Scăderea oricărei taxe în România se lasă cu vaiete prelungi și cu dezbateri aprinse cu privire la oportunitatea unei astfel de măsuri, dar mai ales cu privire la sursa de acoperire a unei astfel de măsuri. Economia socială de piață naște monștri care găsesc cu ușurință argumente când e vorba să introducă suprataxe sau să le mărească pe cele existente dar și când e vorba de reducerea altor taxe. În dezbaterile publice legate de această măsură s-au cristalizat câteva dileme care merită o discuție:
1. Această măsură este oportună pentru mediul de afaceri din România?
Evident că da. Costul cu forța de muncă în România este semnificativ majorat de taxele plătite pentru a angaja o persoană într-o afacere de orice tip (la 1000 lei net plătiți se mai adaugă peste 800 lei taxe). Mediul de afaceri din România a fost permanent lovit în ultimii ani de o serie de modificări fiscale majore care au avut un impact negativ asupra afacerilor: creșterea TVA, creșteri de taxe existente (accize), introducere de taxe noi (supra-acciza, taxa pe activele fixe). Majorarea salariului minim a produs și ea o presiune adițională pe costurile de operare (la 100 lei adăugați se adaugă peste 80 de lei taxe). În plus, criza a modificat natural comportamentul de consum care a scăzut substanțial sau s-a orientat către variante mai puțin sofisticate sau mai puțin inovative (mai ieftine de fapt). Mediul de afaceri a cunoscut ajustări care în sectorul public ar fi aproape imposibile în momentul de față, ca urmare a acestor politici publice. Orice scădere de taxe este oportună pentru România. Până la urmă, creșterea TVA a fost o măsură de criză și ar trebui să aibă un caracter temporar. Ar fi trebuit demul să vedem revenirea la nivelul de dinainte de criză a acestei taxe și nu numai a ei.
2. Scăderea CAS la angajator va produce sau nu efecte la nivel angajat?
În mod arbitrar statul a împărțit taxele plătite pentru muncă între angajat și angajator fără a avea argumente logice în a face această împărțeală. Scopul ei este clar de a bulversa piața și de a ascunde costul real al forței de muncă. Angajatul greu percepe faptul că pentru a fi plătit cu un anumit salariu, antreprenorul face un efort financiar aproape dublu (ca să nu mai vorbim de stresul necuantificabil monetar de a raporta și plăti toate aceste taxe). Scăderea CAS nu contează unde se aplică, ea va produce efecte atât la nivel de angajat cât și la nivel de angajator. Angajatorul, chiar dacă nu duce această relaxare fiscală direct în salariul angajatului, își va recupera astfel parțial din alte taxe majorate la care a trebuit să facă față în această perioadă de criză. Un alt argument este acela că angajatorul a fost deja lovit pe parcursul anului de creșterea salariului minim făcută cu forța.
3. Trebuie aplicată această măsură dacă nu se găsește sursa de acoperire a ei în bugetul de stat?
Spațiul fiscal pentru această măsură ar trebui să provină din reformarea statului pe parte de cheltuieli. Dacă tu guvernezi permanent cu ochii la electorat pe care îl seduci cu tot felul de măsuri populiste (creșteri de pensii, perioadă de grație cu forța la plata ratelor de la bancă), vei diminua drastic resursele și vei intra într-un cerc vicios care presupune noi biruri impuse celor care contează și dau valoare unei economii. Nici un model economic de dezvoltare de succes nu s-a bazat vreodată pe creșterea taxării. Dimpotrivă, este cale sigură spre faliment național. Dacă tu scazi o taxă bazându-te pe o taxă introdusă inițial nu faci decât să muți o taxă într-o altă taxă, efectul asupra mediului de afaceri fiind nul, dacă nu chiar negativ având în vedere faptul că noua taxă (supra-acciza sau taxa pe stâlp) necesită eforturi de raportare suplimentare. Dacă tot punem accent pe obligativitatea existenței unui spațiu fiscal inițial înseamnă că în România nu va mai fi niciodată loc de scăderi fiscale. În plus, nu înțeleg de ce nu încearcă guvernul să sporească puterea de cumpărare a pensionarilor nu prin majorarea pensiilor cu rata inflației ci prin scăderea TVA cu 5% (sau mai mult). Scăderea unei taxe are nevoie de mult mai puțină fundamentare decât creșterea taxelor sau introducerea de taxe noi (dacă nu chiar nicio fundamentare) pentru că nu poate produce decât efecte pozitive. Scăderea unei taxe nu are nevoie de studii de impact: va duce într-o măsură mai mică sau mai mare (imposibil de estimat) la înflorirea mediului privat și va pune presiune pe sectorul public mult mai sărac în resurse. Dacă scăderea taxei are drept consecință creșterea deficitului bugetar translatată către creșterea datoriei publice iar avem o problemă (nu facem decât să amânăm încasarea acestor taxe din taxe viitoare).
4. Va crea locuri de muncă noi reducerea de CAS?
Greu de spus. La ora actuală presiunea fiscală pusă pe cei care obțin profituri în România este mult mai mare decât această reducere simbolică de taxe. România ocupă un loc de țară ”bananieră” în topurile majore cu privire la mediul de afaceri: corupție, competitivitate, libertate economică sau birocrație. Reducerea de CAS nu va schimba semnificativ poziționarea în aceste topuri. România este mai degrabă ostilă pieței și inițiativei private decât un paradis al afacerilor, iar perspectiva nu este una de bun augur. Crearea de locuri de muncă ține de mult mai multe lucruri decât de o simplă taxă pe muncă.
Guvernul actual este conștient că fără sprijinul unor ”liberali” nu va avea viață lungă la butoanele economiei. Miza este imensă. Obiectivul campaniei actuale este recuperarea cu orice cost a acestor ”liberali”. După o serie de măsuri fiscale aberante și contradictorii (impozitarea stâlpilor pentru a scuti de impozit pe cei care își reinvestesc în stâlpi ar fi cel mai clar exemplu), după încăpățânarea sau dezinteresul de a scădea taxele majore (TVA de exemplu), guvernul actual devine brusc ”deschis” și grijuliu cu soarta antreprenorilor care se încăpățânează să obțină profituri în acest autentic iad fiscal. Praf în ochi. Mult prea puțin și complet diferit de ceea ce au promis în campania electorală care le-a asigurat puterea pe o perioadă determinată. Electoratul nu trebuie să uite că în campanie s-a promis reducerea CAS (chiar și reducerea TVA) dar nu însoțită de taxe noi sau taxe mărite.
Inflația este creșterea generalizată a prețurilor. Pun accentul pe ”generalizată” adică este proprietatea prețurilor din piață de a crește TOATE deodate. Dacă un preț crește și altul scade avem o problemă. Prețurile cresc din două motive: datorită rarității bunurilor oferite pieței (sunt prea puține mere) sau datorită preferințelor mai intense ale consumatorilor (sunt mai mulți oameni care au descoperit plăcerea de aconsuma mere). În piață orice creștere de prețuri este temporară și este benefică: producătorii află de raritatea bunurilor oferite pieței, consumatorii află de intensitatea preferințelor lor. Consecința este fie o temperare a consumului incapabil de suportat din resursele existente, fie o orientare către alte bunuri substituibile, fie găsirea unor soluții inovative. Piața are metodele ei de a opera cu această creștere de prețuri. Are un răspuns natural la creșterea de prețuri, atunci când ea are în spate modificări de preferințe sau raritatea în creștere.
Din păcate, prin monopolizarea producției de bani și prin obligarea noastră să utilizăm numai ce spune statul că este ban (o bucată de hârtie sau de plastic fără valoare semnificativă, ușor și rapid de multiplicat în cantități impresionante), întreg sistemul de prețuri este viciat. Cu fiecare nouă cantitate de bani infuzată proaspăt în piață, prețurile suportă o alterare ireversibilă și nenaturală pentru care piața nu are un răspuns imediat. Creșterea monetară a prețurilor se ascunde adesea în spatele scăderii naturale a acestora, făcând mai puțin vizibilă prezența inflației: pe fondul prăbușirii consumului prețurile au natural tendința de scădere care este adesea compensată de o infuzare inflaționistă de bani, efectul fiind iluzia unor prețuri stabile.
Adesea primesc replica socialiștilor monetari: în criză au fost tipăriți foarte mulți bani și cu toate acestea ei nu se văd în prețul cărnii, laptelui, a ouălor, adică mai pe scurt, în indicele prețurilor de consum prin care măsurăm inflația. Mi se cere să explic această situație care, chipurile, contrazice teoria cantitativă a banilor și aruncă în derizoriu ceea ce încerc eu să explic. Este clar că există aici o miopie monetară generată fie de faptul că ne uităm într-o altă direcție decât cea care trebuie, fie ceea ce încercăm noi să observăm nu este de fapt ceea ce credem că ar fi. De ce nu se vede în Statele Unite efectul producției monetare din ultimii ani? Este acest fapt o contradicție la o teorie care spune că prețurile cresc direct proporțional cu cantitatea de bani infuzată în economie?
Răspunsul la aceste dileme este relativ simplu:
– În primul rând pentru că indicii prin care măsurăm inflația sunt imperfecți și incompleți. Nu includ toate prețurile din economie, ba dimpotrivă, le exclud adesea pe unele importante (cursul de schimb, cursul acțiunilor la bursă, chiriile, prețul terenurilor, prețul materiilor prime). Includ în același timp procent din multe bunuri, deși consumatorii nu consumă niciodată în același timp unele bunuri (mașină de spălat automată și mașină de spălat manuală). Deci dacă vrem să vedem cu cât a crescut sau a scăzut inflația în corelație cu dinamica masei monetare avem o problemă cu inflația.
– În al doilea rând, dinamica masei monetare este problematică pentru că ne bazăm pe agregate monetare incomplete și imperfecte. Cum definim cantitatea de bani din economie pentru ai putea măsura dinamica și a o putea compara cu dinamica prețurilor? Ce putem considera ca fiind bani și ce nu. Agregatele monetare (codate de la M1 la M5) ascund o sumedenie de erori, incluzând în categoria de bani și titlurile de credit care nu sunt bani (nu cred că vreunul dintre noi ar putea merge la supermarket cu o obligațiune să cumpere pâine foarte ușor, ba mai mult, să primească și rest).
– Un al treilea argument pentru care nu se vede în prețuri dinamica masei monetare este legat de modul în care această masă monetară ajunge în mâna utilizatorilor de bani, mai ales atunci când este produsă în cantități impresionante. Producția de bani din ultima perioadă a avut o destinație precisă: refacerea cu orice preț a lichidității în bănci prin preluarea în portofoliul băncilor centrale a activelor toxice (credite neperformante acordate ”subprime”). Dacă acele trilioane de dolari sau de euro ar fi ajuns rapid în cantități mici la fiecare dintre noi cu siguranță că ar fi crescut nenatural consumul de carne, lapte, ouă (bunuri de larg consum care își găsesc un procent semnificativ în indicele de inflație, armonizat sau nu). Din păcate, acele trilioane de dolari au ajuns concentrat la câțiva utilizatori pe care i-a salvat rapid de faliment. Până să se distribuie în societate și să producă efecte pe bunurile de larg consum, banii aceiaa produc efecte limitate (probabil că dacă cineva ar studia ar observa că prețul apartamentelor de lux sau al vaselor de lux nu s-a prăbușit semnificativ, cu toată criza de care se plâng marii finanțiști). Deocamdată acele lichidități fierbinți se mută ușor din conturi în conturi, din țară în țară, din sector în sector și provoacă o volatilitate în creștere (ba crește prețul petrolului semnificativ și scade prețul aurului, ba invers).
– Un alt argument este legat de faptul că în criză se întâmplă un fenomen natural: oamenii devind mai cumpătați, mai aversivi la risc, mai atenți cu comportamentul lor de consum, mai economicoși etc. Adică consumul de bunuri scade, ceea ce duce la o scădere naturală a prețurilor. Pot apărea falimente acolo unde producția este supradimensionată în raport cu puterea de consum (sectorul auto de exemplu, prea multe bănci deschise inutil etc.). Aceste falimente însă sunt corecții naturale care vor duce într-un final la reglarea ofertei la nivelul cererii. O să vină imediat argumentul că producția de bani tocmai acest lucru îl rezolvă: menține în producție aceste capacități falimentare, adăugate eronat în piață. Din păcate ce nu se înțelege este că menținerea în viață prin infuzia de lichiditate a acestor entități se omoară sistematic altele care în piață ar fi fost mult mai benefice. Inflația generată într-un final ne va obliga să ne restrângem și mai mult consumul pentru că vom avea putere de cumpărare sensibil diminuată. Redistribuționismul, inclusiv cel monetar, salvează pe unii cu prețul falimentului altora. Unii trăiesc cu piciorul pe grumazul altora. Cum el are clar un caracter pur politic (cei mai puternici redistribuie resurse de la cei mai slabi), de cele mai multe ori (dacă nu întotdeauna) salvarea se aplică la sectoare falimentare, ineficiente, inutile.
– Să nu mai vorbim de faptul că producția unor bani a devenit o chestiune internațională: dolarii proaspăt tipăriți părăsesc destul de rapid țara lor și se regăsesc în toate colțurile lumii (mai ales în China și în Asia petrolieră). Nu apucă să producă inflație în țara de origine. Ea este rapid exportată odată cu aceste hărtii fără valoare. Dacă adăugăm și mecanismul de stabilizarea cursului de schimb prin corelarea tiparniței locale cu cea a Statelor Unite (pentru a nu avea apreciere și chipurile reducere de exporturi), mecanismul de import de inflație este și mai complet. Cu cât este mai dolarizată economia globală, cu atât SUA va recepta mai puțină inflație de infuzia de lichiditate cu care se salvează în primul rând pe ea prin falimentarea / sărăcirea sistematică a restului lumii.
Politica monetară este una dintre cele mai problematici politici publice. Este forma cea mai ascunsă și mai greu de explicat de redistribuire de prosperitate din buzunarele fiecăruia dintre noi (nu întâmplător cele mai serioase instituții sunt considerate băncile centrale în foarte multe țări din lume). Politica monetară (manipularea și multiplicarea banilor) este vândută ca panaceu la criză, la instabilitatea prețurilor, instabilitatea cursului de schimb, dobânzile nesimțite percepute de capitaliștii rapace și lacomi. În realitate ne face să fim mai săraci și mai bulversați de acest haos monetar în care nu mai înțelegem de ce cresc sau scad prețurile și nici dacă această creștere este benefică sau nu. Ascunsă în spatele unor instituții aparent independente și necontrolate politic, politica monetară ne lovește la fel de implacabil ca orice taxă mărită sau nou introdusă. O taxă ascunsă diabolic dar extrem de dureroasă.
Am scris nu de mult un articol dedicat banului digital – Bitcoin (vezi aici) în care am punctat problemele pe care le-ar putea avea această variantă de mijloc de schimb prin comparație cu banii fiat. Bitcoin este un produs al pieței până la urmă. Este în momentul de față și un vehicul important investițional (pe termen scurt) pentru proaspăt tipăriții bani fiat (dolari, euro) care l-au găsit foarte atractiv prin prisma rarității sale pronunțate.
Pentru mine este clar că Bitcoin are atuuri evidente față de moneda fiat pe care suntem forțați prin lege să o folosim: (1) nu poate fi produs din nimic în cantități impresionante, (2) producția de monedă se află în afara controlului statului, (3) statul nu poate interveni în mecanismul privat de decontare, (4) cantitatea finală de monedă pusă în circulație este fixă sau (5) faptul că fiecare unitate monetară introdusă nou în sistem are un cost semnificativ și în creștere (nu sunt bani creați din nimic). Rămâne în discuție problema posibilității de a crea o infinitate de astfel de sisteme monetare cu caracteristici identice dar și posibilitatea de a exercita totuși un control de către stat asupra tranzacțiilor cu acest mijloc digitat ). Statul va avea același enorm interes să nu piardă monopolul asupra producției monetare care îi asigură o bună parte din finanțarea nevoilor sale, tot mai complexe și tot mai mari.
De această dată mi-am propus să încerc să răspund la o întrebare simplă: pe o piață liberă a banilor privați (în care am fi liberi să alegem ce mijloc de schimb am dori) Bitcoin ar putea învinge aurul? Ca să răspund la această întrebare am să punctez care ar fi problemele asociate unei plăți în Bitcoin față de o plată în aur pentru un bun banal, să zicem o putină cu brânză la o stână în vârful muntelui:
– Când faci o plată cu aur ai câteva probleme mari: trebuie verificat dacă metalul prin care se face plata este cu adevărat aur (verificarea se poate face cu substanțe speciale sau prin metode tradiționale), probleme legate de securitatea plății cu aur (să nu fiu atacat în pădure de cineva care află din diferite surse că o să călătoresc cu aur la mine) și modul în care se face măsurarea cantității de aur pe care o datorez contra bunurilor cumpărate (prin cântărire). Apariția banilor de hârtie și a substitutelor monetare (cecul, cambia) au rezolvat problema securității (circul prin pădure cu bancnota sau cambia care sunt mult mai ușor de transportat, ascuns și apărat). Existența monedelor standardizate (cu gramaje clare) a rezolvat problema cântăririi, zimțarea monedelor și ștanțarea lor a rezolvat problema furtului din gramaj.
– Când faci o plată cu Bitcoins, mai ales în locuri izolate cum ar fi stâna din vârf de munte, ai următoarele probleme: trebuie să existe neapărat conexiune Internet funcțională, un grad de acoperire 100% fiind aproape imposibil de realizat; trebuie să existe tehnologia prin care să te poți conecta la Internet de ambele părți (vânzătorul care are putina cu brânză și eu care am Bitcoins într-un portofel virtual pe calculator); trebuie să existe experiența și educația necesară operării cu astfel de tehnologii (nu e suficient să ai tehnologia, mai trebuie să știi să și umbli cu ea); problema verificării corecte a autenticității Bitcoin (încă este neclar dacă poate fi sau nu falsificată această monedă) și problema securității plății și a păstrării ulterioare a acestei monede (au fost cazuri de furturi de Bitcoins din portofelele virtuale).
Va ieși învingător Bitcoins dintr-o luptă cu aurul – mijlocul de schimb tradițional care a rezistat aproape 7.000 de ani în schimburile dintre noi? Având în vedere cele menționate mai sus răspunsul nu este foarte clar: pentru a putea plăti acea putină cu brânză pentru foarte mulți dintre noi aurul ar fi mai puțin costisitor și mai ușor de utilizat (fie dacă sunt cumpărător, fie dacă sunt vânzător). Există foarte multe cazuri în care aurul învinge net Bitcoins în timp ce plățile pe care le facilitează Bitcoins pot fi deservite fără probleme de aur. Bitcoin vine la pachet cu foarte multe restricții / condiții care nu face mai facilă utilizarea sa în raport cu aurul. Pe o piață liberă, aurul va rămâne o opțiune mai bună pentru foarte multe locații și situații de plată. Situațiile în care Bitcoin ar fi o opțiune mai bună decât aurul sunt mult mai puține.
Socialiștii au o obsesie generalizată pentru impozitare (în consecință și pentru evaziune) văzută ca metoda de luat cu japca resurse din buzunarele ”bogaților” pentru a fi redistribuite ”săracilor” pe criterii strict arbitrare (subiective). Fără o taxare consistentă, intervenționistul nu își justifică rolul său în societate, nu poate obține un profit pentru el și prietenii săi sau nu poate rezista la putere vreme îndelungată. În aceeași categorie se înscrie și dilema lor care continuă să ne bântuie existența: ce e mai bine pentru noi – să se impoziteze mai mult munca sau mai mult capitalul?
Obsesia aceasta a socialistului este falsă și pleacă de la ideea complet greșită a lui Marx cum că în procesul de producție de bunuri și servicii destinate pieței (consumului) există două tabere aflate pe poziții de divergență – capitalistul și muncitorul: ”the capitalist buys labour-power in order to use it; and labour-power in use is labour itself. The purchaser of labour-power consumes it by setting the seller of it to work. By working, the latter becomes actually, what before he only was potentially, labour-power in action, a labourer.” (Marx, Capitalul, Vol. 1., Cap. 7, p. 124). Și ”capitalistul” și ”muncitorul” furnizează muncă pentru o afacere. Capitalistul nu investește într-o afacere (cumpără acțiuni) fără a face o analiză în prealabil, fără a face un calcul economic, fără a optimiza resursele pe care le are. E un alt fel de muncă decât munca fizică dar există și ea inclusă în actul antreprenorial. Atunci când afacerea devine mai complexă fiecare persoană care participă la actul antreprenorial se specializează pe potriva pregătirii sale: unii dau cu ciocanul sau manevrează mașinăriile și alții alocă resursele de capital pe care le-au economisit sau pe care le împrumută de la cei care le-au economisit în prealabil în baza unor calcule economice complexe care presupun asumarea obligatorie a unei incertitudini. Dacă afacerea dă faliment muncitorul de la mașinărie își pierde locul de muncă și poate oferta munca sa în altă parte însă antreprenorul pierde nu doar locul său de muncă ci și capitalul investit în acea afacere (dacă e economisit de el este vorba de muncă anterioară care nu s-a transformat în consum iar dacă e împrumutat e muncă viitoare pe care nu o va transforma în consum pentru a returna acel împrumut). Ce nu înțelege socialistul este că în actul antreprenorial capitalistul (antreprenorul) și muncitorul nu sunt pe poziții divergente ci sunt forțați să coopereze pentru a putea produce și oferi pieței bunuri și servicii. Nici unul nu poate fără celălalt: antreprenorul nu se descurcă fără munca angajatului (dacă ar fi putut-o face ar fi făcut și calculele economice și ar fi manevrat și mașinăriile din fabrica sa singur) și angajatul nu se descurcă fără capitalul și abilitățile antrepenorului de a înțelege și a asuma incertitudinea inerentă pieței.
A doua eroare care alimentează această dilemă a socialiștilor (muncă versus capital) pleacă de la înțelegerea greșită cu privire la valoarea asociată muncii atunci când ea este componentă a actului antreprenorial: ”…the value of labour-power is determined, as in the case of every other commodity, by the labour-time necessary for the production, and consequently also the reproduction, of this special article.” (op. cit., p. 118). Adică, spune greșit Marx, munca se estimează prin timpul de muncă pe care îl sacrifică muncitorul care participă la un act antreprenorial. Nu contează dacă acel timp se transformă în ceva de valoare pentru piață sau nu. Important este că muncitorul stă 8 ore la muncă pentru antreprenor și că el trebuie să fie plătit pentru asta, chiar dacă piața între timp și-a schimbat preferințele și nu mai cumpără ceea ce a produs acest muncitor. Mai mult, Marx evaluează subiectiv valoarea minimă a salariului pe care capitalistul trebuie să o plătească muncitorului prin prisma bunurilor de strictă necesitate pe care muncitorul trebuie să le cumpere pentru a-și reînoi forțele necesare unei zile de muncă: ”…the minimum limit of the value of labour-power is determined by the value of the commodities, without the daily supply of which the labourer cannot renew his vital energy, consequently by the value of those means of subsistence that are physically indispensable.” (op. cit., p. 120) Evident că muncitorii își pot reînoi energia vitală cu bunuri mai scumpe sau cu bunuri mai ieftine chiar decât cele pe care le consumă antreprenorul la masa sa. El ar trebui să fie însă obligat să facă acest calcul (nu se știe cum însă) și să asigure acest minim de trai muncitorului, chiar cu sacrificiul minimului său trai.
A treia eroare care alimentează această dilemă a socialiștilor este înțelegerea complet greșită de către Marx a naturii capitalului și de aici înțelegerea rolului capitalistului în societate: ..the distinction we notice between money that is money only, and money that is capital, is nothing more than a difference in their form of circulation.” (op. cit., pag. 102) A considera că între bani și capital nu există nici o diferență e o eroare fundamentală: banii sunt mijloace de schimb iar capitalul este rezultatul unui proces de economisire. Capitalul (bunurile de capital) circulă sub formă monetară pentru că e mai greu / costisitor să circule altfel. De aici apare și eroarea că dacă produci bani, produci capital (deci poți manipula monetar prețul capitalului – dobânda). Acumularea de capital în societate (teoria lui Marx privind acumularea de capital căreia îi dedică Partea a VII din Capitalul, volumul 1) nu se poate face fără economisire adică fără sacrificarea unor consumuri prezente pentru consumuri viitoare. Tocmai din această cauză ea nu este un proces infinit. Are un cost și are un preț. Capitalistul este cel care, pe lângă muncă, dispune și de capital pe care îl angajează în activități productive și pentru care cere remunerație, având în vedere că el nu a apărut din neant ci în urma unui comportament economic benefic – economisirea. Profitul (surplusul) rezultat în urma actului antreprenorial nu este deloc imoral și nici nu trebuie împărțit cu producătorul bunurilor (muncitorul) care fac obiectul unei afaceri. În mod eronat Marx îi blamează pe capitaliști că sunt singurii proprietari asupra acestor bunuri. Distincția pe care o face Marx între antreprenorii muncitori (fierarul care produce cuie) și antreprenorii capitaliști care prin intermediul capitalului pe care îl dețin angajează muncitori este și ea lipsită de sens.
Revenind acum la dilema socialiștilor legată de impozitarea muncii sau impozitarea capitalului trebuie punctate următoarele aspecte:
1. Atunci când impozităm munca sau impozităm capitalul de fapt impozităm actul antreprenorial în asamblu, indiferent de forma de impozitare a muncii (impozitarea veniturilor în cotă unică sau progresivă) sau de forma de impozitare a capitalului (impozit pe profit, impozit pe dividende, impozit pe activele fixe, impozit forfetar etc.). Impozitarea este o barieră în calea actului antreprenorial care are ca efecte diminuarea profitului (și deci reducerea apetitului antreprenorial), restrângerea afacerii (nu mă dezvolt cât aș putea să mă dezvolt având în vedere nevoile pieței) sau scumpirea produselor vândute pieței (dacă puterea de cumpărare permite această scumpire, dacă nu consumatorul va restrânge alte consumuri din alte sectoare). Actul antreprenorial depinde în egală măsură de capital și de muncă (în plus, de tehnologie, de resursele naturale etc. care la rândul lor depind de muncă și de capital). Nu putem nega rolul capitalului și nici nu putem să desconsiderăm poziția acestuia într-o afacere.
2. Dilema pe care o are socialistul privind impozitarea este o falsă dilemă. În fapt el caută să impoziteze cât mai mult și atât. Și încearcă să facă acest lucru cu cât mai mic cost politic posibil. Cum sugestiv sintetiza Marx, această haiducie împotriva noastră a tuturor este de fapt o expropriere de către popor (muncitorii) a câtorva uzurpatori (capitaliștii): ”…the transformation of scattered private property, arising from individual labour, into capitalist private property is, naturally, a process, incomparably more protracted, violent, and difficult, than the transformation of capitalistic private property, already practically resting on socialized production, into socialized property. In the former case, we had the expropriation of the mass of the people by a few usurpers; in the latter, we have the expropriation of a few usurpers by the mass of the people.” (op. cit., p. 536)
3. La rigoare, având în vedere natura muncii și natura capitalului, impozitarea capitalului este tot o impozitare a muncii. Capitalul este rezultatul unei munci anterioare: cineva a obținut niște resurse în urma muncii pe care a depus-o (fie că a făcut un calcul antreprenorial sau a manevrat niște mașinării) pe care nu le-a consumat și le-a păstrat (în formă monetară de cele mai multe ori) pentru zile negre sau pentru viitor. Impozitând acest capital impozitezi munca anterioară a celui care a economisit resursele, muncă care, cel mai probabil, a fost și ea impozitată.
Această împărțeală de natură marxistă a societății în clase de muncitori și clase de capitaliști este inutilă și împotriva dezvoltării economice. Nu face decât să alimenteze la nesfârșit un conflict care natural nu există. Ea are doar un singur scop precis: legitimarea intervenționismului și taxarea actului antreprenorial de către o clasă aparte – antreprenorul politic – pentru ca acesta să își facă rost de resursele necesare existenței sale, disimulând perfect ”binele” pe care îl vrea muncitorilor cu care ”ticălosul” de antreprenor nu e de acord să împartă profiturile sale ”imorale”. Maniera aceasta de abordare și-a arătat din plin limitele și nu cred că mai avem nevoie de asemenea experimente sociale falimentare.
Mă uit siderat la cum escaladează conflictul în Ucraina fără ca noi ceilalți să putem interveni cu ceva sau să putem să ne opunem stării conflictuale în care suntem încetul cu încetul atrași. Războiul este cea mai avansată formă de conflict între oameni, fiind la polul opus celei mai avansate forme de cooperare între oameni care este schimbul voluntar prin intermediul piețelor. Resursele pot fi obținute în ambele moduri: prin jaf și prin cucerire de teritorii (adică prin război) sau prin specializare în producție și apoi prin schimbarea acestor produse pe altele produse de alții. Prin schimb cucerești pașnic resurse și îți pui în valoare toate calitățile pe care le ai (mai multe sau mai puține, mai simple sau mai complexe). Prin implicarea noastră în războaie (cu tot ce înseamnă ele, de la jaf, viol, omor, genocid, distrugere de bunuri) ne asemănăm cu animalele. Prin implicarea noastră în schimburi voluntare ne deosebim de animale (nici un animal nu schimbă bunuri pe alte bunuri, nu are prețuri pentru schimburile sale, nu se specializează în producție, nu creează piețe).
Politicianul are rolul său în această ecuație. El este acel ”antreprenor” care niciodată nu a prosperat prin schimburi voluntare ci prin limitarea acestora prin tot felul de bariere (taxe, avize, tipărire de monedă etc.). Calea politică de prosperitate nu este deloc una pașnică ci, dimpotrivă, se aseamănă foarte mult cu războiul propriu zis. Lupta politică sacrifică oamenii și destine, calcă în picioare principii, demolează instituții etc. Politicianul inventează tot felul de ”proiecte” cu iz național sau comunitar cum ar fi refacerea unor teritorii istorice, interesul național, mândria de țară și de steag. În jurul acestor proiecte adună repede fanatici și adepți dintre cei care nu înțeleg ce înseamnă calea sănătoasă de prosperitate și care votează cu toate mâinile haiducia prin taxe cât mai sofisticate și cât mai mari din care apoi să finanțeze armate, poliții, structuri de forță care ”să mențină pacea și securitatea tuturor”. Mulți dintre cei care roiesc în jurul statului găsesc că e mai ușor de înțeles și aplicat jaful, instituționalizat sau nu, decât specializarea în producție (cu toată incertitudinea din jurul său). Acești antreprenori politici sunt în primul rând în război cu proprii cetățeni de mult prea multă vreme pe care îi agresează cu taxe și inflație întru ”interesul național”. Un război ascuns și bine disimulat în care apărarea e greu de pus în practică (evaziunea e la ordinea zilei pe toate canalele de știri, paradisurile fiscale sunt ceva demonic etc.).
La umbra grijii sale disimulate pentru fiecare dintre noi și pentru țară, politicianul ne vinde permanent rețeta conflictului cu ochii pe numărul de voturi care să îl mențină la putere. Ne împarte în bogați și săraci, în albi și negri, în creștini și musulmani, în unguri și români, în femei și bărbați, în tineri și bătrâni, emigranți și autohtoni etc. și apoi ne îndreaptă unii împotriva altora printr-un sistem arbitrar de redistribuție a resurselor. Atunci când stă mai prost cu popularitatea politicianul pornește și mai abitir un război între noi. Războiul cu alții intră și el în aceeași rețetă. Politicianul niciodată însă nu iese în prima linie și niciodată nu iese în pierdere. El împinge națiunile în război și apoi privește cum tinerii ”se sacrifică pentru țară” sau sunt împușcați / spânzurați de prietenii lor dacă refuză lupta pentru țară și dezertează. Politicianul deturnează resurse importante din bunăstarea noastră pentru a sofistica și întări armele cu care vom fi omorâți pe câmpul de bătălie. Gloanțele cu care ne omorâm între noi au fost plătite tot de noi. A încerca să găsim cauze economice războiului pornit și alimentat de politicieni (cum ar fi raritatea unor resurse, raritatea unor piețe de desfacere, probleme legate de forța de muncă) nu arată decât că nu înțelegem diferența dintre mijloacele economice (piața, schimbul voluntar, specializarea în producție) și mijloacele politice (jaful instituționalizat, redistribuirea arbitrară de resurse, egalizarea veniturilor, limitarea dreptului de proprietate, agresiunea fizică, confiscarea, naționalizarea) de prosperitate. Întotdeauna resursele sunt rare și piețele (consumatorii) sunt greu de găsit în condiții de concurență liberă. Iar un război nu poate fi niciodată panaceu la așa ceva și nici nu poate fi motivat prin așa ceva. Războiul nu poate fi niciodată soluția ieșirii din nici o criză, orice natură ar avea ea.
Noi toți ceilalți care privim la acești antreprenori politici trebuie să ne împotrivim cu toată forța acestor porniri belicoase ale lor. Să nu îi lăsăm sub nici o formă să ne atragă în aceste jocuri periculoase din care tot noi vom ieși în final mai săraci și mai fără viață. Războiul nu a rezolvat niciodată nimic ci, dimpotrivă, a creat și mai multe răni imposibil de vindecat. Nu întâmplător marile războaie au fost pornite de monarhi despotici sau de dictatori fanatici. Cu cât o țară se opune mai mult libertății individuale (incluzând aici mai ales libertatea economică și nu doar libertăți de fațadă cum sunt libera exprimare) și alege calea de dezvoltare ”prin stat” și prin antreprenoriat politic, cu atât e mai probabil să se ajungă în final la o dictatură pusă pe harță și rele cu propriul popor și cu cei din jur. Mecanismele de opresiune, subtile sau nu, vor induce încet teamă și ”respect” și vor paraliza orice inițiativă de opunere. Războiul nu are nimic glorios sau eroic în el așa cum propaganda politică încearcă să ne convingă. Este doar o risipire inutilă de resurse fără un rezultat final concret. Războaile vor da naștere la alte războaie întotdeauna.
Citez în final din F. Oppenheimer (The state, 1914, p. 15): ”The State, completely in its genesis, essentially and almost completely during the first stages of its existence, is a social institution, forced by a victorious group of men, on a defeated group, with the sole purpose of regulating the dominion of the victorious group over the vanquished, and securing itself against the revolt from within and attacks from abroad. Teleologically, this dominion had no other purpose, than the economic exploatation of the vanquished by the victors.”
În opoziție cu acest citat îl citez și pe J. M. Keynes (The General Theory of Employment, Interest and Money, 1936, Ch. 24, partea IV, paragraful 2) care pleda pentru faptul că libertatea piețelor este cauza economică fundamentală pentru care națiunile intră în conflict: ”War has several causes. Dictators and others such, to whom war offers, in expectation at least, a pleasurable excitement, find it easy to work on the natural bellicosity of their peoples. But, over and above this, facilitating their task of fanning the popular flame, are the economic causes of war, namely, the pressure of population and the competitive struggle for markets. It is the second factor, which probably played a predominant part in the nineteenth century, and might again, that is germane to this discussion.”
Comentarii recente