în acele țări europene la care se face referire există același sistem de compensații adițional generos (prime de vacanță, participații la ”profit” etc.).
- În al doilea rând, o minimă corelație cu puterea de cumpărare ar fi de dorit. Salariul guvernatorului de la noi este ușor sub media europeană însă prețul apartamentelor sau terenurilor (ca exemplu) este cu mult sub media europeană. Dacă în România guvernatorul (vreo 13.000 Euro / lună sau viceguvernatorii (care ar avea salariu net de vreo 10.000 Euro / lună) își pot cumpăra o garsonieră medie în capitală în vreo 4-5 luni, nu același lucru se poate spune despre ceilalți guvernatori din Marea Britanie, Cehia sau Polonia. Coșul de bunuri (că tot se raportează mereu la el când țintesc inflația) ce ar putea fi cumpărat de guvernatorul nostru în România este semnificativ mai mare decât coșul de bunuri cumpărat de guvernatorul băncii centrale a Elveției.
- O altă corelație logică care ar trebui făcută, atunci când vorbim de nivelul salarizării celor din banca noastră centrală, este cea cu alte salarii bugetare pe poziții de decizie similare. Guvernatorul băncii centrale are în grijă o singură politică publică, cea monetară. Primul-ministru are în grijă înzecit mai multe politici publice. Nu poți să salarizezi primul ministru cu un salariu de 5-6 ori mai mic decât guvernatorul băncii centrale, sau, mai degrabă invers. Președintele țării, funcția cu cea mai mare greutate publică (cel puțin așa o percep eu), are semnificativ mult mai puțini bani în mâna sa pe lună.
- O corelație importată ar trebui să fie făcută cu salariul minim / mediu pe economie. Nu poți să ai o discrepanță atât de mare între un salariu de 200 de Euro / lună și unul de 13.000 de Euro pe lună (65 de ori mai mare). Oricât de mult am aprecia volumul de muncă al guvernatorului sau responsabilitatea acestuia, cred că o corelație ar trebui făcută, cel puțin cu nivele de pregătire similare (un profesor universitar cu 20 de ani vechime câștigă net cam 800 de Euro doar din norma de bază, un medic cam tot pe acolo etc.).
- O altă corelație greșit făcută și adusă ca justificare a acestor salarii este aceea cu sectorul de activitate. Ceva de genul, nu putem plăti guvernatorul mai puțin decât un director de bancă sau decât directorul unui fond de investiții. Greșit, băncile și fondurile de investiții își asumă înzecit mai multe riscuri și pot da faliment (e drept că, în momentul de față, vorbim de un cartel al băncilor patronat de băncile centrale și înzestrat cu o sumedenie de privilegii). Guvernatorul băncii centrale și cei din subordine, chiar dacă încearcă să ne convingă de contrariul, nu fac ceea ce fac operatorii financiari privați (îmi zboară gândul la operațiunile speculative FOREX). Ei plasează foarte limitat o rezervă internațională generoasă în anumite instituții de la care încasează o dobândă minimală dar foarte sigură. La o rezervă impresionantă cum este cea a României (din rezerva internațională pe care am ”acumulat-o” în BNR am face vreo 3 rânduri de autostrăzi prin toată România, o treime din rezervă fiind suficientă rezolvării acestei probleme vitale pentru noi), ”veniturile” ce rezultă sunt și ele impresionante. De aici și dorința permanentă a băncii centrale de a expanda semnficativ rezerva, chiar și prin împrumuturi ”generoase” de la FMI. Argumentul este complet fals pentru că el nu se aplică și la alte sectoare publice: ce ar însemna să corelăm salariul directorului de la RAR cu cel al directorului general de la Dacia Renault România?
- O corelație cu volumul de muncă și cu ceea ce face fiecare din Banca Națională raportată la competențe și la rezultate ar fi și ea de dorit. Banca Națională este o instituție publică foarte netransparentă și puțin comunicativă cu cei care vor să afle mai multe lucruri de dincolo de zidurile imaculate și impunătoare ale clădirii sale.
Subiectul este unul important și mie îmi demonstrează încă odată haosul general care domnește în salarizarea din sectorul public, unde cine are puterea cea mai mare obține privilegiile cele mai mari, nici pomeneală de competențe sau de merite. Un sistem public mereu agresat de grupuri de interese care prosperă din sărăcirea sistematică a majorității populației, incapabilă să înțeleagă sursa problemelor sale. Subiectul deschide, implicit, și alte discuții importante legate de rolul real al băncii centrale pentru sistemul economic, complexitatea operațiunilor monetare pe care îl derulează astfel de instituții sau responsabilitățile pe care și le asumă în mod autentic cei care lucrează pentru băncile centrale. Subiectul redeschide, chiar și numai indirect, eterna întrebare: oare nu este mai bine să aderăm la Zona Euro și oare opoziția față de acest proiect (în mare parte din partea celor din Banca Națională, dacă priviți declarațiile ultimului deceniu) nu poate fi motivată de aceste salarii?
Salariile din Banca Națională a României devenite publice recent nu sunt nici mari și nici mici. Ca în orice instituție publică, nu putem face un calcul economic bazat pe productivitate, eficiență sau rentabilitate. Nu putem măsura, așa cum putem face în sectorul privat, succesul muncii celor de acolo, și apoi să calculăm remunerația celor care muncesc pentru această ”afacere”. Hazardul moral generat de absența falimentului și absența unei răspunderi reale în cazul unei decizii greșite aruncă în aer orice calcul de acest gen. Ce putem spune despre aceste salarii este că ele sunt evident necorelate cu foarte multe lucruri din jurul nostru și că o corecție în acest sens se impune cu celeritate.
Banca Națională a României, prin salariile sale publicate recent, pare a fi un lux pe care România și-l permite tot mai greu. Banca Națională, prin comportamentul său (reticență, comunicare slabă, rigiditate) arată că înțelege greșit și deturnează incorect ”independența” de care ar trebui să se bucure în cadrul societății. Independența nu trebuie transformată în privilegii și ”drepturi” de care cei mai mulți dintre noi nu beneficiem și la care cei mai mulți dintre noi nici nu putem visa vreodată. Riscăm să transformăm banca centrală (și nu doar pe ea) în citadele ale luxului și prosperității cu eforturi minime. Consecințele societale sunt dramatice: tot mai mulți români care privesc cu invidie la aceste salarii își vor dori tot mai puțin să producă ceva în țara aceasta și își vor dori mai mult să acceadă politic spre astfel de privilegii. În final vom deveni toți angajați în astfel de ”întreprinderi” ale statului și vom cunoaște un nou faliment răsunător. Cu costurile de rigoare!
Proprietatea privată devine tot mai mult o glumă amară într-o societate concentrată sistematic pe redistribuirea veniturilor și pe reducerea pe criterii arbitrare a inegalităților între membrii societății. Sărăcia este o preocupare intensă pentru ingineri sociali care nu au căutat niciodată să dea de muncă celor pe care pretind că îi protejează, nu au căutat niciodată să pună la punct un mecanism privat de ajutorare al săracilor sau nici măcar nu se chinuie să înțeleagă cauza reală a sărăciei. Mimând grija pentru cei săraci, inginerii sociali eșuează lamentabil în a rezolva sărăcia prin redistribuire de resurse. Incapabili să înțeleagă consecințele directe ale redistribuționismului de resurse (cei care primesc vor cere mai mult complăcându-se în sărăcie, cei de la care se extrag resursele vor deveni tot mai puțin interesați să producă aceste resurse), inginerii sociali continuă să smintească prin deciziile lor și prin iluziile pe care le propun drept panaceu la sărăcie.
Ultima găselniță într-un stat puternic social (Italia) este legalizarea furtului de alimente de către cei săraci din magazine. Decizia justiției italiene împotriva proprietarului unui magazin de alimente victimă a furtului de alimente în valoare de 4,5 Euro de către Roman Ostriakov (un emigrant de origine ucraineană) este complet aberantă și generatoare de mari semne de întrebare (vezi aici știrea). Instanța a stabilit practic că cei foarte săraci, care nu au nicio sursă de venit pot intra, pur și simplu, în orice magazin de alimente și se pot alimenta după bunul plac cu ce doresc ei fără ca proprietarul alimentelor să poată să îl întrebe de sănătate. Dimpotrivă, ar trebui chiar să îl îmbie cu niscaiva oferte sau să-i indice anumite raioane care îl pot sătura mai bine. Într-o Europă asediată sistematic de cohorte de emigranți potențial abonați la acest gen de acțiuni, decizia Italiei este generatoare de frisoane. Oare inginerii sociali s-au întrebat, în momentul în care au decis această aberație, ce e în sufletul deținătorului de magazin alimentar? S-au gândit care va fi efectul direct și rapid al unei astfel de legi: mai mulți ”săraci” care se vor servi direct din alimentară fără să fie deranjați și mai puține magazine alimentare dispuse să finanțeze astfel de comportamente? Eu cred că nu.
Rezolvarea sărăciei prin legalizarea furtului de alimente merge deja dincolo de redistribuționism. Redistribuționismul este filtrat de către stat. Și el se bazează tot pe agresiune instituționalizată: prin sistemul fiscal resursele sunt extrase agresiv din buzunarul unora și deplasate (cu costurile de rigoare) către buzunarele altora. La baza extragerii agresive de resurse se ascund concepte generoase: solidaritate socială, pace socială, contract social, umanism etc. Când inginerii sociali exagerează cu redistribuționismul pot fi sancționați prin vot. Se pare că, în momentul de față, redistribuționismul eșuează lamentabil în a da o supă caldă unor săraci. Este prea costisitor să pui la punct un sistem prin care niște taxe sunt direcționate către supa săracilor, în prealabil o sumedenie de ingineri sociali fiind plătiți să administreze sistemul (să facă rost de oale, să facă rost de legume, să supravegheze bucătarul și în final servirea în liniște a supei). Inginerii sociali preferă legalizarea furtului de alimente ca panaceu la sărăcie, continuând să propună scheme redistributive complexe care merg mult mai în profunzime decât ”supa săracului”. Inginerul social nu ne spune nimic despre risipa din spatele fondurilor publice (inclusiv fondurile și subvențiile europene) dar legalizează furtul motivat de ”sărăcie”. Las deoparte imposibilitatea definirii teoretice a conceptului de ”sărăcie”.
Legalizarea furtului de alimente de către ”săraci” arată clar eșecul declarat al statului asistențial în Europa. Arată cât de greșit înțeleg inginerii sociali europenei necesitatea ordinii proprietății private. Arată cât de greșit înțeleg acești ingineri cauzele sărăciei și inegalității veniturilor și de aici soluțiile greșite pe care le propun. Această situație nefericită pune sub un semn mare de întrebare viitorul modelului european pe care britanicii acum cred greșit că îl sancționează prin BREXIT (vezi articolul anterior care discută despre o altă încălcare a dreptului de proprietate). Genul acesta de măsuri, combinat cu deschiderea granițelor către potențiali beneficiari direcți dau fiori reci multor cetățeni europeni care încă mai cred că piața și schimbul pot rezolva sărăcia. Păcat!
BREXIT dă mulți fiori reci tuturor taberelor afectate de o astfel de decizie. Marea Britanie va avea un referendum decisiv pe această problemă pe data de 23 Iunie. Suntem sfătuiți în dreapta și în stânga, în disperare de cauză, să convingem cetățenii britanici să nu voteze pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană (vezi aici). De parcă britanicii ar fi niște oi necivilizate și needucate suficient ca să poată fi convinși pe șest de ceva sau altceva. De parcă noi am avea un istoric democratic relevant încât să fim în măsură să dăm lecții de democrație altora.
Marea Britanie oricum a rămas deoparte în câteva proiecte esențiale ale Uniunii Europene. Iată câteva episoade scurte: Marea Britanie a intrat mult mai târziu în Uniunea Europeană (în 1961 Franța s-a opus prin veto, admiterea s-a făcut propriu-zis în 1967); la scurt timp de la aderare (anii 70-80), Marea Britanie a început o negociere dură cu Uniunea Europeană pe diferite probleme (agricultură, apărare, politica externă etc.), cuvântarea ținută de Margaret Thatcher la College of Europe, cunoscută și sub numele de ”The Bruges Speach”, devenind un text relevant pentru curentul eurosceptic; în 16 septembrie 1992, în urma atacului speculativ asupra lirei sterline (cunoscut sub numele de ”Miercurea Neagră”), Marea Britanie a decis retragerea din Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM 2) propus pentru adoptarea monedei unice, părăsind proiectul Euro și păstrând (similar cu Danemarca) un statut special în această privință (pot decide oricând intrarea în Zona Euro, nefiind obligatorie această condiție).
Britanicii mereu au fost asociat mai degrabă unui curent anti-UE și reprezentând de multe ori poziția Statelor Unite de care s-au simțit mult mai aproape, mai ales în politica externă și cea de apărare. Evoluția recentă a Uniunii Europene a alimentat și mai mult curentul eurosceptic: în loc să promoveze piața unică și libertățile fundamentale (libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor), Uniunea Europeană s-a transformat într-un puternic pol intervenționist cu instituții proprii și cu legislație proprie pe care încet-încet o impune țărilor membre care sufocă tot mai mult indivizii și comunitățile locale / regionale. Uniunea Europeană a devenit un puternic proiect redistributiv de resurse de la cei ”bogați” sau ”performanți” din punct de vedere economic către cei ”săraci”. Uniunea Europeană este un proiect tot mai împotriva antreprenoriatului și a liberei inițiative. Este clar că mulți britanici au observat acest lucru și sunt complet deranjați de acest proiect care îi sărăcește sistematic și le impune cote de tot felul (cote de producție, cote de emigranți, cote de cheltuieli asumate etc.).
BREXIT-ul pare la prima vedere o poziție incorectă politic dar corectă din punct de vedere economic și social. O știre însă m-a făcut să am serioase dubii cu privire la acest demers, puternic alimentat de o parte din politicienii britanici și foarte bine administrat de liderii momentului. Deunăzi am aflat (vezi aici știrea) că un pensionar din Marea Britanie, care deținea o casă în Newbury Park, a pierdut casa în favoarea lui Keith Best care a intrat abuziv în casă, a început să locuiască în ea și a reclamat instanței că are dreptul să devină proprietar pentru că proprietarul în drept (pensionarul Colin Curtis) a nu a mai locuit acolo începând cu 1998 (după ce a renovat-o un an înainte) pentru că a moștenit o casă în altă parte. Cel care a ocupat-o abuziv a solicitat să devină proprietar și a obținut acest lucru în instanță, în baza unei legi care spunea că după 12 ani poți cere așa ceva. Dreptul de proprietate a fost anulat complet de instanță iar proprietarul în drept riscă să își piardă și casa moștenită pentru că trebuie să plătească cheltuielile de judecată.
BREXIT-ul, în acest context, își pierde clar din sens și din valoare în fața unei asemenea știri. În loc ca BREXIT-ul să fie o reacție clară a britanicilor împotriva intervenționismului tot mai sufocat de la Bruxelles (care încalcă sistematic proprietatea britanicilor), BREXIT-ul pare a fi un simplu joc politic în care, niște politicieni nemulțumiți că nu împart ei singuri plăcinta, susțin secesiunea de alți politicieni cu care este tot mai greu să negocieze propria îndestulare. Agresiune care nu dă sistematic doi bani pe dreptul de proprietate și care calcă în picioare individul și averea sa (moștenită sau acumulată). Miza nu este nicidecum o Mare Britanie mai liberă și mai prosperă ci o Mare Britanie controlată exclusiv de niște politicieni băștinași și nu în cârdășie cu cei cu ”gulere albe” și ”ecusoane” care plimbă hârtii prin birourile instituțiilor europene. BREXIT e un simplu joc de imagine și un simplu exercițiu ”democratic” cu interese politice clare în spate. Și atât… În continuare pensionarul va rămâne fără casă, contribuabilul britanic fără o mare parte din veniturile sale plătind pentru un stat tot mai îndatorat și tot mai ineficient.
Cartea lui Thomas Piketty intitulată ”Capital in the twenty-first century” este o lucrare pe val și suscită interesul multor specialiști, nu doar din domeniul economic. Numit ”noul Marx” sau un ”Keynes modern”, Piketty a alimentat prin această lucrare toate așteptările stângiștilor, oferindu-le o lucrare cu aparentă consistență teoretică și cu o evidentă tentă ideologică în spatele ei.
Ca observație generală, cartea te intrigă de la început prin faptul că, încă din titlu, lucrarea anunță o temă de foarte mare actualitate și importanță pentru teoria economică: capitalul. Când pui mâna pe această carte te aștepți să găsești răspunsuri la o serie de întrebări dificile pentru mulți dintre economiști: ce este capitalul, cum se formează capitalul, cum se transferă capitalul, prețul capitalului, de ce este important capitalul pentru economie. De fapt cartea (ca și ”Capitalul” lui Marx) nu dă răspuns la nici una din aceste întrebări și nu aduce în discuție problema capitalului ci a inegalităților sociale ca rezultat al faptului că randamentul capitalului este mai mare decât rata de creștere economică.
Din introducerea cărții Piketty recunoaște că inegalitatea este oarecum benefică pentru societate: ”inequality is not necessarily bad in itself: the key question is to decide whether it is justified, whether there are reasons for it” (Introduction, p. 20). De fapt, Piketty ne arată încă din start că are un plan mai degrabă legat de etică și de moralitate, mai puțin de economie, pentru a găsi suficiente justificări / argumente împotriva acestei inegalități. Este clar că Piketty nu are o miză economică în spate și cartea sa nu este o carte de economie adresată economiștilor. Cartea are o temă non-economică în spate plasată nedrept în umbra unor teme economice tari (capitalul, acumularea de capital, economisirea). Oamenii sunt natural inegali și inegalitatea între indivizi este o stare naturală a societății care ar trebui să fie o falsă problemă între oamenii de știință. Prin faptul că inegalitatea este naturală, ea nu ar trebui să aibă o încărcătură morală. Inegalitatea naturală între indivizi are, evident, și consecințe economice (de rezultat): indivizii dotați inegal de natură ajung inegal la bunăstare și acumulează inegal bunăstare. Egalitatea (opusul problemei inegalității) trebuie limitată strict la egalitatea de șansă înțeleasă strict ca egalitate în fața unor reguli care apără drepturi strict naturale (dreptul de proprietate în speță) și nu înțeleasă ca egalitate de rezultat. Egalitatea înțeleasă ca egalizare a veniturilor unui profesor cu veniturile studenților săi are o natură complet diferită (și consecințe diferite) de egalizarea șanselor studenților în fața unui examen cu acel profesor care înseamnă eliminarea oricărei posibilități de a trișa, copia sau de a obține o notă fără a învăța mare lucru pentru acel examen. Orice privilegiu creat arbitrar de profesor (un student mai puțin capabil știe subiectele dinainte) nu egalizează ci, mai degrabă, accentuează inegalitățile.
Pericolele cărții, așa cum reies ele încă din partea sa de început, sunt următoarele:
- Este o carte cu o consistență teoretică îndoielnică: Piketty pleacă de la niște surse bibliografice limitate (pleacă de la problema suprapopulării discutată de Thomas Malthus, introduce problema creșterii permanente a prețurilor terenurilor și chiriilor evocată de David Ricardo și Karl Marx care introduce conceptul de acumulare infinită de capital) fără să își pună foarte multe întrebări teoretice legat de conceptele preluate din aceste materiale. De exemplu, Piketty nu își pune problema imposibilității acumulării infinite de capital: acumularea de resurse de către o singură entitate sau persoană conduce în final la costuri și erori care face imposibil calculul economic și alocarea resurselor care, inevitabil, duce la dispariția (falimentul) celor care intenționează să acumuleze toată bunăstarea în mâna lor. Piketty pleacă în discuția sa de la observația că există o rată de rentabilitate a capitalului mai mare decât rata de creștere economică apare o inegalitate a veniturilor. Conceptele cu care operează Piketty (capital, bunăstare) sunt insuficient sau incorect explicate (vezi p. 37-38 pentru definiția capitalului și p. 38 – 42 pentru relația între capital și bunăstare). Piketty exclude aurul sau capitalul uman (spiritul antreprenorial de exemplu) din conceptul de capital. Piketty include în capital clădirile sau mașinile (active non-financiare) fără a avea în vedere utilizarea acestor bunuri (o casă sau o mașină folosită în interes personal este consum nu capital). Capitalul nu poate apărea decât printr-un proces clar de economisire despre care Piketty nu vorbește deloc. Caracterul științific / academic al lucrării este puternic diminuat și de faptul că Piketty nu prezintă și argumentația alternativă ideilor sale: vorbește (fără argumente clare) despre faptul că voluntariatul nu este o soluție viabilă și că redistribuirea resurselor colectivizate inițial este singura variantă de diminuare a nedreptăților sociale; Piketty nu prezintă (critic eventual) și pozițiile alternative legate de bogați / săraci; redistribuirea voluntară prin contracte private este ignorată; problema antreprenoriatului este ignorată (cu bună știință).
- Este o carte cu o inconsistență clară privind aparatul metodologic de analiză prin care sunt relevate / argumentate problemele esențiale prezentate: Piketty vorbește de concentrarea bunăstării în mâna unui procent redus din populație (1%). Observăm însă că acel top este frecvent în schimbare, ceea ce înseamnă că ”bogații” de azi sunt complet diferiți de ”bogații” de mâine (vezi aici sursa). Săracii din Franța sau SUA sunt bogați în alte țări din lume ceea ce face ca agregarea datelor sau extrapolarea datelor la nivel global să devină problematică. Deși rata de creștere a randamentelor capitalului (r) au fost mai mari decât rata de creștere economică (g) în țări precum Germania, Franța sau Suedia, inegalitatea între venituri nu a crescut foarte mult (vezi aici sursa care critică figura 9.7. de la pag. 323). Alți specialiști au pus sub semnul îndoielii statisticile lui Piketty legate de rata capital / venit (vezi Figura 1.2. de la pag. 25) afirmând corect că, spre deosebire de activele reale (terenuri de exemplu) avem un cadastru relativ bine pus la punct, în cazul activelor financiare nu avem așa ceva fiind imposibil să calculăm cu acuratețe valoarea de piață totală a acestor active, lăsând la o parte inflatarea semnificativă a aceste valori ca urmare a politicilor monetare expansioniste din ultimele decenii de când am renunțat la aur sau etalonul aur (vezi aici sursa). Piketty compară adesea în cartea sa SUA cu Europa însă Europa este limitată doar la câteva țări (Franța, Germania, Marea Britanie și, uneori, Suedia), extrapolând apoi concluziile sale asupra tuturor țărilor din lume (în țările comuniste foarte multă bunăstare / capital exista informal în afara statisticilor oficiale). Piketty afirmă că a putut estima ceva imposibil: rata de creștere a capitalului pentru 20 de secole. Alți specialiști au arătat că, dacă se introduc și statistici cu privire la valoarea clădirilor (nu doar a terenurilor) nu avem o scădere a raportului capital venituri ci, dimpotrivă (vezi aici sursa). Piketty nici măcar nu își pune problema inconsistenței aparatului statistic pentru științele sociale și, implicit legile și teoriile economice. Piketty a măsluit, în opinia altor specialiști, o parte din statisticile sale atunci când a vorbit de inegalități: a folosit venitul înainte de impozitare și înainte de redistribuționismul social (ajutoare sociale) (vezi aici sau aici sursele care arată aceste erori). În final, dovada cea mai grăitoare că Piketty nu are această consistență metodologică este că în 2015 a revenit asupra statisticilor sale într-un articol în care a recunoscut (vezi aici articolul).
- Piketty este periculos pentru că ne propune o carte seducător de bine scrisă și seducător de bine împănată cu false exemple și statistici problematice: cartea folosește limbajul mainstream și este foarte accesibilă specialiștilor de o anumită formare și factură. Fiind o carte bine scrisă și bine tradusă (în engleză dar și în alte limbi cum ar fi româna), este o carte care place și care te acaparează. Este o carte care trezește pasiuni și admirație (are peste 4000 de citări) care explică, pe deplin, ”succesul” editorial al acesteia. Este o carte care ajunge foarte ușor la oameni cu pregătire teoretică economică îndoielnică. O carte care spune ceea ce foarte mulți doresc să audă și care, în spatele unor mesaje seducătoare (inegalitatea există și reprezintă o problemă, capitaliștii sunt ticăloși și acumulează nepermis de multe bogății, sărăcia este tot mai problematică în lume etc.), ascunde interese și mize nebănuite.
- Ca și cartea lui Keynes, ea oferă un suport pseudo-teoretic periculos curentului de gândire etatist, care are tot mai puțin legătură cu știința economică și tot mai mult cu științele politice sau administrative. Etatiștii (politicieni, experți, policy makers etc.) au îmbrățișat cu admirație această carte care le oferă muniție aparent științifică pentru argumentarea deciziilor lor intervenționiste. Concluzia finală a cărții este delirantă: impunerea unor cote de impozitare asupra averii fiecăruia (wealth) care neapărat trebuie să fie progresivă, cu o cotă ”optimă” de peste 80% pentru bogați. Taxa optimă pentru contribuabili este o taxă cât mai mică (către 0%) și cât mai egală per capita (pool tax de care vorbește Rothbard, la vot egal taxa trebuie să fie egală). Această concluzie servește de minune antreprenorilor politici aflați tot mai mult în război cu antreprenorii reali (sau puri). Nu este de mirare de ce entuziasmul și exaltarea unora generate de apariția cărții cunosc nivele nebănuite.
Este clar pentru mine că această carte nu este una cu miză sau substrat economic. Este o carte care nu are legătură cu subiectul pe care pretinde că îl analizează. Este o carte plină de erori și inconsistență teoretică care, în loc să clarifice probleme economice complexe, le plasează într-o ceață pronunțat ideologică. Este o carte cu masive erori pe parte de analiză și aparat metodologic care nu contenesc să iasă la iveală și să implice tot mai multe explicații, corecții și reveniri din partea autorului. Este clar că această carte este un instrument ideologic de justificare și întărire a intervenționismului și agresiunii instituționale împotriva celor care cu adevărat sunt creatori de valoare într-o societate – antreprenorii puri și care sunt complet ignorați de demersul său aparent academic. Piketty are o înțelegere deformată a dreptății sociale excluzând definitiv din sfera sa de înțelegere dreptatea contractuală sau dreptatea obținută prin voluntariatul privat. Este o carte cu un mesaj pronunțat demagogic și politizată intens.
Discuțiile la care am asistat în ultima perioadă legat de ”darea în plată” au implicat și problema protecției consumatorului. Consumatorii de servicii financiare ar fi insuficient apărați și complet vulnerabili în fața unor bănci ”lacome” și ”ticăloase”, și de aici implicarea în discuție a ideii de protecție a consumatorilor. În consecință, ar fi util să privim mai îndeaproape această protecție să vedem dacă este consistentă și plină de virtuțiile de care cei înregimentați încearcă să ne convină.
Protecția consumatorului (în general) ca activitate suferă de câteva probleme de logică grave care ridică serioase semne de întrebare cu privire la finalitatea unui astfel de demers (fie el și chiar privat):
[1] Între consumatorii pe care pretind că îi reprezint și îi protejez se pot găsi Consumatori X care să aibă interese contrare Consumatorilor Y. O poziție în apărarea / protejarea unei categorii de consumatori ar atrage după sine încălcarea intereselor celeilalte categorii de consumatori. Consumatorii care au luat credite și care acum, din motive variate, doresc să ”dea în plată” casa luată cu credit au interese contrare consumatorilor care au depozite bancare care au finanțat aceste credite ipotecare și care ar fi puse în pericol printr-o astfel de măsură. Cu alte cuvinte, apărarea intereselor unor consumatori de servicii financiare (cei care vor să dea în plată creditele ipotecare) lovește în interesele altor consumatori de servicii financiare (cei din ale căror depozite au fost finanțate aceste credite ipotecare). Un alt exemplu: cei care au luat credite în franci elvețieni au interese contrare celor care au luat credite în lei sau care au depozite în franci elvețieni la băncile din România. Acești consumatori nu pot fi protejați niciodată în același timp. Și exemplele pot continua…
[2] A doua inconsistență logică ține de un lucru mult mai profund. Prosperitatea noastră vine din implicare în procese productive care au ca scop final schimbul voluntar de bunuri și servicii apelând la mecanismele de piață. Înainte de a fi consumatori, cu toții trebuie să fim implicați într-o formă sau alta într-un proces de producție. Funcția de producător și cea de consumator se regăsește simultan în interiorul fiecăruia dintre noi. Mai mult, putem afirma că funcția de producător ia (sau ar trebui să ia) fața funcției de consumator pentru că nu putem să consumăm ceva dacă în prealabil nu am produs și schimbat ceva cu ceilalți (Legea lui Say, o lege fundamentală în știința economică). În momentul în care cineva pretinde că vrea să protejeze consumatorul, el nu poate să o facă fără să protejeze și producătorul care ar trebui să existe în fiecare dintre noi. Când protecția consumatorului este transformată într-o luptă la baionetă cu producătorii de bunuri și servicii, practic asistăm la protejarea consumatorului de el însuși sau de atacarea producătorului de către el însuși. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, protecția consumatorului se transformă în complet altceva: educarea consumatorului, informarea consumatorului etc.
La cele două inconsistențe logice se mai adaugă și o altă inconsistență legată de arbitrarul din spatele acțiunilor celor care pretind că doresc protecția consumatorului. Pentru că nu poți să aperi pe toți consumatorii sau pentru că nu poți apăra consumatorii fără să lovești implicit în producători, cei care pretind acest tip de protecție trebuie să aleagă arbitrar ce consumator protejează sau ce producător doresc să atace prin acțiunile lor. Las la o parte situația în care anumiți producători folosesc ”protecția consumatorului” ca armă de luptă cu alți producători din piață care este și a un subiect de discuție aparte. Activitatea de protecție a consumatorului, prin inconsistența sa logică, vinde iluzii consumatorilor și este doar sursă de putere pentru anumiți oengiști ”privați” care caută să câștige cât mai mult din această activitate care, dacă este vândută bine, poate fi destul de profitabilă.
Mai mult, protecția consumatorului oferită de stat are probleme suplimentare pe care merită să le discutăm separat. În cele mai multe dintre cazuri, ea se limitează a fi sursă de birocrație, barieră în calea afacerilor, sursă de costuri adiționale sau sursă de corupție (plătesc o șpagă ca să fiu iertat sau să fie controlat cineva anume de către stat). Cel mai bine ne protejăm noi înșine asumându-ne integral consecințele deciziilor noastre.
Comentarii recente