Zilele acestea asistăm la o nouă ”reformă” promovată de un guvern care își arată tot mai mult adevărata față, din spatele unor măsuri populiste de relaxare fiscală: limitarea plăților în numerar pentru persoane fizice și juridice (vezi aici sau aici). Măsura văzută ca ceva ”revoluționar” ceva ”modern” și ceva cu adevărat benefic pentru societatea informatizată în care trăim ascunde în spate câteva pericole la care puțini se gândesc. Pentru a explica aceste pericole ar trebui să avem în vedere beneficiarii principali ai acestei măsuri: băncile și statul (îmi este greu să fac o ierarhie care e mai avantajat).
Să incepem mai întâi cu băncile. De ce promovează băncile o societate fără numerar? În primul rând pentru că ele operează masiv cu ceea ce numim noi rezervă fracționară. Ele păstrează doar o parte infimă din depozitele la vedere, restul îl împrumută instantaneu cu acordul tacit al băncii centrale care, la nevoie, livrează prompt și fără costuri numerarul necesar. Adică, dacă dumneavoastră aveți un card de salariu de 1000 lei alimentat de compania la care lucrați astăzi, banca îl interpretează ca un depozit la vedere din care păstrează 10% rezerva obligatorie impusă de banca centrală și restul de 900 lei îl oferă sub forma unu card de credit unei alte persoane. Căruia, ca să poată accesa acei bani, banca îi deschide instantaneu un cont curent cu valoarea creditului. Imediat interpretează acel cont curent ca pe un depozit la vedere si opreste din el rezerva obligatorie de 10% (90 de lei) și mai găsește un client interesat de un card de credit pentru suma rămasă de 810 lei. Procesul poate continua la nesfârșit (el se oprește însă după 4-5 iterații / an). Ce se întâmplă dacă cei 3 (titularul initial al cardului de salariu pe care a fost depusă suma de 1000 lei, debitorul 1 pentru suma de 900 lei oferită prin card de credit și debitorul 2 pentru suma de 810 lei oferită tot prin card de credit) s-ar prezenta la bancomat și ar dori retragerea în numerar a sumelor respective? Suma în numerar pe care banca ar trebui să aibă ar fi de 1000 lei + 900 lei + 810 lei = 2710 lei. În realitate banca are însă în cont doar 1000 lei numerar (suma inițială). Și atunci, pentru a-și acoperi problema, apelează la banca centrală. Pentru a evita astfel de situații și pentru a menține cât mai mult banii în sistemul bancar, băncile preferă ca plățile să fie cât mai fără numerar. Absența transformării în numerar (posibilă oricând) a substitutelor monetare create prin rezerva fracționară (privilegiul de a împrumuta bani depuși la vedere) multiplică capacitatea băncilor de a crea monedă și de a obține un profit consistent din această activitate problematică. În plus, utilizatorii de bani vor putea și mai greu să verifice bonitatea unei bănci.
Limitarea utilizării numerarului generează un profit consistent pentru bănci nu numai prin prisma facilitării expansiunii monetare prin privilegiul conferit de rezerva fracționară ci și prin comisioanele încasate de bănci ca urmare a obligării tuturor să utilizeze servicii și produse bancare. Plățile în numerar nu au nici un cost bancar semnificativ pentru populație sau companii. Plățile prin card au acest cost suplimentar pe care astfel vom fi obligați să îl suportăm. În plus, băncile vor obține un profit suplimentar și din reducerea costurilor asociate manipulării numerarului: paza, sortarea, curățarea, numărarea, transportarea numerarului.
Un al doilea beneficiar al măsurii este statul: prin bancarizarea operațiunilor economice de mică valoare statul speră că va aduce la suprafață operațiuni de care până acum știa mai puțin. Va putea astfel să fiscalizeze și să urmărească, cu concursul băncilor bineînțeles, aceste operațiuni, sperând la un venit din taxe suplimentar. Venit care nu neapărat se va transforma și în bunuri publice pentru plătitorul acestor taxe (problemă permanent uitată în discuțiile despre echilibrul bugetar).
Această măsură va genera un profit consistent pentru bănci și un venit suplimentar la bugetul statului (într-o primă fază) fiind mai puțin benefică pentru utilizatorii banilor din economie: persoanele fizice și companiile private. Pentru acestea câștigul va fi marginal. Băncile vor putea expanda și mai mult moneda (inflație), vor încasa comisioane suplimentare și își vor reduce unele costuri de operare. Această măsură salvează cu precădere pe antreprenorii monetari (cei care trăiesc din producția monetară) și pe cei fiscali (cei care trăiesc din taxe). Prin această măsură practic o nouă porțiune din economia reală va fi atrofiată, întărindu-se și mai mult puterea și forța financiară a celor care redistribuie valoare în economie și nu o creează cu adevărat. Măsura este mai degrabă o lovitură dată economiei reale decât un ajutor autentic (în ciuda propagandei care încearcă să ne convingă de contrariul). Măsura va conserva și mai mult hazardul moral din spatele activității bancare sau din spatele activității instituțiilor de stat, grăbind și mai mult falimentul societății intervenționiste pe care nu reușim să o reformăm.
Aud multe voci din România deranjate de faptul că procentul salariilor în PIB-ul local este mult mai mic decât în alte țări, mai dezvoltate sau mai puțin dezvoltate (circa 35% din PIB conform datelor oficiale, prin comparație, vezi aici o poziție relevantă pe acest subiect). Concluzia directă a celor care măsoară și interpretează acest procent este cel puțin dubioasă: capitalul în România este mai bine remunerat decât munca, lucru care ar sugera o veritabilă sclavie pe care capitalistul o angajează în relația sa cu angajații.
În primul rând aș relua ideea că munca nu este capital și invers. Este evident că în spatele capitalului (fie că circulă sub formă monetară, fie sub forma bunurilor de capital) se găsește și muncă. Pentru ca această muncă să devină capital, rezultatul nu trebuie să se consume imediat ci este economisit. Abia atunci devine capital. Dacă ar fi consumat imediat acel rezultat capitalul nu ar exista. Deci capitalul este muncă economisită de către cei care preferă mai degrabă mai târziu decât acum. În al doilea rând trebuie spus că actul antreprenorial este forma cea mai complexă de cooperare socială, cea în care antreprenorul se abandonează complet în mâinile consumatorilor săi, negociază la sânge cu furnizorii de materii prime, muncă sau tehnologie și chiar cu furnizorii de capital (co-acționari sau creditori). Dintre toți cei cu care intră în cooperare, cea mai discreționară este relația cu clientul (consumatorul) de care nu te leagă nimic și care și în ultimul moment, când totul părea stabilit, se poate răzgândi. La aceste relații de cooperare socială voluntare se adaugă și relația cu statul, o relație agresivă (nu voluntară) prin care reprezentanții acestuia (mulți nu au avut niciodată vreo legătură cu actul antreprenorial) iau o cotă importantă din rezultat (în caz de succes) fără să își asume nimic din pierderi, impun anumite condiții la nivelul afacerii (de exemplu, nu poți plăti cu numerar peste o anumită sumă) sau intervin în relațiile contractuale care stau la baza acestei cooperări sociale complexe (cum ar fi salariul minim sau anumite clauze din contractele de muncă).
Revenind la muncă acum, numai cine nu înțelege actul antreprenorial și modul în care funcționează piața ar spune că relația angajat – angajator este una de sclavie și de forță. Angajatorul (antreprenorul) apelează la salariați atunci când efortul de a produce bunuri și servicii depășește posibilitatea sa fizică de a le realiza singur. Și atunci antreprenorul apelează la piața muncii, la fel cu apelează la piața capitalurilor, piața tehnologiei sau materiilor prime. Caută un angajat care să facă ceea ce nu mai poate face antreprenorul însuși și propune un contract de muncă în acest sens pentru a fi clar înțeles și pentru a putea să îl tragă la răspundere pe angajat dacă derapează de la sarcinile stabilite. Acest contract este voluntar, nimeni nu obligă pe nimeni. Acest contract se negociază de pe poziții de forță egale: antreprenorul are nevoie urgentă de cineva care să acționeze ca și cum ar fi el și salariatul are nevoie de salariu pentru a supraviețui. Evident că piața nu este niciodată perfectă și condițiile în care se semnează astfel de contracte depind semnificativ de condițiile din piață: dacă dorim ca salariatul să fie mai bine plătit trebuie să vorbim de productivitatea muncii sale (măsurată prin valoarea adăugată în timpul de lucru setat) și de raportul cerere / ofertă pe piața muncii.
Este clar că în România salariile sunt mici pentru mai multe motive aflate departe de argumentul adus de marxiști (munca mai prost remunerată decât capitalul): 1. Fără un cost al forței de muncă redus este destul de dificil de atras capitalul privat pe o piață regională și globală foarte concurențială în acest domeniu; 2. Valoarea adăugată prin procesul de producție rămâne scăzută, lăsând puțin loc pentru salarii (România excelează în domenii în care concurența este acerbă pe piețele internaționale, ceea ce face ca lupta să se dea prin preț, fapt care pune presiune pe costuri și pe marjele de profit); 3. Concurența pe piața muncii la nivel de angajator rămâne în continuare mică (prea puțini antreprenori privați se luptă pentru forța de muncă existentă) și 4. Fiscalitatea pe muncă rămâne în continuare la nivel ridicat (pentru 1000 lei salariu net în continuare trebuie să plătești 800 lei taxe și contribuții în favoarea angajatului tău). Este clar că în România avem mai mulți salariați în sectorul public decât în sectorul privat. Orice creștere de salariu în sectorul public se face printr-o presiune mai mare pe sectorul privat, o idee falimentară clar. Salariile din sectorul public pentru majoritatea angajaților (profesori, medici) rămân la nivel mult mai scăzut decât în sectorul privat. Toate aceste condiții explică destul de bine faptul că procentul salariilor în PIB este redus.
Mai sunt și alte explicații care țin de: (i) evaziunea în domeniul muncii ridicată (corelată cu fiscalitatea împovărătoare pe care trebuie sa o suporte antreprenorii dar și cu ultimele modificări din pix legate de salariul minim pe economie); (ii) o bună parte a populației active nu lucrează în țară dar trimit salarii sub formă de remitențe (care nu intră la calculele respective); (iii) mult din activitatea economică este concentrată în agricultură (în România peste 9% din PIB e format de agricultură în timp ce în țările cu care facem comparația procentul abia dacă trece de 2 – 3%), o agricultură de subzistență care nu intră la salariu (faptul că într-o familie din mediul rural muncește o persoană și cealaltă are grijă de gospodărie, grădină, animale afectează procentul salariilor în PIB); (iv) mulți dintre angajații din România preferă salarii mai mici dublate de bonusuri de tipul tichete de masă, asigurare medicală privată, autoturism, abonamente de transport etc. care sunt o schemă de venit vitală.
În concluzie, calculul acesta pe valori agregate (salarii / PIB) este unul inutil și cu o relevanță redusă în ceea ce privește piața muncii sau activitatea antreprenorială. Comparațiile între țări sunt și ele inutile în acest caz. La rigoare, ar trebui să ne dorim ca acest procent să fie cât mai mic pentru că el ar putea arăta o țară puternic tehnologizată și robotizată, cu o productivitate a muncii foarte ridicată și cu salarii conectate la valoarea adăugată reală. A veni și a trage concluzii pripite de tipul munca e mai puțin remunerată decât capitalul și hai apoi să umblăm la fiscalizarea acestuia din urmă trădează carențe grave pe parte economică dar și un iz pronunțat ideologic de stânga falimentar. Dimpotrivă, dacă vrem să îmbunătățim condițiile de muncă în România trebuie să umblăm la numărul de antreprenori care se bat pe piața muncii pentru forța de muncă existentă. Numai stimulând antreprenoriatul și îmbunătățind permanent calitatea mediului de afaceri (mai multă libertate contractuală) putem spune că ne gândim cu adevărat la situația salariaților. Altfel nu facem decât să întreținem această inutilă luptă între clase sociale (salariați și antreprenori) alimentându-le iluzia ca sunt în tabere adverse când de fapt ei se află în aceeași barcă.
Șpaga ca și evaziunea fiscală este văzută ca fiind ceva rău. Legislația actuală spune că dacă dai șpagă ești ticălos aproape în aceeași măsură ca și când ceri și accepți această șpagă. Pornesc la drum în abordarea acestei teme cu o încercare de a da o definiție șpăgii: șpaga este transformarea în profit material al puterii politice cu care este uns un anumit individ. Cu alte cuvinte, prin numire politică sau prin vot (de cele mai multe ori votează o minoritate), o persoană ajunge într-o poziție administrativă cheie în care, în calitate de reprezentant al votanților sau reprezentant al unei instituții, decide cu privire la alocarea unor resurse care nu îi aparțin (și care nu sunt deloc neglijabile). Dimensiunea șpăgii este direct proporțională cu nivelul de putere (de câți mai depinde decizia respectivă) dar și de cantitatea de resurse care pot fi transferate din vârful acelui pix.
Cauza șpăgii nu este deci slăbiciunea indivizilor puși în poziție administrative cheie care sunt înzestrate cu multă putere politică și cu multe resurse în spatele pixului care semnează deciziile cu pricina. Tocmai de aceea teoria Omului Nou nu ține apa: prin schimbarea omului din funcție nu rezolvăm problema ci prin schimbarea sistemului. Imperfecțiunea firii umane este o constantă clară: omul răspunde identic la stimulente. Schimbarea sistemului nu înseamnă crearea de straturi birocratice suplimentare care să se controleze reciproc. Înseamnă reducerea puterii politice din spatele acelui pix.
De câte tipuri este șpaga? Există mai multe feluri de șpagă. O primă formă este șpaga de supraviețuire. Este șpaga prin care supraviețuim unui sistem ineficient și problematic. Aș exemplifica aici cu sistemul public de sănătate. Suntem captivi unui astfel de sistem fără doar și poate. De ce? Pentru că dacă vreau să plătesc un serviciu privat de sănătate o pot face doar după ce am plătit cotizația la cel public. Pentru că cotizezi la sistemul public de sănătate din aproape orice venit obținut (chirii, salarii, pensii etc.). Dacă ajung în sistemul public de sănătate pentru o operație mă voi confrunta cu un doctor prost plătit, lipsit de motivație să facă treabă bună și cu o lipsă de medicamente și echipamente care să îmi garanteze că ies teafăr dintr-o astfel de ”aventură”. Și atunci plătesc în privat pentru supraviețuirea mea în fața unui sistem complet ineficient.
A doua formă o numesc șpaga reactivă care apare ca reacție la un sistem birocratic și greoi, voit supra-reglementat, adesea cu reguli care se bat cap în cap sau care pot fi interpretabile în varii moduri. Aș exemplifica aici cu un alt exemplu. Deunăzi, discutam cu un cineva care a fost controlat de cineva de la Inspecția Muncii. Când a intrat cel de la Inspecția Muncii în sediul firmei a început să ceară tot felul de documente până când s-a strâns un teanc de dosare în fața sa. Imediat cel de la Inspecția Muncii a cerut o șpagă de 400 lei. Contrariat cel controlat a întrebat pentru ce i se cere așa ceva. Răspunsul a fost edificator: pentru că dacă vor fi deschise acele dosare probabil amenda ar fi de 2-3 ori mai mare. Legislația muncii (și nu numai) este de așa natură creată încât imposibil să nu faci o greșeală fatală și să nu fi prins cu o faptă amendabilă usturător (îmi revine acum în minte exemplul unor prieteni amendați pentru că nu aveau ecusoane în pieptul angajaților lor).
A treia formă o numesc șpaga pentru profit. Este șpaga plătită pentru a obține favoritisme din partea puterii politice care alocă / redistribuie resurse. Este cea mai periculoasă formă de șpagă și poate îmbrăca forme diferite: șpaga pentru un contract gras cu statul, șpaga pentru a închide ochii la recepția unei lucrări plătită din bani publici, șpaga pentru a scăpa de o posibilă condamnare în urma unor fapte penale, șpaga pentru a obține un loc de parlamentar sau un post într-o agenție guvernamentală etc. Șpaga de acest tip este aplicată doar de cei care au conexiuni politice puternice. Prin această șpagă se asigură conectarea la aparatul politic a unor așa ziși ”antreprenori privați” care nu fac decât să cumpere privilegii sau monopoluri. Această șpagă este cost suplimentar adăugat arbitrar de către antreprenorul politic prețului la care sunt furnizate servicii publice. Șpaga aceasta se regăsește ulterior în nivelul taxelor, în inflație sau în datoria publică (taxe și inflație amânate).
Primele două tipuri de șpagă (cea de supraviețuire și cea reactivă) pot fi incluse în categoria șpăgii defensivă, plătită pentru a te apăra de imperfecțiunile unui sistem public care nu sancționează prin faliment proasta alocare de resurse sau deconectarea de la nevoile reale ale beneficiarilor de servicii furnizate de acesta. A treia formă, cea periculoasă, poate fi asociată categoriei șpăgii ofensive (o plătești conștient și premeditat pentru a deschide niște uși, pentru a unge niște mecanisme, adică pe scurt pentru a pune mâna pe niște resurse evitând competiția).
Să fie vinovate ambele părți implicate în mecanismul șpăgii, așa cum lasă să se înțeleagă legislația în domeniu? Dacă vorbim despre șpaga de supraviețuire și de cea reactivă, este clar că plătitorul șpăgii este îndreptățit să plătească o sumă de bani pentru că altfel poate să riște viața sa. Refuzând să plătești o șpagă aflat fiind în fața unei operații pe cord deschis este un act iresponsabil. Nu același lucru se poate spune despre șpaga întru profit (cea ofensivă). Acolo ambii sunt vinovați. Plătitorul șpăgii pentru că prin plată obține o favoare în plus față de ceilalți sau obține o poziție privilegiată care poate fi ușor valorificată cu un câștig semnificativ dar si incasatorul pentru ca a transformat material o putere politica obtinuta arbitrar de cele mai multe ori.
Īn final aș discuta despre faptul că un sistem birocratic este mult mai predispus să fie expus la corupție și la șpagă. Un sistem în care șpaga este generalizată este mult mai inclinat către bani negri. Nu poți plăti șpaga când ești controlat de un inspector al statului din bani oficiali înregistrați în contabilitate. Trebuie să ai sub tejghea bani negri suficienți ca să poți să scapi fără bătaie de cap de un control vădit ostil. Șpaga este un motiv constant de întărire și modernizare a trupelor de control. Adică șpaga alimentează la rândul ei birocrația unui stat care în final se vor traduce în și mai multă șpagă. Absența unui contract clar între beneficiarul serviciilor publice și furnizorul acestora îndeamnă la șpagă.
Concluzia este cât se poate de clară. Șpaga este legată de antreprenoriatul politic și de birocrație. Șpaga nu se rezolvă prin schimbarea funcționarilor și nici prin încurajarea delațiunii. Șpaga nu este neapărat imorală sau rea (cea de supraviețuire și cea reactivă). Nu întotdeauna cel care dă șpagă este vinovat. Soluția de a rezolva problema ține de redimensionarea statului și de plasarea tuturor serviciilor publice într-un sistem concurențial autentic cu serviciile private. Orice serviciu sau bun public (de la autostrăzi la servicii medicale sau de securitate personală) poate fi livrat de către operatorii privați. Concurența și existența unor alternative autentice venite dinspre mediul privat, unde șpaga este inclusă în prețul de furnizare a serviciului care se negociază și care are în spate un contract cu reguli clare și cu menționarea explicită a drepturilor și obligațiilor fiecărei părți, pot garanta diminuarea fenomenului. Altfel acest fenomen se va amplifica continuu cu consecintele de rigoare.
Săptămânile trecute am asistat la un adevărat haos monetar. De care, culmea, a fost acuzată banca centrală cea mai puțin vinovată de acesta – Banca Centrală a Elveției. Totul a început cu declarația oficialilor europeni că vor da drumul la tiparniță, motivele fiind cele cunoscute (relansarea investițiilor, relansarea consumului, relansarea creșterii economice etc.). Adică vor produce cel mai mare QE (quantitative easing) – ajustare monetară din istoria Euro (deși în ultimii 4 ani Banca Centrală Europeană nu a stat degeaba și a tipărit din greu lichiditate). Las deoparte motivațiile absolut aberante din spatele acestei ajustări monetare fără precedent (e clar că tipărind bani nu ai cum să prosperi, eventual muți putere de cumpărare sau prosperitate dintr-un buzunar în altul, de la cei mai îndepărtați de tiparniță la cei mai apropiață de tiparniță).
Răspunsul Băncii Centrale a Elveției nu a întârziat să apară. Au renunțat la obligativitatea fixării francului elvețian (SFR) de Euro pe nepusă masă (cu câteva zile înainte de renunțare oficialii elvețieni anunțau că nu vor schimba nimic în politica monetară). Era justificat ca Banca Centrală a Elveției să procedeze așa? Evident că da. Obiectivul principal al băncilor centrale moderne este să apere stabilitatea prețurilor (nu mă ating nici de aberația din spatele acestui obiectiv, prețurile natural fiind instabile în piață și e bine că sunt așa). Inflația poate veni din două surse: interne (producția monetară proprie) și externe (dacă monedat proprie este legată artificial de o monedă inflaționistă). Specialiștii elvețieni au sesizat primii pericolul legării monedei lor de un Euro prezumat a-și pierde semnificativ din valoare în condițiile inundării voluntare a pieței cu lichiditate de către BCE (oficialii europeni vorbesc de circa 61 miliarde pe săptămână până la concurența a 1100 miliarde Euro, o sumă enormă care va tăia mult din puterea de cumpărare a deținătorilor de euro). E clar că pentru Elveția cotarea forțată și artificială a Euro la 1,2 SFR în condițiile în care Euro devenea inflaționist făcea ca Elveția să importe din inflația produsă de BCE. La fel se va întâmpla și cu alte țări care au regimuri valutare fixate pe Euro (Bulgaria de exemplu) dar și de noi care avem o administrare de curs de către BNR, orice potențială apreciere fiind corectată printr-o producție de lei suplimentară. Soluția este un curs cât mai liber care va penaliza puternic economia Eurozonei și va limita capacitatea tehnică a acesteia de a exporta inflație către țările non-Euro aflate în interioriul unor aranjamente comerciale (Piața Unică, AELS).
Să ne întoarcem acum la leu și la creditele în franci elvețieni. Aprecierea SFR (căci asta a fost de fapt, față de Euro mai ales) în urma deciziei Băncii Elveției (o bancă foarte austeră monetar care până în 2004 a păstrat legătura cu aurul ca etalon în spatele SFR) ne arată din nou faptul că această monedă este o monedă puternică și serioasă (nu exotică sau bizară). O monedă rară și valoroasă în comparație cu monedele inflaționiste din sistem. Oricine are minime cunoștințe de economie știe că în asemenea monede nu te împrumuți ci economisești. O parte marginală din români au căzut în plasa dobânzilor mici asociate unor monede cu risc de inflație scăzut (în dobândă avem primă de inflație, primă de risc sistemic care pe o țară ca Elveția sunt foarte reduse). Au ignorat complet riscul valutar imens din spatele propriei monede, în care majoritatea își câștigă veniturile.
Câteva soluții s-au vehiculat (printre multe altele) pe care am să le comentez aici:
a. Intervenția BNR pe piață cu valută (SFR) de la rezerva internațională care să tempereze cursul de schimb: problematică pentru că dacă am face un curs de schimb artificial mai mic (leu mai apreciat) vor veni unii și vor specula acest lucru făcând arbitraj între piețe (vor cumpăra SFR mai ieftin de la noi cu Euro sau dolari și vor vinde mai scump afară). Efectul imediat ar fi pierderea rezervei internaționale la care a contribuit fiecare dintre noi (prin inflația suportată pentru că BNR nu economisește), inclusiv cei care nu au credite deloc;
b. Intervenția BNR în contractele de credit ale băncilor: nu poți interveni arbitrar în contractele private pentru că vei genera haos într-o economie care se dorește a fi una de piață. Dacă acum BNR (sau altă instituție) este chemată să salveze una dintre părți ar apărea hazardul moral (de ce să fiu atent la riscul valutar când sunt sistematic salvat). Mai mult, situația de acum e favorabilă băncilor dar riscul valutar e unul speculativ. O apreciere a leului ar inversa balanța și ar aduce pe ceilalți la poarta BNR (îmi vine acum în minte situația de acum câțiva ani când importatorii băteau la ușa BNR contra deprecierii leului și exportatorii invers). Fiind contract privat problema trebuie rezolvată bilateral;
c. Instituția falimentului personal: nu rezolvă problema ci doar o amână punând-o sub supravegherea unui executor judecătoresc în loc de bancă. Principiul de bază al acestei instituții este ca un terț considerat independent (nu există așa ceva) să intervină în litigiu. Experiența executărilor silite din ultimii ani îmi arată contrarul. S-ar putea ca cel cu probleme să prefere la scurt timp protecția băncii înapoi decât presupusa protecție a rechinilor imobiliar mascați în executori judecătorești. Mai mult, falimentul personal ajută mai degrabă băncile în formula de acum. Le scoate din portofoliu creditele ipotecare neperformante și le plasează în afara bilanțului. Provizioane importante sunt salvate în acest caz;
d. Electorata: este similară falimentului personal. Amână rezolvarea problemei cu potențiale probleme suplimentare în viitor. Mai mult, amânarea se face cu bani de la buget (chiar dacă ei îmbracă forma unei scutiri temporare de impozit pe salariu). Adică cu banii contribuabililor cărora li se va amâna șansa sistematic de a avea autostrăzi, spitale publice sau școli ca afară. Pentru să sistematic în România se găsește ceva sau cineva de salvat de la bugetul statului. Adică prin falimentarea altora.
e. Aplicarea unui curs de schimb istoric: nu este corectă pentru că dobânda istorică ar trebui și ea modificată. Avantajul acestui credit în SFR era tocmai o dobândă mică compensată de un cost generat de riscul valutar (mai mare ca la alte monede). Riscul era dublat și de faptul că BNR nu țintește cursul SFR ci doar Euro (80%) și dolar (20%). În coșul valutar folosit de BNR drept referință lipsește această valută. Deci față de ea teoretic avem un curs de schimb liber. Care, evident, este direct afectat de tiparnița BNR (orice cantitate suplimentară de lei scumpește orice, inclusiv valutele rare). Mai mult, dacă se obține așa ceva vor dori la fel și cei cu credite în alte valute. Vor putea avea pretenții și cei cu credite în lei sau convertite deja în lei în perioada trecută. Ce să mai vorbim de alții care fac plăți în valută (importatorii) care pot cere și ei revenirea la cursuri istorice. O aberație care contravine principiilor pieței. Unii spun că acest curs istoric să fie suportat de bănci. Nici asta nu e corect. Până la urmă riscul valutar e ca un pariu. Cel mai bine informat câștigă. Pierderile la care pot fi obligate prin lege băncile vor fi transformate în reduceri de activitate și personal (intermedierea financiară este încă departe de cea din țări dezvoltate). Adică în final costul celui cu franci elvețieni va fi suportat de cei care vor trebui să plece din bănci (după ani de specializare) în șomaj. Nu știu dacă e corect, cu atât mai mult cu cât băncile românești abia obțin profit într-o economie blocată de câțiva ani buni.
Concluzia e una singură: educația economico-financiară este vitală. Dacă până acum nu s-au învățat lecții de bază iată că viața ni le servește pe tavă (nu gratuit evident). Trebuie învățate câteva lucruri simple și nu mai trebuie repetate pe viitor: economisirea e mai bună decât creditul; creditul în lei (sau moneda în care se obține venitul) e mai bun decât creditul în valută; creditul în valută forte (SFR) e mai riscant decât cel într-o valută mai slabă (în condițiile în care ratele se plătesc în viitor preferi o putere de cumpărare mai scăzută). În rest fiecare trebuie să își rezolve problemele personale create voluntar. Falimente sunt o caracteristică a economiei de piață și apar în diferite domenii, unele mai virtuoase decât cel al creditelor în valută (falimentul unuia cu credit în franci elvețieni nu e cu nimic mai prejos decât falimentul unuia cu o gogoșerie la colț de stradă).
În plus, toți aceia care caută virtuți în relaxările monetare de natură keynesistă trebuie să ia aminte și să vadă pocinoagele pe care le produc intervențiile lor lipsite de logică economică și contrare pieței și economisirilor private. Banii tipăriți nu cresc investițiile pentru că nu sunt capital (nu sunt economisiți în prealabil). Banii tipăriți nu cresc consumul ci îl scad pentru că diminuează puterea de cumpărare a celor existenți. Banii tipăriți ușor sunt sursă de risc sistemic și îndepărtează de piață pe oricine. Cine susține contrariul ori se află în apropiere de tiparniță ori nu înțelege deloc economie.
PS: ca o premoniție vă invit să citiți și ce scriam în 2011 despre această problemă (apropos de cei care nu au informat publicul)
https://cristianpaun.finantare.ro/2011/08/31/pseudo-criza-francului-elvetian/
Scriam în ultimul articol că, dacă vrem să scăpăm de sărăcie, trebuie să economisim mai mult și trebuie să încetăm să mai discriminăm capitalul după proveniența sa (străin vs. local). Resursele de capital, de oriunde provin ele, contribuie la creșterea gradului de prelucrare al materiilor prime, alungesc procesul de producție adăugând mai multă valoare bunurilor produse și intensifică utilizarea resurselor de muncă. Prosperitatea nu vine din consum sau dintr-o producție inadecvată pieței ci din acumularea de capital autentic. Înainte de a purcede la producția de bunuri sau servicii trebuie să ai capitalul necesar. E primul pas după revelația legată de ideea de afacere. Obsesia pentru reluarea consumului (inclusiv a consumului de bunuri de folosință îndelungată pe credit) aparține doar principalului beneficiar: antreprenorul politic care taxează cu vârf și îndesat acest consum și a cărui supraviețuire depinde de încasările bugetare. Politicianul care nu are ce redistribui și care nu își recuperează rapid banii investiți pentru ajungerea în vârful ierarhiei politice dă rapid faliment dacă atunci când este la putere economia nu intră pe un boom în materie de consum.
O problemă conexă consumumul văzut ca panaceu la criză, nu lipsită de susținători în literatura economică, este aceea de a consuma cu precădere produse locale. Campanii de tipul ”Produs în România” sau ”Consumă românește” introduc ideea de naționalism în consum și recomandă un boicot în privința alegerii de produse ”străine” provenite din import. Argumentul principal invocat de susținătorii acestui non-sens economic este că la produsele naționale contribuie forța de muncă locală și capitalul autohton și că atunci când alegi produsele locale sau tradiționale dai de muncă unor români în loc să dai de muncă unor ”străini” de țara ta. În loc să salvezi străinătatea de criză mai bine să salvezi pe cei din țara ta. Oare așa să fie?
În primul rând trebuie spus că un principiu de bază în economie generator de prosperitate este specializarea în producție. Adică găsirea acelor bunuri și produse pentru care avem avantaje comparative și competitive. Nu putem avea avantaje la toate bunurile din economie, oricât de mult ne-am dori acest lucru. Problema este că doar piața, și nu un funcționar de prin vreun minister al planificării economice centralizate care are opinii vagi despre cum și ce ar trebui produs de economia reală, poate decide unde avem avantaje și unde nu. Niciodată nu cred Piața ne va penaliza prin faliment dacă nu reușim să producem mai bine decât alții. Diviziunea extinsă a muncii a făcut ca prosperitatea să se distribuie în economie pe potriva valorii celor care produc bunuri și servicii. A încuraja cumpărarea de bunuri exclusiv românești se lovește de această imposibilitate: nu putem produce mai bine toate produsele de care românii au nevoie. Și nici nu trebuie să ne gândim la așa ceva fiind o aberație. Planificatorul central care se substituie pieței se află într-o mare eroare atunci când decide ce sectoare românești trebuie sprijinite (prin subvenții, facilități fiscale) și care nu.
În al doilea rând, a consuma ”românește” este non-sens pentru că într-o lume tot mai globalizată și mai integrată nu mai putem vorbi de o rețetă pur locală sau națională de producere a unui bun. Nici măcar în ceea ce privește bunuri simple ca covrigii sau cârnații. Materiile prime pot proveni din import. Capitalul poate proveni din import. Tehnologia folosită (mașinăriile) au fost inventate și produse în exteriorul țării. Forța de muncă poate fi adusă din străinătate (bonele din Thailanda îmi vin acum în minte. Faptul că pe un produs punem steagul României și scriem ”produs în România” în astfel de condiții este o minciună gogonată menită să păcălească consumatori sensibili la aberații naționaliste.
A spune că ar trebui să nu consumi din import pentru că astfel facilitezi capitaliștii autohtoni sau muncitorii români este iar o aberație. De ce? Păi pentru simplu motiv că în spatele companiilor și afacerilor ”românești” se pot afla acționari de altă naționalitate. Mai mult, muncitori români pot contribui din plin la producerea de bunuri aduse din import. Mă și gândesc când mănânc roșii chery pe care scrie produs în Spania că ele poate au fost culese sau îngrijite de români de-ai noștri și le mănânc parcă mai cu poftă. Și chiar dacă nu au fost produse de români, tot cu poftă le voi mânca dacă ele au gust mai bun decât cele românești.
În plus, boicotarea importurilor făcută voalat la umbra unor mesaje naționaliste asociate consumului nu se va lăsa fără reacție din partea principalilor parteneri comerciali. Ei pot răspunde cu aceeași monedă, impactul negativ fiind mult mai puternic asupra unei țări ca România. Nici nu vreau să mă gândesc ce impact ar avea un astfel de boicot făcut de Germania sau Franța asupra mașinilor Logan românești pe motiv că ele nu sunt germane. Trebuie să fim foarte atenți într-o lume tot mai globalizată ce ne propunem. Protecționismul tarifar și netarifar de multă vreme nu mai este la modă. Limitele acestuia au fost demult dovedite, mai ales asupra unor țări mici care au economie dependentă de un număr restrâns de sectoare de export sau de un număr limitat de piețe externe de desfacere.
În ultimă instanță trebuie spus că cei care sunt promotori ai acestor campanii naționaliste în consum se lovesc de comportamentul pragmatic al consumatorilor. Consumatorul român va rezona greu cu steagul românesc de pe produse. Este poate ultimul lucru la care ne uităm înainte de preț, gust, culoare, miros și, uneori, compoziție. Consumatorul român știe cum să își aloce și să își drămuiască resursele mai bine ca orice planificator central. Cu atât mai mult cu cât, atunci când consumă, trebuie inevitabil să dea obolul (un sfert din consum) unui stat care nu îi oferă mare lucru. Oricât de mare ar fi îngrijorarea politicienilor față de un consum privat care nu se relansează sau față de un sector privat mai degrabă în insolvență decât funcțional, se vede clară cât de mult și de bine disimulează. Dacă într-adevăr politicienii și-ar dori realmente ca românii să producă și să consume ”românește” nu ar mai agresa cu atât de multă birocrație mediul de afaceri. Nu ar mai pune taxe atât de multe și atât de mari mediului privat. Ar cheltui banii luați cu japca pe lucruri într-adevăr folositoare pentru demersul antreprenorial autohton. Important nu este să consumăm românește ci să producem suficient de mult pentru a putea economisi și consuma (aici sau oriunde, de aici sau de oriunde).
Bibliografie recomandată (o carte scrisă în 1867, acum aproape 150 de ani dar care rămâne perfect valabilă și astăzi):
Frédéric Bastiat: ”What is Free Trade”
Sursa online: http://www.gutenberg.org/ebooks/16106
Comentarii recente