Aud tot mai frecvent politicieni (și de stânga și de dreapta) din România și nu numai vorbind despre încurajarea capitalului autohton care trebuie rapid să se emancipeze (din nimic?) și să lupte cot la cot cu concurența capitalului străin. Specialiștii (afiliați politic sau ideologic) s-au înregimentat imediat în breasla politicienilor oferindu-le mostre de venin aparent științific drept argumentație împotriva ”exploatării” și ”colonializării” României de către companii multinaționale și capitaliști ”fără de mumă” (vedeți aici în acțiune pe unul dintre cei mai vehemenți ziariști care pozează în economist de mare prestanță și valoare fără a găsi vreo cercetare sau vreun articol academic scris de el pe nici un subiect economic pe care pretinde că îl stăpânește cu un aer prețios).
Ura cu care unii tratează subiectul capitalului investit în anumite sectoare sau economii mă duce imediat cu gândul la eternul Karl Marx, autorul unei utopii care a generat până acum mai multe victime ca oricare război sau cataclism natural și care a înlocuit conceptul de ”profit” cu ”plus-valoare” considerând capitalul un banal accesoriu, alături de materiile prime, puse în valoare de factorul primordial de producție – munca omului: ”The capitalistic mode of production (essentially the production of surplus value, the absorption of surplus labour), produces thus, with the extension of the working day, not only the deterioration of human labour-power by robbing it of its normal, moral and physical, conditions of development and function. It produces also the premature exhaustion and death of this labour-power itself. It extends the labourer‘s time of production during a given period by shortening his actual life-time… The slave-owner buys his labourer as he buys his horse. If he loses his slave, he loses capital that can only be restored by new outlay in the slave-mart.” (Karl Marx, Capitalul vol. 1, Chapter 10, p. 176) și ”Capital further developed into a coercive relation, which compels the working class to do more work than the narrow round of its own life-wants prescribes. As a producer of the activity of others, as a pumper-out of surplus labour and exploiter of labour-power, it surpasses in energy, disregard of bounds, recklessness and efficiency, all earlier systems of production based on directly compulsory labour.” (aceeași sursă, Chapter 11, p. 213).
Este clar de unde au împrumutat acești specialiști ideea că capitalismul înseamnă colonialism și sclavie. Că prezența capitalului în economie este nenecesară și malefică. Se vede din toate aceste luări de poziție că lipsește complet din bagajul de cunoștințe economice o teorie corectă a capitalului. În absența unei astfel de teorii care ar trebui să ghideze logica economică a specialiștilor anti-capital străin se poate ajunge la orice concluzie, care mai de care mai absurdă și mai bizară: i. capitalul străin este diferit de capitalul autohton; ii. capitalul poate fi produs din nimic pentru că el circulă în formă monetară, producând bani și ieftinind la maxim producția de bani stimulezi investițiile pentru că volumul de capital disponibil crește iii. capitalul este ticălos pentru că urmărește profitul și exploatează nesimțit semenii obligându-i să accepte condiții de muncă prost remunerate; iv. capitalul ar trebui impozitat mai mult decât este impozitată munca sau că v. capitalul nu ar trebui să fie lăsat să circule liber între țări (de ce nu și între localități din aceeași țară) pentru că el produce crize și contagiune.
Dezvoltarea unei societăți este imposibilă fără capital. A considera capitalul un accesoriu sau un element fără importanță majoră pentru actul de producție este o greșeală fatală. Orice antreprenor, înainte de a-și pune în aplicare ideea de afacere care vizează producerea unui bun identificat ca fiind vital pentru societate (prin prisma preferințelor consumatorilor), trebuie să facă rost de resursele de capital necesare achiziției bunurilor de echipament, materiilor prime și muncii necesare primelor loturi de bunuri finite. Obținerea capitalului e o condiție necesară ca o afacere să pornească și ulterior să se dezvolte. E prima întrebare la care trebuie să răspundă oricine alege calea pieței ca factor de prosperitate. Capitalul nu este un mijloc de exploatare ci un mijloc de achiziționare a unor resurse (muncă, resurse naturale) necesare producției de bunuri și servicii utile societății. În absența capitalului, procesele de producție rămân simpliste și fără foarte multă valoare adăugată. Capitalul înseamnă prelungirea sau extinderea procesului de producție (timp mai mult) care este însoțită în același timp de o producție mai mare și de câștiguri substanțial mai mari pentru toți cei implicați în procesul de producție (capitaliști și salariați deopotrivă). A demonstrat acest lucru briliant cel care i-a dat replica lui Karl Marx, Eugen Bohm von Bawerk în replicile sale mult mai bine documentate și argumentate, nu întâmplător intitulată simetric ”Capital and interest” și în ”The positive theory of capital”: ”All consumption goods which man produces come into existence through a co-operation of human power with natural powers, which latter are partly economic, partly free. By means of these primary productive powers man may make the consumption goods he desires, either immediately, or through the medium of intermediate products called Capital. The latter method demands a sacrifice of time, but it lias an advantage in the quantity of product, and this advantage, although perhaps in decreasing ratio, is associated with every prolongation of the roundabout way of production.” (a doua sursă citată, Book II, Chapter II, p. 93).
Capitaliștii străini sau cei autohtoni nu sunt nici stăpâni de sclavi și nici colonialiști. Relația dintre ei și mediul economic presupune achiziția de resurse naturale și de muncă cu ajutorul capitalului pentru a oferi pieței bunuri într-o cantitate mai mare realizate cu eforturi mai mici (eficiență sporită). În final beneficiarul va fi tot ”sclavul” adică consumatorul care poate cumpăra mai ieftin roadele efortului capitalistului. Capitalistul străin nu angajează cu forța munca autohtonă: voluntar oamenii pot decide să se alăture efortului antreprenorial pe care îl propune capitalistul. Ei vor negocia cu capitalistul de pe aceeași poziție de forță: capitalistul nu poate produce singur bunurile pe care și le propune și apelează la muncitori externalizând efortul său în acest sens. Numai în acest fel antreprenorul poate fi sigur că găsește în piață cea mai bună resursă de muncă și este dispus să liciteze cu aceasta. Evident că în piața muncii condițiile de muncă depind semnificativ de concurența din piață. Adică de cât de mulți capitaliști (străini sau nu) se bat pentru forța de muncă existentă. Într-o economie unde nu se întâmplă nimic și unde ostilitatea contra capitaliștilor e în floare condițiile de muncă sunt și ele ca atare. Iar o lege care să îi oblige pe capitaliști să asigure un minim de salariu pentru cei pe care îi angajează acționează în sens contrar îndepărtând și mai mult capitalistul de acea țară. Într-o economie unde activitatea economică e foarte intensă (mulți capitaliști străini sau nu) salariul minim este inutil. Pentru că nimeni nu va fi plătit la acest venit minim stabilit prin lege în condițiile în care forța de muncă devine cu adevărat rară.
Capitaliștii străini și cei locali nu pot fi numiți ”stăpâni de sclavi” atâta timp cât succesul lor depinde de profitul pe care îl obțin din implicarea lor în schimburi voluntare. Consumatorii care cumpără de la acești capitaliști nu sunt forțați în nici un fel să o facă. Ei cumpără pentru că preferă mai mult acele bunuri. Preferința mai mare nu poate veni din senin sau neant. Ea este generată de o calitate sporită sau de un preț mai bun oferit de capitalist. Or, doar încurajarea capitalului de orice fel poate asigura o astfel de condiție pieței. Capitalistul din prima sa clipă trebuie să devină atent la preferințele consumatorilor săi. Când procesul de producție e prea complex (și e bine să fie așa) capitalistul externalizează anumite operațiuni pe care înainte le făcea singur către muncitori pe care îi angajează și îi plătește din succesul său de piață. Dacă e să vorbim de sclavie atunci clar această sclavie e a tuturor (capitalist și angajați) către consumatorii din piață. Ca argumente nu trebuie uitate nici libertatea de a schimba capitalistul (unul străin cu unul român) sau libertatea de a deveni propriul capitalist. Și această libertate depinde de existența oportunităților în piață (într-o piață unde nu se întâmplă nimic nu prea ai unde pleca). În același timp trebuie avut în vedere faptul că în piață acționăm atât ca producător dar și consumator al bunurilor produse prin efortul capitaliștilor.
Teoria capitalului este o un capitol cheie din știința economică. Capitalul poartă dobândă pentru că el produce bunuri și servicii mult mai eficient decât absența sa. Fără capital societatea în care trăim ar fi rămas la un stadiu incipient de dezvoltare. Capitalul apare doar dacă cineva îl economisește în prealabil. Adică dacă cineva este cumpătat și se abține de la consumuri prezente pentru un consum viitor. Guvernele care vor realmente binele poporului lor ar trebui să facă tot posibilul pentru a încuraja acumularea de capital și atragerea capitalului din orice surse și nu să îmbrățișeze viziuni naționaliste ostile care separă capitalul în ”bun” și ”rău” după originea sau culoarea pielii celui care îl deține. Singura distincție care poate fi avută în vedere în acest sens este aceea că există capital ”bun” rezultat al economisirii și capital ”rău” sau ”nociv” produs prin expandarea masei monetare. Orice altă clasificare este inutilă. Capitalul nu are naționalitate și nu are culoare sau miros. Este inodor și isipid ca apa dar la fel de important pentru existența noastră. Naționalismul de care se îmbibă multe acțiuni și declarații ale politicienilor și ideologii lor este un nonsens economic periculos. El nu ne îmbogățește ci, dimpotrivă, ne izolează de singura sursă durabilă de dezvoltare și prosperitate: capitalul.
Loteria Română este noua gaură neagră a unui stat eșuat complet. România arată tot mai mult cu un stat bananier incapabil de dezvoltare economică, încremenit într-un model economic fără nici o ideologie în spate și fără nici o viziune pentru viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Este un stat în care orice funcție politică ce presupune alocarea de resurse devine mină de aur pentru cel care din vârful pixului său decide soarta acestor bani publici.
În aceeași notă se înscrie și știrea de început de an cu Loteria Română (vezi aici știrea) care a anulat două extrageri pentru începutul de an, a decis brusc să renunțe la contractul cu firma care asigura suportul informatic (Intracom și Intralot) și care raportează vânzări de servicii anuale în stagnare (vezi aici rapoartele financiare pentru perioada 2011-2013, vânzările au stagnat în jurul valorii de 1 miliard lei anual). Având în vedere faptul că din această cifră de afaceri imensă profitul în 2013 a fost de doar 109 milioane lei (circa 10% din cifra de afaceri) este evident că 90% din cifra de afaceri este alocată cheltuielilor operaționale și de investiții (situația din 2012 a fost și mai proastă în condițiile în care dintr-o cifră de afaceri similară profitul înregistrat a fost de doar 36 milioane lei). Mulți se așteaptă ca această instituție să fie una eficientă și să cheltuiască cu cap sumele de bani pentru investiții și pentru funcționarea agențiilor sale loto. Iar banii care rămân, nu puțini să fie alocați pentru proiecte cu tentă socială (ajutorarea săracilor, spitalelor, caselor de copii, azilelor de bătrâni). Realitatea este complet alta: istoricul proiectelor de sponsorizare în care Loteria Română s-a implicat impinge această instituție în derizoriu; proiectele finanțate în 2012 sau 2013 stârnesc hohote de râs (vezi aici lista și sumele absolut hilare). Este clar că Loteria Română a fost creată cu un singur scop: vacă de muls pentru politicienii români din toate timpurile care acționează pe principiul căpușei sau tăunului (sug sângele vitei suficient cât să nu o omoare). Ar fi interesantă o detaliere a conturilor care combinate formează categoria de cheltuieli ”Alte cheltuieli din exploatare” care concentrează circa 70% din cifra de afaceri (mi-e greu să cred că Loteria Română cedează sub formă de premii un procent atât de mare din cifra sa de afaceri anuală).
Care sunt explicațiile pentru situația economico-financiară problematică de la Loteria Română (probleme care nu sunt de azi, de ieri):
– Numirile politice în conducerea de top al instituției: actualul director al Loteriei Române nu are experiență în domeniu, având experiență inițială exclusiv în domeniul bancar (vezi aici CV). Alături de el, în Consiliul de Administrație, există alte nominalizări politice cu o experiență similară: Adrian Nicușor Nica lucrează la ANAF, Bădescu Adrian Ștefan și-a întregit salariul de consilier al Primului Ministru și de Consilier al PSD cu salariul (nu mare e drept, dar ban cu ban se strânge) de la Loteria Română, Daniel Diaconescu lucrează la fel pentru ANAF sau Adrian Mişu Manolache care a lucrat în bancă până în februarie 2013 iar de atunci trăiește frumușel din două indemnizații de conducere, una de la Loteria Română de circa 40000 lei pe an și una de la EXIMBANK (membru AGA) de circa 80000 lei pe an (adică vreo 3000-4000 Euro pe lună fără să faci mare lucru din moment ce vânzările la Loteria Română stagnează frumușel de câțiva ani). O să spuneți că nu CA contează ci contează managerii de la Loteria Română. Complet greșit. Într-o companie privată dacă Consiliul de Administrație nu știe ce să ceară managerilor executivi apar probleme reale pentru acționari, care în cazul de față este Ministerul Finanțelor.
– Lipsa de transparență tipică unei instituții publice. Deși găsești informații generale cu privire la companie, care sunt obligatorii prin lege pentru orice companie (bilanț, cont de profit și pierdere, istoric sponsorizări) nu există deloc publice decizii ale CA din care să vedem ce strategie de redresare vizează loteria, nu există nici o informație în secțiunea de achiziții publice, activitatea de CSR conține informații generale de tipul ”vom face” sau ”vom conclucra” (nimic concret). Este clar că orice contract încheiat cu Loteria Română se lovește de această problemă a necesității de ”a avea pe cineva” în interiorul instituției, la vârf, pentru a putea avea pretenții de a livra ceva acestei instituții. O transparență mai mare ar pune presiune pe calitatea actului de guvernare în astfel de instituții. Ea e obligatorie pentru companiile private. Nu e obligatorie niciodată pentru companiile de stat, cum este cazul Loteriei Române.
– Presiunea din partea sectorului privat: există la fiecare colț de stradă multe mini-cazinouri unde poți paria pe jocuri sportive (fotbal, curse de cai, curse de câini) care au o probabilitate mult mai mare de câștig decât probabilitatea asociată ghicirii a 6 numere din 49 (care înseamnă 1/13 milioane șansă de câștig). Loteria Română are serioase probleme de atractivitate a produselor sale într-un mediu concurențial tot mai puternic, în care sectorul privat se pare că este mult mai dinamic și înțelege mult mai bine nevoile legate de jocurile de noroc a românilor. Concurența privată zguduie din temelii această instituție anchilozată în proiecte eterne cu atractivitate în piață tot mai redusă.
– Căpușarea companiei: lipsită de transparență și cu o conducere afiliată politic, Loteria Română devine câmpul fertil pentru semnarea de contracte discutabile cu terți care să furnizeze orice acestei instituții (de la hârtie igienică până la elemente de soft și de hard atât de necesare rețelei teritoriale.
Loteria Română, ca și celelalte companii de stat, rămâne o vacă de muls consistentă și mereu producătoare de scandaluri. Problema nu este de calitatea oamenilor care sunt acolo. Toți suntem imperfecți (doar nu suntem sfinți sau zei). Sistemul ne permite să ne activăm acea parte ”egoistă” și ”ticăloasă” a imperfecțiunii noastre prin care să deturnăm un bun al tuturor (teoretic) în favoarea unui număr limitat de beneficiari. Loteria Română este o stea care apune încet dar sigur. Pot da un verdict absolut clar: în mai puțin de 10 ani această instituție va înceta să mai existe sau va avea o cotă de piață derizorie. Pariurile nu vor dispărea, cu atât mai mult cu cât vorbim de o țară săracă (iluzia îmbogățirii peste noapte crește direct proporțional cu sărăcia) și puțin educată (greu ne dăm seama cât de improbabile sunt aceste câștiguri și greu identificăm variante mai sigure de câștig). Sectorul privat din România, va prelua (așa cum este normal de fapt) tot mai mult din această activitate. O face deja zic eu cu destul succes.
Disperarea cu care unii români (nu puțini) încearcă cu insistență să își schimbe statutul social acceptând probabilități de pierdere halucinante (cum e cazul Jocului 6 din 49) se contrapune șmecheriei cu care niște politicieni câștigă indemnizații frumușele fără să facă mare lucru. Viața reală îți oferă incertitudine (risc) în timp ce activismul politic îți oferă doar certitudini. Probabil că dacă nivelul de educație al populației va crește tot mai mulți își vor da seama de șmecherie (e mult mai sigur și mai ușor să obții profituri din antreprenoriatul politic, nominalizat fiind în AGA la o bancă de stat) și, fie ne vom aglomera toți în zona politicului crescând concurența în rândul politicienilor potențiali a obține portofolii politice, fie vom sancționa cu tot mai multă îndârjire orice derapaj politic (puterea societății civile va crește).
Aud pe tot mai mulți socialiști cum acaparează conceptul de ”echitate socială” și îl asociază obligatoriu doctrinei de stânga: numai socialismul este cel care urmărește echitatea socială în timp ce liberalismul, prin opoziție, se presupune automat că urmărește contrariul. E nevoie de o stângă puternică și unită pentru că numai doctrina de stânga are în vedere echitatea socială: ”Schimbarea o facem pentru că avem nevoie de ea, nu pentru că aşa vor unii sau alţii, care nu au legătură cu realităţile de zi cu zi. Schimbarea nu este un scop în sine. Ea trebuie să aducă bună guvernare, eficienţă economică, echitate socială, prosperitate pentru cât mai mulţi şi protecţie celor care au nevoie de sprijinul celorlalţi.” V. Ponta, 2014 despre schimbarea până la capăt din România (vezi aici). Oare așa să fie?
În primul rând aș fi curios ce înțeleg socialiștii prin acest concept ambiguu dar suficient de pretențios numit ”echitate socială”. Echitatea socială este subsumată dreptății sociale, un concept mai larg care include acea ”dreptate” în privința distribuirii bunăstării, a privilegilor și a oportunităților între membrii societății. Echitatea socială, alături de asumarea unor obligații reciproce, ar forma această dreptate socială. Cu alte cuvinte, spun doctrinarii de stânga, echitatea socială este asociată, cel puțin în teorie (Rawls, 2003), accesului egal la libertățile, drepturile și oportunitățile oferite de societate dublate de o asumarea unor responsabilități față de cei mai defavorizați oameni din societate. Fundamentul ”echității sociale” îl constituie contractul social care trece între paranteze dreptul natural de proprietate și înzestrează membrii societății cu o serie de ”drepturi” pozitive iluzorii: dreptul la muncă, dreptul la sănătate, dreptul la educație, dreptul la securitate socială, dreptul la o casă etc. Aceste drepturi arbitrare asociate conceptului de ”echitate” sunt iluzorii pentru că aceste drepturi, economic vorbind, ar trebui să cadă în sarcina cuiva, adică să devină obligații pentru cineva din societate. Adică cineva, forțat de lege și de instituții, ar trebui să plătească din banii săi pentru aceste drepturi pe care le are altcinva. Agresiunea are nevoie de instituții sociale care să ”mijlocească” această împărțeală de ”drepturi” / obligații (Miller, 2003) care vor avea în fruntea lor antreprenori politici puși pe propria căpătuială. Iluzia este cu atât mai mare cu cât ne punem problema, dacă vorbim de dreptul la securitate socială sau de dreptul la o casă, cât de mare să fie această casă la care ”avem dreptul cu toții” sau cât de mare să fie beneficiul conferit de un sistem de securitate socială (a se vedea bizarerii de tipul ”prima casă” sau ”prima mașină” care pot fi continuate la nesfârșit cu ”primul laptop” sau ”primul telefon” și alte astfel de drepturi stupide).
De fapt socialistul vinde iluzii pe bandă rulantă atunci când aduce în discuție problema ”echității sociale”. Socialistul minte și promite lucruri pe care nimeni nu le poate oferi tuturor pentru că acest lucru nu este economic posibil fără o agresiune instituțională și fără încălcarea altor drepturi elementare (dreptul la proprietate). Nu poți să dai unora resurse fără să le iei de la alții pentru că nimic nu este gratuit (resursele nu pot fi create din nimic) și pentru că toate resursele suferă de problema rarității. Socialistul face acest lucru având în minte un singur scop precis: promovarea sa în funcția acestei piramide de ”drepturi” sociale pentru a fi mâna care redistribuie resursele, cu precădere întru beneficiul personal și cel al apropiaților direcți.
Socialismul nu este singura doctrină care se ocupă de ”echitatea socială”, așa cum lasă socialiștii să se înțeleagă în discursurile lor. De fapt ei nici nu se ocupă de așa ceva vreodată. Din contră, doctrina socialistă este principalul inamic al acestei, promovează inechitatea socială și accentuează inegalitățile în interiorul unei societăți (socialismul monetar, cea mai avansată și mai complexă formă de socialism este dovada cea mai clară în acest sens). Liberalismul autentic (cel bazat pe cooperare socială, mecanisme de piață în alocarea resurselor mijlocite de un mijloc de schimb aflat în afara oricărui control politic) este singura doctrină care poate asigura o echitate socială autentică:
– Prin specializarea în producție sunt obligat să cooperez cu clienții mei de a căror satisfacție depinde fundamenta supraviețuirea mea. Prin schimbul de bunuri în care suntem obligați de nevoi clare de supraviețuire, contribuim la distribuirea echitabilă a resurselor în economie: eu primesc la schimb exact ceea ce îmi doresc (contravaloarea bunurilor produse de mine) și celălalt primește exact ceea ce își dorește (bunurile produse de mine).
– Liberalii nu propun instituții suplimentare care să se interpună în alocarea de bunăstare între membrii societății sau care să redistribuie arbitrar drepturi și obligații între aceștia. Piața acționează în locul acestor instituții imperfecte și asigură corect și eficient redistribuirea de bunăstare, corectând imediat orice derapaj și orice imperfecțiune apărută. Costuri instituționale sunt evitate. Aparenta și imperfecta protecție a instituțiilor sociale de redistribuire sunt eficient înlocuite de mecanisme de piață cu virtuți net superioare acestora, în ciuda imperfecțiunilor sau externalităților negative de care sunt permanent acuzate.
– Cooperarea voluntară în interiorul piețelor pe care se fundamentează doctrina liberală este mult mai echitabilă decât cooperarea bazată pe agresiune instituțională propusă de stângiști. Obligarea cuiva să cotizeze pentru a finanța drepturile altcuiva la ”prima casă” sau ”prima mașină” nu este deloc echitabilă pentru nici una dintre părți: cel de la care se iau cu forța resursele respective clar rămâne fără ele și se va gândi mai bine dacă merită pe viitor să mai producă aceste resurse punând la bătaie totul; cel către care se îndreaptă aceste resurse primește gratuit un stimulent negativ generator de hazard moral: mai bine stau liniștit în ”prima casă” și aștept ”primul televizor” cumpărat din ”profiturile” oferite de ”prima afacere” cofinanțată din bani europeni și dintr-un ”prim credit”.
”Echitatea socială” presupune un acces egal la resurse și oportunități. Aparent conceptul atribuit doctrinei socialiste pare a fi unul nebelicos. În realitate socialiștii împart arbitrar societatea în ”bogați” și ”săraci”, în ”tineri” și ”bătrâni”, în ”mici” și ”mari”, în ”puternici” și ”slabi”, în ”mulți” și ”puțini” și apoi declanșează o serie de războaie între aceste categorii cu simplu scop de a redistribui resurse în mod arbitrar între aceste clase din care se extrag rente politice substanțiale care îngrașă buzunarele celor aflați în fruntea piramidei sociale (nu întâmplător antreprenoriatul politic generează cel mai rapid miliardari de top mondial în toate țările în care mecanismele de piață și cooperarea socială este inhibată). Atunci când este dublat de naționalism, socialismul devine și mai periculos (a se vedea fascismul). Socialismul propune agresiunea instituționalizată ca mecanism fundamental de alocare a resurselor în locul cooperării sociale pașnice propusă de doctrina liberală clasică. Socialiștii propun o echitate arbitrară (doar pentru unii dintre membrii societății) în locul unei echități autentice și generalizate pe care o generează o societate liberală.
Socialiștii mint atunci când își atribuie fără argumente virtuți pe care nu le au. Ei nu fac decât să denatureze ideea de egalitate de șansă transformând-o într-o jalnică egalitate de rezultat: în loc să lupte pentru mai puține bariere instituționale în calea cooperării sociale voluntare care ar permite șanse egale tuturor, socialistul luptă pentru intensificarea și rafinarea acestor bariere menite să redistribuie rezultate (costuri) către cei mulți și ținuți voit în sărăcie și lipsă de educație pentru a vota permanent astfel de scheme sociale aparent echitabile dar complet falimentare într-un final pentru societate în ansamblul său. Liberalii nu ar trebui să renunțe la lupta doctrinară pe problema ”echității sociale” și să explice și mai vocal de ce echitatea socială propusă de un sistem bazat pe libertatea contractuală și libertatea piețelor e una autentică, mai aducătoare de pace socială, nefalimentară și generatoare de bunăstare și, într-un final, aducătoare de mult mai puțină inegalitate între membrii societății.
După cum nu putem fi toți la fel, nu putem fi nici toți egali. Dealtfel nici nu trebuie să fim toți egali, tocmai în aceasta constă frumusețea naturii umane.
Recomandări de lectură pe acest subiect:
L. v. Mises, ”Socialism. An Economic and Social Analysis” – clic
L. v. Mises, ”Liberalism. In the classical tradition” – clic
Valoarea unei afaceri rezidă în calitatea proiectelor sale de investiții realizate pentru piață. Producția contează clar înaintea consumului dar nu trebuie uitat din vedere că această producție trebuie realizată nu oricum ci pentru consum, adică pentru piață. Cu alte cuvinte profitabilitatea capitalului investit este vitală pentru valoarea creată noi în orice afacere. Iar această profitabilitate (rentabilitate) trebuie să fie clar mai mare față de costul capitalului. Orice manual de finanțe ne spune că valoarea unei afaceri poate fi estimată deci prin prisma profitului net după impozitare (NOPLAT), a ratei de creștere a veniturilor din exploatare (g), a randamentului capitalului investit (ROIC sau RIR) și a costului mediu ponderat al capitalului (WACC):
Aplicând această formulă pe cazul a două afaceri care profit net identic de 100 milioane lei, o rată de creștere a veniturilor de 5% pe an, un randament al capitalului investit de 10% pentru compania Volume Inc. și de 20% pentru compania Value Inc. (însemnând că cu investiții duble Volume Inc. obține aceleași profituri nete ca și Value Inc.) și cu un cost al capitalului împrumutat de 10% obținem următoarele valori (în milioane lei) pentru ambele companii:
Se poate observa că valoarea companiei Volume Inc. e mai mică decât a companiei Value Inc. deși au la bază același profit net, aceeași creștere a profitului (sau al cifrei de afaceri) și același cost al capitalului. Explicația constă în rentabilitatea capitalului investit, dublu în cazul celei de-a doua companii.
Aplicând acum formula pentru diferite valori ale lui g și ale lui ROIC obținem un lucru foarte interesant:
La valori ale lui ROIC de 7% și ale lui g de 9% (păstrând nemodificate celelalte date) valoarea afacerii este de 400 milioane lei. Similar, la valori ale lui g de 3% și ale lui ROIC de 25% obținem că valoarea companiei este de 1600 milioane lei. Ce ne spune acest grafic de mai sus? Dacă privim pe orizontală, la diferite valori ale lui g (rata de creștere a cifrei de afaceri / profitului) observăm că, invariabil, cu cât ROIC este mai mare, valoarea companiei este mai mare. Dacă însă privim pe verticală (diferite valori ale lui ROIC) observăm un fapt interesant: la valori mici ale lui ROIC ritmul de creștere al cifrei de afaceri (sau profitului) distruge valoarea companiei în timp ce la valori mari ale lui ROIC ritmul de creștere al cifrei de afaceri adaugă exponențial valoare companiei. Concluzia directă ar fi următoarea: companiile care au un rentabilitate redusă față de costul capitalului ar trebui să insiste pe îmbunătățirea rentabilității (ROIC) și nu pe creșterea cifrei de afaceri dacă doresc o sporire a valorii afacerii în timp ce companiile care o rentabilitate a capitalului ridicată ar trebui să insiste clar pe creșterea veniturilor. Deci în funcție de rentabilitatea capitalurilor, creșterea cifrei de afaceri creează valoare (ROIC mare) sau distruge valoare (ROIC mic).
Să ne întoarcem acum la fondurile europene. În ghidurile de evaluare aferente proiectelor de investiții propuse spre finanțare de către autoritățile publice (care pot să însemne ajutoare de minimis, achiziționarea de echipamente pentru creșterea competitivității etc.) se folosește invariabil un cost mediu ponderat al capitalului (WACC) de 5%. Tot în aceste ghiduri indicatorii de rezultat propuși vizează ritmul de creștere al vânzărilor (a cifrei de afaceri) asumată prin proiect și numărul de noi locuri de muncă create (legate în fond tot de cifra de afaceri). Cu alte cuvinte, fondurile europene se acordă pentru sporirea cifrei de afaceri prin retehnologizarea companiilor. În același timp, proiectele care au un RIR mare (rentabilitate a capitalului mare) sunt defavorizate și respinse din start de la finanțare pe principiul că ele își găsesc finanțarea în mediul financiar privat și nu au nevoie de finanțare. Proiectele cu un RIR mic și foarte apropiat de costul capitalului (5%) sunt premiate cu un punctaj maxim în formularele de evaluare. Corelând acest lucru cu ceea ce am arătat mai sus concluzia finală este clară: fondurile europene (cele acordate pentru mediul de afaceri, competitivtate etc.) distrug valoarea companiilor românești pentru că insistă să finanțeze afaceri care au o rentabilitate a capitalului redusă (foarte apropiată de costul mediu ponderat al capitalului), afaceri pentru care creșterea vânzărilor (obiectiv fundamental pentru acordarea finanțării, indicator de rezultat clar menționat în evaluare) conduce la distrugerea valorii și nu la crearea ei. Pentru aceste afaceri criteriile de performanță ar trebui să fie îmbunătățirea rentabilității capitalului investit și nu creșterea vânzârilor care nu aduce nici un plus de valoare. Dimpotrivă distruge valoarea economică din spatele afacerilor private.
E clar că modul în care se alocă de la centru (de către autoritățile statului) aceste fonduri publice (după ce în prealabil au fost extrase tot din buzunarele publice) suferă semnificativ pe partea de criterii de performanță economică asociate capitalului investit. Prin criteriile propuse, se vede clar că autoritățile publice (locale și europene) înțeleg foarte puțin modul în care se creează valoare în sectorul privat. Se vede clar cât de distructive sunt, în acest context, fondurile europene care pun accent pe creșterea vânzărilor și nu pe creșterea de rentabilitate a capitalului investit (în condițiile în care majoritatea afacerilor finanțate au probleme exact cu această rentabilitate). Nu întotdeauna creșterea cifrei de afaceri înseamnă rentabilitate, eficiență și, implicit, sporirea valorii unei afaceri. Dacă aceste fonduri ar pune accent pe rentabilitatea capitalului investit nu ar mai avea sens să fie acordate, proiectele devenind natural interesante pentru capitalul privat.
Sursa graficelor și formulelor:
Tim Koller, Marc Goedhart, David Wessels, ”Valuation – Measuring and Managing the Value of the Company”, John Wiley & Sons, Ediția a 5-a, 2010, pp. 17 – 26
Iarna nu e ca vara… La fel cum la stat nu e ca la privat. Monopolul privat este văzut ca fiind ceva foarte rău și ticălos. Este o externalitate negativă a pieței și a economiei bazată pe schimbul liber de bunuri și servicii. Nu știu cum se face dar monopolul de stat nu este deloc înfierat de etatiștii scârbiți de marile companii care îi nedreptățesc. Dimpotrivă, este considerat ceva inevitabil și doar greșit administrat. Dacă schimbăm oamenii din fruntea monopolului de stat (omul nou) trăim cu iluzia că vom rezolva problemele. Că de fapt problema constă în omul plin de imperfecțiuni (lacom, ticălos, prost pregătit) și nu în sistemul care generează monopoluri de stat și hazard moral.
RADET este un astfel de exemplu: o companie publică ce are ca acționar primăria și care furnizează servicii de încălzire termică populației din București, folosind infrastructura primăriei (conductele). Apa caldă o primește de la ELCEN care o produce pentru a răci instalațiile care produc curent electric (pe gaz, păcură, cărbune în unele cazuri). ELCEN vinde deci energie electrică și apă caldă către RADET care apoi ne-o vinde nouă ca să ne încălzim. Plătim deci apa caldă cu care s-a produs energia electrică dar și energia electrică la a cărei producție a fost folosită și apă caldă. ELCEN când vinde către RADET apă caldă nu ține cont de acest lucru.
Sunt câteva probleme care merită discutate legat de modul în care se încălzesc iarna bucureștenii prin folosirea sistemului centralizat (public) administrat de RADET:
– În primul rând faptul că RADET este o companie de stat care beneficiază de un monopol natural pe piață apărat cu sfințenie. Teoretic acest monopol ar putea fi spart prin autorizarea mai facilă a debranșărilor de la sistemul centralizat și de autorizarea unor centrale de bloc sau de apartament private (pe gaz). Cu sprijin politic (ciudat e că l-a primit sub o guvernare așa zis de dreapta – Guvernarea Boc), RADET beneficiază de protecție care încalcă orice principii de piață: cine vrea să se debranșeze dintr-un bloc unde nu s-au mai făcut debranșări de la sistemul centralizat nu primește aprobare în baza Ordinul A.N.R.S.C. nr. 91/2007 pentru aprobarea Regulamentului-cadru al serviciului public de alimentare cu energie termica – Articolul 249 (vezi aici toată legislația în domeniu). Acest articol din ordinul menționat este un articol care încalcă dreptul fiecăruia dintre noi la liberă asociere și ne blochează dreptul de a alege liber ce formă de încălzire dorim pentru apartamentul nostru. RADET, prin acest articol, și-a asigurat o protecție incorectă față de alte variante de încălzire care i-ar pune în pericol piața de desfacere. A legat cu forța clienții de serviciile sale. Consecințele sunt clare: cetățenii deveniți captivi nu pot să aleagă alternative de consum (centrale de apartament) și nu pot renunța la RADET dacă nu sunt mulțumiți de prețul oferit de RADET pentru gigacalorie sau de calitatea serviciilor de termoficare (temperatura din calorifere). Hazardul moral din spatele acțiunilor RADET sunt date de această protecție ”legală” care încalcă concurența în piață și limitează posibilitățile de alegere ale concumatorului. Și care, evident, nu face obiectul sancțiunii din partea vreunui oficiu al concurenței sau al protecției consumatorului, instituții tot de stat care nu au nici o treabă cu protejarea cetățeanului (așa cum unii fraieri de instituționaliști cred cu tărie).
– În al doilea rând, RADET beneficiază de subvenții din partea statului / primăriei. Subvenții care acoperă o bună parte din costul gigacaloriei. Aceste subvenții garantează, de fapt, un nivel minim de preț încasat de RADET din sistemul de taxe locale (sau centrale) plătite inclusiv de cei debranșați de la RADET. Ca să nu mai vorbim de lucrările de modernizare la infrastructura de termoficare (rămasă a primăriei) făcute tot din banii contribuabililor. Aceste subvenții fac din RADET o companie ineficientă, dezinteresată total de costuri sau de calitatea serviciilor.
– A treia problemă vizează modul în care se face contractarea serviciilor RADET de către cetățeni. RADET nu lucrează direct cu cetățeanul așa cum o fac celelalte companii de utilități publice. RADET lucrează cu asociațiile de proprietari. Cu ele semnează contractele de prestări servicii care vizează drepturile și obligațiile RADET față de proprietarii reprezentați de aceste asociații. Neavând un contract individual, cetățeanul nu poate să se adreseze direct RADET. Nu poate să tragă la răspundere direct RADET. Nu poate să dea drumul la căldură doar la el în apartament dacă dorește decât dacă asociația cu care RADET a semnat contractul decide prin majoritate de voturi acest lucru. Cetățeanul este astfel privat de un contact direct cu furnizorul său de energie termică și este legat de mâini și de picioare în relația cu acesta.
Având în vedere toate acestea, putem să ne explicăm calitatea precară a serviciilor centralizate de termoficare și faptul că ele au devenit indezirabile rapid acolo unde autoritățile locale au dat liber la deconectarea de la sistem (sunt localități în România care au desființat complet sistemul centralizat de termoficare). Autoritățile din București s-au speriat rapid de perspectiva ca cetățenii să refuze sistematic această variantă de încălzire și să își dorească independența termică. Pierderea din mână a RADET înseamnă pierderea unei vaci de muls pentru cei din autoritățile locale. Preconizata unificare cu ELCEN nu va rezolva problema ci va duce la ștergerea / acoperirea unor datorii acumulate de RADET față de ELCEN din profiturile celei din urmă (circa 790 milioane de Euro până în prezent – vezi aici, cât ar costa o centură în jurul Bucureștiului de 8 benzi de circulație). Unificarea va duce de fapt la transformarea într-o vacă de muls mai bogată în ”lapte și miere” a acestui monopol consolidat prin fuziune. Nici iluzia de oameni noi aduși în sistem care să nu fie coruptibili nu e validă. Sistemul e de așa natură setat încât îi corupe instantaneu (nefiind vorba de proprietatea cuiva interesat să o controleze la sânge ci de proprietatea publică, adică a nimănui). Nu vom vorbi de servicii de termoficare mai bune sau de prețuri mai avantajoase pentru cetățeni atâta timp cât nu există concurență sau alternativă. Mâna invizibilă a pieței nu poate da peste mâna hărăpăreață a celor care mulg permanent această ”vacă” în detrimentul cetățenilor. Fără demantelarea acestui monopol public (care e la fel de ticălos ca și cel privat) acest sistem centralizat va suferi de ”tragedia comunelor” și noi nu putem spera la prețuri corecte la încălzire. Dimpotrivă, vom fi sărăciți și mai mult de toți aceștia care pretind că ne vor binele și confortul nostru.
Comentarii recente