Uniunea Europeană constituie un punct de atracție clar pentru cei din afara grupării și nu numai. Schemele sociale tot mai consistent finanțate promovate de anumite țări ale grupării sunt foarte tentante pentru anumite categorii sociale care își găsesc tot mai greu un loc în societate. Nici nu știi ce să condamni: pe cel care caută asistența socială cea mai consistentă pentru că nu își găsește cu ușurință un loc de muncă într-un sistem economic care, în cel mai fericit caz, stagnează sau să condamnăm un comportament vădit viciat de existența acestor cadouri otrăvite care se ascund în spatele ideii de solidaritate. Economiile reale sunt puternic agresate de acest intervenționism deșănțat.
Pe lângă problema imigrației interne (români care pleacă masiv să lucreze în Spania sau Italia), mai recent Uniunea Europeană se confruntă și cu problema imigrației externe care s-a acutizat în ultima perioadă (Uniunea Europeană este de mult timp sub această presiune constantă, vecină fiind cu țări și continente cu grad de dezvoltare mult sub nivelul său de dezvoltare). Apare o întrebare legitimă la care mulți încearcă un răspuns soluție: trebuie sau nu să ne deschidem granițele către acești oameni în nevoie?
Un liberal ar răspunde afirmativ, principiul fiind că cel care s-a născut într-o zonă săracă a lumii nu are nici un ”merit” în acest sens, la fel și cel care s-a născut într-o zonă prosperă sau dezvoltată. Menținerea cu forța zidurilor sau gardurilor ghimpate a celor săraci este la fel de incorectă și futilă ca și apărarea iluzorie pe care ți-o oferă aceste ziduri. Oamenii trebuie să fie lăsați liberi să aleagă locul unde doresc să prospere și să își trăiască viața, asumându-și individual costurile deciziei acestora. Adăpostirea acestor năpăstuiți este cu atât mai mult vitală, în condițiile în care un război devastator le bântuie țara de origine, război care nu este clar cât de mult este finanțat de anumite țări sau grupări de țări. Plecarea din țara de origine nu este lipsită de costuri: cei dragi adesea rămân acasă, mulți își părăsesc proprietățile, există o serie de costuri de adaptare etc.
Nu solidaritatea trebuie să motiveze decizia de a deschide granițele către acești ”refugiați”. Nu umanismul ar trebui să stea în spatele deciziei de a le o întinde o mână de ajutor. Ci principiul că fiecare s-a născut liber și trebuie să rămână liber în deciziile sale.
Totuși, deschiderea acestor granițe nu trebuie să se facă oricum. În primul rând, trebuie să existe un control minimal din mai multe puncte de vedere: (a) între acești imigranți pot să se ascundă și teroriști care pot pune în pericol viața celor care fac o faptă bună primindu-i la ei acasă; (b) imigranții provind dintr-o zonă culturală complet diferită de cea a majorității țărilor de destinație, cultură care poate intra rapid în conflict cu valorile morale și etice ale societății, chiar cu Constituția și sistemul de drepturi civile (faptul că soțul musulman este stăpân absolut asupra soției generează frecvent violență în familiile de imigranți care deja locuiesc în țările europene; (c) imigranții aduc cu ei conflictele inter-etnice din zona de unde au plecat (mereu kurzii vor fi în conflict cu sunniții și în Uniunea Europeană există deja suficiente cazuri de violență între aceștia); (d) Uniunea Europeană are o problemă reală de natalitate, pentru ca o cultură să poată să supraviețuiască este nevoie de o rată a natalității de peste 2,11 copii / familie (dacă o familie de 2 persoane are în medie 1 copil / familie acest lucru duce la înjumătățirea populației dintr-o anumită cultură într-un orizont de timp de 35-40 de ani) ori, naturalizarea musulmanilor în Europa care au o rată a natalității superioară raportului de 2,11, va duce în foarte scurt timp la absorbirea aproape totală a culturilor tradiționale (este estimat că în maxim 25 de ani creștinii vor ajunge minoritari în Europa, deja la nivel global sunt minoritari) (e) comunitățile musulmane care se formează aplică Sharia și se izolează de sistemul juridic existent în Uniunea Europeană creându-se o lume paralelă care intră greu în contact cu sistemul de valori a țării de destinație și (f) acești imigranți vor pune presiune enormă pe serviciile sociale din Uniunea Europeană, și așa destul de încercate de criza prin care trece gruparea economică de ani buni.
Dimensiunea economică a imigrației nu trebuie uitată, chiar dacă necazul și drama multora este evidentă. Solidaritatea costă și preluarea fără discernământ a unor mase largi de populație din diferite colțuri ale planetei nu face decât să împingă și mai mult în faliment, sărăcie și violență (lupta pentru resurse) o anumită regiune. Trebuie să ne întrebăm de ce acești imigranți nu au ales China sau Rusia ca destinație și au venit buluc peste Uniunea Europeană riscându-și viața lor și a copiilor lor. Este greu să estimăm de pe acum costurile asumării (voluntar sau nu) a unei cote de imigranți pentru că nu știm ce servicii sociale le vom acorda (doar servicii de urgență sau servicii medicale complete), ce facilități vor avea la dispoziție (locuință), nu știm dacă vin doar cu rudele de gradul I (soții și copii) sau vin și cu familia extinsă (bătrânii și copii sunt beneficiari net de servicii sociale), nu știm cât de repede se vor integra social (imigranții musulmani din Germania încă refuză să învețe limba germană și preferă să trăiască într-o lume paralelor semi-izolată de sistemul economic). Dacă la astfel de costuri se adaugă și eventualele agresiuni, violențe, pagube pe care le vor crea, situația devine foarte problematică. Finanțarea acestor costuri se va face de la bugetul de stat: adică din taxe și inflație care vor crește sau care nu se vor mai aloca pentru nevoi stringente (autostrăzi, renovarea de școli). Toți cei care clamează umanismul și sunt de partea corectitudinii politice în acest caz nu fac decât să apere invadarea proprietății private și publice a celor care, întâmplător, s-au născut și trăiesc în Uniunea Europeană.
Problema migrației actuale este o problemă tipică de redistribuționism: luăm cu forța resurse de la unii (cei care deja trăiesc în Uniunea Europeană) și dăm resure la alții (cei nou-veniți). Are la bază un calcul eminamente politic, arbitrar și generator în final de haos. Ca orice formă de redistribuționism, va genera în final și mai multă sărăcie și mai multă inegalitate între clasele sociale pe care aceste politici publice se presupun că le păstoresc cu ”succes”.
Articol publicat inițial pe platforma Ziare.com
România este țara în care nu se întâmplă de foarte multă vreme nimic în materie de reforme structurale. O țară fără un proiect și fără viitor, anchilozată în metehne și mentalități care și-au dovedit pe deplin falimentul aici și peste tot în lume. Este o țară a experimentelor sociale care orice ar avea în vedere numai economia de piață nu.
Actuala și vechea problemă din sistemul medical poate fi sintetizată rapid de oricine: un sistem subfinanțat, un sistem căpușat de firmele care livrează de la hârtia igienică până la cel mai complex aparat de ecografie cu buna știință a doctorilor organizați în adevărate caste și apărați de puterea politică, orice culoare ar avea ea, un sistem cu oameni tot mai prost plătiți și lipsiți de orice motivație de a face ceva în plus pentru pacienți în absența unei ”atenții” care devine absolut normală în acest context. Este un sistem care mai degrabă îți agravează boala decât ți-o vindecă. Este un sistem falimentar fiind un sistem cvasi-public, având statul în spatele său.
Este clar că mărind salariile nu rezolvăm mare lucru. Doar prelungim agonia acestui sistem. Este aceeași agonie care răzbate și în cazul sistemului public de pensii. Medicii tineri și cu școală, nu puțină, care încă mai speră să prindă un post călduț și cu puțină decizie (putere) din care să extragă rente politice care să acopere anii de neajunsuri în care își toceau coatele pe băncile școlii sau în care duceau geanta de bisturie și râdeau forțat la glumele nesărate ale șefului de secție, ar trebui să se trezească și să lupte pentru o reformare reală a sistemului de sănătate. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă privatizarea sistemului pe toate palierele sale. România este o țară prea săracă să își mai poate permite iluzia unui sistem public de sănătate.
Știu, o să apară imediat argumentul: dar ce facem cu săracii, cu cei care au venituri mici și nu își permit să plătească o asigurare privată de sănătate sau servicii private de sănătate. Sunt absolut convins de următoarele lucruri: 1. un sistem privat de sănătate bazat pe un sistem de asigurări de sănătate privat are resursele să ofere pachete de servicii medicale și pentru cei cu venituri mai scăzute; 2. un sistem privat de sănătate va livra servicii de sănătate mai ieftin și mai de calitate decât o face statul acum cu toate căpușele care se hrănesc din banul public alocat politic către acest sistem și 3. un sistem privat de sănătate se va baza pe un contract clar între beneficiar și prestator (asiguratorul, spitalul) în care fiecare va cunoaște de la bun început ceea ce trebuie livrat conform contractului. Contractul nu va fi unul ”cadru” așa cum poate să livreze statul în momentul de față (general valabil pentru toți) ci un contract adaptat nevoilor de sănătate ale fiecăruia (unul are dureri reumatice, altul are dureri de cap etc.). Argumentul în favoarea acestor lucruri este următorul: serviciile de stomatologie în România sunt în momentul de față cvasi-private. România a ajuns să exporte servicii de stomatologie (putem să le includem și pe cele de chirurgie estetică), în timp ce orice alte servicii medicale (oncologie sau cardiologie de exemplu) sunt importate de români de la țările din jur (Turcia, Austria). E suficient să vedem cum arată serviciile de stomatologie, cum funcționează excelent piața acolo și să preluăm și să extindem acest exemplu de succes la toate serviciile medicale. Un alt argument este acela că sistemul nu funcționează fără o ”coplată” adică fără a da o șpagă absolut obligatorie doctorului și apoi asistentelor care au grijă de tine (de la schimbarea unui simplu pansament până la injecții și operațiuni mai complicate). România nu își mai poate permite acest sistem aparent gratuit în care se consumă foarte multe resurse bugetare fără a fi oferite servicii la standarde internaționale (mă refer la lumea civilizată). Un sistem care să ofere tuturor și nimănui aceste servicii medicale aproape inexistente. Trebuie să încetăm să mai privim serviciile vitale din societatea noastră (sănătate, educație, securitate) ca fiind emanația exclusivă a statului, singurul care le poate păstori și livra. Știu, trebuie să fim solidari cu cei amărâți. De acord, dar aici solidaritatea trebuie atent direcționată și atent gestionată, doar cazurile sociale reale (care acum sunt sistematic lăsate în afara sistemului) trebuie avute în vedere. Altfel riscăm să aruncăm cu resursele pe geam și să ne fie frică să ne ducem să ne tratăm într-un spital public. Nu toți sunt incapabili să producă un venit din care să își asume apoi responsabilitatea propriei sănătăți. Efortul financiar nici nu ar fi prea mare față de ceea ce plătim drept contribuție la sistemul public de sănătate. Mai mult, dezvoltarea unui sistem privat autentic de sănătate va pune spitalele în concurență și ofertele își vor îmbunătăți radical calitatea și prețul (față de ce avem în momentul de față). Doar 1% din paturile de spital sunt gestionate de sistemul privat și 99% de sistemul public. E ușor de imaginat care ar fi situația dacă statistica ar fi inversată. Solidaritatea socială (cazurile speciale) pot fi tratate de către spitale de stat clar desemnate, însă nu trebuie să refuzăm nici inițiativa privată în acest sens.
O să vină și alt argument fără îndoială. Sistemul privat este orientat spre profit nu pe pacient. Nimic mai fals. Profitul are legătură cu consumatorul în orice domeniu, inclusiv în cazul serviciilor de sănătate. Dacă realizăm un sistem concurențial autentic profitul se va baza pe cooperarea socială cu pacienții. Spitalele goale, la fel ca și magazinele goale, nu fac profit. Ca să umpli acele spitale, adică să ajungi căutat de pacienți trebuie să ai un raport calitate-preț excelent. Doar așa faci profit. Dacă serviciile tale medicale sunt scumpe și proaste calitativ dai faliment și ieși de pe piață. Orientarea spre profit întărește argumentul că serviciul privat e mai bun decât serviciul public. Profitul făcut de privatul aflat în competiție reală e mai puțin nesimțit decât ”profitul” făcut de cei din spitalele publice care acum nu au nici un fel de concurență.
Mărirea salariilor medicilor sau legalizarea șpăgilor sunt doar o amăgire amară pentru toți cei care au legătură cu sistemul, medici și pacienți deopotrivă. E o pace socială temporară care va exploda din nou curând. Sistemul public de sănătate este falimentar și numai privatizarea sa îl poate salva. Care ar fi soluția în acest caz? Una simplă. Un sistem de sănătate care să copieze pe cel din sectorul serviciilor stomatologice: 1. O contribuție la sistemul public de sănătate redusă la minim din venitul de bază al fiecăruia (poate fi chiar o sumă fixă, forfetară, e mai bine așa decât un procent din venit) din care să fie finanțat acele servicii destinate cazurilor sociale foarte grave; 2. Libertatea indivizilor de a alege între asigurarea publică de sănătate și asigurarea privată de sănătate; 3. Privatizarea tuturor spitalelor publice prin preluarea completă a lor de către fundații sau de către autoritățile locale în parteneriat public-privat; 4. Spitalele vor concura între ele în relația cu casele de asigurări private / cea publică pentru servicii medicale furnizate asiguraților pe bază de contracte clare (ca orice asigurare de viață); 5. Deducerea pentru o perioadă din impozitul pe venit a asigurării private de sănătate a copiilor sau persoanelor cu probleme grave de sănătate (handicap); 6. Reducerea semnificativă de impozite (pe salarii, pe proprietate, pe investiții) ca în cazul sectorului IT pentru afacerile din domeniul sanitar (spitale private) astfel încât sistemul să se dezvolte într-un ritm accelerat și să poată să asigure servicii medicale pentru toți la un nivel comparabil cu țările dezvoltate. Sistemul privat de sănătate are nevoie de investiții masive care trebuie facilitate de către stat o bună perioadă de timp; 7. Facilități fiscale pentru tot ce înseamnă centre private de prevenție, institute de cercetare private în domeniul medical, institute private de igienă etc. Întărirea supravegherii și controlului atât public dar, mai ales, privat (asociații ale pacienților, asociații ale asiguraților) trebuie avute, de asemenea, în vedere.
Toți cei care refuză aceste reforme ne condamnă pentru mulți ani la boli pe care cu greu le vom trata. Trebuie să înțelegem că socialismul este o ideologie falimentară, inclusiv în materie de servicii medicale, și că întotdeauna eșuează când este vorba de calitate și interes cu adevărat pentru plătitorii de taxe. Nu schimbând oamenii din fruntea spitalelor, a direcțiilor județene de sănătate sau a ministerelor vom rezolva problema (teoria omului nou). Schimbând din temelii sistemul și reformându-l cu adevărat. E greu să explici cetățenilor acest lucru și costul politic pe termen scurt poate fi unul imens. Dar pe termen lung merită încercat. Altfel problemele vor crește exponențial cu fiecare an și într-un final prin faliment vom ajunge la aceeași soluție.
Din aceeași categorie:
– Un articol despre șpagă, șpagă care vizează inclusiv sistemul medical:
– Un articol scris la momentul în care liberalii au decis o mare nedreptate, ca sumele colectate din contribuțiile la sistemul public de sănătate să meargă exclusiv la spitalele de stat:
– Un articol scris la momentul în care dl. Arafat a scos oamenii în stradă pentru a se opune privatizării sistemelor de salvare:
Din discuții cu diferiți experți fiscali, care stau foarte bine la capitolul reglementări și foarte prost la capitolul economie și principii economice, aud tot mai des în ultima perioadă o aberație economică ce merită să nu fie lăsată așa: TVA este o taxă pe valoarea adăugată, o taxă aplicată consumului, o taxă care îl afectează puțin spre deloc pe producător / antreprenor, firme în general. Această aberație este invocată, culmea, și ca argument împotriva reducerii TVA de acești experți fiscali.
Aș începe prin a spune că nu există taxă care să fie neutrală economiei în general. Nu există taxă ”bună” și taxă ”rea”, chiar și atunci când vorbim de taxe aplicate, chipurile, din rațiuni de ordin statistic sau din rațiuni de a stimula / reduce anumite fluxuri economice. TVA este o taxă care se aplică din primul moment în care materiile prime, bunurile intermediare și bunurile finale trec de la un producător la altul pentru ca în final să ajungă la consumator. Fiecare bun are anumite stadii de producție, în care se adaugă valoare nouă bunurilor intermediare create. Este bine ca aceste stadii de producție să fie cât mai alungite, aceasta însemnând că din bunuri primare vom avea de a face cu bunuri finale cu grad înalt de prelucrare.
Să încercăm să fim acum mai expliciți printr-un exemplu: să presupunem că o firmă A extrage minereu de fier în valoare de 100 lei (preț din factură fără TVA). Vinde acest minereu cu 100 de lei la care adaugă TVA de 24%, adică îl vinde cu 124 lei / unitate. Minereul este preluat de către un combinat siderurgic (firma B) la acest preț pentru ca el să îl facă tablă, adăugând și alte ingrediente (muncă, tehnologie, excludem că ar fi nevoie și de alte materii prime). Tabla ajunge să aibă o valoare adăugată suplimentară de 200 lei fără TVA, adică minereul de fier a devenit tablă prin tehnologie și muncă de la 100 lei fără TVA (sau 124 lei cu TVA) la 200 lei fără TVA (248 lei cu TVA). Firma A își va recupera diferența dintre TVA colectat (24 lei) și cel plătit pentru diverse cheltuieli de producție (lopeți, mașini, utilaje). Trebuie spus că TVA pentru mașini și utilaje care se consumă la mai multe cicluri de producție se recuperează diferit decât TVA de pe consumabile care se folosesc pentru fiecare ciclu de producție. Firma B va avea de plătit TVA de 24 de lei când cumpără minereul de fier, plătește TVA pentru echipamentele și consumabilele pe care le consumă pentru a produce tabla și încasează TVA de 48 lei de pe fiecare unitate de produs finit. Regularizează ca și firma A TVA-ul (diferența dintre ce încasează și ce plătește). Tabla este cumpărată acum de către o firmă care face autoturisme, firma C care le vinde către consumatorul final, care poate fi persoană fizică sau poate fi persoană juridică. Să presupunem că după prelucrare (muncă, tehnologie, fără alte materii prime pentru simplificare), produsul finit (autoturismul) ajunge să coste 1000 lei fără TVA (1240 lei cu TVA). Las la o parte discuțiile despre existența unor firme care nu sunt plătitoare de TVA, firme pentru care se returnează TVA (cele care exportă) sau care plătesc un TVA reținut la sursă (importuri), ele sunt cazuri particulare care complică discuția, și așa stufoasă. Las la o parte și schema fiscală complicată a TVA (e nevoie de 5 conturi diferite): TVA de plată (4423), TVA de recuperat (4424), TVA deductibil (4426), TVA colectată (4427) și TVA neexigibil (4428) care pentru cineva novice în ale fiscalității și contabilității devine o problemă clară care te aruncă automat în brațele contabililor și consilierilor fiscali.
Plecând de la exemplul de mai sus haideți acum să argumentăm de ce TVA nu are cum să aibă un efect neutral asupra sectorului de afaceri și că acesta nu ar trebui să rămână indiferent la scăderea sau creșterea TVA:
– În primul rând, TVA apare la consumatorul final. Orice bun se vinde cu TVA în prețul final. Consumatorul, mai ales atunci când este vorba de consumatori săraci, cu venituri drămuite sau când este vorba de bunuri ușor substituibile, cu valoare adăugată mică (alimentele de exemplu) unde concurența este foarte mare, se uită la preț. Prețul final este elementul esențial în decizia sa. Nu e totuna ca în final pentru o mașină pe care vrei să o cumperi să plătești statului 24% sau 19% (de ce nu mai puțin!). E o diferență de 5% care în bugetul omului sărac se vede clar. Dacă nu cumpără consumatorul, companiile producătoare nu vând. Dacă producătorii nu vând, ei nu au profit și trebuie să umble la costuri sau dau faliment într-un final. Și situația se propagă apoi pe tot lanțul de producție la toate nivelele (și la minereu de fier, tablă). În final toți se confruntă cu un consum mai mic pentru că la nivel de consumator resursele disponibile sunt dijmuite semnificativ. Când a crescut TVA la 24% consumul a scăzut clar (mai ales la bunurile de folosință îndelungată cu valoare adăugată mare). Nici acum anumite segmente de consum nu și-au revenit, și cel mai probabil nu își vor reveni cu un astfel de TVA. În plus, producătorii nu uită că sunt și ei consumatori. Și ei încearcă să pună un TVA mare plătit de ei pe consumurile lor în profitul cu care produc, dacă piața și consumatorii acceptă acest lucru.
– Persoanele fizice salariate (cei mai mulți în România obțin venituri din această sursă) sunt cele mai afectate de TVA mare pentru că nu pot regulariza TVA-ul. Un antreprenor mai poate încărca cheltuieli pe firma sa care regularizează TVA din veniturile obținute. Șmecheria cu PFA a fost o portiță de scăpare pentru anumite categorii de salariați care au creat un regim fiscal privilegiat, și pe care codul fiscal actual o corectează dar o dublează și de scăderea TVA, ceea ce este foarte bine.
– După cum îi spune numele, TVA este o taxă pe valoarea adăugată. Adică statul taxează valoarea adăugată, fiecare stadiu nou de producție fiind dijmuit semnificativ de stat. Atunci când o face, antreprenorii vor căuta să adauge cât mai puțină valoare și să vândă produsele în alte țări unde taxarea valorii adăugate este mai redusă. Prin aplicarea unui TVA mare în final ajungi ca în țara ta să se producă bunuri indigene cu valoare adăugată mică. Valoare adăugată înseamnă tehnologie și inovare, înseamnă capital investit, înseamnă muncă implicată în procese de producție complexe.
– TVA, deși se regularizează (plătești doar diferența între TVA încasat de tine când vinzi mai departe ceea ce produci și TVA plătit pentru tot ceea ce contribuie la procesul de producție – mașini, utilaje, echipamente, consumabile etc.), pentru firmele de intermediere (magazine de desfacere de exemplu) înseamnă mai degrabă plată decât încasare: plătesc 124 lei (24 lei TVA) ca să cumpăr minereul de fier, îi pun un adaos comercial de 10 lei și încasez pe el 134 lei fără TVA (adică 166 lei cu TVA, din care TVA este 32 lei; am plătit 24 lei TVA să cumpăr minereul, am încasat 32 lei din minereul vândut cu factură mai departe, fără să fac altceva decât să îi adaug 10 lei. Aparent, expertul fiscal ar spune: ai de plată TVA după regularizare pentru că ai plătit 24 lei TVA și ai încasat 32 lei, se regularizează cu 8 lei TVA (TVA aferent cumpărărilor este mai mare decât TVA aferent vânzărilor, soldul 4426 este debitor). Însă situația nu identică pentru toate afacerile. La firmele mici, care vând puțin (doar intermediază), TVA aferent cumpărărilor poate fi mai mare decât TVA aferent vânzărilor de cele mai multe ori (vinzi cu costuri mari), acolo poate fi mereu vorba de încasat TVA, tocmai de aceea statul a creat pentru microîntreprinderi posibilitatea de a nu fi plătitori de TVA. La firmele mari situația e complet inversă: acolo vânzarea se face cu costuri / unitate vândută mult mai mic, regularizarea e de cele mai multe ori negativă (vorbim de TVA de plată, și nu puțin). Firmele mari au de plată TVA în timp ce firmele mici au de încasat TVA de cele mai multe ori. Companiile puțin capitalizate, intensive în muncă plătesc TVA mai mult decât cele care au bunuri de capial și tehnologie semnificativă.
– Plata, încasarea și regularizarea TVA reprezintă un efort și o muncă neplătită pe care sectorul privat o execută pentru stat. TVA este o taxă indirectă aplicată pe cifra de afaceri. Statul obține eficient niște bani fără a avea personal plătit care să asigure colectarea. Are doar niște inspectori care pe sărite controlează și mențin situația sub control. Cu cât TVA este mai mare, cu atât profitul statului este mai mare. Printr-un TVA mare (și prin orice taxă indirectă aplicată afacerilor cum ar fi impozitul pe dividend, impozitul pe profit etc.) firmele sunt transformate abuziv în încasatori de taxe pentru stat (agenți fiscali) și își pierd timp semnificativ cu formalitățile de decontare, fără a avea un profit prea mare din acest lucru.
– Regularizarea TVA cu statul este o altă operațiune greoaie. Când ai de recuperat bani de la stat îi recuperezi greu. Când ai de plătit bani din TVA la stat trebuie să o faci cu maximă rapiditate pentru că altfel intri în belele cu fiscul (penalități, dobânzi usturătoare). Fluxul de nu numerar al unor afaceri poate fi dat peste cap de această taxă, decontările de TVA cu statul depinzând nu doar de cât vinzi (încasând TVA) ci și de cât cheltuiești (plătind TVA). TVA este deci un element de impredictibilitate semnificativ pentru lichiditatea oricărei afacere.
TVA este cea mai importantă la bugetul de stat. Aceasta nu înseamnă că taxa respectivă nu trebuie diminuată la un nivel suportabil pentru toată lumea. Deși contabilii și experții fiscali încearcă să ne convingă de contrariul, consumatorii și producătorii sunt de aceeași baricadă când vine vorba de reducerea taxelor. Prin taxarea excesivă, bunurile ajung mai scumpe la consumatori. Taxarea excesivă reprezintă cost și stres pentru o afacere. Taxarea excesivă este o formă incorectă și abuzivă de austeritate care trebuie redusă la minim. Taxarea excesivă generează birocrație, corupție și privilegii pentru unele companii în piață (decontări ilegale de TVA, controale preferențiale la anumite firme în timp ce altele sunt ocolite sistematic). Taxarea excesivă omoară lent din economia care trebuie să fie prioritatea zero pentru orice națiune și care zi de zi ne servește bunurile de care avem atâta nevoie: economia privată. Experții fiscali sau contabilii, care încearcă să ne convingă de neutralitatea TVA pentru mediul de afaceri, privesc tehnic problema și scapă argumentul esențial al discuției, cel economic.
TVA atunci când scade (ca orice taxă dealtfel) pune pe picior de egalitate toate companiile. Cu cât taxele sunt mai mici (mai ales cele indirecte), cu atât afacerile se concurează mai puternic între ele și rezistă dacă ajung la consumator în condițiile cele mai bune. O taxă mare face ca o parte din companii să evazioneze pe riscul lor, altele să evazioneze cu ajutorul fiscului în timp ce altele dau faliment încercând să fie corecte.
Dacă tot e neutral mediul privat de afaceri la TVA, de ce să nu îl facem 100%?
Articol publicat inițial pe plaforma Ziare.com
Cei de la FMI și-au dat mâna peste țară cu cei de la BNR (și apoi cu Președintele) făcând un adevărat zid împotriva relaxării fiscale (mai exact împotriva reducerii de TVA). Motivele invocate sunt dintre cele mai bizare și complet în răspăr cu teoria economică. Deși FMI ar trebui să gândească economic, nu o face și, prin poziția lor explicită, specialiștii trimiși de instituție să ne păstorească în vremuri de restriște trădează lacune severe în plan economic. Iată câteva mostre de analfabetism economic care îmi ridică serioase semne de întrebare cu privire la cât de serioși sunt cei de la FMI și cât de credibili sunt în a le lăsa România pe mâna lor pentru a fi guvernată (vezi aici sursa):
- Înainte de a reduce taxele, spun reprezentanții FMI în România, guvernul trebuie să ne asigure că realizează o mai bună colectare a taxelor și impozitelor. Orice manual de economie vă poate spune că taxele mici se colectează mai bine și mai ușor decât taxele mari. Adică menținerea taxelor la nivelul actual nu va duce niciodată la performanță în materie de colectare (vezi aici cum au crescut veniturile la buget și ca urmare a reducerilor de taxe). România se pare că dintr-un TVA de 24% abia dacă încasează în jur de 14% din el, în condițiile în care TVA este principala sursă la bugetul de stat. Adică evaziunea este la cote înalte și este imposibil de combătut cu astfel de procente. Valoarea de 24% este tentantă pentru a corupe pe oricine vine în control la o firmă. Mai mult, taxele mari nu fac decât să reprezinte bariere în calea afacerilor care nu se află într-un mediu concurențial real; pot folosi organul fiscal drept element de luptă împotriva concurenței (e fac evaziune și peste concurenții mei năpădesc controalele sistematic). Taxele mari generează corupție care, automat, generează birocrație și supra-reglementare care sufocă și mai mult orice inițiativă privată. În plus, nu văd de ce ar trebui românii să plătească un TVA de 24% pentru ineficiența aparatului de stat condus de politicieni care au interese contrare sectorului privat în materie de îmbunătățire a serviciilor publice și de ce ar trebui să legăm relaxare de ineficiența statului în a colecta taxele sufocante. Atunci când taxele sunt setate la un nivel insuportabil (și 24% este un nivel insuportabil) orice procent în plus în colectare se obține cu costuri imense (ar trebui în final să plătim câte un controlor de TVA pentru fiecare firmă din România, și sunt vreo 600.000, și nici atunci nu putem fi siguri că se ajunge la o colectare perfectă).
- Se vorbește în scrisoare de cheltuirea mai eficientă a banilor publici. Aceleași manuale de economie ne spun că banii pe care statul îi are de cheltuit provin din taxe obligatorii. Adică în spatele banilor publici există hazard moral care se traduce astfel, pe scurt: tu trebuie să îți plătești taxele orice ar fi, fără să ai mecanisme clare și directe de control asupra modului în care sunt folosiți acești bani de statul care acționează ca un terț. Adică în statul utilizează agresiv forța sa pentru a obține venituri pe care apoi le distribuie arbitrar. A doua problemă care alimentează hazardul moral este tocmai acest arbitrar din spatele deciziilor politice de alocare a fondurilor din bugetul de stat. Hazard moral înseamnă întotdeauna ineficiență. Statul nu dă faliment niciodată. Dacă cheltuiește prost banii nu dă socoteală nimănui. Dacă alocă prost banii nu dă socoteală nimănui. Aceste lucruri îl fac complet ineficient prin raport cu alocarea banilor prin mecanisme private (piață). Singura modalitate prin care putem spori ”eficiența” statului este să reducem implicarea sa în mijloacele de producție (privatizare) și prin reducerea la maxim a veniturilor aflate la dispoziția sa (adică reducerea taxelor);
- Aceeași specialiști spun că România trebuie să se orienteze mai mult către deplasarea dinspre investițiile finanțate de la buget către proiectele finanțate din fonduri UE. Fondurile acelea provin tot din taxele românilor (și a altor europeni la fel de îndatorați și în strâmtoare). Deciziile din spatele alocării lor sunt tot politice și tot arbitrare. Sunt la fel de problematice ca și cele guvernamentale. Mai mult, multe dintre proiecte au la bază cofinanțare, adică bani importanți tot de la bugetul de stat. E drept că după ce taxezi românii și plimbi banii pe la UE și înapoi (după ce se înfruptă toți de pe traseu din ei) ar trebui să fii absurd să ceri românilor alte taxe pentru proiecte finanțate exclusiv de către guvern. Dar noi avem probleme și cu proiectele europene și cu cele guvernamentale. Ambele categorii sunt ineficiente, sunt suspecte de corupție și sunt blocate pentru că nimeni nu își mai asumă răspunderea unor licitații publice de frica DNA. Specialiștii FMI nu spun nimic despre privatizarea sectoarelor cu problemă în România care pot fi apoi finanțate din resurse private (sănătate, infrastructură, educație etc.). Ei nu ne spun nimic despre reformarea fondului public de pensii care de ani buni funcționează pe deficit și consumă cea mai mare parte din bugetul de stat, fără să ofere pensii semnificative, cu excepția unor categorii și caste privilegiate care mereu ies la înaintare când e vorba de apărarea cu cerbicie a acestora. Acești emisari ai FMI nu spun nimic de piața privată de capital și posibilitatea de a prelua finanțarea proiectelor de anvergură. Cei de la FMI nu vorbesc deloc despre conectarea României la fondurile private de investiții (care de câțiva ani sunt în picaj general), deși prezența FMI în România a fost mereu motivată astfel: FMI va da semnalul important investitorilor că țara este pe mâini bune și ei vor da aici năvală. Cei de la FMI nu au pus și nu vor pune niciodată vreo presiune pe guvernul României pentru a îndrepta lucruri.
FMI este o instituție puternic politizată care niciodată nu a avut de a face cu economia reală, cea privată. FMI este inamicul declarat al mecanismelor de piață și asociatul guvernelor slabe în lupta lor cu sărăcia și subdezvoltarea. FMI este o iluzie și o instituție care trebuia să dispară odată cu prăbușirea sistemului de la Bretton-Woods (1971). FMI este când băiatul ”rău”, când cel ”bun” pentru guverne care stau mult prea mult cu ochii pe votul popular și mult prea puțin dispuse să întreprindă reforme structurale reale. FMI este o instituție comodă pentru politicieni de duzină care niciodată nu iese în fața alegătorilor pentru a fi votată. FMI este un iluzoriu colac de salvare și un iluzoriu câine de pază al macrostabilității și reformelor. La rigoare, FMI rămâne un instrument, se pare foarte eficient, în mâna marilor puteri, temătoare că unele țări mici emergente ar fi dispuse la reduceri de taxe semnificative și pe care îl folosesc pentru a ține mereu îndatorate aceste țări și mereu în necaz. Aș vrea să văd o poziție profesionistă și explicită a celor de la FMI pe toate problemele structurale ale României și cu soluții clare. Mă amăgesc singur însă, pentru că nu voi vedea așa ceva niciodată, doar bani ieftini (tipăriți de marile bănci centrale) puși pe tava guvernelor cu promptitudine pentru a le conserva status-quo-ul (incapacitatea sau indisponibilitatea de a face reforme reale).
Nu există model de succes care să aibă în spate această instituție și nici nu există țară care să fie salvată de intervenția acestui instrument financiar periculos care, mai degrabă, te împinge în prăpastie decât te îndepărtează de ea (conform aceleași scrisori, sub atenta ”supraveghere” și ”coordonare” a FMI, datoria publică s-a triplat aproape în ultimii ani). Așa că nu mă miră poziția FMI și combativitatea sa împotriva taxelor mici. Însă mă îngrijorează, cel puțin la fel de mult, prezența acestei instituții în spațiul guvernamental din România, fără semne prea mari că vom scăpa prea curând de ei.
Cauza crizei scapă multora, inclusiv celor care de la butoane mimează binele și interesul național: expansiunea monetară și a creditului. Ca urmare, și soluțiile de remediere a crizei alunecă în absurd: supra-reglementare, supraveghere excesivă, relaxare monetară (QE) de proporții, bail-out pentru băncile aflate în dificultate, dobândă apropiată de zero (dacă nu chiar negativă) pentru bănci, fonduri pentru salvarea statelor îndatorate, comitete de supraveghere macroprudențială etc. După luni bune de relaxare monetară prin care banca centrală a deschis robinetul de bani către băncile comerciale facilitându-le accesul la lichiditate impresionantă și impresionant de ieftină, rezultatele nu au întârziat să apară: în luna iunie, conform unui comunicat al BNR, românii au împrumutat 3,2 miliarde lei și persoanele juridice 2,2 miliarde lei, cifră record care depășește valorile maxime ale creditării din perioada de boom 2008 (vezi aici știrea). Cele mai multe credite acordate persoanelor fizice sunt credite de consum (2/3), fapt explicabil prin aversiunea încă ridicată de a ne angaja în proiecte pe termen lung (creditele ipotecare finanțează așa ceva) și pentru valori mai mari dar și prin prisma veniturilor scăzute care nu lasă încă marjă de acțiune foarte mare pentru cei care doresc să contracteze un împrumut.
Ar trebui să fie în regulă și toată lumea ar trebui să sară în sus de fericire: băncile comerciale pentru că se redresează și intră și ele pe profit care până acum nu a existat sau a fost obținut din finanțarea statului; statul pentru de pe urma creditării consumul crește și taxele pe care le încasează (culmea, românii sunt dispuși să se împrumute să plătească apoi 24% TVA din tot ce cumpără) și populația pentru că își vede visurile îndeplinite, chiar dacă pe credit, adică prin amanetarea veniturilor și consumurilor viitoare.
În realitate însă, economia românească este în momentul de față puternic încălzită de acest stimul monetar și are toate șansele să se îndrepte către un nou boom, adică spre o nouă prăbușire economică iminentă. De ce? Foarte simplu, pentru că economisirea din care ar trebui să se acorde aceste credite bancare de către bănci este foarte redusă. Practic tiparnița alimentează nevoia de credite producând din nimic resurse care nu există. Băncile, prin politica lor de dobânzi, nu mai caută să atragă economisiri (vezi aici știrea), coborând dobânzile către un derizoriu procent de 1% pe an la depozite. În plus, românii sunt prea săraci să economisească într-un ritm susținut care să țină pasul cu creditarea care explodează prin impulsul monetar aplicat economiei: ritmul de creștere al depozitelor în lei pentru gospodării a fost de 8,2% în termeni nominali (iunie 2015 – iunie 2014) și pentru persoane juridice non-financiare de 9,1% (vezi aici sursa), în condițiile în care numai în luna mai 2015 creditul guvernamental a avut o creștere cu 4,1% ajungând la 89 205,2 milioane lei în respectiva lună (pentru a avea termen de comparație, depozitele gospodăriilor se ridicau în luna mai 2015 la un total de 87 726,5 milioane lei, ceea ce înseamnă că economisirile populației au fost demult depășite de împrumuturile guvernului; vezi aici sursa).
Concluzia este cât se poate de clară. Ne îndreptăm spre prăpastie cu motoarele turate, economia românească supra-încălzită începe să crească mult peste potențialul său, stimulul monetar făcându-și din plin efectul. În final se va ajunge la creșterea prețurilor (dacă se licitează cu credite create din nimic pentru resurse limitate), la creșterea importurilor și scăderea exporturilor (exportatorii vor prefera piața locală, importatorii vor prefera și ei România, unde cu creșteri de prețuri reale vor înregistra prețuri mai mari) ceea ce va duce la deficite comerciale în creștere și, implicit,la deprecierea leului; inflația va fi imediat captată de dobânzi care vor crește și care vor penaliza instant proiectele de investiții prea mari, greșit setate și care nu vor ajunge la finalizare până în acel moment. Cu alte cuvinte, banca centrală prin acest stimul monetar a creat deja premizele unui boom economic artificial și a sădit semințele unei viitoare crize. Este doar o chestiune de timp când se va întâmpla acest lucru.
Opoziția acerbă a băncii centrale la un posibil stimul fiscal adițional (relaxarea fiscală indusă de Codul Fiscal) poate fi justificată de acest stimul monetar care își produce din plin efectele și care face deja rău economiei românești (vezi aici un interviu interesant cu economistul șef al BNR, dl. Valentin Lazea care recunoaște, implicit, că stimulul monetar a împins la vale România și că acum un stimul fiscal al dubla accelerația cu care ne prăbușim).
Comentarii recente