Zilele acestea am aflat cu amărăciune că guvernul a aprobat legea pentru înființarea Comitetului Național pentru Supravegherea Macroprudențială (vezi aici știrea). Obiectivul acestui comitet este cel puțin hilar: ”apărarea stabilității financiare, inclusiv prin consolidarea capacității sistemului financiar de a rezista la șocuri și prin diminuarea acumulării de riscuri sistemice, asigurând o contribuție sustenabilă a sistemului financiar la creșterea economică” (citat din lege). De ce hilar? Pentru că toți termenii folosiți cu atât de mult aplomb în definirea acestui obiectiv sunt problematici, generali și cu mari dificultăți în a fi lămuriți corect publicului larg, căruia i se vâră pe gât astfel de construcții birocratice inutile și care în final plătesc cu vârf și îndesat pentru astfel de sinecuri creatoare de prime și salarii bunicele dar și de privilegii importante:
- Stabilitatea financiară: ce înseamnă și de ce e ea problematică (instabilitatea prețurilor, inclusiv a dobânzii, este ceva natural și benefic pentru piață; sistemele economice sunt mai degrabă instabile și dinamice și e bine că sunt așa). Ar fi interesant atunci când dai o lege să vii cu definirea clară a conceptului, să spui prin ce măsori stabilitatea financiară, să explici când și de ce trebuie intervenit atunci când indicatorii prin care măsurăm această (in)stabilitate financiară sunt depășiți.
- Șocuri: este bine de detaliat, mai ales atunci când acuzi că principala cauză a crizei a fost proasta reglementare sau insuficienta reglementare a piețelor, ce înțelegi printr-un șoc și când o situație de șoc este diferită de un impuls intern sau extern normal. Să propui și să definești un set de indicatori expliciți prin care să măsori devierea de la starea naturală a pieței și să o asocieazi apoi acea deviație unei stări de șoc.
- Contribuție sustenabilă: e important să explici clar cum definești sustenabilitatea în acest caz și de ce și în ce condiții contribuția sistemului financiar e importantă pentru dezvoltarea economică. De exemplu, acumularea de datorii publice facilitată de sistemul financiar contribuie la dezvoltarea economică dar ea numai sustenabilă nu este în acest caz.
- Creștere economică: creșterea economică este diferită de dezvoltare în general și de dezvoltare economică în particular. Măsurarea creșterii este și ea important de lămurit atunci când vii cu o lege care aduce în prim plan o nouă structură birocratică fără de care, chipurile, guvernarea și existența noastră are de suferit.
Trec acum însă cu discuția în alt plan, lăsând deoparte inconsistența teoretică din spatele obiectivelor ce justifică apariția aceste structuri birocratice într-o țară aflată pe locuri rușinoase în topurile libertății economice, transparenței politice și corupției. Această instituție este complet inutilă din următoarele considerente:
- Riscul (incertitudinea) în general și riscul sistemic (de țară, politic) în particular se gestionează altfel decât prin intermediul comitetelor și comițiilor naționale și supranaționale populate de oameni care în viața lor nu au avut un contact direct cu piața și cu economia reală. Există polițe de asigurare private, există garanții, există clauze contractuale care pot fi folosite la nevoie.
- Cauza fundamentală a crizei o reprezintă factorul monetar, adică expansiunea monetară și a creditului (nu o spun numai eu, există literatură imensă pe acest subiect). Cum poți să crezi tu că scapi de criză și de efectele nefaste ale acesteia punând paznic sau responsabil cu avertizarea taman pe cel care girează și produce această criză. E ca și cum ai pune lupul responsabil la o stână pe rezolvarea crizei oilor atacate și mâncate de lupi. Este clar pentru mine că acestor birocrați fie le scapă cu adevărat cauza reală a crizei, fie încearcă să mute atenția în altă parte cu privire la cauzele reale asociate crizelor și contagiunii acestora;
- Nu ai cum să crezi că o instituție care se uită la agregatele macroeconomice și stabilitatea acestora poate rezolva cumva problema crizei. Agregatele macroeconomice sunt bazate pe medii și au relevanță economică apropiată de zero. Inflația este un indicator agregat care la nivel de individ este irelevantă. Este o medie care cuprinde în ea parțial și o mașină de spălat manuală și o mașină de spălat automată, nici un comportament de cumpărare nu le include simultan pe amândouă. E ca și cum ai crea un Consiliu de Supraveghere a Adâncimii Medii a Apei a unei Piscine care să rezolve criza celor care se aruncă în piscină fără să știe să înoate. Acest consiliu va supraveghea ca apa să nu depășească 1,5 metri în medie fără ca această medie să ofere vreo informație relevantă celui care nu știe să înoate dar vrea să se arunce în piscină. E inutil un astfel de demers.
- O astfel de instituție și membrii săi nu vor fi niciodată pedepsiți și nu vor suporta niciodată un cost real (faliment, pierdere) dacă sfătuiesc greșit pe operatorii din piață. Ceea ce vor propune ei va fi întotdeauna fie ceva prea general (deci inutil), fie ceva care va interzice sau va sufoca sau gâtui piața cu efecte greu de anticipat și măsurat. Pierderile produse sectorului privat (imense dealtfel) nu vor fi niciodată imputabile cuiva. Dimpotrivă, acești supraveghetori ai macroprudențialității noastre vor căpăta și mai mult o aură de tătuci și protectori fără de care nu putem respira;
- Reglementarea și supravegherea excesivă nu face decât să devină în final supărătoare și costisitoare. Nu putem crea legi și reglementări și nu putem înființa instituții care să supravegheze fiecare cotlon al pieței. Piața știe ea cel mai bune unde și cum să își caute protecția. Intervențiile de acest tip limitează libertatea contractuală și asocierea de resurse și, în final, vom asista la și mai puțin operatori privați dispuși să acționeze în piață și la și mai mulți antreprenori politici dispuși să controleze și să supravegheze o piață tot mai inexistentă.
- Nu înțeleg în final (dacă aș admite că trebuie să existe un astfel de comitet) de ce lupta cu macroprudențialitatea trebuie purtată doar de către reprezentanți ai BNR, ASF sau Fondul de garantare al depozitelor. Până la urmă acolo trebuie să existe și reprezentanți ai mediului privat, care în creșterea economică și PIB au rol fundamental. Acolo trebuie să avem și reprezentanți ai societății academice, și reprezentanți ai societății civile. Să avem reprezentanți ai diasporei care trimit remitențe din afară și contribuie la macroprudențialitate și creștere economică. Și reprezentanți ai investitorilor străini etc.
Economia românească are nevoie mai degrabă de demantelarea instituțiilor inutile create de-a lungul anilor de tranziție de către tot felul de frustrați care sistematic nu înțeleg cum funcționează piața și care nu pricep modul în care piețele se protejează împotriva incertitudinii pe care niciodată nu o poți elimina din decizia economică. Sistemul financiar are nevoie de reguli bune nu de supra-reglementare, cum ar fi renunțarea la rezerva fracționară sau eliminarea finanțării de la banca centrală a băncilor comerciale cu dobândă preferențială apropiată de 0% (chiar negativă mai nou). Este clar că astfel de comitete nu vor face propuneri în acest sens niciodată și că vor ține departe de adevăr pe cei mulți și lipsiți de educație economică, care plătesc, prin puterea lor de cumpărare dijmuită sau prin taxarea sufocantă, funcționarea acestui stat tot mai bine garnisit de structuri birocratice complet inutile care mimează grija pentru ei. Pe când un institut de control al prețurilor sau un institut de planificare a consumului privat?
Citesc siderat un editorial al lui Jim Edwards de la Business Insider care spune că grecii au votat la referendum pentru capitalism. Cum explică editorialistul poziția sa complet eronată? Editorialistul spune că atunci când dai bani cu împrumut nu ai cum să nu îți asumi o incertitudine normală legată de intrarea în incapacitate de plată a debitorului. Împrumutul, ca orice activitate antreprenorială presupune asumarea acestui risc și, completez eu, acoperirea sa printr-o garanție reală sau printr-o primă de risc inclusă în dobândă. Atunci când Grecia a fost împrumutată de către creditori privați (bănci), spune editorialistul, ele și-au asumat voluntar acest risc de a nu își mai primi banii înapoi. Ulterior, continuă el, aceste bănci au fost salvate de către BCE și de către mecanismele de salvare create la nivelul Uniunii Europene (Fondul European de Stabilitate Financiară), problema datoriei Greciei fiind transferată din mâini private înspre buzunarul public. Ar fi nedrept ca această datorie să fie cerută acum cu atât de mare insistență pentru că, în opinia editorialistului, capitalismul nu funcționează așa. Deci grecii au votat, spune el, pentru capitalism!
Nu pot să nu las să treacă așa simplu acest punct de vedere, care văd că prinde contur tot mai mult în vocile multor economiști, specialiști, analiști. În primul rând să lămurim problema legată de catalogarea băncilor comerciale ca fiind afaceri private (sau 100% private). Activitatea bancară modernă (ca multe alte activități economice) nu mai este demult eminamente sau preponderent privată. Pentru a fi o afacere privată, băncile ar trebui să nu se înfrupte din privilegiile pe care statul (prin banca centrală) le acordă și le apără cu sfințenie: dificultatea în a da faliment, capitalizarea redusă, refinanțarea cu dobândă privilegiată (apropiată de 0%) în volum practic nelimitat, rezerva fracționară (posibilitatea de a da cu împrumut depozitele la vedere). Îndatorarea masivă a Greciei (la fel ca cea a beneficiarilor de credite ipotecare ”sup-prime” din SUA) s-a bazat inițial pe accesul nelimitat la un robinet de bani ieftin pus la dispoziție cu multă ”grijă” de către băncile centrale. Politica monetară a ”banilor ieftini” (pe care văd că se insistă în ultima perioadă și în România) duce inevitabil la HAZARD MORAL. Adică băncile au fost stimulate de către stat să își asume legate la ochi RISCUL SISTEMIC asociat împrumutării masive a Greciei (și nu doar a Greciei, SUA după părerea mea are probleme mult mai mari, Japonia la fel etc.). Astfel se explică de ce destinația banilor ieftini produși de către un sistem monetar de stat (nu capitalist) a continuat să fie locații gen Grecia. Băncile când împrumutau Grecia nu se comportau ca un antreprenor privat autentic care împrumută sau investește / riscă propriile resurse (vezi aici un articol scris mai demult despre privilegiile din sistemul bancar modern).
În alt doilea rând, momentul în care băncile comerciale au transferat aceste credite cu problemă asupra Uniunii Europene (a contribuabilului european care utilizează Euro și care a trebuit să accepte relaxarea cantitativă din ultimele luni care a dijmuit din puterea sa de cumpărare, banii fiind folosiți pentru a alimenta fondurile din care s-a făcut salvarea băncilor expuse pe Grecia) ne arată că băncile nu pot da faliment și că statul apără cu promptitudine preluând fără discernământ activele toxice create de acestea. Falimentul este ceva normal în piață și trebuie acceptat ca o măsură corectivă și penalizatoare normală. Falimentul este expresia acelei ”mâini invizibile” care îi sancționează până la eliminarea din piață pe cei care nu înțeleg corespunzător incertitudinea. Editorialistul (și toți cei care subscriu la poziția sa eronată) crede că băncile nu știau de acest ”bail out”. Evident că știau din prima clipă că vor fi salvate. Ba mai mult, băncile au crescut exponențial expunerea lor tocmai pentru a deveni ”too big” ca să nu ”bail out”. Deci un alt motiv, pe lângă accesul facil la robinetul de bani ieftini, care a expandat problema Greciei este acest faliment aproape imposibil pentru bănci, mai ales când ele devin prea ”mari” și prea ”importante”. Lipsa falimentului în sistemul bancar face ca HAZARDUL MORAL asociat banilor ieftini să fie potențat: băncile sunt tentate să își asume și mai multe riscuri și să împrumute țări / debitori care e evident că au probleme majore cu datoriile acumulate.
Pe de altă parte, refuzul de a plăti o datorie acumulată în trecut (indiferent de sursa banilor) generează și el HAZARD MORAL și un stil de viață complet incompatibil cu ceea ce înseamnă capitalism. Grecii nu pot trăi pe datorie pe care permanent să o arunce la coș. Prosperitatea nu poate veni de la genul acesta de acțiuni anti-economice, mai nocive decât terorismul. Grecii au girat prin votul lor guverne care i-au împins în această prăpastie. Ei s-au complăcut în această situație și au crezut (încă mai cred) cu tărie într-un stil de viață cu mâna în buzunarul altuia. Prin votul lor grecii nu fac decât să arate că refuză să înțeleagă cum funcționează capitalismul, un sistem economic în care prosperitatea nu vine nici un caz din îndatorare excesivă și din ajutoare sociale alimentate de această datorie care crește exponențial. Prosperiatea în sistemul capitalist nu are nimic de a face cu producția de bani, cu absența capitalului bazat pe economisiri sau cu iluzia că există bunuri / servicii gratuite.
A spune că grecii au votat CAPITALISMUL, doar pentru că prin votul lor au cerut ca datoria să le fie anulată pe motiv că acolo a fost vorba de ”risc”, mi se pare o aberație care aruncă în aer întreaga teorie economică în materie. Grecii, prin votul lor, au arătat că sunt convinși că problema nu ar fi la ei, ci în altă parte. Cel care îi conduce nu este în nici un caz un erou (mă refer la Tzipras), dimpotrivă. Este un anarhist socialist notoriu care nu poate duce țara decât către haos și către sărăcie. Mă îndoiesc că, după acest vot popular, țara se va îndrepta spre calea reformelor, spre deconectarea de la stat și spre o schimbare radicală de mentalitate și model economic de dezvoltare. La rigoare, grecii s-au aliniat unul după altul în rând cuminți după întreaga gașcă de keynesiștii care consideră că tipărirea de bani din nimic este neutrală în economie, nu produce efecte adverse evidente și că ea poate fi folosită prompt pentru a șterge permanent datorii și obligații pe care antreprenorii politici (nu piața sau capitalismul) le expandează fără discernământ.
Ideologia de stânga s-a atașat iremediabil de ideea că omul e ticălos și imperfect. Că e mai degrabă animal decât om și că latura sa decăzută are nevoie inevitabil de un element de corecție sau control. Natura firii umane este invocată adesea în dezbateri și în ideologii pentru a justifica intervenții de tot felul. Abordarea omului ca animal care mai și cooperează din când în când cu ceilalți, păstrând mereu în miezul acțiunii sale această calitate inferioară, continuă să dea apă la moară multor etatiști mereu mânați de dorința de a fi cei care îi mai temperează în fel și chip pe ticăloșii care se ascund în fiecare dintre noi.
Aristotel este punctul de plecare în această abordare a omului ca ”animal social”: “Man is by nature a social animal; an individual who is unsocial naturally and not accidentally is either beneath our notice or more than human. Society is something that precedes the individual. Anyone who either cannot lead the common life or is so self-sufficient as not to need to, and therefore does not partake of society, is either a beast or a god.” (Sursa: Politics, part II, pag. 6). Interpretarea convenabilă multora ar fi aceea că în acțiunea noastră avem și ceva animalic și că acțiunea umană nu poate fi desprinsă de acest spirit instinctual care ne domină și ne face să ne răzgândim, să ne comportăm agresiv, să luptăm cu îndârjire pentru supraviețuire, să avem un instinct de conservare sau un spirit de turmă.
Socialiștii s-au pliat ca o mănușă peste această abordare. Hitler, un socialist naționionalist, a interpretat natura umană tot într-un sens care ne apropie de animale: ”You are the product of this struggle. If your ancestors had not fought, today you would be an animal. They did not gain their rights through peaceful debates with wild animals, and later perhaps also with humans, through the comparative adjustment of relations by a pacifist court of arbitration, but rather the earth has been acquired on the basis of the right of the stronger”. (Sursa: Richard Weikart, ”Hitler’s Ethic: The Nazi pursuit of evolutionary progress”, p. 48, Palgrave Macmillan, 2009). Hitler constata cu entuziasm că omul, la fel ca și animalele, nu poate coexista decât cu cei din specia sa și că devierea de la această ”lege” nu se face decât în circumstanțe speciale (vezi ”Mein Kampf”, p. 236). În aceeași ”lucrare”, Hitler separă rasa Ariană de celelalte rase pe care le consideră inferioare și pe care le poziționează pe același palier cu animalele, afirmând că dezvoltarea raselor umane superioare s-a bazat permanent pe acestea, oamenii inferiori fiind văzuți ca primele ”instrumente mecanice” pentru rasa Ariană, în procesul ei de dezvoltare (vezi Mein Kampf, p. 245, alin. 2). Din elucubrațiile lui Hitler rezultă și o altă idee care ulterior se regăsește la majoritatea etatiștilor: Statul este emanația rasei superioare (Arienilor în cazul său) și oamenii inferiori nu reușesc să se organizeze (au nevoie de coordonarea unei rase superioare), rareori depășind stadiul unei simple familii (vezi p. 246). Speciile umane inferioare se comportă că animalele, mai spune Hitler, au nevoi primare (hrană) și se luptă pentru supraviețuirea lor dominați de un instinct primar de conservare.
În opinia lui Marx, omul este un animal care își creează și folosește unelte de muncă (îl preia pe Franklin, deși existau deja studii consistente (cu care el era sau nu la curent) care arătau că există animale care folosesc unelte ca și oamenii: ”the use and fabrication of instruments of labour, although existing in the germ among certain species of animals, is specifically characteristic of the human labour-process, and Franklin therefore defines man as a tool-making animal” (vezi Capitalul, Vol. 1, pag. 125). Marx pledează, totodată, pentru asocierea în muncă care stimulează spiritul animalic din om și care potențează eficiența muncii sale (vezi op. cit, pag.225).
În consonanță cu ideologia de stânga, Keynes admite și el că în majoritatea deciziilor pe care le luăm există un ”spirit animalic”. Adică o parte importantă din natura umană este condusă din instinct și de tot ce ține mai degrabă de animal și nu de spiritul uman: ”Most, probably, of our decisions to do something positive, the full consequences of which will be drawn out over many days to come, can only be taken as the result of animal spirits.” (Sursa: Keynes, John M. (1936). The General Theory of Employment, Interest and Money. London. Macmillan. pp. 161-162.).
La acest șir de exponenți deja clasici ai stângii, se mai poate adăuga un G. Mankiw care considera cauza crizei ca fiind optimismul oamenilor care brusc devin pesimiști: ”Often, a period of optimism, leading to a large increase in asset prices, precedes a financial crisis. Sometimes people bid up the price of an asset above its fundamental value (that is, the true value based on an objective analysis of the cash fl ows the asset will generate). In this case, the market for that asset is said to be in the grip of a speculative bubble. Later, when sentiment shifts and optimism turns to pessimism, the bubble bursts and prices begin to fall. The decline in asset prices is the catalyst for the financial crisis.” (Sursa: Mankiw, G., Macroeconomics, Ed. 8, 2012, Worth Publishers, p. 576). Nicăieri însă Mankiw nu ne oferă o explicație economică legată de ce anume stimulează natura umană să devină prea optimistă și apoi, brusc, prea pesimistă. J. Stiglitz aseamănă oamenii cu lemingii și consideră cauza crizei faptul că omul are spirit de turmă: ”Lemmings will follow each other over a cliff. Humans sometimes behave in ways that seem equally foolish… Bubbles have similar characteristics. Some people are foolish enough to believe that the price of housing will go up forever. Some may have some degree of skepticism—but believe that they are smarter than others and so will be able to get out of the bubble before it collapses.” (Sursa: Stiglitz, J., Freefall: America, Free Markets, and the Sinking of the World Economy, W. W. Norton & Company, Ed. 2010, p. 109 – 110). Lista ar putea continua cu Roubini, Krugman, Talbott, Piketty și alți economiști care ascund mai mult sau mai puțin voalat o ideologie de stânga în spate.
În toate aceste abordări ale socialiștilor omul apare mai degrabă imperfect, apare mai degrabă apropiat de animal decât de ceea ce îl separă de animale. Socialiștii au nevoie să propage astfel de idei pentru că ei apoi vin cu SOLUȚIA la pachet: TĂTUCUL STAT. Adică o mână de oameni ”superiori” (aflați deasupra legii și deasupra oamenilor inferiori) care să coordoneze prin politicile lor, prin reglementări și prin instituții viețile celor ”inferiori”. O primă întrebare legitimă este aceasta: cum ar putea un stat populat de niște oameni imperfecți (apropiați și ei de cei decăzuți) să reprezinte soluția pentru oamenii imperfecți? Până la urmă constatăm că anterprenorii politici, căci despre ei este vorba, pun și ei mai presus instinctele lor naturale și se comportă mai rău ca niște animale. Mai mult chiar, cooperarea socială la care ne obligă piața (ca să supraviețuim trebuie să cooperăm cu cei din jurul nostru) este substituită treptat și pe nevăzute de o cooperare pe poziții de forță și agresiune (superior vs. inferior), care natural îl va apropia pe antreprenorul politic mai mult de natura sa animalică decât o face piața liberă cu toți participanții săi. Cei pe care îi ”acceptăm” ca păstori ai imperfecțiunii noastre se vor comporta chiar mai rău decât ”animalele” existente în piață, având în vedere forța lor absolută care depășește forța celui mai înrăit monopolist privat.
Economia, dacă dorim să o înțelegem corect, ne arată faptul că omul face multe lucruri care îl deosebesc clar de cele mai ”inteligente” sau ”evoluate” animale: schimbă bunuri cu semenii săi, are prețuri pentru acele bunuri, folosește bani pentru a-și ușura schimbul, economisește, împrumută ceea ce economisește, face calcule complexe de profit și își asumă incertitudini legate de viitor. În plus se poate răzgândi în toate acestea (are liber arbitru). Degeaba vedem că anumite animale își fac provizii pentru iarnă (adică ar economisi), pentru că ele nu împrumută acele provizii niciodată (de dobândă ce să mai vorbim). Degeaba vedem animale care folosesc unelte pentru a sparge nuci, căci ele sunt departe de ceea ce face omul. Niciodată nu o să vedeți într-un stup de albine sau mușuroi de furnici acțiuni care sunt asociate omului. Atunci când vorbim despre om că este mai degrabă ticălos și mai apropiat de animal nu facem decât să ștergem cu burutele sau să trecem în derizoriu / subsidiar ceea ce contează pentru natura noastră. Economia se alătură celorlate științe sociale și completează cu foarte multe elemente importante natura umană. Ne ajută enorm să ne înțelegem pe noi ca ființe evoluate, unice în întreg Universul.
Înțelegerea naturii umane este importantă în orice știință socială, deci și în economie. Fără a clarifica modul în care îl vede economia pe om ca fiind om, nu prea poți spune multe despre acțiunile sale și consecințele lor. Există încă mulți economiști care pretind că vorbesc despre ”economie”, excluzând însă complet omul din discuție, ca actor principal al acestei științe.
Pentru politicienii de astăzi, care stau destul de prost la capitolul ideologie și teorie economică, ar trebui să fie destul de clară distincția între a fi ”liberal” și a fi ”socialist”. Liberalismul ca doctrină trebuie să aibă în spatele său proprietatea privată, piața, schimbul de bunuri și servicii, libertatea contractuală, aparat de stat cât mai redus și cât mai suplu. La polul opus, socialismul (incluzând aici și formula sa mai cosmetizată numită pompos social-democrația) se bazează pe sufocarea pieței, limitarea schimburilor prin tot felul de restricții (de la cele ecologice până la cele legate de securitatea consumatorului, nivelul concurenței din piață, amplasarea teritorială a producătorilor sau comercianților), limitarea libertății contractuale, toate pentru a asigura un pachet fiscal consistent menit să alimenteze redistribuționismul generalizat pe care îl propune acest tip de guvernare a societății.
Socialistul este inamic declarat al liberei inițiative, al patronilor, al capitaliștilor (cei care economisesc și investesc), al celor bogați, al celor care vor mai multă libertate și refuză înregimentarea sau care se revoltă împotriva îngrădirii diferitelor drepturi. Socialistul consideră piața mai degrabă imperfectă decât plină de virtuți pentru cei care o accesează direct pentru a schimba bunuri și servicii și caută motive și propune permanent instrumente de îngrădire a funcțiilor sale. Nu este întâmplător nici faptul că adesea politicienii ”liberali” (tot politicieni deh) rezonează cu teme socialiste cum ar fi, de exemplu, ticăloșia supermarketurilor, naționalismul (inclusiv pe partea de consum sau investiții), dezvoltarea prin investiții publice etc. Cu cât gradul de dezvoltare al unei țări este mai redus și cu cât succesul și prosperitatea vine mai degrabă din conectarea la stat decât din conectarea la piață, este foarte dificil să te menții la putere prin mecansimele democratice (votul popular).
Din păcate în sistemele democratice moderne există o reprezentare politică tot mai redusă a piețelor libere, a libertății contractuale și a tot ce înseamnă capitalism autentic. Asistații sociali, funcționarii publici, salariații, șomerii, pensionarii își găsesc reprezentare în platforma politică a majorității partidelor actuale, fie ele de stânga, centru sau dreapta. Din păcate antreprenorii, profesiile liberale, investitorii pe piețele de capital, ”bogații” sunt tot mai puțin reprezentați politic de partide care să le apere de agresiunea tot mai instituționalizată și organizată propovăduită de stângiști. O posibilă explicație ar ține de faptul că aceste categorii nu ar avea nevoie de reprezentare. Aparent pare că aceste categorii sociale se descurcă pe cont propriu și își găsesc prosperitatea fără a avea nevoie de prieteni la nivel politic. Nimic mai fals și mai periculos pe termen mediu și lung. În contextul redistribuționismului actual, este foarte important să existe formulă politică și pentru aceste categorii foarte importante pentru dezvoltarea societății de ansamblu. O altă explicație ar ține cont de faptul că mulți aparent ”anterprenori” sunt seduși și conectați la tot felul de mecanisme redistributive susținute asiduu de partide politice de stânga (contracte cu statul, subvenții, fonduri publice, fonduri europene etc.). O altă explicație este aceea a numărului relativ redus de bogați, antreprenori autentici (neconectați la schemele redistributive) sau liber profesioniști (avocați, consultanți, experți financiari etc.). Ca să nu mai vorbim de faptul că multe profesii liberale trăiesc din promovarea unui sistem public cât mai îmbârligat: avocații câștigă onorarii frumoase dintr-un sistem legislativ stufos și interpretabil, notarii câștigă din ”instituția ștampilei sau apostilei”, experții în construcții câștigă din evaluarea termică a clădirilor emițând un document cu valabilitate temporară cerut doar de către autoritățile statului etc, experții fiscali câștigă atunci când sistemul fiscal este complicat, experții contabili profită la maxim de o legislație contabilă complexă și interpretabilă etc. Un caz aparte este cel al capitaliștilor conectați la producția monetară din nimic. Toți cei enumerați nu prea mai sunt convinși că piața liberă le poate asigura prosperitatea. Nici nu mai știu cum este să acționezi în contextul unor piețe libere fără suportul sistematic pe care ți-l dă un stat tot mai redistributiv cu resursele.
Virtuțiile pieței sunt prezente doar atunci când piața este lăsată liber să funcționeze, fără interferențe din afară. Mecanismele sale de autoreglare nu pot fi tăgăduite decât doar de către cei care, fie au un interes din a deveni reglementator prin forța legii (politicianul, funcționarul public, antreprenorul fiscal sau monetar), fie nu au fost implicați sistematic în schimbul de bunuri și servicii refuzând o specializare în ceva, fie nu au o educație minimală în materie de economie și calcul economic. Mesajul politic al liberalilor și contracararea mesajului politic al adversarilor ideologici (socialiștii) își pierde tot mai mult din substanță și invocă tot mai puțin aceste virtuți ale pieței. Opoziția din partea partidelor politice liberale este tot mai scăzută, tot mai palidă. Este mult mai simplu să convingi poporul că piața este mai degrabă ”ticăloasă” sau ”imperfectă” decât să îl convingi de virtuțiile sale și de importanța pieței pentru existența noastră.
Cel mai clar exemplu în acest sens este tema ”redistribuționismului” de bunăstare în societate. Socialiștii au câștigat clar bătălia în acest domeniu. Ei nu prididesc să arate săracului sau asistatului social cât de mult îl ajută, cum bogații trebuie faultați și agresați și cum diferența de venituri trebuie permanent nivelată de instituții și instrumente asociate permanent ideii de stat. Socialistul este într-o harță permanentă cu toți cei care prosperă de pe urma piețelor. Ce ratează liberalii în această discuție? Nu vin să arate cum piața redistribuie și ea bunăstare într-o formă mult mai sănătoasă decât redistribuționismul agresiv promovat de socialiști. Piața este locul unde bunurile se schimbă permanent. Unde poți să îți valorifici avantajele pe care le deții. Oricine din noi deține aceste avantaje (poate cu mici excepții sau cazuri sociale grave care își găsesc rezolvarea tot prin efort privat). Piața redistribuie bunăstare într-o manieră non-arbitrară și non agresivă (pașnică), dând posibilitate consumatorilor și producătorilor să obțină resursele pe care nu le știu / pot produce. Dacă ești bun și eficient obții resurse mai multe decât alții care nu sunt. Forma de cooperare pe care o propune piața este accesibilă oricui, spre deosebire de cooperarea politică ce stă în spatele redistribuționismului etatic. Logica economică îmi spune că între gradul de libertate economică (libertatea piețelor, libertatea contractuală) și inegalitatea veniturilor sigur există o relație de inversă proporționalitate: cu cât libertatea economică crește, inegalitatea între venituri scade semnificativ, și invers.
Oare când va apărea în România un partid al antreprenorilor, al oamenilor de afaceri și al capitaliștilor?
Supremația legii (”rule of law” în limba engleză) pare a fi un concept complicat care merită puțină atenție. În primul rând aș începe prin observația că în limba română transpunerea acestui principiu care stă la baza democrațiilor avansate este destul de bizară: statul de drept. Statul are în spate un mecanism de coerciție care redistribuie agresiv și arbitrar resursele între cei care îl populează. Din start statul este ”nedrept” și nu are cum să fie ”de drept”. La noi ideea de lege și sistem de justiție este asociată automat statului și aparatului său birocratic.
Supremația legii este înțeleasă simplu în felul următor: nimeni nu poate fi mai presus de lege (începând de la politicieni, funcționari publici, antreprenori, bancheri până la cel mai simplu contribuabil). Mai complex principiul supremației legii presupune: 1. Miniștrii și funcționarii publici, reprezentanții statului, indivizii și entitățile private sunt supuse legii; 2. Legislația este clară, accesibilă public, stabilă și justă, este aplicabilă uniform tuturor cetățenilor, protejează drepturile fundamentale ale cetățenilor, inclusiv securitatea și proprietatea persoanelor; 3. Procesul prin care legea este aplicată și sistemul legislativ este administrat și implementat este accesibil, corect și eficient și 4. Justiția este livrată la timp de către entități competente, independente, neutrale care respectă principiile etice, dețin suficiente resurse și sunt în număr suficient pentru a asigura actul de justiție (vezi aici sursa, pag. 4).
Elementele avute în vedere în definirea acestui principiu vizează: limitarea puterii instituțiilor care guvernează; corupția; deschiderea guvernului față de contribuabili; respectarea drepturilor fundamentale; ordine și securitate; modul în care se pun în aplicare legile în țara respectivă; sistemul de justiție (civil și penal) și justiția informală (vezi aceeași sursă citată mai sus, pag. 8).
România se află în momentul de față pe locul 33 în lume (în spatele unor țări ca Grecia, Georgia, Ungaria sau Polonia, pag. 178, sursa citată). Ați spune la prima vedere că este un loc onorabil. În realitate analiza pe componentele menționate mai sus arată serioase probleme în cazul României: țări ca Botswana (25), Senegal (33), Tunisia (41) sau Ghana (27) depășesc clar România (43) la capitolul limitarea puterii instituțiilor care guvernează țara; țări ca Grecia (33), Belarus (38) sau Sri Lanka (39) depășesc România (43) la nivelul corupției sau țări ca Brazilia (36), Macedonia (24) sau Columbia (40) sunt deasupra României (47) în privința transparenței guvernului față de contribuabili. Locul relativ bun ocupat de România este datorat modului în care se respectă drepturile fundamentale (25 pentru România) și sistemul de justiție (civil – 34 și penal – 29). Este clar că România are serioase probleme care o trag înapoi, mai ales pe modul în care funcționează administrația publică, modul în care este gestionat banul public de către aceasta.
Revenind însă la discuția legată de semnificația conceptului de ”supremație a legii” sau ”stat de drept”, problemele nu par atât de simple. Cineva care se uită la astfel de clasamente sau care analizează situația la nivel global ar spune foarte simplu că în România statul de drept este mai puțin respectat decât în SUA. Oare să fie așa? În SUA în ultimii ani guvernul și banca centrală au expandat datoria per capita și masa monetară mult mai mult decât au făcut-o instituțiile similare din România. Genul acesta de acțiuni nu sunt prinse în conceptul de ”stat de drept” sau ”supremația legii” pentru că legea acoperă sau justifică agresiuni instituționalizate de tipul celor menționate. În aceeași categorie poate intra și cheltuirea nejustificată a taxelor pe programe guvernamentale de înarmare sau securitate. Acest fapt arată că înainte de a discuta de ”supremația legii” ar trebui să discutăm despre calitatea legii și de calitatea celui care trebuie să implementeze această lege (instituții publice în majoritatea cazurilor).
Statele au devenit, cu sau fără știința multora dintre noi, tot mai redistributive și tot mai agresive. Sistemele legale au creat și apără în prezent tot felul de mecanisme sociale și de ”drepturi” fundamentale pe care nimeni nu le mai discută nici din punct de vedere economic și nici din punct de vedere etic / moral. E legal să tipărești bani ca bancher central și ilegal să o faci de unul singur într-un subsol de bloc. A discuta despre ”supremația legii” într-un astfel de context tot mai redistributiv și agresiv este ca și cum ai discuta despre legalitate într-un lagăr de concentrare. Sclavia prin stat (diferită complet de ”sclavia” față de antreprenor, deși acolo nu există o astfel de sclavie în realitate) este tot mai intensă. A impune statul de drept fără o discuție serioasă asupra naturii statului, caracterul intervenției sale sau fără a pune mai presus de orice dreptul de proprietate este ceva lipsit de sens. Nu putem afirma atât de tranșant că în România, unde avem într-adevăr corupție și lipsă de transparență în actul de guvernare mai mare, este o supremație a legii mai redusă decât în SUA, unde guvernul sărăcește sistematic pe cei pe care îi guvernează prin diminuarea drastică a puterii de cumpărare (cantitatea de dolari s-a dublat în ultimii ani) și prin îndatorarea fără discernământ (până la finalul acestui an datoria publică a SUA este așteptată să atingă valoarea totală de 21 694 trilioane de dolari, echivalentul a 54 620 dolari / locuitor, numai între 2011 și 2015 această valoare a crescut cu circa 10 000 dolari / locuitor, pentru o familie medie formată din 2 adulți și 2 copii aceasta înseamnă circa 40 000 dolari recent adăugați în ultimii 3-4 ani și un total de peste 200.000 dolari datorie cu care cei mai mulți cetățeni americani nu au de-a face, dacă soliciți cetățenia americană ea vine la pachet cu această datorie publică însemnată, sursa datelor aici). Așa cum unii ne trag de urechi pentru corupția mare (pe bună dreptate, sursa aici, România fiind pe ultimul loc între țările membre UE) ar trebui să se lase trași de urechi pentru agresiunea instituționalizată fără precedent prin inflație sau fiscalitate scăpată de sub orice control democratic.
Comentarii recente