În jurul subiectului ”darea în plată” a fost plasat și cel al riscurilor asumate de părțile implicate în operațiunea de creditare: debitorul (cel care preferă să consume acum și nu mai târziu) și creditorul (care intermediază capitalurile investitorilor care preferă să consume mai târziu și nu acum). Intermedierea financiară (inclusiv cea bancară) operează cu această preferință de timp, cu cele două comportamente diferite și perfect raționale care stau la baza economisirii și, mai apoi, creditării și investițiilor.
Când apelezi la finanțare o faci pentru a cumpăra bunuri prezente contra unor bunuri viitoare. Venitul viitor pe care nu îl vei mai consuma pentru bunuri viitoare va fi transferat către cel care te-a finanțat. Cel care te finanțează nu este interesat sub nicio formă de ceea ce faci tu cu capitalul astăzi. E problema ta atâta timp cât vei fi capabil în viitor să dai acei bani înapoi. Evident că el își face un calcul legat de capacitatea fiecărui debitor de a da capitalul împrumutat inițial înapoi. Are o incertitudine clară derivată din faptul că rambursarea se va produce la un moment viitor. În activitatea de creditare al persoanelor fizice (cu sau fără garanții reale în spate așa cum sunt gajul sau ipoteca), venitul viitor al indivizilor este elementul esențial al deciziei de a da drumul sau nu la acel capital. Similar, la companii este capacitatea lor de a genera venit (cifră de afaceri) și, în subsidiar, profit. Prezența garanțiilor (un colateral blocat în conturi în bancă, un pachet de acțiuni listate la bursă, un teren, ipoteca pe apartamentul cumpărat cu credit) vine în subsidiar pentru a facilita acordarea creditului (avans mai mic, scadență mai mare, cost de finanțare mai redus etc.). Banca se uită întâi la veniturile viitoare ale persoanelor fizice și apoi la valoarea și calitatea garanțiilor reale prezentate de acestea. Similar, bonitatea unei afaceri apreciată inițial prin volumul și profitabilitatea sa poate fi semnificativ îmbunătățită de contracte semnate în avans, de calitatea activelor fixe sau de good-will-ul companiei. Darea în plată schimbă radical această fire a lucrurilor în cazul unor credite deja problematice pentru bănci prin durata mare a lor: creditele ipotecare.
În motivarea legii în Parlament în zilele trecute am auzit invocat un argument complet fals: băncile nu își asumă riscul de dobândă și nici riscul valutar și, în consecință, trebuie să își asume riscul legat de prețul (valoarea de piață) a activului ipotecat (casă, teren). Inițiatorul legii este clar pe lângă subiect atunci când scoate din buzunar această aberație pe post de argument. Riscul de dobândă și riscul valutar sunt riscuri atât ale debitorului cât și ale creditorului. Riscul de dobândă afectează atât creditele în monedă locală cât și pe cele în monedă străină în timp ce riscul valutar afectează doar creditele în monedă străină. Debitorul cu dobândă fixă se teme de scăderea dobânzilor, cel cu dobândă variabilă de creșterea lor. Creditorul invers. Debitorul în valută se teme de deprecierea monedei locale, creditorul invers. Deci băncile și cei creditați au deopotrivă expunere la cele două riscuri. Dimpotrivă, în cazul creditului ipotecar (și nu doar al acestui credit pe termen lung) băncile au câteva riscuri suplimentare pe care debitorii nu le au: riscul de neplată (default risk), riscul de lichiditate și riscul suveran. Riscul de neplată constă în incapacitatea debitorului (persoană fizică) de a menține un nivel al veniturilor care să îi permită să își achite ratele la bancă fără probleme pe întreaga durată a contractului de creditare. Acest risc este un risc eminamente al creditorului. Riscul de lichiditate este derivat din faptul că banca dă împrumut cu scadențe foarte mari (20-30 ani la creditul ipotecar) din resurse pe termen scurt și foarte scurt (1-2 ani). Dacă depozitul bancar nu este reînnoit la scadența sa banca nu se poate duce peste debitor (cel care și-a luat casa pe credit ipotecar) și să îi ceară banii înapoi ca să poată restitui depozitul. Al treilea risc ține de finanțările care vin din străinătate spre o țară mai puțin dezvoltată (România nu e nici țară OCDE și nici țară emergentă deocamdată având un risc suveran ridicat). Băncile din România cele mai multe au capital străin și finanțările vin preponderent din afară (în anumite momente cel puțin). Transferurile internaționale de capital sunt expuse la acest risc specific doar creditorului. Derivat din această ultimă observație, s-a spus că filialele băncilor străine din România nu au risc valutar pentru că ele aduc valuta din străinătate. Corect, aceasta dar este un instrument de management al riscului valutar (netting sau compensarea încasărilor cu plățile în valută) simplu și util. El se află și la îndemâna debitorilor: nimic nu îi împiedica pe cei care au luat credit în Euro sau franci elvețieni să încerce să obțină venituri în aceste monede. Să nu mai vorbim de contracte futures sau alte metode mai mult sau mai puțin sofisticate de management al riscului valutar. Dacă e să privim strict la riscurile aferente finanțării balanța înclină net în favoare băncilor și nu în favoarea debitorilor.
Revenind acum la darea în plată, ea impune în mod eronat un risc suplimentar băncii care nu este un risc ce ține de mecanismul de finanțare. Este un risc specific bunului care este achiziționat de către debitor cu capitalul împrumutat de acesta. A pune băncile responsabile gratuit de acest risc care nu este al lor și nu se referă la un bun aflat în proprietatea lor este contra oricărei logici economice. E ca și cum, în cazul unei afaceri creditată de o bancă, banca răspunde de echipamentul adus drept gaj în mecanismul de creditare pentru a îmbunătăți riscul de neplată (default) aferent. E ca și cum ai pune banca să răspundă de valoare de piață a unui pachet de acțiuni / obligațiuni pe care nu le poate vinde sau nu le poate optimiza pentru că nu este proprietara acestora. Pentru a păstra echilibrul contractual, atunci când creezi un astfel de drept pentru debitor trebuie să creezi și obligațiile aferente (care devin drepturi pentru bancă). În aceste condiții, aceste obligații (o primă, o plată suplimentară care să acopere costurile de gestionare a problemelor legate de imobil) lipsesc cu desăvârșire.
În concluzie, a spune că a da capital cu împrumut sau a investi capital are riscuri mai puține decât activitatea de a lua cu împrumut acest capital este o aberație și denotă lipsă crasă de cultură economică / financiară elementară. Cei care gândesc că pot împrumuta capitaluri pe care să le consume acum pe te miri ce și pot fi iertați de datorii pentru că temporar ulterior sunt în stare de faliment (putem discuta aici pe îndelete cauzele) au o mare problemă de logică economică. O lege care să stimuleze un astfel de comportament nu va face decât să producă și mai mult haos și daune unui sistem financiar local sub-dezvoltat, slab diversificat și destul de expus la crize externe. Foarte puțini discută despre hazardul moral din spatele acestei legi sau despre dificultatea reală a băncilor de a gestiona un risc care nu e al lor. Riscul legat de valoarea ipotecii nu este și nu poate fi niciodată risc operațional în mecanismul de creditare.
Guvernul actual format din tehnocrați (mulți veniți pe filiera ONG-urilor) a scos pe piață cu multă emfază un pachet național anti-sărăcie care conține o serie de măsuri ”interesante” care să ne salveze din sărăcia reală în care ne zbatem de câteva decenii bune. Măsurile sunt clasificate pe grupe de vârstă ale potențialilor ”beneficiari” începând cu 0-3 ani (oare săracii de ei nu sunt prea mici pentru a fi invocați într-o astfel de chestiune?) și finalizându-se cu persoanele cu vârste de peste 65 ani. Pentru a fi mai convingătoare, măsurile sunt apoi ”transversale”, ”oblice”, ”longitudinale”, ”orizontale” etc.
O analiză atentă a acestui Pachet Antisărăcie relevă următoarele aspecte:
- Guvernul și tehnocrații săi au o mare problemă cu definirea conceptului de sărăcie. Nu îmi este clar din pachetul de măsuri când vom putea fi beneficiari și când nu mai suntem săraci pentru a nu mai intra sub incidența acestui pachet ”generos”. Nu este precizat nicăieri cu ce definiții ale sărăciei se operează în acest caz, de ce se operează cu acele definiții și nu cu alte definiții. Orice definiție a sărăciei este arbitrară și, din acest motiv, orice politică publică bazată pe un concept arbitrar nu poate fi decât tot arbitrară, nerezolvând cu adevărat problema (ba chiar o complică în cele mai multe dintre cazuri). Inițiatorii proiectului ne-au asigurat că au operat cu cinci definiții diferite ale sărăciei dar nu s-au obosit să ne dea detalii care sunt acelea, de ce sunt ele bune sau nu: ”Au fost implicați oameni din mediul academic în consultări și unii chiar au scris bucățele mici înainte de a fi integrate, pentru că marea problemă nu este definiția, avem vreo cinci definiții ale sărăciei, ci cum anume îi targetezi pe cei mai săraci.” (Cristian Ghinea, unul dintre inițiatori într-un interviu pe Hotnews);
- Obiectivele din spatele Pachetului Antisărăcie sunt derivate direct din Obiectivele 2020 promovate de Bruxelles. Nu înțeleg ce legătură are cu sărăcia reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% sau creșterea eficienței energetice cu 19%. Nu pricep nici de ce părăsirea timpurie a sistemului public de educație (rupt de realitate prin programe școlare îmbâcsite, neinteresante și generatoare de depresie timpurie) sau de ce înregimentarea populației în sistemul de educație terțiar (cvasi-public și el sau populat de fabrici ”private” de diplome) ne împietează accesul la bogăție. Din modul în care au fost setate obiectivele din spatele acestui program intervenționist se vede că nu prea se știe ce este aceea ”sărăcie” și că operăm cu concepte absolut arbitrare de care putem să agățăm orice;
- Pachetul conține o sumedenie de măsuri de tip redistributiv, în care statul (prin instituțiile sale și din bugetul său) oferă sprijin financiar substanțial: finanțarea creării de creșe comunitare, plata îngrijitorilor în mediul rural, cumpărarea din bani publici de haine și rechizite pentru copii care beneficiază de tichete sociale, finanțarea școlilor din zonele defavorizate, program finanțat public de angajare a tinerilor fără loc de muncă, finanțarea antreprenorilor tineri, garanții de stat pentru pensionari, finanțarea îngrijirii la domiciliu a persoanelor vârstnice. Toate aceste măsuri de tip redistributiv suferă de o justificare prealabilă: de ce consideră guvernul că panaceul la toate problemele vizate (lipsa de crește, lipsa de rechizite, lipsa unui loc de muncă, lipsa unui interes antreprenorial etc.) trebuie să fie neapărat statul și bugetul public. Este interesat de analizat și dezbătut argumentul (care nu există) ca toate aceste activități generoase să fie finanțate din banul public provenit din taxe și inflație sau datorie publică (taxe și inflație viitoare). E important de știut de ce nu o relaxare și simplificare fiscală a sectorului privat de educație și creștere a copiilor, de exemplu, sau o deducere fiscală atractivă la nivel de familie cu mulți copii nu ar putea fi mai degrabă soluția la aceste probleme. De ce continuăm să credem că doar statul ne poate scăpa de sărăcie în condițiile în care el nu are banii săi proprii ci se bazează pe resurse extrase din bugetul fiecărei familii și, cu cât își propune mai multe lucruri, cu atât acele bugete sunt mai abitir văduvite de resurse importante.
- Printre măsuri sunt unele dintre ele care nu au nici o legătură cu sărăcia. Nu văd cum vom scăpa de sărăcie dacă vom avea copii mai bine vaccinați sau mai bine ecografiați înainte de naștere. De ce sărăcia noastră va fi diminuată prin faptul că vom avea toți copii în grădiniție (cvasi de stat) sau de ce îmbunătățirea locuinței asistată de stat sau reducerea violenței în familie / prevenirea separației copilului de familie ne face mai bogați decât suntem în momentul de față.
Evident că acest pachet cvasi-intervenționist nu ne va scăpa de sărăcie. Argumentele sunt cât se poate de clare: acești politicieni aparent tehnocrați și aparent independenți nu se pot dezbăra de o ideologie falimentară. Ideologia Tătucului salvator, mereu ”bine” intenționat și mereu plin de ”virtuți”. Pachetele lor (Antisărăcie, Competitivitate și altele care or mai veni) nu fac decât întrețină dependența de stat, să genereze noi și noi fire nevăzute prin care statul aparent protector ne seduce și ne vinde iluzii. Pachetul ratează sistematic înțelegerea cauzelor care stau la baza sărăciei și apoi eșuează radical în soluțiile pe care le propune. Într-un stat plin de săraci nu ai cum să rezolvi sărăcia prin mai mult intervenționism / redistribuționism și mai multă dependență de stat. Nu poți scăpa de sărăcie un popor luând resurse de la niște săraci și dându-le arbitrar la alți săraci. Nu faci decât să plimbi inutil resursele în societate mereu întru profitul politicianului care, te scapă sau nu de sărăcie, își încasează salariul (deloc lipsit de consistență) și bonificațiile aferente. Nu faci decât să te limitezi la a fi diseminatorul unor obiective generos de falimentare promovate de tehnocrații europeni actuali care au alterat demult spiritul originar ce a dus la crearea Uniunii Europene (dacă a existat vreodată) prin tot felul de Agende și Orizonturi care mai de care mai socialiste.
Niște aparent tehnocrați ne-au dovedit că nu pot fi independenți de mâna care îi plătește și nu pot propune măsuri care cu adevărat ne scapă de sărăcie: liberalizarea piețelor, diminuarea birocrației, diminuarea fiscalității, ușurarea schimburilor, privatizarea structurilor resursofage, impulsionarea antreprenoriatului (nu prin finanțări ”gratuite” dar îmbibate de corupție și birocrație), conectarea economiei la piața internațională a capitalurilor, reducerea sistematică și de amploare a corupției, impulsionarea economisirilor și acumulării de capital etc.. Sărăcia nu se datorează faptului că e prea puțin stat în viața noastră, ci dimpotrivă (top 15 companii private din lume produc cât 20 de Românii la un loc). Într-un sistem economic populat de antreprenori politici (fiscali și monetari) e foarte ușor să dai lecții de anti-sărăcie pe banii săracilor. Prin acest pachet pompos intitulat anti-sărăcie ne vom adânci și mai mult în sărăcie.
Pachetul cu pricina nu este altceva decât o colecție de politici publice, haotic grupate după criterii absolut arbitrare, împachetate frumos de niște oengiști talentați și vândute pe post de panaceu la o problemă complet străină de aceste măsuri. Până la urmă, pachetul putea fi numit la fel de bine Pachetul Anti-îmbogățire că nu greșeau foarte tare.
Ultimele luni au avut drept cap de afiş în dezbaterile publice o problemă spinoasă legată de un anumit tip de finanţare pentru persoanele fizice – creditul ipotecar, anume introducerea unei facilităţi pentru debitorul cu probleme sub forma dreptului de a ceda imobilul ipotecat creditorului fără ca acesta să mai poată urmări debitorul pentru diferenţa de sumă care ar rezulta din valorificarea ipotecii pe piaţă (facilitate denumită generic „dare în plată”). Din păcate, ca multe alte aberații deja criticate de mine (închiderea supermarketurilor în weekend, procent fixat de produse românești în supermarketuri etc.), și această inițiativă are ca port-drapel pe reprezentanții liberalismului românesc. Politicienii din România încă mai au de învățat enorm cu privire la cum funcționează piețele, care este rolul social al acestora, de ce și când este nociv intervenționismul statului în mecanismele pieței, cum se reglează automat piețele sau despre problemele specifice piețelor monetare și de capital.
De unde a apărut problema şi necesitatea revizuirii practicii şi legislaţiei în domeniul creditelor ipotecare? De la o problemă specifică perioadei de recesiune: preţul activelor prăbuşindu-se temporar punea serioase probleme celor care nu mai puteau să îşi achite ratele la creditele ipotecare în situaţia în care ei doreau să părăsească înţelegerea cu banca. Banca îi menţinea la plată pentru diferenţă, diferenţă dificil de susţinut de un debitor cel mai probabil aflat în șomaj, fără perspectiva unui venit cert sau cu un venit drămuit drastic de necesitatea reducerii costurilor impusă de scăderea vânzărilor. Această problemă dispare când economia este pe creștere (ceea ce deja observăm că se întâmplă ușor, ușor în utimii 2 ani).
Să revenim puțin la comparația între practica creditelor ipotecare de până acum (cele care nu conțin opțiunea dării în plată) și cele vizate de ”reforma” domeniului introdusă, chipurile, de darea în plată. Până acum puteai să iei credit ipotecar cu avans foarte mic (chiar existau produse ipotecare cu avans 0 la unele bănci – Banca Transilvania era una dintre ele) și cu scadențe generoase pentru riscul sistemic pe care continuă să îl aibă România (o țară încă neinclusă pe lista țărilor OCDE sau a țărilor emergente). Atât avansul cât și scadențele erau permise de faptul că debitorul împarte cu banca riscul legat de valorificarea în caz de faliment personal a imobilul ipotecat. Altfel spus, dacă intrai în incapacitate de a rambursa creditul ipotecar, banca încerca să valorifice (mai bine sau mai rău) ipoteca și diferența o percepea în continuare de la debitor, din veniturile viitoare ale acestuia. Dacă pe piață prețul caselor rămâne relativ constant, diferența pe care banca ar pretinde-o ar fi apropiată de 0; dacă pe piață prețul caselor crește semnificativ, debitorul înregistrează o diferență în plus în urma valorificării ipotecii (are chiar profit) iar dacă pe piață prețul caselor scade semnificativ (cum s-a întâmplat în criză), banca are dreptul să reclame pierderea din veniturile viitoare ale debitorului. Banca nu își asumă pierderea în acest caz și o transferă debitorului pentru că și profitul potențial generat în situație de creștere a prețurilor caselor este transferat debitorului. Contractul de credit ipotecar practic lasă riscul (care este și o pierdere potențială dar și o oportunitate potențială de a câștiga) la nivelul debitorului, creditorul neputând fi făcut responsabil de costurile implicate de acest risc. Risc mai mic pentru creditor înseamnă și costuri mai mici pentru acesta, adică condiții de creditare mai favorabile pentru debitori care, în România, s-au reflectat în avans și scadență.
Opțiunea de dare în plată ar muta acest risc către bănci. Adică băncile ar încasa profitul (dacă prețul caselor e în creștere) sau pierderea (dacă prețul e în scădere) la o potențială valorificare a ipotecii dacă debitorul intră în incapacitate de rambursare a datoriei. Este vorba clar un risc suplimentar impus băncii pentru care banca va cere protecție și va reclama venituri suplimentare care să acopere pierderile potențiale. Reacția băncilor de a introduce un avans consistent este justificată. La fel și reacția probabilă de a reduce semnificativ scadențele. În aceeași notă se înscrie și reticența de a mai finanța proiecte de tipul ”Prima Casă” (cu variantele de upgrade), având în vedere calitatea îndoielnică a imobilelor cu caracter social (cele de la ANL în special). Băncile vor da mult mai greu credite, vor cumpăni mult mai bine valoarea imobilelor ipotecate și nu vor mai deschide ușa tuturor. Deși aparent măsura aceasta se vedea a fi una care să îi protejeze pe săraci, tineri și amărâți ea lovește în final exact în aceștia, având efectul opus.
Este binevenită o lege în acest sens? Evident că nu. Piața ar trebui să ofere aceste produse bancare dacă ele se cer. În piață ar fi apărut și s-ar fi concurat ambele tipuri de produse ipotecare dacă era nevoie. Numai că nivelul scăzut al veniturilor și riscul sistemic ridicat pentru România (tradus printr-o expunere ridicată la un efect potențial de contagiune) a făcut ca în piață să reziste și să se dezvolte doar creditul ipotecar fără dare în plată care lasă riscul legat de imobil la debitor dar care oferă în compensație un avans redus (chiar avans zero) și scadențe foarte mari. Legiuitorul care va scoate din piață cu forța un produs sau altul nu face decât să altereze mecanismele de piață. Criza ne-a învățat că e nevoie poate și de o clauză de tip ”dare în plată” dar pe care băncile să o negocieze direct cu clienții lor în balans cu alte opțiuni pe care nu le mai oferă. Toate eforturile de reglementare în acest sens (culmea venite pe filieră liberală) sunt complet demagogice și populiste cu efecte distructive pentru piața imobiliară.
Pericolul cel mai mare al inițiativelor legislative recente este acela al aplicării unei astfel de măsuri forțate contractelor deja semnate în trecut. Ideea de a scăpa acum câțiva debitori de recuperarea diferenței negative, care s-au lăcomit la a se întinde mai mult decât le permitea plapuma în perioada de boom imobiliar, lovind în toți ceilalți dar și în potențiali debitori va avea efecte mult mai dramatice la nivel de sistem financiar și la nivel de dezvoltatori de proiecte imobiliare.
Darea în plată este o non-problemă pentru creditele ipotecare care vor fi semnate de acum înainte și o non-soluție pentru creditele din trecut. Trebuie să ne obișnuim cu acest gând (chiar dacă pentru mulți nu pare confortabil): piața are suficiente mecanisme de gestionare a riscurilor potențiale, contractul între părți fiind cel mai important instrument în acest sens (nu o lege strâmbă votată din dorința de a mai atrage câteva voturi la alegerile din acest an). Dovada este că deja foarte multe bănci sunt dispuse să includă între clauze și ”darea în plată”, evident cu condiționalitățile de rigoare. Prin intervenția brutală a politicului în relația contractuală dintre creditor și debitor nu facem decât să distrugem nu să creăm valoare economică.
Articol publicat și pe Republica.ro
Aberațiile din codul fiscal nu încetează să ne fascineze prin absurdul lor sau prin caracterul lor profund injust. Și aceasta cel puțin din următoarele motive: a). Noul cod fiscal a avut în centrul său o reducere normală de taxe (TVA mai ales) care trebuia, chipurile, compensată din altă parte. Această prevedere aberantă prin care dacă reduci o taxă trebuie să găsești sursa care o compensează nu lasă loc de prea multe reduceri de taxe în România și, de cele mai multe ori, atunci când taxele se reduc ele de fapt sunt mutate în alte taxe (introducerea de taxe noi cum a fost cazul ”taxei pe stâlp” sau a supra-accizei la carburant sau mărirea unor taxe existente cum este cazul acum a taxelor pe proprietăți). În consecință, cel care a propus reducerea de TVA trebuia neapărat să mute birurile în altă parte. La fel și în cazul reducerii impozitului pe dividend care a introduc contribuție la sănătate pe dividend (o taxă fiind transformată de fapt în altă taxă); b). Noul cod fiscal nu a beneficiat de o dezbatere autentică ce trebuia purtată nu cu specialiștii în fiscalitate sau pe la colțuri cu pseudo-reprezentați ai societății civile ci cu contribuabilul direct (antreprenori, persoane fizice autorizate etc.) Lipsa unei discuții și a unei transparențe a lăsat loc de foarte multe aberații și erori care fac din acest cod fiscal o bilă neagră pentru guvernarea anterioară; c). Noul cod fiscal, ca orice politică publică importantă, nu are în spatele său nici un fundament științific. Nu există studii de impact, nu există analize pertinente, nu există nici măcar o analiză logică cu privire la haosul fiscal pe care l-ar putea produce anumite măsuri pe care le conține.
Una dintre prevederile cu cântec ale momentului este cea a impozitării ”fantomelor” sau a impozitării celor care nu au nici un venit declarat în România dar trăiesc și supraviețuiesc în fel și chip și, din când în când, mai beneficiază de câte un bun public (merg pe drumuri publice, merg la un spital public etc.). În principiu, cel care a reglementat această situație are într-un fel dreptate: serviciile publice (medicale de exemplu) nu sunt niciodată gratuite; costul acestora provine din taxele pe care le plătesc contribuabilii. Dacă sunt mulți beneficiari ai acestor servicii și puțini contribuabili pentru ele calitatea serviciilor scade semnificativ, singura cale de a le ține în viață fiind creșterea impozitării pentru cei care încă mai plătesc sau lărgirea bazei de impozitare. Numai un socialist candid ar crede că, dacă în trecut a cotizat la sistem și nu a beneficiat de el, acum când nu mai are venituri statul este obligat să îl ajute necondiționat. Același socialist naiv crede că atunci când el cotizează la sistemul public (pensii, educație, sănătate) o face pentru el (într-un cont individualizat special) și că astfel are drepturi rezultate din obligația sa de cotizație. Nimic mai fals. Sistemul public are costuri ca orice alt bun livrat în condiții de piață de o entitate privată. Chiar costuri mult mai mari pentru că statul acționează cu o mare doză de hazard moral derivată din faptul că niciodată nu poate da faliment (cel puțin teoretic). Și atunci aceste costuri trebuie plătite cumva și de către cineva. Un sistem în care 1/3 cotizează și 2/3 beneficiază de serviciile sale fie este falimentar, fie nu poate oferi prea mult. Într-un astfel de context a apărut această idee năstrușnică. Fiecare să plătească o sumă de bani minimă la sistemul public de sănătate, are sau nu are venituri. Măsura este cu atât mai justificată cu cât la polul opus contribuție la sănătate se plătește pentru absolut orice venit: dividende, chirii, drepturi de autor etc. Sunt foarte mulți dintre noi care, încasând pe lângă salariu și aceste venituri, plătim câteva contribuții la sănătate cumulate. Și atunci o astfel de măsură pare a fi foarte justificată prin prisma unor astfel de contribuabili care plătesc de câteva ori serviciile publice și, în cel mai bun caz, beneficiază de ele la fel ca ceilalți (nu stai într-un salon de spital singur, deși teoretic ai plătit pentru toate paturile). Las la o parte lipsa de libertate de a alege la sistemul de sănătate pe care ți-l dorești: public sau privat (întâi plătești la sistemul public, chiar de câteva ori, și apoi dacă îți mai dă mâna poți opta și pentru o asigurare medicală privată).
Cei de stânga din România au și început să vocifereze când și-au dat seama de problemă, culmea propusă și votată tot de-ai lor. Imediat au apărut corifeii statului social să strige pe toate vocile că nu e drept ca un sărman fără venit să fie obligat să dea circa 50 lei pe lună pentru a beneficia de servicii medicale. Dacă nu are venit de unde să dea? Și aici adevărul este doar parțial. Tehnic vorbind, o bună parte dintre ei se află în întreținerea cuiva care are venit (prieteni, familie). Ar trebui ca cel care îl are în întreținere să poată să plătească pentru persoana fără venit și să îi fie dedus cumva acest efort fiscal. Alții lucrează la negru, într-o țară în care politicienii sunt preocupați să ridice cât mai sus din pix salariul minim pe economie. Am scris și am afirmat de nenumărate ori că această măsură cu salariul minim împinge spre muncă la negru pe cei marginali într-o afacere (dacă până acum foloseam o persoană pentru curățenia în birourile firmei impresionat de situația sa materială precară, creșterea salariului minim mă obligă să renunț la această persoană – la 1000 lei net se plătesc circa 860 lei impozite sau să îi propun să muncească la negru, cu costurile de rigoare pentru ambele părți). Mulți din România (o țară foarte săracă) care acum muncesc la negru sunt consecința directă a acestor aberații ”generoase” cu care politicienii ne gratulează pe bandă rulantă. Pot fi și alte persoane (numai eu cunosc 2 în anturajul meu) care trăiesc efectiv din veniturile transferate de familie din străinătate (deși sunt majori și pot munci fără probleme). Sunt și alte persoane care trăiesc exclusiv din ceea ce produc în gospodăria lor la țară și nu au alte venituri (servicii de tip telefon sau cablu TV fiind suportate de familie). Acești oameni nu au de unde să plătească într-adevăr. Dar nici nu au dreptul sistematic să apeleze la servicii publice pentru care nu cotizează. Mai sunt și alte persoane care intenționat nu înregistrează nici un venit în România și niciunde. Prin diferite forme și strategii supraviețuiesc plasând costurile existenței lor curente pe spinarea unor fundații, ONG-uri sau chiar SRL-uri create în acest scop. Și care, în caz de urgență, nu se sfiesc să meargă și să ceară cu tupeu să fie tratați ca oricare alt cetățean în sistemul medical public din România. Că, deh, toți trebuie să avem acces și drept egal la sănătate, educație, muncă etc.
Cedând acestei prevederi problematice există riscul ca anumiți cetățeni să își continue călătoria în regim de ”pasager clandestin” și să transfere costuri importante în buzunarul celorlalți. Cred că principiul din spatele măsurii este sănătos dar cred că mai trebuie lucrat puțin la definirea ”fantomelor”. Legea trebuie să fie foarte clară cu categoriile de persoane fără venituri și să limiteze cât mai mult hazardul moral și arbitrarul din spatele aplicării sale. Nu suntem o țară de contribuabili fantomă dar nici nu trebuie pornit un război fiscal cu toată lumea din dorința de a acoperi cât mai bine găurile negre generate de un stat eșuat.
Lupta cu ”evazioniștii” trebuie pornită doar atunci când statul s-a reformat complet și când suntem siguri că resursele pe care le colectăm nu sunt risipite sau nu sunt dijmuite usturător de politicieni rapace puși pe căpătuială cu orice preț.
După episodul inițiat de către un grup de ”liberali” legat de închiderea în weekend a supermarketurilor, un altul, culmea inițiat tot de niște ”liberali”, se prefigurează la orizont, umbrit de evenimentele morbide din ultima perioadă: impunerea unei cote de 51% din produsele de carne, fructe și legume comercializate de supermarket să aibă origine românească.
Argumentația acestor pseudo-liberali care nu au nimic de a face cu liberalismul economic autentic și care nu înțeleg mare lucru din proprietatea privată și din efectele nocive ale intervenționismului în libertatea contractuală este cel puțin bizară în ambele inițiative: într-una motivează că prin închiderea supermarketurilor în weekend românii au mai mult timp să își petreacă cu familia lor și în alta motivează că în acest fel se vor crea locuri de muncă și va fi susținută producția ”românească”.
Motivația ambelor inițiative deloc liberale arată cât de departe sunt politicienii de înțelegerea modului în care funcționează piața și producția. Cumpărăm în weekend mai mult pentru că în timpul săptămânii venim târziu acasă, cocoșați fiind de slujbe prost plătite și ”generos” impozitate de stat (47% din munca noastră e impozit). Culmea este că supermarketurile chiar sunt locuri unde îți poți petrece ceva timp cu familia: multe dintre ele au locuri de joacă amenajate pentru cei mici, au și alte magazine în jurul lor (care vând inclusiv produse locale alimentare / non-alimentare), au locuri de servit masa (sunt sigur că multora dintre noi ni s-a întâmplat ca după ce am făcut cumpărături am găsit foarte utile restaurantele de pe lângă supermarketuri). Decât să mergem să cumpărăm pantofi dintr-un magazin, pâine din altul, legume din piață, carne de la măcelărie etc. mai bine găsim totul într-un singur loc și salvăm mult din timpul nostru pe care îl putem folosi fiecare după cum considerăm de cuviință, înclusiv alături de familie.
Legat de a doua măsură aberantă, cea mai recentă, ar fi și aici câteva lucruri de spus:
- Procentul de 51% este unul stabilit arbitrar și nu poate fi argumentat decât ca decizie pur politică, nici un argument economic nu îl poate justifica (dovadă că în lunile de iarnă a fost votat în forma finală un procent de 70%);
- Prin fixarea acestui procent nu înseamnă că vor fi găsiți și producători autohtoni de partea cealaltă a procesului de comercializare pentru produsele definite în categoria carne, fructe și legume. Profilul acestor producători care vând în supermarketuri este unul special: trebuie să fie capabil de o anumită calitate, de asumarea unei regularități în livrare și trebuie să aibă la dispoziție o cantitate semnificativă pe care să o negocieze cu acești retaileri. Dacă economia românească nu furnizează acești producători pentru TOATE magazinele alimentare din România, astfel încât ele să îndeplinească acest procent, amenzile usturătoare vor duce rapid la falimentarea / închiderea unor astfel de puncte de desfacere. Acest lucru înseamnă șomeri, mai puține taxe încasate de stat și înseamnă greutăți pentru cei care se aprovizionau de la aceste magazine. E clar că marile lanțuri comerciale vor decide închiderea magazinelor marginale pe care au apucat să le deschidă.
- Am serioase dubii că producătorii români își doresc cu adevărat să vândă în supermarketurile din România carnea, legumele și fructele lor. Mă refer aici la producătorii mici care, dacă ar dori, s-ar alia în asociații de producători și ar începe masiv să grupeze producția lor pentru a face față rigorilor cerute de supermarketuri. Pe de o parte pentru că vânzarea în târguri și piețe direct de către producător nu este plătitoare de TVA, deci produsele alimentare ajung la un preț comparabil cu ce se vinde fiscalizat în supermarketuri dar TVA rămâne în buzunarul producătorului. Și, pe de altă parte, pentru că mulți producători importanți de la noi preferă să exporte ceea ce produc în țări apropiate dar care au o putere de cumpărare mai mare decât a românilor (mă refer aici mai ales la produsele bio sau eco).
- Procentul de produse nu e clar în lege la ce se referă: la cantitate, la valoare sau la numărul de produse. Dacă se referă la valoare, supermarketurile vor alege furnizorul local cel mai scump, și deci inaccesibil pentru consumator. Dacă este vorba de cantitate e o problemă cu omogenizarea modului de exprimare a cantității (litri, metru patrat, kilograme) pentru a calcula procentul. Dacă este vorba de numărul de produse va fi complicat de găsit un număr de produse în proporție de 51% pentru fiecare categorie (managementul unui supermarket va ajunge să fie un calvar, va necesita mult mai mulți oameni care să gestioneze situația complicată inutil și deci bunurile vor ajunge mai scump la noi).
- Evident că menținerea procentului trebuie să se facă în timp real. În orice moment am controla supermarketul procentul trebuie să fie dovedibil. Aceasta înseamnă un stres suplimentar pentru comercianți, oameni în plus angajați să monitorizeze o astfel de problemă. În final, tot noi vom plăti pentru această aberație.
- Nu înseamnă că dacă aduci în magazin marfă românească ea se și vinde sau ea este și preferată de consumatorul român. Accesul la supermarket nu garantează neapărat succesul afacerii. Supermarketurile sunt facilitatori ai relației consumator – producător. Sunt o verigă în lanțul dintre cei doi. Atâta timp cât calitatea ta e îndoielnică sau prețul mult prea mare față de ce oferă produsul, consumatorii vor continua să cumpere produse din import și vor ignora complet carnea, fructele sau legumele românești care ajung să se strice în rafturi. Este important de știut câți români preferă produsele românești doar pentru originea lor și ignorând complet calitatea și prețul acestora (efectul țării de origine în consum).
- O problemă esențială este legată de definirea conceptului de produs ”românesc”. Când un produs este ”românesc”? Dacă salamul este bazat 80% din carne de import și este produs de o companie multinațională ce folosește tehnologie importată se consideră ce el mai este un produs ”românesc”? Doar munca înglobată într-un produs finit nu îl face mai mult sau mai puțin ”românesc”. Consecința unei astfel de măsuri este una clară: cei care vând în România produse din afară vor da o etichetă ”românească” produselor care de fapt se aduc din altă parte. Sau vor refuza pur și simplu să mai vândă când vor vedea o limitare a comenzilor către ei pentru că supermarketurile sunt obligate să respecte un astfel de procent. Consumatorii români vor fi astfel privați de produse ieftine și mai bune pentru a cumpăra mai scump produse mai proaste care au ”avantajul” că au fost asamblate în România de către producători locali.
”Liberalismul” din România promovat de acești ”liberali” este unul fără noimă. Genul acesta de inițiative care agresează piața și care nu fac decât să ne complice existența ar trebui sancționate fără urmă de tăgadă. Consecința lor va fi una nefastă asupra existenței noastre. Lovind în supermarketuri, politicienii lovesc de fapt în noi, în consumatori. Deși aparent nu ne dăm seama, o lume fără supermarketuri dezvoltate este o lume mai dificilă atât pentru cei care vor să cumpere repede și să aibă de unde alege între mai multe mărci cât și o lovitură pentru potențialii producători care au ceva de oferit care să se ridice la nivelul rigorilor impuse de supermarketuri. Deși aceste rigori par a fi bariere în calea producătorilor, ele exprimă de fapt rigoarea pe care o impune la celălalt capăt consumatorul mereu în căutare de oferte și de cel mai bun preț raportat la calitate. Supermarketul este doar intermediarul în acest caz și nu poate fi tras la răspundere pentru modul în care noi consumăm produsele pe care ei ni le oferă. Culmea este că în România publicul larg rezonează la astfel de măsuri belicoase care sunt aducătoare de voturi pentru politicienii ce le promovează, în răspăr cu ideologia sub care activează politic.
România seamănă tot mai mult cu o țară de ”oi” aflate în letargie. Dacă am fi preocupați de existența noastră nu am lăsa astfel de specimene politice să vină cu tot felul de aberații pe post de lege. Am reacționa vehement și le-am arăta că greșesc și că sunt într-o eroare capitală dacă cred că ne fac un bine sau dacă ne vor atrage votul nostru. Lipsa noastră de educație în general, și de educație economică în special își spune cuvântul. Și această lipsă de educație economică începe de la vârf.
Comentarii recente