România abundă de tot mai mulți săraci. Printre care se plimbă din când în când unii plini de grija lor și care, milostivi din fire, nu știu ce să mai facă pentru a-i salva de la sărăcie. Mai deunăzi, o viitoare ministreasă se plimba și ea absorbită de importanța momentului, printre acești muritori de rând care nu au tupeul și nici gradul de sofisticare să fure cu oblăduirea statului și a legii și care, tot prin intermediul pieței (aia imperfectă și plină de ”externalități negative”) încearcă să își obțină un minim de prosperitate, adică supraviețuirea. A constatat cu stupoare candidă că acea bătrână nu ar avea ce să caute pe străzi (adică pe piață) vânzând usturoi, că mai bine ar sta acasă trăind din pensia ”îndestulătoare” pe care un stat asistențial perfect ar fi în stară să i-o plătească dacă și alții la rândul lor și-ar plăti la timp taxele datorate bugetului de stat. Deloc încercată de greutățile vieții, această duduie de pension nu înțelegea încăpățânarea (nici nu are cum) cu care această bătrână refuza sistematic să intre într-o schemă gen ”mătușa Tamara”, nu înțelegea de ce bătrânica nu avea tupeul să pretindă un loc eligibil pe lista de alegeri europarlamentare, de ce nu dorea să aibă mâinile mânjite de cerneală de la atâta tipărit de bani sau de ce nu căuta gloria eternă în lupta cu imperfecțiunile pieței de pe poziții de supraveghetor financiar, dar încerca din răsputeri să supraviețuiască pe cont propriu vânzând usturoi și sperând încă în mâna invizibilă creatoare de dreptate și aducătoare de bunăstare. Nu înțelegea duduia cu pretenți de ministreasă de ce această bătrână refuză statul asistențial, nu stă liniștită acasă în fața televizorului și vrea, în ciuda vârstei, încă să mai vândă ceva pieței. Ceva produs de ea prin efort propriu, cu valoare socială reală pentru cei care iubesc mujdeiul de usturoi. Mă miră că domnișoara nu a scos rapid legitimația de serviciu și nu a arestat-o imediat pe bătrâna cu usturoiul acuzând-o de evaziune fiscală. Sau măcar trebuia să o apostrofeze acolo în public că vinde neoficial, la colț de supermarket usturoi, fără factură și fără TVA-ul din care să poată fi apoi plătită apoi pensia sa. Ar fi trebuit, în aceeași logică, să sară la gâtul bătrânei și să o ia de guler acuzând-o că nu își declară sieși salariul minim pe economie așa cum spune legea, evitând contribuția la asigurările sociale sau la sănătate.
Candoarea acestei persoane și completa ei ruptură de realitatea românească este evidentă: cei mai mari datornici la bugetul statului român rămân, culmea, în mare măsură companiile de stat (vezi aici, companii precum Poșta Română, RATB sau Întreținerea Mecanizată a Căilor Ferate concentrau la 31 Decembrie 2013 75% din datoriile la bugetul statului a top 10 datornici cu o valoare totală de 1.064 mil. lei din totalul de 1420 milioane lei). Statul, la rândul său, are datorii imense față de sectorul privat (vezi aici, în iunie 2013 nivelul acestor arierate era de 8,2 miliarde lei, adică circa 1,2% din PIB-ul României). Sistemul public de pensii este agresat din plin de tot felul de pensii privilegiate pentru care nu s-a cotizat inițial nimic (a se vedea pensiile militarilor, pensiile parlamentarilor, pensiile diplomaților de carieră recent reîntregite cu larghețe de un guvern mult prea preocupat de redistribuționism eficient contra voturi) – vezi aici dar și aici. Nu îți trebuie studii complicate să îți dai seama de găurile negre din economia românească care se văd din spațiul cosmic fără vreun telescop special.
Dar evident că toate această candoare a fost de bun augur pentru o persoană tânără, cu ”ștaif” de socialistă și bine educată în spiritul invervenționismului etatic, la școli de gândire economică înaltă. A fost promovată (prea) rapid de la stadiul de consilier la stadiul de ministru plin peste taxe și impozite, adică peste finanțele statului jecmănite din finanțele noastre personale cu tupeu și agresiune. Cu o misiune foarte clară: mai mulți bani la bugetul statului cu orice preț, chiar și cu sufocarea completă a economiei reale. Adică cu același proiect politic falimentar bazat pe taxe sufocante imposibil de scăzut, greu de plătit (vezi aici) și mult mai numeroase decât a țărilor vecine (vreo 200 în momentul de față incluzându-le și pe cele parafiscale). Un proiect politic incapabil să se ia la trântă cu problemele reale (arierate, datorii la bugetul statului, privilegii fiscale), cu salariile și primele distribuite politic (vezi cazul ASF, vezi managerii privați din companiile de stat, vezi posturile din consiliile de administrație ale companiilor de stat) dar și cu risipa din toate instituțiile și companiile de stat.
”Salvarea” pentru politicienii slabi care nu pot să se ia la trântă cu problemele reale este întotdeauna creșterea taxelor sau introducerea unor taxe noi. Așa se face că noua ministreasă, profund impresionată de întâmplarea cu usturoiul și bătrâna, și-a luat sarcinile în serios și a devenit cel mai aprig apărător al accizei suplimentare pe carburanți, al taxelor pe stâlpi sau a TVA-ului imposibil de dat înapoi la 19%. A trecut imediat de partea luptei aprige cu evaziunea fiscală (dar neapărat nu cu marii evazioniști companii de stat sau cu arieratele imense ale statului către sectorul privat). Păcat de bătrâna cu usturoiul care va trebui să stea și mai mult pe străzi, să vândă și mai mult usturoi pentru a-și asigura supraviețuirea.
Gata… Socialistii dau lovitura de gratie singurei masuri liberale din ultimii 20 de ani – cota unica de impozitare (vezi aici). Demult coceau socialistii (unii deghizati in liberali) aceasta lovitura cu gandul, sau mai degraba obsesia, la bogatii care nu contribuie progresiv la acoperirea saraciei celor mai multi dintre noi. Au gasit cheia tuturor problemelor din Romania legate de lipsa locurilor de munca, risipa din aparatul bugetar, coruptia sau birocratia care sufoca orice initiativa privat. In opinia guvernantilor de stanga, cauza saraciei noastre nu pleaca de la aceasta haiducie generalizata ci de la absenta progresivitatii in impozitarea veniturilor.
Nu mai reiau argumentele in apararea cotei unice pe care le puteti regasi aici sau aici. Vreau totusi sa mai punctez cateva argumente suplimentare in favoarea mentinerii si apararii cu orice pret a acestei cote unice:
– Cota unica este mult mai simplu de administrat si de colectat decat cota progresiva. Cu un stat care are probleme reale in colectarea taxelor nu inteleg de ce e nevoie acum sa complicam absolut inutil un sistem de taxare a veniturilor care e clar mult mai simplu.
– Cota progresiva este mult mai stresanta pentru contribuabili. Daca in cazul cotei unice statul (administratiile financiare) erau interesate exclusiv de natura veniturilor noastre (venituri din salarii, drepturi de autor, dividende, dobanzi, chirii etc.) si propunea declararea lor doar daca ele erau diferite si aveau regim fiscal diferit, in cazul cotei progresive statul devine interesat si de natura veniturilor si de nivelul veniturilor la nivelul unui an. Adica TOTI vom fi obligati din nou (chiar daca avem doar venitul din salarii) sa declaram veniturile la final de an pentru a certifica in fata statului ca acela este nivelul veniturilor incasate timp de un an. Adica vom avea drumuri de facut la administratia financiara, stat la cozi, stres cu greselile pe care le vom face in raportarea catre stat a veniturilor noastre.
– Cota progresiva va presupune eforturi birocratice mai mari din partea statului care va trebui sa se reorganizeze logistic cu primirea declaratiilor de venit de la toti, insumarea lor pentru a vedea daca intram intr-o clasa de venit sau alta. Adica un stat mai mare si mai gras platit din banii ce vor fi incasati din taxele noastre. Platiti ca sa ne incurce nu sa ne simplifice viata.
– Cota progresiva este de fapt una regresiva in varianta propusa initial (16%, 12% si 8%). Asta inseamna ca pe veniturile pe care le avem statul va incasa mai putin la buget. Acest lucru nu e neaparat un lucru rau. Un lucru rau e ca va face aceasta incasare cu un aparat birocratic mai mare. Adica cu deficit si, eventual cu datorie publica acumulata. Tocmai de aceea sunt sigur ca momentul in care se va cere modificarea cotelor in sus nu va fi foarte departe. Odata castigata batalia cu aruncarea la gunoi a cotei unice va veni si ajustarea in sus a cotelor „pentru o mai mare echitate” in societatea romaneasca.
– Cota unica era atuul si facea parte din brandul economic al tarilor din Estul Europei. Multe tari priveau cu interes dar si cu neincredere acest proiect care punea presiune pe sistemul lor fiscal. In contextul unei competitii acerbe pentru capitalul strain in regiune, Romania va avea de pierdut daca va alege sa se separe de grupul tarilor care au aderat la cota unica;
– Sunt curios unde o sa fie trasa linia intre clasele de venit. Unde o sa inteleaga guvernantii ca vorbim de „bogati” si unde vorbim de „saraci” intr-o tara aflata pe ultimul loc in materie de venituri in Uniunea Europeana. Adica o tara plina de saraci pe care, culmea, vrei sa o impozitezi diferentiat. Ramane intrebarea legata de ce doar 3 clase de venit sau intrebari legate de faptul ca bogatia in Romania provine cu precadere din relatia cu statul.
Desi aceasta masura este aparent liberala (se doreste pentru inceput o cota regresiva) si a venit la propunerea liberalilor (unor liberali si inclin sa cred ca nu autentici), ea ascunde in spate RENUNTAREA LA UN PRINCIPIU LIBERAL – toate veniturile sa fie taxate la fel, cu acelasi procent. Chiar si atunci cand procentul este fix indiferent de venit, veniturile mai mari vor plati progresiv mai mult decat veniturile mai mici (vezi figura atasata). Daca ar fi sa discutam ideologic, o masura si mai liberala (aproape imposibila pentru Romania) ar fi o suma fixa platita de fiecare individ. Renuntarea la acest principiu al cotei unice ascunde clar o capcana si este inca o victorie a socialismului luminos de care nu mai scapam odata. Nu inteleg de ce liberalii, daca tot vroiau reducerea fiscalitatii pe venit, nu au ales sa reduca cota unica, cel putin la nivelul vecinilor bulgari (10%). Sunt sigur ca socialistii in spatele scenei isi freaca mainile de bucurie si rad cu toti dintii la pacaleala pe care le-au tras-o liberalilor. Culmea, pe mana liberalilor.
Incrancenati sa scoata si din piatra seaca bani de la romani, guvernantii au inceput sa vina cu pachete de „relansare” economica care frizeaza absurdul. Adica cu masuri care mai de care mai fanteziste, numai sa nu scada vreo taxa dintre cele mai importante cum ar fi TVA sau CAS nu. Pentru asa ceva nu va exista niciodata spatiu fiscal cu acest guvern ambiguu ideologic care cu o mana ia (a se vedea taxa pe stalp) si cu o mana da (a se vedea scutirea pe impozitul pe profitul reinvestit in stalpi). Ce sa mai inteleaga saracul antreprenor care nu ramane cu nici un avantaj de pe urma unor masuri care se bat cap in cap si care pe el il incurca fara a-i aduce vreun castig real.
In aceeasi categorie a masurilor lipsite de sens din pachetul guvernului se inscrie si scutirea de 50% din cheltuielile salariale ale companiilor care angajeaza mai mult de 20 de angajati noi (vezi aici detalii). Adica statul nu mai face angajari in sectorul public unde probabil ar fi mare nevoie (sanatate de exemplu) dar s-a apucat temporar sa participe la angajarea de persoane in sectorul privat.
De ce este aberanta si aceasta masura din pachetul anuntat cu emfaza de guvern ca fiind un pachet de relansare economica? Pentru ca:
1. Sa presupunem ca acum firma mea are un serviciu de paza sau de curatenie care este externalizat si pentru care platesc pe facturi o suma de bani aferenta salariului si profitului firmei care imi presteaza aceste servicii. Prin aceasta masura voi internaliza imediat paza sau curatenia (sau alte servicii executate de diferiti terti) si voi primi de la stat 50% din cheltuielile salariale. Adica statul imi face cadou jumatate din costurile de operare cu servicii executate de terti.
2. Somajul nu va scadea daca se va intampla ce am spus mai sus. Firma de paza va concedia 20 de oameni pe care ii voi angaja eu ca sa scap de costuri. Adica somajul ramane la fel.
3. Nu toate firmele au nevoie de 20 de angajati. Multe firme care actioneaza in domeniul serviciilor (o agentie de turism de exemplu) sunt afaceri de familie cu putini angajati. Nu poti forta firmele sa devina mari doar asa pentru ca ai tu in cap o idee fixa cu ocuparea deplina.
4. Nu inteleg de ce trebuie sa fie ajutate toate firmele, din toate domeniile. Unele domenii sunt mai intensive decat alte domenii. Unele domenii adauga mai multa valoare decat alte domenii. Tratarea acestor firme nediferentiat poate fi problematica. Unele domenii beneficiaza deja de ajutoare semnificative din partea statului (sectorul IT, agricultura) si nu cred ca ar mai fi cazul sa mai dublam aceste beneficii cu altele si mai si.
5. Am inteles ca nu exista limita de salariu. Statul plateste jumatate din salariu indiferent de salariul pe care il declar. Tentatia va fi o supralicitare a salariilor noilor angajati, de ce nu chiar si o mutare masiva de personal dintr-o firma in alta care va duce la cresterea nejustificata a salariilor in sectorul privat datorita compensarii sale de catre stat.
6. Pai atunci eu ca antreprenor ma voi (re)angaja rapid la firma pe care o detin in proprietate si din care scot doar dividend in acest moment. Voi obtine acelasi dividend si o prima de 50% din salariu pe care mi-l fixez in firma proprie. Adica devin din capitalist si capitalist si salariat pe banii statului roman, adica pe banii fraierilor de romani, multi dintre ei salariati sau, mai rau, someri sau pensionari. Absenta limitei
7. Pe piata romaneasca nu exista un somaj foarte mare. Sunt domenii in care este chiar penurie de personal datorita fenomenului intens de migratie (medici de exemplu). Un spital privat are probleme reale pe piata muncii cu gasirea de medici de calitate. O astfel de masura va pune si mai multa presiune pe piata muncii in anumite domenii si va duce la o crestere semnificativa a salariilor. Evident ca si a costurilor de operare si, in final, a preturilor de piata a ceea ce rezulta de acolo.
8. Un antreprenor care acum e doar investitor intr-o afacere, si care si-a desemnat un consiliu director (administrator), va dori sa se (re)angajeze in firma sa si sa ia, pe langa dividendul de pana acum, si un salariu pe care statul il va compensa cu 50%. Adica o prima de la stat substantiala. Antreprenorii vor fi liberi acum sa isi puna toata familia extinsa pe statul de plata a firmei / firmelor lor pentru ca statul le plateste oricum 50% din salarii.
Din aceste cateva exemple reiese clar ce haos va crea o astfel de masura, cate probleme si cat stres pentru mediul de afaceri si nu numai. Singura modalitate de a creste nivelul ocuparii si nivelul salarizarii pe piata muncii nu tine nici de salariul minim si nici de compensarea de la bugetul statului a cheltuielilor salariale ale companiilor private. Tine de reducerea fiscalitatii de orice tip. Tine de simplificare fiscala. Asadar, guvernantilor, nu va mai chinuiti sa fiti sofisticati: reduceti TVA cu 4-5% la toate produsele la loc si veti vedea cum firmele vor reincepe sa lucreze pentru piata. Vor incepe sa faca angajari iar salariile vor incepe sa creasca. Apoi toti vom avea resurse sa consumam mai mult. Iar daca nu aveti resurse – pentru asa ceva chiar merita sa va imprumutati pe termen scurt (1 an sau 2) pana cand veti culege roadele acestei masuri. E simplu ca lumina zilei. Totul e sa vrei si sa vrei sa intelegi cum functioneaza o afacere privata si de ce isi plateste sau nu un contribuabil darile la stat.
Romanii, ca multi altii, au iubit si iubesc traiul pe credit. Invata cu greu o lectie economica de baza, cum ca inainte de a cumpara un bun de folosinta indelungata e bine sa pui bani deoparte, sa economisesti adica. Orice roman de rand si-a utilat casa cu plasme sau mobila in rate, si-a luat masina pe care sa o tina cuminte langa bloc cu care sa mearga la final de saptamana dup provizii la rude la tara si, daca nu a apucat un apartament cadou de la stat, si-a luat chiar apartament dupa posibilitati (incluzand aici si Prima Casa de la stat).
Creditul nu e neaparat ceva rau sau ceva irational sau imoral. A lua ceva pe credit inseamna ca iti asumi constient faptul ca vei sacrifica consumuri viitoare pentru un consum prezent. Este mecanismul de baza al oricarei operatiuni de creditare. Iti asumi faptul ca in viitor vei avea probleme cu consumul viitor de la care va trebui sa te abtii. Este un lucru normal care face parte din procesul de creditare. Iti asumi inclusiv riscul de a nu putea rambursa creditul fata de banca. Toate aceste lucruri trebuie percepute corect de catre cel care doreste sa duca o viata pe credit. Creditul nu vine la pachet doar cu placerea de a avea plasma ta, masina ta sau casa ta. Vine la pachet si cu neplacerea ratelor platite la banca (principal si dobanda deopotriva).
Guvernul, in foame de voturi si intr-o evidenta prabusire de popularitate, s-a gandit (inclin sa cred ca nu prea mult) sa vina chipurile in sprijinul consumului din piata. Este evident de ce: la buget e foame de bani iar TVA este cea mai importanta taxa. Ori daca nu consuma romanii, nici guvernul nu are ce TVA sa incaseze, un TVA nesimtit de 24% printre altele. Ce frumos ar fi ca romanii nu numai sa inceapa sa consume dar sa reinceapa sa consume pe credit de la banca. Problema e ca ei au deja credite pentru care sunt mult prea saraci sa le mai ramburseze. Saraci pentru ca, fie si-au pierdut locurile de munca, fie li s-a taiat dramatic din salariu ca urmare a prabusirii pietei interne pe fondul unor masuri economice dezastruase patronate din umbra de un guru al falimentelor nationale – Fondul Monetar International.
Romania are cea mai mare rata a creditelor neperformante din Uniunea Europeana in momentul de fata, depasind Grecia (21% in medie dar sunt banci care trec de 30%, si nu banci mici). Credite pe care bancile trebuie sa le dubleze cu provizioane blocate care ar afecta lichiditatea lor. Nu e neaparat o problema acest lucru pentru ca BNR a tot redus dobanda la care aceste banci se adapa cu lichiditate mirosind a cerneala proaspata.
Deci ce si-au spus guvernantii, bancherii si bancherii centrali tutelati de FMI: sa vina cu o masura nastrusnica ce impusca mai multi iepuri deodata. Iertarea de rate va face ca bancile sa isi mai revina din blocajul in care se gasesc. Iertarea de rate va aduce voturi in plus de la cei cu rate. Si iertarea de rate va lansa, chipurile consumul si, de ce nu, consumul pe credit de la banca. Niste calcule meschine care nu duc la nimic bun.
De ce?
1. Pentru ca daca banii vin din iertarea de la plata a impozitului pe venit datorat statului ea e posibila doar mentinand alte taxe mari (TVA la 24%) sau introducand taxe noi (supra-acciza la carburanti). Deci unii (cei care au masini de exemplu) vor consuma mai putin ca statul sa faca un cadou gratuit altora iertandu-i de taxe. Per total consumul nu va creste semnificativ, doar isi va modifica structura.
2. Ce nu observa guvernantii (desi m-as fi asteptat de la unii economisti cu staif din guvern) e ca vorbim nu de consum ci de o potentiala cerere de consum care ar putea creste. Daca creste cererea dar nu exista productia suficienta consecinta va fi nu un consum mai mare ci o inflatie mai mare (bunurile sunt mai rare). Mie nu mi se pare ca Romania e tara unde mediul de afaceri e unul foarte prietenos (mai ales cu ultimele taxe pe stalpi). Tocmai de aceea e periculos sa sustii cererea de consum si nu productia locala.
3. O consecinta legata de a doua observatie este cresterea importurilor si adancirea deficitelor comerciale. De ce? Pai daca cererea de consum creste (si nu consumul cum spunea Premierul si unii din ministri) si productia nu creste atunci vor creste bunurile oferite din import pe fondul cresterii preturilor. De aici apar alte probleme: deficit comercial, cerere mai mare de valuta si, implicit, deprecierea cursului de schimb.
4. Daca presupunem ca exista fonduri pentru o astfel de masura si bugetul nu s-ar dezechilibra masiv prin iertarea de rate a unor romani nu inteleg de ce nu s-a introdus de la inceputul anului reducerea de CAS sau de ce nu s-a redus cu cateva puncte procentuale TVA. Mi se pare mult mai logic si mult mai normal, daca vrem sa stimulam consumul (pentru unii romani) sau plata ratelor (pentru altii) sa reducem fiscalitatea. Adica statul sa fie preocupat sa ne reduca datoria fata de el nu datoria unora fata de banci.
5. Nu stiu de unde a presupus cel ce a propus o astfel de aberatie ca daca statul imi pune pe noptiera niste bani (banii de rata) eu voi folosi banii cu care raman din salariu pentru consum. Poate ca ii voi economisi pentru ca am vazut ce rau e sa traiesti pe credit. Sau poate ii voi specula la bursa. Nimeni nu poate cunoaste dinainte care va fi comportamentul indivizilor cadorisiti cu niste bani aparent gratuiti.
6. Ramane problema tiparirii acestor bani. Nu e clar daca scutirea de impozit provine din bani deja proiectati in buget sau statul se va imprumuta la randul sau prin sistemul titlurilor de stat de la banca centrala. Ieftin si rapid. Daca da atunci tiparnita va juca un rol fundamental in preluarea la buget (temporar) a ratelor romanilor. De aici nu mai e decat un pas pana la inflatie. O piata pe care o inunzi cu bani creati din nimic nu o va duce foarte bine.
7. Evident ca sunt si alte probleme aditionale. Chiar trebuia iertat oricine de rata la banca? Oare nu se pune problema si pentru ce a luat credit cineva? De cate credite poate fi iertata o persoana? Ce facem cu cei care acum au salariu mediu cu cateva sute de lei peste pragul anuntat si care se duc si cer angajatorilor o reducere de salariu, o plata a diferentei la negru si incasarea ratei de la stat? Ce facem cu cei care au si alte venituri in afara de salarii? Oare normele metodologice vor acoperi toate aceste spete la care guvernantii sunt sigur ca nu s-au gandit.
In concluzie, nu cred nici in ruptul capului ca aceasta masura are vreo treaba cu consumul nostru. Grija guvernantilor pentru consumul nostru e clar una disimulata. De fapt ei sunt ingrijorati pentru ca nu incaseaza la buget taxele aferente consumului nostru si nu au ce sa cheltuiasca mai apoi cu prietenii lor, intru profitul si bunastarea lor. Evident ca exista si frica ca romanii nu ii mai vor vota pentru ca nu mai au ce sa le promita. Si iaca aberatia de care vorbim.
Ar trebui sa ne trezim din letargie si sa nu mai dam crezare acestor guvernanti care au uitat de promisiunile din campanie si care acum vin cu smecherii ieftine de duzina care se vad din avion ce damf electoral au. Avem motive suficente sa nu ii credem ca ne vor binele: autostrazi nu avem, TVA nu a scazut, CAS nu a scazut, economia nu a crescut suficient ca sa se vada si in buzunarele noastre.
FMI este o institutie caduca. Este o „relicva barbara” ramasa in functie si pe pozitie dupa caderea Sistemului de la Bretton-Woods, un sistem care instaura un etalon dolar – aur bazat pe fixitatea oficiala a dolarului fata de aur si pe fixitatea flexibila a tuturor celorlalte monede fata de dolar in cadrul unei benzi de variatie initial foarte ingusta (+/- 1%) care apoi a suferit ajustari succesive. Sistemul permitea cu destula usurinta deprecierea monedelor daca se invoca un dezechilibru major de balanta de plati externe (fara ca vreodata acest dezechilibru sa fie definit clar).
FMI a fost creat ca un fond comun in care tarile sa verse monedele lor (fiat evident) din care apoi fiecare extrage resurse in moneda altor tari cu destinatia speciala de a rezulva dezechilibrele de pe piata valutara cauzate de dezechilibrele din balanta comerciala (importuri mai mari decat exporturi). FMI a fost deci creat ca un fond tampon de echilibrare a balantelor de plati externe, fond alimentat cu bani fiat nu cu aur. In acest fel se evita, chipurile, deprecierea competitiva produsa in perioada interbelica a etalonului aur – devize care a si provocat Marea Criza (multe tari credeau eronat ca pot sa stimuleze exporturile lor printr-o depreciere fortata care s-a dovedit provocatoare de inflatie. Tarile participante la sistem puteau interveni masiv pe piata valutara cu ajutorul temporar al FMI mentinandu-si stabila moneda locala in raport cu monedele principalilor parteneri comerciali cu care acea tara inregistra deficite comerciale si pentru care trebuiau platite sume importante aferente importurilor efectuate. Riscul valutar era, chipurile, diminuat avand in spate FMI care iti consolida ieftin si rapid rezerva internationala ca o „veritabila” centura de siguranta (functie pe care nu a incetat nici astazi sa o execute la cererea unor tari, cum este si cazul Romaniei).
Perioada cand aurul era folosit ca mijloc de schimb a fost insa una foarte stabila pe plan monetar si pe planul balantei de plati externe. Fara a fi nevoie de o institutie de tipul FMI (care roieste de politicieni de pripas trimisi la reciclare sau la specializare), sistemele economice se reglau automat si mult mai rapid. De ce? Foarte simplu:
1. Pentru ca fiecare moneda era exprimata 100% in aur, un dolar aur avea tot timpul o cantitate fixa in aur si o lira sterlina aur la fel. Raportul de schimb intre monede era unul fix si nu se modifica de la o zi la alta asa cum avem in prezent, de cele mai multe ori din motive care nu tin de legea cererii si a ofertei ci de cat de mult sau putin intervin bancile centrale fie prin emisiune sau sterilizare de moneda locala, fie prin vanzarea de valuta sau cumpararea de valuta prin rezerva internationala. Cursul fix insemna un risc semnificativ mai mic asociat tranzactiilor comerciale si financiare internationale.
2. Sa presupunem ca intr-o tara crestea exportul. Acest lucru ducea imediat la o crestere a ofertei de aur pe piata locala ca urmare a unor incasari in crestere de valuta, adica de aur. Adica imediat pretul in aur a tuturor bunurilor de pe piata locala respectiva crestea semnificativ pentru ca aurul era mai abundent si bunurile pe piata locala mai rare. In accest caz piata locala devenea atractiva pentru cei din tarile vecine unde bunurile se vindeau in aur pentru un pret mai mic. Imediat cresteau importurile dinspre acele tari atrase de pretul in aur atractiv. Balanta de plati externe se ajusta automat si rapid fara nici o interventie a statului. Prin acea mana invizibila mult mai eficace decat mana vizibila si inutila a FMI. Daca crestea prea mult importul cererea de aur crestea si acest lucru ducea la o raritate mai mare a aurului si o abundenta mai mare de bunuri. Pretul in aur al bunurilor se prabusea si astfel importatorii initiali nu mai exportau catre acea tara si producatori locali se reorientau rapid catre piete externe mai atractive. Adica imediat un import mai mare era contracarat fie de o crestere a exporturilor, fie de o reducere naturala a importurilor. Fara ca resurse inutile sa fie cheltuite sau imprumutate si fara ca mecanisme greoaie si birocratice sa se sesizeze sa sara in „ajutorul” pietei.
3. Un mecanism similar se intampla si pe piata capitalurilor. Abundenta aurului (poate fi din motive legate de exporturi in crestere) prabuseste si dobanda la imprumuturi pe piata locala respectiva. Creditorii vor fi tentati sa il imprumute in afara tarii respective. In consecinta vor creste finantarile externe in aur acordate in afara si deci balanta se echilibreaza cu iesiri de capital in aur. Aurul devine astfel din nou rar si pretul capitalului creste devenind mai atractive finantarile atrase.
Existenta FMI ca alimentator cu bani creati din nimic a rezervei internationale pentru bancile centrale ale tarilor membre este inutila. Piata, daca banii ar fi avut acoperire in aur (sau ar fi fost pur si simplu aur), ar fi reglat automat balanta de plati externe (nu ca ar fi neaparat o problema ca la un moment dat o tara importa mai mult decat exporta). O astfel de institutie nu poate crea exportatori si nu poate inhiba niste consumatori locali sa nu mai cumpere bunuri importate (de calitate mai buna de cele mai multe ori decat cele locale). Poate, in cel mai rau caz, sa furnizeze valuta suficienta pentru a apara artificial un curs de schimb care ar deveni volatil si s-ar fi depreciat rapid ca urmare a unor masuri si politici publice proaste (cum este de exemplu cresterea fiscalitatii in conditii de criza pentru a apara cu orice pret cheltuieli alocate politic). Cu alte cuvinte, inca un argument in plus ca FMI este o centura de siguranta falsa si iluzorie. Ca FMI nu mai are ce sa caute in economiile globale si ca ajutorul sau este mai degraba o pilula otravita care, luata pe termen lung, devine otrava in toata regula. Odata intrati intr-o astfel de hora nu m-as mira sa ajungem repede ca grecii. Deja se pare ca i-am intrecut la credite neperformante in sistemul bancar. Vreo cateva accize suplimentare peste accize normale si taxe pe stalpi si ne cautam alta tara.
Comentarii recente