Gulerele albe de la Comisia Europeană nu încetează să mă uimească cu aberațiile economice pe care le decid pe bandă rulantă și cu intervenționismul tot mai sufocant pe care îl propun țărilor membre la concurență cu intervenționismul local, evident cu respectarea principiului subsidiarității: dacă intervenționismul de la UE este mai ”eficient” decât cel local se va aplica cel comunitar și invers. Uniunea Europeană a promis multe cu fiecare pas de integrare făcut. Moneda unică a fost poate cea mai recentă găselniță a oficialilor europeni prin care au crezut că vor schimba radical ritmul de dezvoltare al grupării integraționiste. S-au pus mari speranțe într-o monedă fiat supra-națională care păstra caracteristicile monedelor locale și care elimina concurența monetară din interiorul uniunii, singura care mai păstra în frâu fanteziile inflaționiste ale unor etatiști monetari.
Creșterea economică evident că a întârziat să apară și statele importante ale UE au continuat să împrumute masiv resurse, gradul de îndatorare al unor țări ca Germania, Italia sau Franța crescând alarmant. Creșterea aceasta, făcută în mare parte pe datorie și inflație, nu are cum să fie durabilă. Măsurarea creșterii economice se face pe baza unui indicator macroeconomic – Produsul Intern Brut (PIB) care are mari probleme de calcul și care aproximează din avion bunăstarea unei națiuni. El nu înregistrează bunurile intermediare care ulterior sunt incluse în bunurile finale, nu înregistrează economia subterană, nu înregistrează elementele de patrimoniu care concură la realizarea veniturilor într-o economie și modificarea valorii de piață a acestora sau nu evidențiază modul în care datoria publică și privată a contribuit la realizarea PIB din anul respectiv. Mai mult, gradul de îndatorare (calculat ca datorie publică / PIB) ar scădea semnificativ cu un PIB în creștere, existând și mai mult tentația de a crește cu orice preț PIB-ul pentru a putea împrumuta și mai mulți bani de pe piețe.
Eurostat a decis modificarea modului de calcul al PIB prin introducerea următoarelor ajustări: cheltuielile cu cercetarea – dezvoltarea și cheltuielile militare nu se mai consideră consumuri (cheltuieli) ci trec în categoria investițiilor publice și veniturile din traficul de arme și droguri sau veniturile din prostituție vor fi estimate și incluse în PIB-ul fiecărei țări membre.
Să începem cu prima aberație: includerea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea și a cheltuielilor cu înarmarea în categoria investițiilor publice. Acest lucru nu va avea neapărat o influență asupra dinamicii PIB pentru că sunt mutate cheltuieli publice dintr-o categorie în alta. Va avea un impact mai degrabă de imagine oferind o altă conotație, mai puternică, intervenționismului etatic promovat de socialiștii cu față liberală de la vârful UE. Cetățeanul european va fi impresionat (sau impresionabil) mai ușor de statul care se gândește la securitatea sa și ”investește” în ea sau statul ”inovator” permanent căutător de noutăți tehnologice. În fond nici una dintre aceste cheltuieli văzute ca investiții nu sunt investiții. Cheltuielile militare nu produc nici un profit. Nu avem cum să estimăm rata de profitabilitate a unei rachete balistice sau a unui tanc. Nici cheltuielile de cercetare-dezvoltare nu sunt investiții în mare parte pentru că sunt alocate pentru cercetări fundamentale (cum este acceleratorul de paricule) care nu se regăsesc repede în bunuri destinate pieței sau în brevete vandabile. Chiar dacă ar fi așa, este clar că inovarea nu poate veni de la stat și nici măcar de la parteneriate dintre privat și stat. Rămânerea în urmă a UE față de SUA și Japonia în domeniul inovării are drept explicație tocmai intervenționismul etatic mult mai mare în acest domeniu în cazul UE și rolul semnificativ mai scăzut al sectorului privat (a se vedea cât brevetează anual România la EPO). Statul ”investitor” și statul ”inovator” sunt mesaje puternice pentru cetățeanul european care trebuie convins de importanța tătucului supra-național și a lucrurilor ”bune” pe care le are mereu pentru noi.
Să trecem acum la a doua aberație: introducerea în PIB a unor componente importante din economia subterană (drogurile, armele și prostituția). Aici avem probleme cu adevărat. În primul rând am o problemă cu definiția conceptului de droguri sau prostituție. Sexul pentru bani sau poziții sociale se practică în foarte multe instituții private sau publice fără a fi înregistrat ca atare sau ilegal. Cum va cataloga statul / institutul național de statistică o relație sexuală între doi oameni ca fiind pură distracție sau prostituție? Sunt curios și cum rezolvă problema cu drogurile: zahărul dă dependență la fel de periculoasă ca apa sau heroina și clorul de haine omoară la fel de repede ca și cocaina injectată sau amfetaminele. Chiar vreau să văd o definiție coerentă a drogurilor sau prostituției dată de lege care să nu nască contradicții, abuzuri sau interpretări ciudate. Să nu mai vorbim de faptul că înarmarea, producția și comerțul de arme este legal când îl face statul și companiile afiliate lui și ilegal când oricine altcineva ar vrea să facă acest lucru (e ca în cazul banilor). În al doilea rând, aceste componente în multe țări din UE sunt ilegale și nu sunt înregistrate ca atare. Din moment ce nu se eliberează factură pe droguri statul nu are cum să spună exact câte droguri se vând în piață. La fel și cu prostituția. Sunt țări foarte conservatoare cu privire la legalizarea drogurilor și prostituției. Dacă nu vor deveni legale, ceea ce este cel mai probabil, înseamnă că institutele naționale de statistică vor avea mână liberă la manipulat informați și date. Vor fi făcute estimări și raportări umflate ale acestor activități pentru a crește PIB-ul și a da astfel bine în tabele și grafice. Hazliu este că acum statul (în România cel puțin) are mari dificultăți să înregistreze ceea ce este legal, confirmarea PIB-ului venind după verificări încrucișate abia la 3 ani de la prima estimare focus. Oare ce se va întâmpla când cei de la statistică vor trebui să ia la chestionat prostituatele sau traficanții de droguri pe care trebuie să îi întrebe dacă au avut clienți mai mulți sau mai puțini trimestrul acesta pentru a extrapola rezultatele la nivelul întregii țări? Chiar sunt curios cine și cum va audita datele statistice raportate de INS către Eurostat cu privire la prostituție sau droguri.
Efectul va fi că în țări cu democrație încă insuficient consolidată, cu instituții puțin transparente, care refuză controlul din partea societății civile sau din partea altor instituții invocând voința populară, interesul național sau secretul de stat vom avea o manipulare și mai mare a PIB decât în prezent. Vom avea creșteri mai record decât credem că s-ar putea. Nu pot decât să nu îmi aduc aminte de două lucruri: producția medie boabe la hectar raportată triplu în China lui Mao sau în România lui Ceaușescu sau de ideea năstrușnică a lui Keynes (și discipolilor săi) că dacă distrugem bunuri economice (active) putem avea apoi creștere economică din refacerea lor. Ce este cert: vom avea mai multă iluzie și mai multă eroare. Vom crește și mai abitir pe hârtie și mai puțin se va vedea această creștere în casele noastre. Noi vom vorbi de sărăcie, politicienii ne vor prezenta realizările lor mărețe în materie de PIB umflat cu prostițuție, droguri și arme estimate din burtă și în răspăr cu realitatea. Spor la raportat și voi, dragi prostituate, spor la evaziunea fiscală!
Foarte mulți din România se întreabă de ce pe aceste meleaguri există evaziune mai multă decât prin alte părți. De ce statul eșuează lamentabil în lupta cu aceasta. Pentru simplul motiv că la baza evaziunii stau trei factori: nivelul sufocant al taxelor, greutatea cu care îți plătești aceste taxe (birocrația) și ce se întâmplă apoi cu banii plătiți bugetului controlat de politicieni. Ticăloșia, încăpățânarea sau lipsa de dragoste de țară și de bugetul acesteia sunt factori marginali. Statul este principalul vinovat pentru evaziunea fiscală. El o alimentează
Am să demonstrez acest lucru pe cazul situației în care un proprietar dorește să închirieze un apartament în România. Și în acest caz statul, prin aberațiile sale fiscale, te invită cu brațele deschise să faci evaziune fiscală. Și aici birocrația și nivelul sufocant al taxării funcționează din plin.
Să începem cu birocrația. Dacă ai un apartament pe care dorești să îl închiriezi și pentru care apoi vrei să faci formalitățile legale pentru a înregistra contractul la Administrația Financiară ai de adus următoarele documente: 1. Contractul de închiriere musai în 3 exemplare originale (adică cu toate semnăturile pe el); 2. Declarație estimativă de venit (220) completată în 2 exemplare de toți proprietarii (soț și soție); 3. Copii acte de identitate proprietari; 4. Copii acte de identitate chiriași; 5. Certificatul energetic în original și copie; 6. Actul de proprietate în original și copie și 7. Copie legalizată și procură de reprezentare fiscală, dacă este cazul. Din acest pomelnic de documente cel puțin 4 sunt dubioase:
a. Certificatul energetic, este cel mai inutil document din listă și este o porcărie de hârtie frumos colorată ca cele care se lipesc pe frigidere care atestă absolut din avion ce consum energetic ar avea apartamentul în cauză. Dacă proprietarul nu îl are trebuie să scoată din buzunar în jur de 600 de lei să îl procure.
b. și c. Copia după buletinele chiriașilor. Nu are sens să ceri aceste informații din moment ce ele sunt trecute în contractul de închiriere semnat de către proprietari și chiriași în original. Nu văd de ce mi-ar da chiriașii mie asemenea informații personale, chiar și în copie și nu văd ce drept am eu să le cer actul de identitate pentru a-l copia. La fel și cu copia după buletinul proprietarilor. Datele personale trebuie să existe și sunt sigur că există în baza de date a ANAF, având în vedere că proprietarii au rol fiscal pe proprietatea respectivă, deschis tot în ograda ANAF?
d. Actul de proprietate în copie și original. Din moment ce în rolul fiscal figurezi deja ca proprietar ce sens are să mai ceri încă odată actul de proprietate care oricum a fost depus în copie la deschiderea rolului fiscal pe proprietatea respectivă?
Evident că dacă nu ai întocmit actul de închiriere în 3 originale (din care unul rămâne la ANAF, unul rămâne la proprietari și unul rămâne la chiriași) trebuie să te întorci la chiriași, să îi stresezi să îți mai semneze originale în plus. Există însă și varianta cu legalizarea originalului care se află la îndemâna proprietarului dar care costă în plus.
Concluzia: acte cerute inutil și în plus care nu fac decât să streseze omul venit de bună voie și nesilit de nimeni să dea niște bani statului, bani obținuți din închirierea unei proprietăți cumpărată din bani impozitați la sânge (48% e impozitul pe salariu din care poate a fost cumpărată această proprietate și care apoi este impozitată local cu alte sume de bani nelipsite de importanță). Omul vine să plătească niște bani, deci nu văd ce interes ar avea să declare prostii acolo. Poți, eventual, să îl pedepsești drastic pentru falsul în declarații sau completarea frauduloasă a unor documente publice (declarația de venit) și nu să îl bombardezi cu tot felul de documente pe care tu deja le ai sau care nu au nici o legătură cu obiectul contractului (certificatul termic).
Să trecem acum la absurditatea taxelor aplicate unei chirii între persoane fizice. Cu deplină ură împotriva capitaliștilor care au proprietăți dar și cu multă râvnă de a lărgi baza de impozitare, guvernul actual a ajustat codul fiscal într-o manieră nedreaptă pentru proprietari și generatoare de evaziune fiscală. Pe chirii se plătește un impozit pe venit de 16% dar și contribuția la asigurările sociale și de sănătate (CASS) în cuantum de 5,5% (vezi aici și OUG care a modificat Codul Fiscal aici, vă invit să citiți cu mare atenție motivarea din preambulul acestei OUG pentru simpla distracție personală dar și pentru a înțelege de ce FMI a funcționat multă vreme ca ”băiat rău”). Înțeleg nevoia Guvernului de bani, las deoparte că acești bani nu s-au dus nicidecum spre Sănătate pentru că bugetul alocat în ultimii doi ani stagnează dacă nu e chiar în ușoară scădere și las și deoparte nedreptatea din spatele acestor venituri adăugate pe lista impozitării prin CASS (adică dacă eu am și salariu și chirie cu siguranță nu voi sta în 2 paturi de spital dacă aș avea o problemă medicală, deși plătesc poate dublu sau triplu la sistem).
Durerea este în altă parte: Guvernul, șmecherește, a limitat valoarea minimă a chiriei la 900 lei (salariul minim). Adică, dacă venitul din chirie nu depășește salariul minim pe economie el va fi impozitat la nivelul salariului minim. Cele mai multe chirii din România sunt de valoare mică: 100 Euro – 300 Euro. Adică sub valoarea salariului minim. În plus, înainte de impozitare statul acordă o deducere, ”generoasă” zice el, de 25% din valoarea chiriei pentru eventuale pagube provocate de chiriași care reduce baza impozabilă a chiriei și mai mult sub salariul minim pe economie. Unde se ascunde șopârla fiscală? În faptul că dacă pe actul de proprietate apar 2 proprietari (soț / soție), ambii vor deveni semnatari ai actului de închiriere. Nu poți face actul de închiriere doar cu un singur proprietar din mai mulți proprietari. Deci chiria va fi divizată nedrept ca venit în mod egal la ambii soți, deși ea intră în bugetul aceleași familii. Ceea ce face și mai probabil ca venitul din chirie să fie sub salariul minim / contract pentru că devine venit la ambii soți. Legea nu cumulează veniturile din chirii ca tu să poți spune că obții venituri din chirii cumulat și că ele cumulat nu trebuie să fie mai mici de salariul minim pe economie. Ideea e simplă: vei plăti 5,5% nu la o chirie de 110 Euro (la un contract cu valoare 300 Euro) ci la o chirie de aproape 200 Euro. Adică, de fapt, nu plătești 5,5% ci aproape 11% din valoarea chiriei încasate. Într-un final vei vedea foarte simplu că, înregistrând un contract de închiriere oficial la stat, statul îți mulge buzunarul de 27% din valoarea chiriei (o treime aproape). În condițiile în care repet, pentru această proprietate ai plătit cu vârf și îndesat impozite ca să cumperi proprietatea și mai plătești apoi anual impozite locale care funcționează ca o chirie plătită către stat, indiferent dacă tu închiriezi sau nu apartamentul (vezi aici un calculator al acestui impozit).
Trebuie amintită și nedreptatea cu plata anticipată a acestui impozit, pe chirii incerte și neîncasate. Impozitul se plătește anticipat trimestrial sau chiar anual dacă vrei. Adică tu dai banii înainte de impozit chiar dacă ulterior contractul e denunțat de către una dintre părți. Caz în care va trebui să te intorci la ANAF să îți recuperezi banii plătiți în avans, alte documente, altă distracție.
Și atunci apare natural întrebarea: de unde există atâta evaziune în România? Apare natural și o altă întrebare: de partea cui sunt toți cei care ne vorbesc despre lupta cu evaziunea fiscală și nu despre lupta cu toate aceste aberații fiscale și cu toată această birocrație inutilă din jurul aparatului de coerciție fiscală din România?
Pe lângă evaziunea fiscală apar și alte efecte directe: chiriile cresc cu aceste impozite, sunt tot mai puține proprietăți oferite spre închiriere (și de aici cresc chiriile), cei mai mulți din România rămân proprietari și nu își doresc să devină chiriași ca să nu mai vorbim de efectele asupra pieței muncii (dacă proprietățile oferite pentru închiriere sunt mai puține și mai scumpe oamenii vor pleca mai greu dintr-un oraș în altul să muncească).
Ceea ce se întâmplă în domeniul chiriilor (între persoane fizice sau juridice) se întâmplă și în alte sectoare economice din România. Pe toți aceia care ne vorbesc despre lupta cu evaziunea fiscală îi invit să tacă din gură. Înainte de a lupta cu ticălosul de evazionist statul trebuie să rezolve o sumedenie de aberații care funcționează în relația sa cu cetățeanul plătitor de biruri. Să lăsăm lupta cu evaziunea în plan secundar și să trecem cu adevărat la reformarea sistemului etatic din România. Care trebuie să devină repede mai transparent, mai prietenos cu cetățeanul și mai eficient în consumarea resurselor cu care îl gratificăm zi de zi obligați fiind de poprirea existenței noastre aproape automat. Pe stat oare cine și când îl va putea popri cineva pentru toate aceste ticăloșii?
Cred că v-ați convins cu toții că nu există independența băncilor centrale după ce ați văzut întregul tango politic din jurul așa-ziselor alegeri ale Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României. Numirea cu ajutorul Parlamentului României (pot să bag mâna în foc că dintre parlamentarii români puțini știu diferența dintre rezervele minime obligatorii și rezervele de pix), a făcut ca și în Consiliul de Administrație să fie respectat un algoritm politic (mulți de stânga și puțini de dreapta, vorba aia ”ciocu mic că acum noi suntem la putere”). Las la o parte hilarele situații în care unii, în fostul Consiliu de Administrație, au fost susținuți de alte partide, taman din tabăra opusă. Las la o parte faptul că un profesionist autentic (dl. Cristian Popa), cu care am avut plăcerea să vorbesc de câteva ori, a fost mazilit mai ceva ca în filmele de dragoste indiene.
Avem cel mai de stânga Consiliu de Administrație la Banca Națională (nu o spun doar eu – vezi aici) din epoca de tranziție (pentru că eu încă nu cred că avem o economie de piață funcțională). Mișcările de trupe produse, cu sprijin vădit politic, au fost menite să scurcircuiteze orice inițiativă pe care Guvernatorul ar dori să o aibă (fie că se iau aceste decizii doar împreună cu vice-guvernatorii, cu membrii Consililului de Administrație plini sau cu întreg Consiliul de Administrație lărgit). Nu că Banca Națională, în această complicată tranziție care pare că nu se mai termină, nu ar fi fost una vădit inflaționistă sau destul de cuminte atunci când se punea problema de comanda politică a unei cantități proaspete și consistente de lei.
Asaltul cu atâta înverșunare a acestei insituții nu este unul întâmplător și nu ține numai de încrâncenarea unora de a își asigura niște posturi bine plătite pentru care nu se pune problema de competitivitate, incertitudine, faliment sau de competența altora în materie de politică monetară, imposibil de ignorat (tocmai am spus că dansul politic grețos a înlăturat taman pe cel mai bine pregătit dintre ei). Guvernarea actuală trăiește cu impresia total greșită și abernată din punct de vedere economic că dacă nu există ascultare din partea Băncii Naționale și nu se corelează politica monetară cu politicile guvernamentale (mai ales cea fiscală) e de rău. Părerea mea este că ar trebui să fie invers: guvernul trebuie să interpreteze mecanismele monetare ca fiind, mai degrabă, non-soluții pe termen scurt care ar trebui imediat însoțite de reforme structurale reale. Semnalul asediului l-a dat așa-zisa ”electorată” și pentru mine era foarte clar ce va urma: aservirea Băncii Centrale într-o măsură și mai mare intereselor de partid și de stat.
Care sunt ”așteptările” mele în perioada următoare de la această Bancă Centrală? Evident că nu roz. Sunt câteva măsuri care se vociferează deja în spațiul public și care sunt demne de toată atenția (având în vedere caracterul lor aberant și abuziv pentru românul obligat prin lege să folosească leul și numai leul):
1. Crearea unor reglementări care să ”oblige” băncile comerciale să aplice ”electorata”. Dovada aberației acestei măsuri pusă la cale de cuplul Georgescu-Gherghina-Voinea este că aproape nimeni, de la lansarea ei, nu a apelat la ea (vezi aici). Motivul invocat – băncile comerciale nerecunoscătoare și necunoscătoare.
2. Crearea unei bănci de stat de dezvoltare care să se ocupe de ”dezvoltarea cu adevărat” a României. E în discuție și varianta ca acest lucru să îl preia fie CEC Bank fie Eximbank (ultimele bănci de stat rămase în peisaj). Rolul acestei bănci punte este de a da cofinanțare cu și mai multă larghețe pentru cei care aplică pe fonduri europene, având în vedere reticența naturală a băncilor comerciale de a intra în astfel de combinații incerte în ultima perioadă. Proiectele finanțate din fonduri europene au devenit în ultima perioadă foarte riscante pentru că mediul de afaceri din România este în picaj evident pe toate planurile (în ciuda propagandei de partid care nădușește să ne convingă de contrariul).
3. Crearea unei bănci punte care să preia creditele neperformante din sistemul bancar românesc, ajunse la un procent alarmant de 22%. Oricum deja o parte din aceste credite neperformante se ascund destul de bine în fondurile de garantare și contragarantare create din bani publici (rata neperformanței acolo este de 7% deocamdată).
4. Rezolvarea problemei ”clauzelor abuzive” din contractele de credit. Este vorba în special de clauzele valutare și de riscul valutar apărut, culmea, tot pe fondul politicii inflaționiste dusă de banca centrală și pe fondul eșecului actului guvernamental care a depreciat constant leul în ultima perioadă față de principalele valute ale lumii (în pofida efortului băncilor centrale străine, deloc ascuns, de la multiplica înzecit). Mă aștept ca banca centrală să ”oblige” băncile comerciale, la schimb cu preluarea creditelor neperformante și activelor toxice de către banca punte, să îi ierte pe români de un curs variabil și să fie folosit un curs fix (de preferabil pentru cei creditați cel din momentul încheierii contractului de credit). La fel și cu dobânda variabilă.
5. Mă aștept la o relaxare monetară de și mai mare amploare care să vizeze nu doar dobânda de referință (cea la care se refinanțează băncile comerciale în scopul inundării pieței cu lichiditate) ci și rezerva minimă obligatorie la lei și la valută. Ideea este de a crește și mai mult apetitul pentru creditare al băncilor și de a le diminua aversiunea vădită față de riscul sistemic asociat în momentul de față României de către acestea.
6. Ratarea țintei de inflație va fi ca și până acum – o constantă mai degrabă decât o situație rară. Din nou vor fi invocate prețuri care cresc pe fondul scăderii ofertei de bunuri și servicii (vezi cazul fascinant al lămâilor din ultimele luni sau mai vechi cazul cartofilor românești) sau a creșterii temporare a cererii pentru anumite bunuri. Cauza monetară a inflației va fi și mai mult ascunsă publicului larg de tot felul de elucubrații ”tehnice”.
7. Lațul de reglementări se va strânge și mai mult ca un jug în jurul băncilor comerciale (multe dintre ele cu capital străin și dependente de fluxurile cu băncile mamă). Reglementările vor avea, chipurile, scopul de a reduce expunerea instituțiilor la risc și protejarea deponenților. În realitate se dorește o aservire și mai puternică a acestor ”privați ticăloși” la sistem.
8. Datoria publică va crește și mai mult prin intensificarea livrărilor de lichiditate proaspăt mirosind a cerneală. Este singura formă de a rezolva deficitele unei țări condusă de politicieni mereu puși pe harță și complet întorși cu spatele la problemele reale ale țării.
9. O amânare cu și mai mare îndârjire a introducerii EURO după finalizarea mandatului acestui consiliu pentru că trecerea la moneda unică ar însemna și pierderea acestor posturi călduțe și bine plătite. Evident că motivul va fi lipsa de convergență cu economia europeană de care răspunde în mare tot banca centrală (4/5 criterii de convergență nominală sunt de natură monetară).
10. O stabilitate până la fixare a cursului de schimb (dacă nu chiar o apreciere ușoară a acestuia) care să aibă în spate un intervenționism cel puțin la fel de intens ca și în ultima perioadă. Evident că rata sa reală va fi ascunsă publicului larg cu consecințele de rigoare.
Care vor fi consecințele acestui asalt la baionetă asupra preluării ostile care a avut loc la Banca Națională acum câteva luni? Evident că intermedierea financiară va avea de suferit. Băncile în momentul de față au mari probleme în România. Deja nu mai este problema crizei ci este problema unui sistem economic puternic politizat la toate nivelele, incapabil să accepte reformarea și care nu își revine sub nicio formă. Recesiunea bate din nou la ușă în România. Consumul nu crește, șomajul nu scade, deficitele nu scad, insolvențele nu se opresc, economisirile nu cresc, investițiile nu cresc, formarea brută de capital scade. Evident că și pierderile în bănci sunt tot mai prezente.
Discuția dintre ”dreapta” și ”stânga” în România cade încet într-un derizoriu total. Asta pentru că nu avem o cultură politică consistentă, nu avem o istorie îndelungată în materie de partide politice colorate diferit din punct de vedere doctrinar, pentru că liderii politici nu s-au aplecat cu atenție să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă ”dreapta” (nici măcar să practice modul de prosperitate pe care îl oferă piața) dar și pentru că în România nu există un interes politic real pentru o astfel de discuție sau diferențiere ideologică. Într-o țară care a fost mult timp spălată pe creier de doctrina comunistă votanții pot fi cu greu seduși de doctrine care nu sunt populiste sau asistențiale social. Într-o țară în care mecanismele de vot sunt frecvent viciate de tot felul de trucuri care cumpără votul poporului o discuție doctrinară cu votanții sau o dezbatere autentică pe ceea ce înseamnă ”dreapta” sau ”stânga” nu își are sensul. Pentru un liberal e mult mai greu să convingă votanții de virtuțiile liberalismului autentic. Culmea, toate acestea se întâmplă într-o țară în care socialismul (adică doctrina de ”stânga”) a falimentat previzibil, a produs adevărate crime, drame și abuzuri și ne-a sărăcit sistematic în ultimele decenii.
Ce înseamnă să fii un liberal autentic într-o țară în care liberalismul este mai mult decât disimulat? Înseamnă să crezi în câteva valori fundamentale, și să încerci prin orice mijloace ca politician să promovezi măsuri și politici publice care să schimbe radical societatea românească. Un liberal autentic poate fi ușor identificat prin următoarele atribute care răzbat rapid dintr-o simplă discuție cu acesta:
1. Credința absolută în proprietatea privată. Acesta este singurul drept autentic natural care, cu imperfecțiunile sale, dă sens existenței fiecăruia dintre noi și care trebuie nu doar ”garantat” ci apărat cu sfințenie. Omul se naște proprietar absolut asupra propriului corp și apoi, în timpul vieții sale, adaugă acestui corp ”accesorii” care îi fac viața mai ușoară (casă, mașină, haine, terenuri etc.). Încălcarea acestui drept de proprietate echivalează cu mutilarea sau cu crima asupra individului. Confiscarea fără voie a casei sau a mașinii echivalează cu tăierea unei mâini sau a unui picior. Fie că se face prin confiscare directă (pentru a construi o autostradă de exemplu), fie că se face voalat prin inflație sau taxare. Ordinea proprietății private nu înseamnă haos sau arbitrarul din spatele politicilor publice cu care socialiștii ne sufocă existența. Un liberal care vorbește despre taxe optime, taxe colectate judicios într-un discurs care vizează ”eradicarea evaziunii fiscale”, care evită orice discuție legată de inflație sau care vorbește despre exproprieri în ”interes național” nu este liberal autentic.
2. Un liberal autentic crede în libertatea contractuală. Într-o lume mai bună decât lagărul pe care ni-l propun socialiștii (în care sârma ghimpată este înlocuită constrângeri mai subtile cum ar fi inflația sau taxarea), trebuie să fim liberi să ne asociem și să participăm la schimburi de bunuri și servicii fără nici o inferență din partea unei terțe persoane (statul prin reprezentanții săi) care nu are nici o legătură cu aceste schimburi. Omul se deosebește de gorile (sau furnici) pentru că el se specializează în producție și obține prosperitate din implicarea sa în schimburi cu ceilalți. Schimbul se face în interiorul pieței în baza unui sistem de prețuri liber negociate și consimțite. Conținutul contractelor între participanții la piață este rezultatul experienței acumulate de ambele părți (vânzător și cumpărător). Libertatea contractuală este garanția deplină a funcționării corecte a acestor schimburi, a unor prețuri juste, a unei alocări eficiente a resurselor sau a unei ocupări depline a forței de muncă. Liberalul care ne vorbește despre rolul statului în a proteja consumatorii, în a sancționa producătorii sau în a impune anumite contracte (vezi contractul colectiv de muncă) nu este liberal autentic.
3. Un liberal autentic crede în piață și în rolul acesteia în a regla imperfecțiunile care o caracterizează. Piața este locul unde, voluntar, cei care produc și cei care consumă se întâlnesc. Piața e populată de oameni care dețin resurse limitate. Este, ca orice lucru atins de om și nu de Divinitate, un loc plin de imperfecțiuni. Prin piață mișună și ticăloșii care vor să înșele pe ceilalți în schimburile pe care le derulează. Prin piață mișună unii mai puternici și unii mai slabi. Dar piața are forța și mecanismele sale (boicotul, alternativele în consum, concurența etc.) de a scăpa rapid de toți acești ticăloși care, de cele mai multe ori, își găsesc apărare în instituțiile de reglementare a pieței create de stat. Reglementarea eficientă a pieței este o iluzie la fel de mare ca și crearea de instituții de supraveghere puternice care să fie cu ochii pe acești ticăloși sau care să coordoneze mai bine relațiile de schimb din piață. Un liberal care ne vorbește de rolul reglementării pieței sau de creare și întărirea unor instituții care să protejeze participanții la piață nu este un liberal autentic.
4. Un liberal autentic condamnă din start moneda fiat pe care o folosim astăzi pe post de ban. Moneda pe care ne-o propun socialiștii monetari este mult mai imperfectă decât orice alt mijloc de schimb ar alege piața dacă ar fi lăsată liber să o facă. Rezerva fracționară cu care operează băncile comerciale la adăpostul băncilor centrale oricând gata să le acope frauda cu lichiditate proaspăt tipărită este condamnată din start de un liberal autentic. Privilegiile de care se bucură băncile comerciale în momentul de față (capitalizare redusă, salvarea permanentă de la faliment) sunt infierate de liberalul autentic. Concurența monetară și libertatea de a ne alege ce monedă vrem noi în schimburile private de bunuri și servicii este se află pe agenda unui liberal autentic. Cand auzim un liberal că ne vorbește de corelarea masei monetare cu producția națională, sau de limitarea inflației în anumite procente, sau de legarea masei monetare de aur sau alt agregat (monetar sau nu) acela nu este un liberal autentic. Liberalul care ne vorbește despre cauza crizei ca fiind proasta guvernare în sistemul bancar, sau sofisticarea fără precedent a produselor bancare, sau unificarea în aceeași clădire a activității de investiții (investment banking) cu activitatea bancară (commercial banking) acela nu este liberal autentic.
5. Un liberal autentic crede că serviciile publice (învățământ, educație, securitate) pot fi mai bine deservite de un sistem privat unde concurența autentică și libertatea contractuală pot face minuni. Liberalul care ne vorbește despre controlul achizițiilor în astfel de instituții publice, descentralizarea lor la nivelul autorităților publice locale și nu privatizarea lor sau care propune management privat în astfel de instituții publice nu este liberal autentic.
6. Liberalul autentic susține eliminarea rapidă și totală a statului din piață ca deținător de mijloace de producție prin privatizarea tuturor companiilor de stat. Prezența statului este sursă de corupție și îmbogățire pentru toți politicienii care mișună în jurul acestor companii de stat, fie ca administratori (vezi consiliile de administrație), fie ca furnizori de resurse către aceste companii (materii prime, piese de schimb etc.). Un liberal care ne vorbește despre profitabilitatea companiilor de stat, despre schimbarea rapidă a oamenilor care conduc aceste companii sau despre pedepsirea grabnică și drastică a celor care au fraudat aceste companii și nu privatizarea lor rapidă nu este un liberal autentic.
7. Un liberal autentic nu crede în deficit public, nu crede în datorie publică și în modul de creștere economică ce amanetează viitorul și libertatea plătitorilor de taxe. Ca orice buget, și bugetul statului trebuie să fie echilibrat și să nu fie construit pe datorii care înseamnă fie inflație viitoare, fie taxe mai mari în viitor, având în vedere modul în care statul ”investește” aceste resurse în sistemul economic. Un liberal care ne vorbește de deficit limitat la un procent din PIB, (com)pact fiscal sau datorie publică limitată la un procent din PIB nu este un liberal autentic.
Este foarte greu să explici unui electorat infantil din punct de vedere economic și politic virtuțiile prezenței unui liberal autentic la conducerea acestei țări. E foarte greu să arăți acestui electorat de ce libertatea contractuală, ordinea proprietății private, absența inflației, reducerea taxării, simplificarea și reducerea statului ar avea efecte imediate asupra prosperității personale. E mult mai ușor să vinzi iluzii unui popor care multă vreme a depins de un Tătuc protector și care consideră mult mai dificilă (dacă nu chiar imposibilă) prosperitatea din schimburi decât mâna întinsă către politicienii darnici și înțelegători.
Doar trăim în țara în care ”bătrâna care vinde usturoi” trebuie taxată cu orice preț sau trebuie îndepărtată din fața supermarketului că vinde în condiții improprii usturoiul. Pentru ca ea să rămână dependentă de statul asistențial și nu de mâna invizibilă care îi asigura o prosperitate mult mai decentă.
Ce mai înseamnă să fii liberal într-o lume plină de socialiști? Înseamnă falimentul politic total (poate chiar și individual). Rămâne credința că te-ai păstrat de partea corectă și onestă a baricadei.
Omul este imperfect. Piața, locul unde oamenii se întâlnesc și schimbă bunuri, este imperfectă. Raportul de schimb (prețurile) între bunurile care se schimbă în piață este incert și volatil. Nu știu cum se face că, în această lume imperfectă, cei mai mulți rezonează plăcut la ideea de stat ca panaceu universal al imperfecțiunilor (sau externalităților negative) de care implicarea noastră în schimburi voluntare suferă și pe care nu ai cum să o negi. Protecționismul statului este plăcut la auz și la pipăit. Frecvent, intervenționiștii etatici (că sunt instituționaliști, că sunt comuniști, că sunt socialiști) plimbă prin fața ochilor noștri diferiți ”monștri” rezultați, chipurile, din imperfecțiunea pieței. Unul dintre ei este și MONOPOLUL din piață definit ca fiind o imperfecțiune fatală a pieței care apare atunci când un singur producător al unui bun ajunge să controleze o piață, să fixeze prețul și cantitatea pe piață. Socialiștii ne împuie capul cu temeri de acest gen pentru a ne câștiga de partea lor și pentru a le valida existența și puterea politică din piață, putere pe care cu abilitate și ușurință ei o transformă permanent în profituri personale.
Problema monopolurilor din piață este una foarte sensibilă și este folosită ca argument în orice discuție despre utilitatea existenței statului ca arbitru / reglementator / controlor al schimburilor voluntare. Statul a dezvoltat, pe fondul fobiei noastre de monopol, o politică aparte – politica în domeniul concurenței – la fel de lipsită de conținut ca foarte multe politici publice. De ce este problematică această fobie și de ce nu putem argumenta existența statului în viața noastră invocând această ”imperfecțiune” a pieței?
1. În primul rând monopolul este foarte greu de definit ca și concept. Etatiștii îl definesc ca fiind o situație în piață în care avem un singur producător (ofertant) de bun sau serviciu, caz în care acel producător ar fi capabil să facă ce vrea cu consumatorii săi, practicând prețuri ”nesimțite” sau oferind bunuri în condiții departe de așteptările consumatorilor. Definiția este însă problematică din start. Foarte puține bunuri sunt omogene în piață având în vedere condițiile sale de comercializare. Berea la cutie din supermarket nu este omogenă cu berea la cutie în vârf de munte la o cabană izolată. Oferta diferă semnificativ în acest caz în cele două locații. Statul ar trebui să intervină și să permită ca în cabana din vârf de munte oferta să fie diversificată și consumatorul protejat (nu știu cum ar putea face acest lucru). Muzica pe care o interpretează Metallica sau Manowar este unică și oricât de multe încercări de a cânta ca ei ar face cineva nimeni nu se poate substitui celor două formații. Asta înseamnă că Metallica sau Manowar sunt în poziție de monopol (conform definiției) și statul ar trebui să intervină ca panaceu la această imperfecțiune (nu știu cum ar putea face acest lucru). Aceste exemple demonstrează că atunci când statul își alege cazurile de monopol din piață pe care le pedepsește sau le descurajează prin politicile sale o face arbitrar (uneori chiar cu un interes politic clar).
2. Refuzul unui monopolist de a coopera cu piața este iluzoriu și el. Socialiștii pedalează din greu pe ideea că un monopolist este ticălos și va altera condițiile de comercializare a produselor sale în defavoarea consumatorului (va pune prețuri mari, va diminua calitatea). Nimic mai fals. Profitul și existența în piață a unui monopolist este dată de ceea ce vinde pe piață. Și monopolistul, ca oricare alt operator din piață, rămâne sclavul consumatorilor săi. Altfel dispare automat din piață. Monopolistul va trebui să țină cont de preferințele consumatorilor (schimbătoare), de puterea lor de cumpărare sau de alternativele de consum. Și el are incertitudini legate de aceste lucruri pe care trebuie să le rezolve similar oricărui alt operator din piață. Prezența statului în această ecuație devine sursă și mai mare de incertitudine, având în vedere reacțiile sale arbitrare, multe dintre ele motivate strict de obiective politice.
3. Un bun devine ”economic” doar atunci când suferă de raritate. Absența rarității exclude bunul din schimburi (nimeni nu comercializează deocamdată aer de respirat). Bunurile economice au întotdeauna substituenți în consum. Apa plată din comerț are ca substituent apa de la robinet care, la rândul ei, are ca substituent apa de la izvor (cunosc cazuri de oameni care își fac provizii de apă direct de la izvor refuzând apa din comerț sau apa de la robinet). Nu există bun fără un astfe de bun alternativ. Există chiar și refuzul de a consuma un bun prin schimbarea radicală a preferințelor (boicotul). Monopolistul se lovește de această problemă: consumatorul poate refuza sistematic și suficient de mult timp consumul unui bun până presiunea falimentului devine iminentă pentru monopolist sau se poate orienta către bunuri alternative. Deci ideea că monopolistul în piață este neapărat ticălos este falsă. Reacția naturală a consumatorilor, care sunt stăpânii de drept ai monopolistului (și nu invers), este suficientă pentru a-l determina pe acesta să coopereze. Prezența statului în această ecuație este inutilă.
4. Statul este cel mai mare monopol (instituționalizat și legalizat), împotriva căruia refuză sistematic să pună în aplicare propriile politici create pentru a distruge ”monopolurile private”. Statul și-a creat prin forța legii monopoluri care sunt adevărate surse de profit pentru cei care le păstoresc. Începând de la companiile de stat, monopolul exclusiv asupra infrastructurii de transport (căi ferate, drumuri, rețele electrice), până la monopolul asupra banilor sau monopolul asupra taxelor, statul a devenit unul din cei mai importanți monopoliști din viața noastră (cu o putere în permanentă creștere). Este legal și perfect pentru consumator să existe un singur producător de bani în economie și este imperfect (chiar ilegal) dacă există un singur producător de biscuiți. Statul se arată extrem de grijuliu cu furnizorii de bunuri sau servicii atunci când fuzionează sau când sunt prea puțini în piață dar ignoră total faptul că doar el poate fi furnizor de servicii de securitate, educație, sănătate etc. Ne oripilăm, ațâțați de stat evident, când nu sunt mulți ofertanți în piață dar nu ne oripilăm la monopolul statului asupra producției de bani.
Lipsa de educație economică ne face extrem de vulnerabili din punct de vedere politic. Incapabili să înțelegem corect conceptele economice, asociem foarte ușor statului virtuți pe care nu le are și acceptăm fără împotrivire expandarea sa și intruziunea sa în viața noastră de zi cu zi. Costurile acestei intruziuni sunt enorme. Modul în care existența unui monopol puternic așa cum este statul este justificată prin lupta contra unor potențiale monopoluri frizează absurdul și logica economică. Chiar dacă piața este imperfectă, ea are mecanisme naturale de protecție și ajustare care corectează rapid și mult mai eficient orice derapaj. Introducerea statului în ecuație și întărirea permanentă a forței sale nu face decât să introducă noi externalități negative care se adaugă celor existente: faptul că un producător poate refuza cooperarea cu consumatorii săi (pune prețuri nesimțite) este dublat de corupția de la nivelul aparatului de stat care îl va proteja, mai degrabă, pe acest producător decât pe consumatori. Nu putem rezolva o imperfecțiune (un monopol privat) printr-o imperfecțiune identică (un monopol care este statul). În final perdantul este oricum tot consumatorul care, sedus de iluzia ”statului protector”, va valida prin vot întărirea poziției în piață a acestuia. În loc să fie stăpânul de drept al ofertanților din piață (inclusiv al celor aflați în poziție de ”monopol”), consumatorului îi este în final semnificativ diminuată și reglementată puterea față de acești producători. Cu cât piețele sunt mai libere, ele sunt mai eficiente în a corecta și elimina natural anomalii (inclusiv potențiali monopoliști ticăloși). Atunci când vorbim de eșecuri, cele mai multe voci vorbesc doar despre eșecul pieței fără a scoate o vorbă despre eșecul actului de guvernare sau permanentul eșec al statului în a ne oferi ceea ce ne promite că ne oferă.
Comentarii recente